Capitolul 1:Introducere

1.1Argument

1.1.1 Relevanță teoretică

Oamenii au jucat din totdeauna diferite joluri,involuntar, fără a implica respectarea unui
scenariu. Acest joc de roluri a fost impus de catre societate prin faptul că orice cetățean
trebuia să inducă o anumită condiție materială sau un prestigiu, care nu era întotdeauna real,
dar care avea rolul de a propulsa cetățeanul într-o clasă social mai avansată.
Încă din timpuri străvechi, omul a încercat să creeze un mod de satiră prin care să oglindească
realitatea socială, o caricaturizare ce avea rolul să reflecte imperfecțiunile societății.

De ce, dacă noi jucăm în mod natural niște roluri, avem nevoie de teatru? În special, pentru a
crea o oglindă socială, un mymesis o reflectare care reproduce exact sau caricaturizează
societatea, care ne permite să înțelegem mai bine imperfecțiunile sale: acest rol politic era
mai evident în Grecia Antică (Pacea lui Aristofan de exemplu).
De asemenea, teatrul poate avea un efect de catharsis, pentru a exterioriza sentimentele care
nu sunt permise de societate. Teatru poate fi de asemenea și un mod de divertisment.
Teatrul modern își are probabil rădăcinele în interpretările dramatice ale teatrului din Grecia
antică. Pentru realizarea unui spectacol dramatic, teatrul poate îmbina desenul, muzica,
dansul, dar și poezia și proza.

Grecii antici au pus bazele tragediei și comediei. Corul cânta povestea piesei, în timp ce
actorii își mimau rolurile. Publicul stătea în locuri mai înalte (pe pantele colinelor), iar
acțiunea se desfășura pe un loc plat, numit orchestră. Din 450 î.Hr. s-au construit teatre cu
locuri pentru public, pe bănci de piatră, ca cel de la Epidarus. Romanii au adăugat o scenă
mai adecvată, care asigura un decor de fundal. În fața acestuia, la fel ca în teatrele moderne,
se afla o scenă ridicată deasupra orchestrei.

În anii 1950, teatrele englezești erau clădiri circulare de lemn, cu scenă deschisă. În secolul al
XVII-lea s-a introdus arcada, un cadru în jurul părții din față a scenei, care masca zonele unde
așteptau actorii sau cei ce înlocuiau decorurile. Cea mai importantă figură a teatrului
european din secolul al XVIII-lea a fost David Garrick (1717-1779), un actor și manager,
care a pus în scenă piese ale lui William Shakespeare dar și piese noi.

În sec. al XIX-lea a devenit tot mai popular teatrul de revistă cunoscut în America de
Nord sub denumirea de vodevil. Aveau actori, cântăreți și comedianți, care evoluau în fața
unui public entuziast și zgomotos. Opera și baletul (dansul dramatic) au înflorit în secolul al
XIX-lea. S-au dezvoltat în același timp și iluminatul electric, scenele rotative, efectele
speciale incitante cu apă, fum și diverse iluzii vizuale. Producțiile au devenit atât de
elaborate, încât prin anul 1910, unii directori preferau decorurile. Noile idei includeau scena
împinsă în față, care a dus apoi la scena circulară, înconjurată complet de public și la teatrul
în aer liber.
Producțiile teatrale moderne implică munca unei echipe în spatele scenei: proiectanți,
constructori, tehnicieni, costumieri și machiori, actori și regizori. Teatrele profisioniste oferă
ultimele inovații din electronică, sisteme de iluminat și sonorizare. Iar piesele de teatru sunt
jucate cu mult succes, de amatori, în săli mici și în școli.

1.1.2 Relevanță aplicativă

1.1.3 Experiență personală

Nu, nu sunt actori profesioniști. Nu sunt nici actori amatori. Sunt oameni de diverse vârste cu
diverse dizabilități. Dacă teatrul presupune un act mimetic, mimetismul este complet anulat în
cazul lor. Ei trăiesc momentul evoluției lor scenice. Nu contează că se încurcă în pași. Sau că
trebuie să li se șoptească uneori replica. Sau că se bâlbâie. Greșeala nu există ca noțiune
pentru ei. Doar bucuria de-a fi atunci, acolo, liberi să se exprime cum pot și știu ei mai bine.
Inocență și libertate. Acestea sunt cuvintele pe care le-aș folosi ca să rezum spectacolul
Missing Halloween. Un spectacol care m-a impresionat până la lacrimi. Lacrimi de bucurie,
firește.

După modulul de corporalitate, am învățat că corpul meu e valoros, indiferent de kilogramele

în plus sau defectele pe care le văd eu în oglindă. Am învățat să mă iubesc. Am descoperit ce
înseamnă să-ți eliberezi corpul din toate chingile fizice și mentale în care îl ținusem prizonier
ani de zile. Pentru prima oară în viața mea m-am simțit liberă. Și-am devenit vizibilă. Pentru
mine și pentru ceilalți.

Aceeași libertatea descoperită prin teatru o citeam acum pe fețele acestor oameni, care se
mișcă pe scenă cu o infinită grație și delicatețe, în ciuda deficiențelor fizice care le
cenzurează mișcările. “Limitele sunt doar în capul nostru. Când ceva lipsește, compensezi cu
altceva, distragi atenția, creezi iluzia. Nimeni nu trebuie să vadă realitatea. Oamenii vin să
trăiască magia” – aud în cap vocea profului meu de teatru.

