UNIVERSITATEA „OVIDIUS”, CONSTANȚA

FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: COMUNICAREȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN
SPAȚIUL EUROPEAN”

TEATRU

Studentă: Vasile Alina Valentina

Constanța,

2017
Cercetarea cuprinde:

 Interviu cu actorul Jarcu Zane din Brăila De ce nu se mai merge la teatru?

 Cum a evoluat teatrul în ultimele decenii lovit de aripa televiziunii?

Interviu cu actorul Jarcu Zane din Brăila De ce nu se mai merge la

teatru?

Zane Jarcu s-a născut pe 12 mai 1971 în Brăila , România . El este un actor ,
cunoscut pentru 6 Bullets ( 2012), La bani, la cap , la oase ( 2010), Îngeri pierduți (2014) și
Strigoi ( 2009), iar publicul il poate vedea pe scena Teatrului “Maria Filotti” din Braila. Totodată
este și profesor al Liceului de Arte "Hariclea Darclee" din Brăila. În urma rugăminții domnul
profesor/ actor mi-a acordat un mic interviu despre teatrul în ziua de azi.

1. Cum ați ajuns actor? Ce v-a determinat să faceți această meserie, ce v-a motivat să alegeți
această cale?

Mi-am dorit să fiu actor. Mi-am dorit, fără să exagerez, chiar din fragedă pruncie, din vremea în
care cu ajutorul unei doamne profesoară de limbă și literatură română. Am reușit să pot prezenta
o lecție de română, undeva prin clasa a II-a. Se pare că atunci mi-a atras atenția acestui numind
dar și capacitații de a interpreta, iar pe parcurs a devenit, se pare, o parte din mine.

2.Cum ați caracteriza teatrul în ziua de azi?

Mi-e greu să-l caracterizez. Tulbur. Fomator de opinie publică mi se pare că acum sunt altele
mediile care se prezintă.

3.De ce credeți că publicul nu se mai prezintă la teatru?

Pentru că nu oferă publicului ceea ce își dorește. Publicul tânăr atins de decadență nu-și dorește
în totalitate ceea ce își dorește, iar publicul peste o anumită vârstă, să spunem, au nostalgia
vremurilor, când teatrul însemna ceva, era un loc de refugiu unde îți bandajai puțin sufletul.
Teatrul fiind tulbur, nu mai poate oferi ceea ce își dorește publicul.

4.Cum credeți că putem atrage publicul către teatru?

Oferindu-i ceea ce își doresc. Făcându-i să se regăsească în spectacolele. Să găsim acea formă de
expresie sensibilă care să-i emoționeze din nou. Prin asta se diferențiază teatrul de film până la
urmă. Noi nu mai facem lucrul acesta în teatru. Spectacolul să spunem este un spectacol rece o
revocare a unei concepții a unei situații. Eu cred că publicul întâi trebuie atras și apoi
impresionat.

5.Aveți ceva de transmis celor care citesc interviul?

Să fie îngăduitori cu ceea ce se învârtește în jurul lor. Vreme tulburi și nu ar fi rău să înceapă o
schimbare. O schimbare începe în primul rând cu noi. Trebuie să fim buni, noi cu noi și apoi noi
cu ceilalți. Să fim buni, înțelegători și pretențioși când vine vorba despre noi. Tot ce ni se
întâmplă, bun sau rău, se întâmplă cu acordul nostru. Atunci cred ca ar trebui sa nu mai lăsăm sa
ni se întâmple lucrurile pe care nu ni le dorim. Se va schimba ceva în momentul în care vom
spune ce avem de spus bun sau rău, ce avem pe suflet, sa ne recăpătăm coloana vertebrală.

Cum a evoluat teatrul în ultimele decenii lovit de aripa televiziunii?

Teatrul secolului al XX-lea își are propria istorie, lungă și complicată, și a jucat un rol important
în ascensiunea postmodernismului în special în Europa, grație experimentelor expresioniștilor
germani, spectacolelor dadaiste și futuriste, operelor lui Maeterlinck și Yeats, și într-o perioadă
mai apropiată, creațiilor lui Artaud și Brecht.

