Regizorul Cornel Todea, unul dintre cei mai importanți oameni de teatru din

România, s-a stins la vârsta de 76 de ani. Tragicul eveniment a survenit în a doua

zi de desfășurare a celei de-a XV-a ediții a Galei Tânărului Actor HOP de la
Mangalia, inițiată și coordonată de cunoscutul regizor. 2012 este primul an în care
Cornel Todea nu a urcat pe scena pentru a deschide evenimentul organizat de
UNITER la Mangalia.

De-a lungul anilor, Cornel Todea, director al Teatrului Ion Creangă din București,
a semnat regia a peste 200 de spectacole, multe dintre ele fiind dedicate celor mai
mici spectatori. De asemenea, a realizat mai multe emisiuni de televiziune,
documentare și filme artistice.

Redăm în continuare interviul acordat de Cornel Todea Revistei Yorick în 2010,

înainte de deschiderea Galei Tânărul Actor HOP, ediția a XIII-a.

Cum arată „peisajul” Galei Hop din acest an?

M-am bucurat anul ăsta găsind până la urmă o motivaţie pentru efortul pe care-l
facem, mai mult UNITER… Pentru că mie îmi face plăcere – şi n-am de gând să fac
pe victima – să descifrez într-o lume tânără intenţii, vocaţii, direcţii de preocupare,
care în mod normal trebuie să fie dirijate către un singur gând. Din dragoste pentru
această meserie, care începe de fiecare dată de la început… Care e o meserie cu totul
neliniştitoare, în care nu poţi să spui că gata, azi am rezolvat, am ajuns în vârf şi de
aici încolo umblu numai pe culmi. E o meserie care începe zilnic, mereu o iei de la
capăt. Ei bine, această meserie are în mod normal o lume care trebuie să vină în
ofensivă în raport cu ea şi asta se întâmplă de ani de zile cu generaţiile noi care vin să
conteste ce s-a făcut până atunci şi apoi se adaptează, intră în rând. Dar jocul ăsta de-a
contestaţia este un joc care, cu siguranţă, este un motor pentru instituţia care se
cheamă teatru şi e multimilenară. În mod normal, dacă cineva ar sta să studieze cu
răbdare, cu aplicaţie, ar descoperi că ne învârtim într-o spirală, ca să las senzaţia de
evoluţie… Dar mă întreb ce mai poate fi descoperit după mai bine de 2000 de ani de
teatru. Totuşi, nu cred că o lume tânără care intră în această aventură îşi pune
întrebarea asta. Ci îşi propune din capul locului să vină cu un cuvânt personal propriu
şi să răstoarne tot ce a fost până atunci.

Şi ar trebui să-şi pună întrebarea asta?

Nu ştiu dacă ar trebui, dar ar trebui să aibă oricum acest elan extraordinar, dublat de
luciditate, cu care să se repeadă, ca să-şi afirme într-o limbă personală gândul legat de
această meserie. Altfel, de ce te apuci de meseria asta? Anul ăsta, poate prima oară
după 10-12 ani de când mă ocup de gală, m-am bucurat… Şi asta pentru că un număr
remarcabil de absolvenţi au venit la preselecţie, dar cea mai importantă sursă de
bucurie pentru mine a fost că majoritatea s-au luat foarte în serios.

Cum aţi descrie, în câteva vorbe, textele alese?