Probabil prin prisma lecțiilor învățate pe propria mea piele, evaluez altfel prestația acestor
oameni. Când ești în întuneric, așezat confortabil în scaunul de spectator, totul pare extrem de
ușor. Tindem să fim hipercritici cu cei care performează în fața noastră. Atunci când aștepți
în culise să se ridice cortina, ascultând cu inima strânsă zumzetul din sală, nimic nu mai pare
ușor. Dacă o să uit replica? Dacă o să mă încurc în pași? Dacă partenerul meu nu o să mă
prindă atunci când trebuie să cad în brațele lui? A învăța să joci teatru înseamnă a învăța
lecțiile încrederii. A te lăsa să cazi în gol fără nicio secundă de ezitare. A te expune în fața
celorlalți și a te deschide în fața reacțiilor lor. A avea încredere în tine, în regizor, în colegi, în
spectatori. Dar, mai ales, în tine. Cred că tocmai din acest considerent, terapia prin teatru este
cea mai potrivită pentru a-ți lucra stima de sine, a căpăta încredere în forțele proprii și a nu
mai fi terorizat de părerile pe care le emit ceilalți despre tine.

Cad uneori în păcatul subiectivității atunci când mă entuziasmează ceva. Și pentru că nu

vreau să vă dezinformez în legătură cu terapia prin teatru practicată la Alternativa 2003, am
invitat-o la un ceai pe coordonatoarea acestui program, actrița Silvia Codreanu. Voiam să-i
pun doar câteva întrebări, în special despre părțile mai puțin roz și provocările grele ale
acestei activități, dar ne-am trezit discutând înflăcărat două ore și-am mai fi continuat. Încerc
să sintetizez pentru voi subiectele abordate.

1.2. Elemente de noutate în lucrarea „Teatru - metodă terapeutică de dezvoltare a

abilităţilor sociale la persoanele private de libertate”

Terapia prin teatru presupune parcurgerea unui program complex de activități

specifice, care presupun stimularea exprimării sentimentelor de către beneficiar, aspect ce
conduce la recunoașterea potențialului uman în fiecare persoană și dezvoltarea unei culturi a
demnității și respectului. În cazul deținuților, teatrul dezvoltă abilitățile sociale, abilități ce
contribuie la dezvoltarea personală, aceștia reușind astfel să progreseze, să se descopere și să
devină mai umani, mai empatici mai aproape de realitatea socială. În acest sens,au fost
intervievați un număr de 30 de spectatori prezenți la Festivalul Multiart pentru deținuți,
eveniment ce reunește artiști și trupe de actori-deținuți din întregul sistem penitenciar, în
încercarea de a permite publicului larg să ia contact nemijlocit cu o realitate mai greu
accesibilă.

Teatrul nu este destinat oricui, ci doar celor care cu adevărat se identifică cu o stare,
emoție sau acțiune, iar prin actul artistic reușește să introducă spectatorii în poveste. Dacă
este să definim teatrul, acesta a fost un puternic mijloc de exprimare și explorare de-a lungul
anilor, oferind comunității sale o înțelegere mai profundă despre sine, atât ca și colectiv, cât și
ca individ printr-o sinteză de divertisment și instrucțiuni. O altă definiție, mai teoretică, spune
că teatrul este o ramură a artelor spectacolului preocupată de prezentarea pieselor și
musicalurilor. Domeniul său de aplicare este unul la nivel mondial, iar influența este una
profundă. Arta teatrului este preocupată aproape exclusiv de interpretarea directă a actorilor,
o interpretare în care acțiunea este planificată precis și are ca scop crearea unui simț coerent
și semnificativ al dramei într-un cadru de audiență. Teatrul a devenit terapie pentru cei situați
dincolo de gratii. Penitenciarul a evoluat și a trebuit să țină pasul cu evoluția societății. Dacă
teatrul a devenit terapie pentru cei din societate, atunici terapie este și pentru membrii
societății care își trăiesc o parte a vieții în detenție. Sunt ajutați să descopere beneficiile unei
arte menite să contribuie într-un mod eficient la descoperirea ființei umane, la devenirea sa.
Astfel, arta teatrală se transformă într-o operă de artă pe care o numim spectacol, fiind
rezultatul unei munci de creaţie la care iau parte mai mulți factori: dramaturgul, actorul,
regizorul şi publicul. Teatrul este o artă ce presupune interpretarea unui text de către actori pe
o scenă, fără să conteze unde anume este amplasat spațiulde joc, însă acesta trebuie să fie
neapărat în faţa publicului spectator. Una dintre caracteristicile artei teatrale este deci
spectacolul. Rolul regizorului este interpretat de o echipă de specialiști care, împreună, fac o
muncă de echipă. Este vorba, pe de-o parte, de lucrătorii de penitenciar (educatori, asistenți
sociali, psihologi, agenți de educație) și oameni inimoși veniți din comunitate, voluntari
(actori,regizori). Această echipă contribuie la îmbogățirea culturală a deținuților deveniți
actori, la educarea gustului acestora pentru artă, precum și la posibilitatea de a-i ajuta să
pătrundă în lumea fascinantă a teatrului. Munca deținutului, cu privire la rolul pe care îl are,
începe chiar de la prima lectură a piesei, când începe să-și facă o imagine asupra personajului
și asupra a ceea ce trebuie să aibă în vedere până la premieră. Toată această transformare,
remodelare, obținută în urma contactului cu scena, cu rolurile, aduc schimbare atât pentru
actor, cât și pentru public. Publicul se bucură, râde, plânge, are emoții, trăiește acțiunea
împreună cu actorul. Publicul, este de fapt comunitatea, în care deținutul-actor se va întoarce
la coborârea sa de pe scenă. Pentru a verifica calitatea transformărilor obținute de cei
implicați în această formă de terapie, este necesară informarea membrilor societății și
studierea impactului pe care, teatrul cu deținuți, îl are pentru societate. Vorbind despre
impactul teatrului în societate, Administrația Națională a Penitenciarelor a facilitat această
posibilitate prin intermediul Festivalului Multiart pentru deținuți, în parteneriat cu Teatrul
Nottara. Începând cu anul 2009, acest festival a făcut posibilă prezentarea unui număr de 69
de spectacole la care au participat 681 de deţinuţi.