Cu toate acestea specialiștii teatrului au fost mai puțin nerăbdători decât alții să proclame
existența unor mișcări moderniste, distincte în lumea teatrului. Acest lucru s-ar putea datora
faptului că teatrul, comparativ cu alte forme culturale, este mai refractar la inovațiile formale
radicale, dat fiind dependența să strânsă cu condițiile comerciale și structurile profesionale; dar,
indiferent de cauza, teatrul modernismului pare să fie redus la tăcere, sau mult întârziat, cel puțin
până la Brecht și, după unele opinii, chiar până la apariția și susținerea critică, încununată cu
succes a teatrului absurdului în anii ’50.

Orice operă teatrală ilustrează tensiunea dintre proces și produs, deoarece existența ei nu se
regăsește niciodată în întregime nici o versiunea scrisă, nici în interpretarea individuală data
acestei versiuni.

Teatrul postmodern de genul celui scris de Robert Wilson, se caracterizează prin disponibilitate,
prin disprețul manifestat pentru succesul său sau pentru textul care garantează supraviețuirea și
repetabilitatea cu prețul paralizării spontaneității sale.

Urmând această estetică a efemerului, ceea ce contează nu sunt calitățile memoriei și

repetabilității, ci calitățile eliberatoare ale caracterului

“Theater of Images”, definește de-teatralizarea, exprimând calități picturale și sculpturale ale

spectacolului modern: ” similar picturii moderne, ”teatrul de imagini” este atemporal, abstract și
prezentational….Aplatizarea imaginii , la fel că și în pictură, constituie o trăsătură specifică “ a
teatrului de imagini”. Artă spectacolului concluzionând, pune accent pe aplatizare și abstract.

Tendința postmoderna a teatrului contemporan în desființarea exuberantă a oricărui gen de

coerentă, subiect, personj, décor. Imaginile picturale sunt plasate în prim –plan, scoțând în
evidența faptul că teatrul postmodern creează “ țipare în spatiu”, “imagini-reprezentari” și
“tablouri”.

Teatrul clasic lasă senzația prezenței prin transformarea teatrului într-o prefigurare a unui adevăr
ideal; teatrul își recunoaște natură decăzută, secundară.

Teatrul actual este pe punctul de a se transformă în altceva; un altceva constituit nu din stări
emoționale, ci din tendințe, impulsuri, energii.

Jean-Francois Lyotard, într-un eseu despre despre Artaud:un teatru al energiilor pure, lipsite de
formă.

E drept postmodernismul ne fură , poate nu numai din dorință de a face altceva, de a sparge sau
rupe vechile convenții și trecutul. Ci poate pentru că postmodernismul e cu noi , ne înconjoară
peste tot îl purtăm cu noi și în noi, ne aparține. De fapt poate nici nu vrem să revendicam ceva
poate că suntem noi. Gândurile noastre, acțiunile noastre devin din ce în ce mai fragmentate, mai
rupte. Scindarea e în noi.

Se spune despre postmodernism și despre mijolacele lui că sunt numai o modă și că toate va
trece și el. E foarte posibil. Dar acum nu cred că îl asimilăm ci îl avem cu noi. Ore întregi
petrecute cu voie sau fără voie în față calculatorului, pagini deschise și închise, setări și resetari,
televizorul funcționând în continuu, telecomandă și "zappingul", plictiseală de a rămâne fideli
unui program sau unei emisiuni,unei pagini web, goană după alte divertismente, gânduri începute
și lăsate în aer. Fragmentarul se instalează în noi și pare că pentru multă vreme. Suntem o
generație care nu mai are răbdare care caută și nu găsește, care începe să povestească și se
plictisește și o ia de la capăt.