1.3. Delimitări conceptuale

Realitatea dramatică este un concept de bază în terapia dramatică și, probabil, și cea mai
autentică caracteristică a domeniului. Toți terapeuții de dramă atrag realitatea dramatică într-o
anumită formă, atât în practica lor clinică, cât și în gândirea lor teoretică. Această lucrare
explorează concept de realitate dramatică în terapia dramatică dintr-un unghi filosofic, într-un
mod care nu este atașat de un anumit model sau o abordare specifică: în primul rând, articolul
definește scopul și limitele conceptului, cu referire la modurile sale, așa cum este informat de
acesta Noțiunea lui Schechner despre activități de performanță; apoi descrie principalele
caracteristici și proprietăți ale realității dramatice, în timp ce privește la implicațiile lor într-
un cadru terapeutic. În cele din urmă, subliniază cele patru sarcini principale pe care
terapeutii sunt chemați să le îndeplinească în legătură cu realitatea dramatică.
Expresia realitate dramatică a fost folosită de numeroși terapeuți (Duggan și Grainger, 1997;
Jennings, 1998).
Realitatea dramatică există între realitate și fantezie: participă la amândouă și nu aparține
niciunuia. Deși este îndeaproape conectat la fantastic, este diferit de fantezie. În timp ce
fantezia există în primul rând pe tărâmul privat, dramatică realitatea aparține domeniului
public. Fantezia este o experiență subiectivă, internă și personală care apare în interiorul unui
capul persoanei Pentru ca fantezia să se califice drept realitate dramatică, ea trebuie să fie
vizibilă, să fie transmisă într-o formă reală, nu doar fantezizate sau vorbite. Realitatea
dramatică trebuie manifestată aici și acum și experimentată ca o formă legitimă și alternativă
a realității care este, de asemenea, diferită de viața obișnuită.

Caracteristici ale realității dramatice și implicațiile lor terapeutice

Unul dintre principalele atribute ale realității dramatice este capacitatea sa de a reține și de a
reuni imaginarul și realul, virtualul și concretul: este virtualitatea concretizată. Conform The
Oxford Advanced Dictionary of Current Engleza virtuală înseamnă: „a fi de fapt, a acționa
ca, ceea ce este descris, dar nu este acceptat în mod deschis sau în nume ca atare” (Hornby, &
Cowie, 1980, p. 958). Prin furnizarea de forme concrete conținutului virtual, realitatea
dramatică permite aceste conținuturi (uneledintre care nu poate fi acceptat în mod deschis sau
numit) pentru a avea un loc legitim în lumea lucrurilor concrete. Acest lucru se transformă
realitatea dramatică într-o arenă bună pentru exprimarea sentimentelor dificile, testarea
ipotezelor sau reluarea amintirilor. De fapt, funcționează ca un laborator în care oamenii pot
explora și experimenta lumi posibile: nu numai trecutul, prezentul și viitorul evenimentelor,
dar și, așa cum le-ar numi Schechner (1985), evenimente inexistente - adică evenimente
subjunctive, virtuale, fictive.
Transferarea conținuturilor virtuale în forme artistice este în sine locul unui eveniment
terapeutic puternic -indiferent dacă este procesat verbal sau nu. În primul rând, acest proces
implică un act de creație - ceva carea fost recunoscut de multă vreme ca având o valoare de
vindecare intrinsecă (Blatner & Blatner, 1988; Hillman, 1972; Jung,1971; Maslow, 1977;
Moreno, 1987; printre alții). Poate este semnificativ și ilustrativ în această privință faptul
căCuvintele ebraice „creație” (beriah) și „sănătate” (beriyuth) derivă din aceeași rădăcină.
Idei similare despre vindecare puterea actului creator sunt deținute de multe culturi. Într-
adevăr, a fost probabil această credință adânc înrădăcinată în terapeuticăvaloarea actului
creator care a alimentat dezvoltarea tuturor terapiilor de arte creative din secolul XX.
Cu toate acestea, actul de creație este doar aprinderea unui proces pe care terapeuții încearcă
să-l maximizeze prin utilizarea lor realitate dramatică, pentru că în timp ce încercăm să
infuzăm imaginarul în realitate, unele dintre cele mai profunde, complexe, complicate sau
inadecvate caracteristicile devin evidente. De exemplu, am folosit o tehnică de reabilitare a
fanteziei cu un client care s-a simțit inadecvat și respins, dar în fanteziile ei, a jucat o versiune
a ei însăși la fel de „misto și de succes”. În timp ce ea întruchipa „caracterul ei visează ”în
realitate dramatică, și-a dat seama cât de plat, superficial și iritant era acest personaj. Atâta
timp cât conținutul au fost păstrate ca fantezie, au compensat sentimentele ei în viața
obișnuită și au împiedicat sau au împiedicat schimbările terapeutice. Pe măsură ce au luat o
formă reală în realitatea dramatică, au fost transformate, iar utilizarea defensivă a fanteziei a
fost spulberat. Se poate întâmpla și contrariul, atunci când oamenii experimentează că
conținutul imaginației lor nu este așa înfricoșătoare sau amenințătoare, deoarece au presupus
că vor fi înainte de a le aduce în realitate dramatică. Fie că este vorba lăsând să plece o
fantezie sau despre îndrăzneala de a o încerca, există întotdeauna un dialog fructific la locul
de muncă atunci când se întâlnește virtualul dimensiunea realului.

Dar cealaltă parte a monedei este: cât de reală este realitatea dramatică? Cu siguranță, are o
aromă cvasi-reală care se apropie seamănă cu „lucrurile din care este făcută realitatea”. După
cum susține Elam (1980), în măsura în care acestea sunt reprezentabile, dramatice lumile se
bazează pe lumea reală și, dacă nu se specifică altfel, se va presupune că se supun logicii și
fizicii legi ale vieții obișnuite. Fiind atât de asemănător cu viața actuală, teatrul este forma de
artă care reproduce mai fidel natura realitate obișnuită. Cu toate acestea, așa cum ne
amintește cu înțelepciune Artaud (1958), teatrul nu este o oglindă a vieții, ci dubla sa - și aici
își pune forța cathartică: teatrul poate elibera cele mai întunecate aspecte ale naturii umane
tocmai pentru că le exprimă în realitate în timp ce le negă în realitate în același timp.
Conținutul este întruchipat cu adevărat; dar într-o dimensiune a realității care se distruge de
îndată ce cei implicați în ea opresc ceea ce Coleridge a numit „suspendarea voită a
neîncrederii” (Duggan & Grainger, 1997). Realitatea dramatică este o construcție
întruchipată. Este real, deoarece este întruchipat în aici și acum, și în virtutea faptului că ia
realitatea ca referință. Pe de altă parte, faptul că este o construcție implică că - spre deosebire
de majoritatea aspectelor vieții obișnuite - poate fi pur și simplu deconstruit.

Acest paradox conferă realității dramatice un statut ontologic prețios într-un context
terapeutic, deoarece există întotdeauna o siguranță paradoxală în a ști că ceea ce face cineva
în realitatea dramatică este real și nu real. După cum sugerează Oren (1995), secretul
terapeutic al jocului de a face credința constă în faptul că se bazează pe un set de afirmații
contradictorii despre realitate. Ideile lui Boal (1995) susțin aceste premise dintr-un alt unghi.
El susține că una dintre proprietățile gnoseologice ale spațiul estetic, care stimulează
descoperirea, recunoașterea și învățarea experiențială, este faptul că este inerent diotomic, și,
prin urmare, „creează dicotomie”. În mod clar, realitatea dramatică este o intersecție în care
eu / nu eu, real / imaginar, privat / public, virtual / concret și multe alte paradoxuri, se
întâlnesc. Astfel, o relație dialectică între paradoxurile vieții este stabilită în realitatea
dramatică, care are atât implicații emoționale, cât și existențiale. Deținerea unui paradox este
întotdeauna o experiență împuternicită: ne ajută să ne tolerăm contradicțiile interioare și să
facem față naturii paradoxale a vieții. Prin urmare, faptul că realitatea dramatică deține
paradoxuri de viață de bază are un efect de vindecare extraordinar. As Landy (1993)a sugerat,
starea ontologică de a fi și de a nu fi ajuns la o rezoluție în realitatea dramatică, deoarece se
poate experimentați ambele simultan.

O altă trăsătură importantă a realității dramatice este flexibilitatea acesteia, deși are aspectul
substanțial din realitatea obișnuită, ea păstrează încă calitățile tărâmului fantastic. Cu alte
cuvinte, realitatea dramatică nu este guvernată de legi și limitări care guvernează viața reală,
dar prin legile imaginației. La fel ca în lumea oneirică, în dramatism realitatea timp și spațiu
nu respectă în mod necesar legile naturale ale fizicii: o persoană poate fi în două locuri în
același timp timpul, poate fi mai tânăr și mai în vârstă, odată, obiectele pot să apară și să
dispară, oamenii morți pot reveni la viață și așa pe. În cuvintele lui Boal, „această plasticitate
extremă permite și încurajează creativitatea totală” (1995). În termeni terapeutici, această
flexibilitate este ceea ce face din realitatea dramatică un instrument de neprețuit pentru
realizarea intervențiilor într-o lume în care totul este posibil, suntem obligați doar de propriile
noastre limitări și restricții. Nimic, nici măcar la fel de final ca moartea, poate „opri mingea
să nu se rostogolească” în realitatea dramatică. Voi ilustra cu un exemplu: un copil de opt
anibăiat joacă o scenă recurentă cu soldați în miniatură, în care invariabil, toți sunt uciși.
După ce a asistat la un cuplu despre rundele piesei sale repetitive, terapeutul intervine,
ridicând unul dintre „cadavre” și spunând din rolul său:

"Wow . . . gee. . .! Sunt mort? Chiar sunt mort. . .? Hei John. . .! (Semnalând băiatului să ia
altul soldat) Ai murit și tu? Dumnezeule . . .! O iei, omule? Amândoi suntem morți. . .! Ei
bine, acum ar putea fi distractiv aici . . . amândoi morți. . . tu stii? Să vedem ce se întâmplă în
lumea morților. . . Sunt mort flămând . . .! Ce-i cu tine, John. . .?“ (Și scena continuă).