Am auzit un copil spunând "bunico, mi-e nu mi plac poveștile întregi , zi-mi începutul" și bunica
îi spune doar începutul și copilul se plictisește și bunica începe alta, copilul nu mai e atent de
mult la ce povestește bunica și cere să i se povestească doar sfârșitul alteia. Copilul și-a înfăptuit
o poveste din șapte bucăți de alte povești.Postmodernismul a fost enunțat că o lipsă de răbdare ,
s-a spus că a fost adoptat de oamenii care n-au putință să citească ceva până la capăt. Poate așa e
dar timpul e prea scurt și toate se ivesc prea repede pentru a mai avea timp să le facem pe rând
atunci alegi simultanul, fac multe într-un timp scurt.
 UNIVERSITATEA „OVIDIUS”, CONSTANȚA
FACULTATEA DE LITERE
SPECIALIZAREA: COMUNICAREȘI DISCURS INTERCULTURAL ÎN
SPAȚIUL EUROPEAN”

"Martin Eden", Jacca

London
Studentă: Vasile Alina Valentina

Constanța,

2017
Dorința de viață, se gândi el disprețuitor, încercând zadarnic să nu inspire aer în plămânii gata să
plesnească. Nu-i nimic, va trebui să încerce altfel. Își umplu plămânii cu aer, îi umplu cât putu de
bine. Cu o asemenea provizie va putea ajunge adânc sub valuri. Se întoarse în apa și coborî cu
capul înainte , înotând din toate puterile cu toată voința . Coborâ mereu și mereu mai în adânc.
Ținea ochii deschiși și urmărea dârele fantomatice și fosforescente ale peștilor bonită care
săgetau prin apa. Pe când înota avea și putere să spere să nici unul dintre peștii aceia nu se va
repezi la el, că nu cumva să-i destindă încordarea voinței. Dar nici unul nu se va repezi asupra-i
și el găsi timp să încerce un simțământ de recunoștință pentru acert ultim hatîr pe care îl făcea
viață.

Înota în jos, mereu spre adânc, până ce mâinile și picioarele îi obosiră și abia mai puțeau mișcă.
Știa că a ajuns la mare adâncime. Presiunea simțită în urechi devenise durere și tot capul îi huia.
Rezistentă i se topea , dar își sili brațele și picioarele să îl ducă și mai în adânc, până ce voința i
se frânse și aerul îi izbucni în plămâni în iureș de explozie. Bășicile clocoteau și-i apăsau obrajii
și ochii , că niște baloane micuțe , înainte de a-și luă zborul spre suprafața.după aceea veniră
durerea și sufocarea, dar durerea asta nu era moartea, așa spunea gândul care se mai împleticea
prin conștința lui plină de umbre. Moartea nu durea. Asta era viață, senzația aceea oribilă, de
sufocare era cea din urmă împunsătură a vieții; Era ultima lovitură pe care viață mai putea să i-o
dea.

Ce cea de pe urmă licărire de voința mâinile și picioarele începură să se agite și să se zbată ,

spasmodic și fără vlagă. Dar le păcălise, și pe ele și dorință de viață pe care le făcea să se zbată și
să se agite. Se află mult prea în adânc.niciodată nu vor mai putea să-la readucă la suprafața.părea
că plutește lin într-o mare de priveliști că de vis. Felurite culori și străluciri îl înconjurau, îl
scăldau și îi pătrundeau în toată ființă,dar oare acum ce i se arată?să-ar fi zis că era un făr.era
însă înăuntrul creierului sau o fulgerară de lumina albă și strălucitoare .se auzea un ropot
prelung și zgomotos , iar lui se părea că să prăvălește pe o scară lungă și fără sfârșit.iar undeva,
la capăt, se prăbuși în întuneric.atât a știut.că se prăvălise în beznă.și în clipă când a știut, a
încetat să mai știe.