Spre deosebire de realitatea reală, realitatea dramatică este la fel de flexibilă ca aluatul și
poate fi transformată în aproape orice. Fiind atât de elastic, dinamic și gestionabil, se pretează
să fie modificat și transformat printr-un act de voință. Probleme și conflicte care sunt greu de
rezolvat în viața obișnuită pot găsi o soluție (sau cel puțin să exploreze mai multe opțiuni) în
realitatea dramatică. Ca Jennings (1998) susține, chiar și simpla formulare a ipotezelor este
un act de imaginație dramatică, deoarece necesită o abilitate de a încadrează ideile în
contextul unei realități ca și cum ar fi. Astfel, practicarea, repetiția și explorarea sunt
întotdeauna o posibilitate în realitate dramatică. În metafora Cartea Vieții, realitatea
dramatică are calitatea unui proiect care poate fi întotdeauna lucrat și re-lucrat; în analogia de
etapă a lumii, acesta are statutul de repetiție. Aceste caracteristici conferă realitate dramatică
a potențial terapeutic remarcabil ca teren de testare pentru orice comportament, exprimare a
emoțiilor sau idei. Moreno (1972) a arătat deja această direcție când a definit funcția de
dramă în psihodrama ca o extindere a vieții și a acțiunii, mai degrabă decât imitația ei, dar
acolo unde există imitație,accentul nu este pus pe asta imită, dar pe oportunitatea recapitulării
problemelor nesoluționate într-un mod mai liber, mai larg și mai mult cadru social flexibil.
(...) În interiorul numărului infinit de lumi imaginare, viața însăși apare ca doar una încordată
varietate. Pacientul-actor este ca un refugiat care arată brusc o nouă forță, deoarece a pus
piciorul într-un liber și o lume mai largă .
Deoarece realitatea dramatică este dominată în esență de legile imaginației și își păstrează
proprietățile, este un excelent recipient al tuturor experiențelor subiective. Procesele
subiective precum memoria, imaginația, afectele și visele sunt ușor de proiectat pe realitatea
dramatică (Boal, 1995). Dar capacitatea sa de a le conține nu este doar o chestiune de a fi un
destinatar pasiv al acestor conținuturi. De fapt, există un ingredient activ în relația dintre
realitatea dramatică iar lumea subiectivă, căci realitatea dramatică invită activ, stimulează,
întâmpină și adăpostește realitatea subiectivă. Experiențele fantastice, extra-obișnuite,
interioare își găsesc casa atunci când intră în realitate dramatică, nu numai pentru că ele sunt
eliberați acolo, dar și pentru că întâlnesc un habitat ospitalier - o dimensiune alternativă a
realului pot aparține. Astfel, realitatea dramatică câștigă validitate ontologică datorită
capacității sale de a întruchipa „continuul complet al „Realitate” prin înglobarea gamei de
experiență umană ”(Blatner & Blatner, 1988, p. 59).

Implicațiile terapeutice ale acestui fapt sunt că realitatea dramatică permite exprimarea lumii
interioare, într-o astfel de situație modul în care validează experiențele subiective și oferă o
punte de legătură între ele și lumea exterioară. Această idee poate fi ancorate în continuare în
contextul teoriei terapiei narative. White și Epston (1990) afirmă că oamenii își organizează
experiență de viață ca narațiune care tinde să consolideze doar anumite aspecte ale acesteia.
Această versiune a experienței este atribuită cu semnificație și devine discursul „oficial” care
ghidează modul în care oamenii își povestesc viața. Orice care nu susține sau nu se potrivește
discursului dominant este de obicei aruncat sau suprimat. Astfel, în opinia lor, unul dintre
principalele obiective ale psihoterapiei este de a ajuta oamenii să recunoască și apoi să
integreze versiuni alternative ale experienței lor în narațiune. Întrucât experiențele subiective
sunt în general compuse din fantezii, vise, sentimente și biți și bucăți din alte conținuturi
„ireale”, ele sunt considerate ca fiind fragmentate, haotice sau cel puțin diferite din punct de
vedere calitativ din și, prin urmare, mai puțin valabilă decât realitatea obiectivă. Aceasta
plasează experiențele subiective într-o poziție din care ei este dificil să dobândești un loc în
discursul dominant. Prin apropierea lor de o dimensiune a realității care poate să fie văzut și
experimentat de alții, realitatea dramatică ajută la integrarea experiențelor subiective în
narațiune.

Acest punct duce, de asemenea, la o altă trăsătură definitorie a realității dramatice - și anume
că este o experiență comună. In conformitate la Grotowski (1968) teatrul poate fi definit ca
„ceea ce are loc între spectator și actor”; astfel, întâlnire este componenta cea mai esențială a
teatrului. Același lucru este valabil și pentru realitatea dramatică, care este fundamental o
socială, formă interactivă. Așa cum s-a spus mai sus, realitatea dramatică diferă de fantezie -
și pentru asta, de vise, viziuni și alte stări modificate de conștiință - tocmai prin aceea că
devine evident în domeniul public. Pentru a exista, realitatea dramatică necesită un acord
reciproc între părți - indiferent dacă există un interpret sau un public jucători: cel puțin două
entități diferite trebuie să concureze cu privire la faptul că lumea invizibilă care se manifestă
este cu adevărat material - pentru un anumit timp. Acest acord reciproc este ceea ce permite
sau împiedică crearea realității dramatice, pentru că ori de câte ori acest acord este afectat,
acesta nu va fi stabilit. Cu alte cuvinte, realitatea dramatică este întotdeauna o co-creare: este
nevoie de cel puțin două pentru a întruchipa o construcție. După cum subliniază Boal (1995),
chiar și un interpret repetiție singur deține un public implicat în minte și acest lucru este
valabil și pentru copiii care se joacă singuri sau pentru un spectacol de șaman un ritual retras.
Întrucât relațiile și interacțiunile umane reprezintă un factor de bază în psihoterapie,
faptul că realitatea dramatică este interactiv prin natură este extrem de semnificativ în acest
context. Deoarece necesită prezența altuia în ordine pentru a fi stabilită, realitatea dramatică
necesită o experiență de co-creare (Blatner & Blatner, 1988). În plus, probleme legate de
relații, comunicare, cooperare, acceptare, judecată sau orice aspect relațional care
psihoterapia este în general preocupată de ele sunt provocate în mod natural atunci când
lucrează cu realitate dramatică. Transfer iar conținutul contra-transfer este canalizat și mediat
prin realitatea dramatică. După cum sugerează Jennings (1987), transferul este în sine „un act
de imaginație dramatică”, deoarece implică terapeut și client „într-o comunicare ca și
cum”.Fie că terapeutul alege să fie într-o poziție de martor, jucător sau interpret, există
întotdeauna o relație aspect la locul de muncă atunci când se angajează într-o realitate
dramatică, care poate fi utilizată terapeutic.

Un alt atribut al realității dramatice este acela că are o calitate reflectantă. Boal (1995) se
referă la acest aspect caproprietatea telemicroscopică a spațiului estetic, „care mărește totul și
face totul prezent, permițândsă vedem lucruri care, fără ea, într-o formă mai mică sau mai
îndepărtată, ne-ar scăpa de privirea noastră ”. Ca o construcție caredeține conținut
semnificativ, realitatea dramatică reflectă întotdeauna ceva: le permite oamenilor să vadă
lucrurile într-un mod diferitlumina, capătă perspectivă și observă-ți propria experiență și
comportament. În capacitatea sa de reflectare, funcționează realitatea dramaticăca dispozitiv
de distanțare care folosește paradigma estetică a distanței, prezentată de Landy (1996).
1.3.1. Persoanele private de libertate – Penitenciarul

În general, penitenciarul creează. într-un mod atipic. relațiile interpersonale care au un

conținut, o dinamică și modalități aparte de structurare și manifestare. Unul din factorii
importanți care determină specificul relațiilor interpersonale ce se creează între deținuți pe
perioada detenției, îl reprezintă cadrul specific al penitenciarului ca instituție - mod de
organizare, norme, genuri de activitate, viață închisă și izolată desfășurată în colective
constituite artificial și impuse, aflată sub control și supraveghere permanentă. Un alt factor
fundamental se regăsește în specificul populației penitenciare, al deținutilor, care prezintă
particularități psihice și morale, în general nefavorabile, pentru legarea unor relații
psihosociale pozitive, în masură să aibă un rol stimulator în formarea și manifestarea
indivizilor ce se află în detenție. Numeroasele cercetări realizate în mediul carceral au pus în
evidență existența unui fenomen de penitenciarizare, direct proporțional cu durata șederii în
penitenciar și, mai ales, cu starea de recidivă. Este de înțeles că pentru cei care sunt la primul
contact cu viața de penitenciar, regimul de deținere are o valoare represivă ridicată, care
scade pe măsură ce deținutul câștigă experiență și se obișnuiște cu mediul închis, cu ideea
privării de libertate. Nerecidiviștii au încredere mult mai mare în informațiile care circulă în
penitenciar și, mai ales, în persoanele care au responsabilități. „Prima impresie, marcantă,
pentru un individ care sosește întâia oara în penitenciar, e contrastul puternic între realitatea
detenției și ideile pe care le avea înainte despre așa ceva: o experiență interesantă și inedită,
posibilitatea de a reflecta în liniște asupra vieții de până atunci și asupra viitorului,
singurătatea necesară pentru clarificarea minții, etc. Însă, încă de la intrare, are loc o cădere
psihică și morală... Într-un asemenea mediu - și intuind că lucrurile stau și mai rău decât a
văzut la început - sentimentul de autoapărare al individului se întărește, fixat pe instinctul de
conservare și stimulat de dorința de a rezista mai ușor și cu mai puține pierderi pe durata
detenției” . Șocul puternic, produs la intrarea unui individ pentru prima dată într-un
penitenciar, este provocat de deposedarea radicală de vechile roluri, de identitățile sale
sociale. Deși închisoarea este recunoscută pentru contribuția sa la menținerea ordinii sociale,
experiența carcerală include confruntarea cu dezordinea. Încarcerarea presupune atât
separarea de familie, de prieteni, de colegi, cât și separarea de sine, de trecutul omului liber.
Din acel moment, deținutul pierde orice putere asupra vieții sale cotidiene, nu mai poate alege
când să mănânce, să doarmă, să se plimbe, persoanele cu care să împartă aceeași cameră sau
același pat. În ceea ce privește procesul de revenire la viața anterioară executării pedepsei
privative de libertate, este necesar să avem în vedere un scop și o finalitate, raportate la
cerința socială obiectivă a implicării tuturor membrilor societății, în contextul schimbărilor
contemporane. Când ne raportăm la revenirea în societate, trebuie cunoscut faptul că este un
proces lung, de durată, comportamente antisociale înrădăcinate de ani de zile se corectează cu
dificultate. Aici intervin specialiștii din penitenciar, puși în fața unor deficiente majore și
pregătiți să aplice metode terapeutice adecvate fiecărui tip de carență comportamentală
identificată. Una dintre aceste metode, de succes în spațiul carceral, este teatrul. Teatrul,
împreună cu tot transferul emoțional inclus, este „o metodă de psihoterapie de grup, care prin
jocul psihodramatic explorează relații interpersonale, conflicte și probleme emoționale, în
scop terapeutic”.