"Martin Eden", Jacca London

Nuvela descrie viața unui tânăr proletar – marinar, ce îndrăgostit fiind de tânăra aristocrată Ruth
Morse, își dorește cu orice preț să devină demn de ea și de clasa burgeză din care aceasta face
parte. Cu nopți nedormite, flămând, cu un singur sacou ce mai des se odihnește în Lombard,
Martin citește sute de cărți despre literatură, istorie, filosofie, biologie. Capacitățile sale de a
asimila ușor și rapid materia, îi permit în scurt timp să poarte discuții aprinse cu profesori
universitari, judecători și alți invitați la cinele familiei Morse. Obiectivul protagonistului este de
a deveni un scriitor de succes, iar cu averea pe care speră să o strângă relativ ușor, să-i poată
asigura logodnicei sale Ruth o viață decentă clasei sale. Doi ani la rând Martin Eden expediază
nenumărate articole, poezii, nuvele la diverse edituri, dar doar pentru puține din ele primește
sume modeste pe care abia de reușește să-și permită o mâncare la două zile. Ruth, rudele și
străinii îl critică și îl îndeamnă să se angajeze la o poziție „normală”. După un timp, din lipsă de
încredere și răbdare, este treptat părăsit de cei apropiați și de viitoarea logodnică, iar cel mai
apropiat prieten și unicul care îl înțelegea și aprecia la justa valoare, Russ Brissenden, se
sinucide. Abia după seria evenimentelor usturătoare, succesul se întoarce cu fața spre tânărul
scriitor Eden. În scurt timp toate editurile îl doresc, burghezia îl invită la baluri, acesta devine
nespus de bogat și toți încearcă să guste din bogăția lui. Ruth și rudele încearcă să întoarcă
vechea prietenie și dragoste, dar Martin, dezamăgit de superficialitatea clasei burgheze, la
idealurile căreia a râvnit atâta, decide să plece din Statele Unite. Fățărnicia redactorilor,
cititorilor, a rudelor și a fostei sale iubite îl fac absolul indiferent față de bucuriile vieții.
În călătoria sa de refugiere, Martin înțelege că cel mai bun refugiu ar fi moartea și se sinucide,
înecându-se. Totul este cu atât mai tragic, cu cât toată nuvela Martin este descris ca un tânăr
radiind de sănătate, cu puteri mult peste medie, lat în spete, care dobora la pământ mulți
adversari în lupte de stradă sau baruri.

Această nuvelă probabil ar fi în top 5 cele mai bune citite de mine (imho). Jack London a reușit
să construiască personaje cu trăsături puternice și bine conturate. Gama de detalii și tensiuni
create ușor te fac obsedat de soarta protagonistului. Îmi doream să fi existat toate poeziile și
nuvele scrise de Martin, ca să le pot citi și analiza. Contrastele dintre clasa burgheză, bine
educată, elevată, intelectuală, dar superficială, fățarnică, stereotipizată și clasa proletară murdară,
incultă, agresivă, dar vie, simplă și comparativ mai corectă, domină subiectul. Cu cât nuvela se
apropie de sfârșit, cu atât Martin care și-a dorit și a reușit să se ridice în rândurile burgeziei,
începe să-i deteste și se întoarce parțial către cei cu care și-a petrecut tinerețea zbuciumată. Însă
diferențele culturale și intelectuale nu-i mai permit să-i asimileze, astfel găsindu-se suspendat
între ambele clase, refugiat în propria conștiință.

Alt aspect, ce personal m-a prins, este perseverența și insistența cu care Martin Eden lucra, scria,
studia. Se dedică fanatic oricărei activități pe care o realizează. Și dacă am scoate cuvântul
„fanatic” din propoziția precedentă, această trăsătură de caracter se aseamănă mult cu cea
promovată în Goju Ryu. Avem noi o expresie: „Hard training – happy life”.

În concluzie, se poate spune că Martin Eden este descrierea unei stări de fapt din societatea
modernă ce se poate caracteriza în felul următor: pentru a fi acceptat şi respectat în societate,
trebuie să gândeşti, să te porţi, să faci lucrurile în spirit de turmă. Năzuinţele înalte,
nonconformismul, cunoaşterea, nu sunt permise. Căci, în fond, Martin Eden este o carte despre o
lume, foarte asemănătoare cu a noastră, în care valorile omeneşti reale, spirituale, s-au pierdut.