1.3.2. Abilităţile sociale

Creația în teatru este un proces în care deținuții utilizează vocea, corpul, dar și
imaginația pentru a exprima concepte, idei și sentimente. Așadar, teatrul implică generarea de
povești și „lumi imaginate” care sunt comunicate prin cuvinte, voce, mișcare, elemente fonice
și elemente vizuale. Procesele creative culminează cu repetiții în timpul cărora actorii își
exersează și își perfecționează ideile, și găsesc soluții la problemele tehnice sau de regie. În
primele etape, creativitatea implică trecerea de la realitate la imaginar cu suport ghidat.
Desfășurarea unei experiențe de dramă ghidată se va întâmpla în timp real, cu pauze, pentru a
ajuta deținuțiiactori să-și însușească povestea prezentată. Pe măsură ce deținuții se
maturizează, terapia prin teatru ar putea implica procese de colaborare pentru conceperea
teatrului original, scrierea pieselor de teatru sau dezvoltarea de modele pentru seturi, costume
și sunet. În ultimii ani, tot mai multe persoane s-au simțit atrase de această artă și au decis să
se înscrie la cursuri de dezvoltare prin teatru, din diverse motive. Dacă unii se înscriu pentru a
reuși să scape de tracul de a vorbi în public, alte persoane doresc să facă teatru pentru că le
place, unii dintre ei transformând pasiunea în meserie. De obicei, terapia prin teatru este
aplicată persoanelor ce necesită reabilitate sau, pur și simplu, pentru a se cunoaște mai bine
pe ei înșiși. Persoanele care beneficiază de aceste ședințe terapeutice, sunt urmărite,
îndeaproape, de persoanele specializate în acest domeniu.

Terapia prin teatru este recomandată, deoarece, câteodată, „metodele „verbale”

tradiționale sunt prea rigide pentru a permite tuturor persoanelor să se simtă confortabil.
Amestecul de expresii verbale și nonverbale folosite în teatru ajută, prin limbajul metaforic,
la o bună cooperare cu „terapeutul” . Spre exemplu, psihodrama, se ocupă cu aplicarea
tehnicilor și proceselor specifice teatrului în diferite grupuri terapeutice, sau de dezvoltare
personală. Psihodrama este utilizată din 1930 pentru a ajuta la rezolvarea unor probleme
diverse: pentru a se afla adevărul în legătură cu sine însuşi, pentru a se înțelege sinele, pentru
a explora tipare de interacțiune disfuncționale și pentru a învăța cum se pot modifica acestea.
Terapia prin teatru reprezintă posibilitatea de a ajuta beneficiarul să își identifice problema
singur. Așadar, prin aplicarea acestei metode se elimină auto-negarea și accelerează procesul
de vindecare. Una dintre cele mai cunoscute terapii prin teatru este așa-numita dramaterapie.
Cuvântul dramă provine din greaca veche și înseamnă „lucruri de făcut”. Terapia dramatică
este, în termeni mai simpli, folosirea tehnicilor de acțiune, în special jocul de rol, jocurile
dramatice, improvizația, marionetele, măștile și spectacolul teatral, în slujba schimbării
comportamentului și a creșterii personale. Își are rădăcinile în religie, teatru, educație, acțiune
socială și terapie mintală. Prima relatare teoretică scrisă asupra terapiei dramatice poate fi
găsită în legătură cu teatrul grecesc. În poezia sa, Aristotel spune că tragedia are rolul de a
elibera sentimente profunde (în mod special milă și frică) pentru a elibera simțurile și
sufletele spectatorilor . „Terapia dramatică aplică tehnici de teatru la procesul de vindecare
psihoterapeutică. A apărut la sfârșitul anilor 1970 prin intermediul programelor spitalicești și
comunitare, unde a fost folosită pentru prima dată cu clienții pentru a produce piese, iar mai
târziu a fost integrată cu metode de improvizație și dramă. Terapia dramatică are rolul de a
ajuta indivizii să crească și să se vindece, prin asumarea și practicarea de noi roluri” . La baza
dramelor și psihologiei se află atât studiul comportamentului uman, cât și cele două părți ale
aceleiași monede. Psihologia este studiul gândurilor, emoțiilor și comportamentului; drama
analizează activ și prezintă gândurile, emoțiile și comportamentul personajelor, pentru ca un
public să-l vadă și să-l înțeleagă. „O mare parte din literatura dramatică abordează condițiile
psihologice, sociale și culturale ale umanității și, astfel, servește ca un vehicul natural pentru
a ajuta de fapt persoanele cu probleme reale să abordeze mai conștient problemele” . La fel
cum psihoterapia tratează persoanele care au dificultăți cu gândurile, emoțiile și
comportamentul lor, terapia dramatică folosește procese dramatice (jocuri, improvizație,
poveste, joc de rol) și produse (marionete, măști, piese / spectacole) pentru a ajuta oamenii
să-și înțeleagă gândurile și emoțiile. mai bine sau pentru a-și îmbunătăți comportamentul. Cu
toate acestea, spre deosebire de majoritatea tipurilor de terapie care se bazează, pur și simplu,
pe vorbire (psihanaliza a fost, până la urmă, numită „cura de vorbire”), terapia dramatică
bazându-se pe luarea de măsuri pentru a face lucrurile așa cum trebuie. „Terapeutul dramatic
este instruit în patru domenii generale: dramă, psihologie generală, psihoterapie și terapie
dramatică. Fiecare dintre aceste categorii implică o serie de clase necesare, multe dintre ele
experiențiale, în care unul învață făcând, exersând, obținând feedback de supraveghere și
perfecționând abilități. În cele din urmă, terapeutul este capabil să faciliteze experiența
clientului într-un mod care să-l păstreze pe client în siguranță emoțională și fizică în timp ce
acesta beneficiază de procesul dramatic” . Anumite tehnici: jocuri dramatice, improvizație,
joc de rol, sociodrama, transformări de dezvoltare, ritualuri, măști, marionete și unele tipuri
de spectacole implică lucrări de ficțiune.Clientul se preface că este un personaj diferit de el
sau ea însăși. Terapeutul poate extinde repertoriul rolurilor clientului (sau numărul de tipuri
de roluri care pot fi accesate pentru a fi utilizate în viața reală) sau poate permite clientului să
exploreze un rol similar cu cel pe care îl joacă, dar sub pretextul „nu eu dar cineva-
asemănător mie”. Alte tehnici, cum ar fi psihodrama, modelul terapeutic spiral, teatrul de
redare, spectacolele oprimate și autobiografice, toate permit clientului să-și exploreze în mod
direct viața. Clienții trebuie să aibă un control asupra ego-ului, pentru a putea face față
acestui tip de lucrări de non-ficțiune, deoarece necesită o privire onestă și căutătoare de sine.
Cei mai mulți terapeuți de teatru provin din lumea teatrului. Sunt persoane care realizează
puterea vindecătoare a dramei, prin experiențe terapeutice pe care le-au avut în educația sau
în cariera lor, și doresc să faciliteze schimbarea și creșterea în ceilalți. Mulți își amintesc că în
colegiu au decis să se specializeze în psihologie sau teatru, și au decis să urmeze calea
teatrului. Vor să folosească drama pentru a-i ajuta pe ceilalți în mod direct sau pentru a folosi
teatrul ca agent de schimbare socială, mai degrabă, decât ca divertisment sau educație.
Terapia dramatică se realizează în principal în grupuri, deși există practicieni care o folosesc
în consiliere individuală, în cupluri sau în familie. Terapia dramatică poate fi găsită într-o
mare varietate de setări, folosită cu mai multe tipuri diferite de clienți.

1.3.3. Teatrul – una dintre cele 7 arte

Arta a fost, pe parcursul istoriei, un aspect intrinsec legat de viața omului, servind ca un
mijloc de exprimare și, de asemenea, ca un limbaj universal în care predomină frumusețea și
estetica. În Grecia antică a apărut diviziunea dintre artele superioare, creată pentru a fi
apreciată cu ochii și urechile, iar cele minore mult mai tactile. Din cele mai înalte arte provin
6 dintre ceea ce știm astăzi ca arte plastice, plus una care a fost adăugată în secolul al XX-lea.
Vechii greci au fost aceia care au creat baza, dar prima dată când termenul de artă plastică
a fost inventat a fost în secolul al XV-lea de Charles Batteaux, care a folosit-o pentru a defini
cu doar câteva cuvinte toate aceste manifestări artistice.

Literatura este arta care folosește cuvântul pentru a crea. Deși de obicei spunem că literatura
este una dintre artele frumoase, poezia și teatrul sunt incluse și în această formă. Ambele au
oferit o contribuție neprețuită umanității, cu piese și autori care, fără îndoială, constituie o
operă de artă în sine.

Teatrul se manifestă în conținuturi și forme variate, existând și opinii foarte diferite cu privire
la obiectivul teatrului.

Teatrul este într-adevăr complex și, datorită naturii sale complicate, el poate fi înțeles și
discutat inteligent doar începând cu o analiză a termenului și a definiției sale.

Cuvântul teatru își are rădăcinile în „Theomai”, care înseamnă „a vedea” și, de asemenea, din
„theatron”, care semnifică literal „auditorium sau spațiul” pentru public” . Un teatru poate
găzdui stiluri diverse, cum ar fi: dramă, muzică clasică ori populară, operă, musical, balet,
dans modern, cuvânt rostit, circ sau orice activitate în care un artist comunică cu publicul. Nu
există o dimensiune ideală pentru teatru. Scara unui teatru depinde de mărimea înscenării
necesare, de tipul de spectacol și de mărimea publicului, fiecare variabilă influențându-i pe
ceilalți pe măsura creșterii intensității momentului artistic. Conform spuselor mai multor
autori, regizori și chiar și actori, un teatru nu este doar un spațiu simplu destinat vizionării de
piese, iar un teatru de succes este cel ce susține schimbul emoțional dintre interpret și public,
dar și invers. Așadar, voi enumera, mai jos o serie de forme tipice de teatru, pentru diferite
tipuri de performanță. Drama, comedia sau tragedia, toate aceste stiluri pot fi interpretate
oriunde, în orice tip de teatru, precum și în aer liber, în spații neconvenționale, etc. Multe
dintre aceste spații și forme sprijină și teatrul muzical, inclus separat la spații pentru
divertisment. O piesă de teatru, poate fi jucată nu doar pe scena unui teatru, ci și în locuri
neconvenționale, bineînțeles, asta în funcție de complexitatea piesei.