Au fost ani în care repertoriul s-a cantonat într-o stupidisisimă direcţie a măscărilor
rostite pe scenă, ca şi cum asta ar fi fost sursa de libertate şi de splendid pas înainte.
Un trend care, sigur, ca mai toate modele, urma să dispară, dar moda era penibilă…
Pentru că nu invita la nimic. Ideea limbajului de pe stradă în vulgaritatea maximă,
care să fie adus ca sursă de spectacol mi se pare că nu este nici un fel de provocare. Şi
nu vine, de fapt, decât să ilustreze o imensă monotonie şi în gândire, şi în simţire. De
data asta repertoriul parcurge o incredibilă gamă, de la ultimii autori care s-au lansat
în lumea tânără dintr-o lume europeană şi nu numai, la Bernard Shaw, la citate din
Nietzsche, Gogol… O foarte variată direcţie, ceea ce dovedeşte o formaţie culturală
mult mai deschisă, un interes pentru ceea ce înseamnă dramaturgia nouă şi o acceptare
că premisa spectacolului este nu numai talentul actoricesc, ci şi textul de la care pleci.
Care text este o invitaţie şi o provocare pe care nu poţi s-o ignori, pentru că refugiul în
texte superficiale, în improvizaţii, este facil şi dovedeşte şi o limită culturală, şi o
limită de gândire. Or, anul ăsta n-am avut această senzaţie în cazul celor peste şaizeci
de candidaţi la individual. Neavând darul ubicuităţii, ceea ce regret în continuu de
când m-am născut, n-am putut să fiu şi la grup, şi la individual, aşa că a trebuit să
rămân numai la individual… La grup sper să descopăr repertoriul în întâlnirile de la
Mangalia, dar uitându-mă ce-au ales din texte, am văzut că şi aici rămâne aceeaşi
orientare foarte largă şi foarte diversă. Pentru mine bucuria va fi să-i văd în întâlnirea
de la Mangalia. Care, în fiecare an, a fost un bun prilej de a comenta la sfârşit ceea ce
se întâmplă în şcolile de teatru. Dar aceste comentarii s-au făcut – ca mai tot ce
înseamnă reuniunile şi analizele care se petrec în diversele domenii, de la politic, la
economic sau artistic – într-o lume care n-are consecinţă… Deci se întâlnesc gazetari
şi discută cum ar fi bine să fie şcoala de teatru, şcoala nu e cu adevărat reprezentată
acolo, şi lucrurile se desfăşoară mai departe, fiecare pe direcţia lui, această lipsă de
dialog fiind catastrofală sau, ca să evit o viziune apocaliptică, mai bine zis
neproductivă. Sunt reprezentanţi ai şcolii, au fost mai întotdeauna, mai ales ai şcolilor
particulare. Dar în ceea ce priveşte şcoala de stat, care este foarte serioasă, au existat
etape în care reprezentanţi ai ei dintre cei mai interesanţi – care au şi descifrat direcţii
de interes pentru lumea tânără – au socotit Gala tânărului actor ca o poveste care nu-i
interesează şi pe care nu numai că au ignorat-o, dar chiar au făcut lobby împotrivă. Ei
bine, le-a cam trecut această maladie. Dar şi anul ăsta, majoritare au fost şcolile din
provincie. Şcoala de la Cluj, dovedind o imensă şi foarte specială şi meritorie atenţie
pentru rostire, iar asta o spun ca o paranteză de rezervă faţă de şcoala bucureşteană…

Chiar aşa, care sunt problemele cele mai mari pe care le constataţi la absolvenţii
veniţi la Gală?

Recunosc că mă simt într-o situaţie dificilă. Ani de zile am lucrat la Institut. Şi am

avut sentimentul, de când mă ocupam de Gală, văzându-i atunci pe studenţi în
întâlniri directe cu candidaţi din alte şcoli, că această şcoală bucureşteană, în goana ei
după firesc, împingea interpretarea spre o limită minimalistă extrem de lipsită de
forţă. În timp ce şcoala clujeană credea foarte mult în forţa cuvântului, în rostire, şi nu
mă punea în situaţia să fac efort să aud ce se spune, pentru că se vorbea firesc.
Firescul şi cu artisticul sunt două poveşti care se întâlnesc într-un mariaj foarte
special. Şi ideea că, dacă eu sunt identic cu mine însumi de pe stradă atunci când urc
pe scenă înseamnă că m-am realizat, nu se traduce în ceea ce cred eu despre această
meserie. De fapt eşti un artefact, un fabricant de adevăruri, tu revelând aceste
adevăruri pe care eu le traversez şi pe care unori le ignor, cu mijloace foarte speciale.
Pentru mine a fost şocantă această foarte exactă rostire a clujenilor. Sigur că tot şcoala
clujenilor are o anumită tentaţie spre patologic, cazurile de patologie fiind cazuri
limită, ofertante într-un fel…

Dar sunt şi limitative…

Exact, am observat că este exact aşa cum spuneţi, o limitare gravă… Pentru că până
una-alta normalitatea este situaţia noastră generală… În clipa când eu mă adresez
direct unor cazuri de anomalie, ele nu fac decât să-mi restrângă aria de interes. Dar,
dincolo de această rezervă, e o şcoală foarte serioasă. Acum, eu socotesc că important
e ceea ce izbuteşte Gala să inducă în această lume tânără, şi anume sentimentul
obligativităţii, responsabilitatea. Este o şansă care li se oferă anual celor care vor să
intre într-o competiţie, în căutarea unei confirmări, de a se întâlni cu o lume de
cronicari şi de specialişti, cu o lume de angajatori, de directori de teatre şi, deci, e o
şansă să-ţi pui în discuţie propria ta condiţie. Or, dacă tu ai curaj să o faci, asumându-
ţi şi riscul să nu fii câştigător, eşti câştigător oricum… Afli unde te plasezi şi poţi,
dacă eşti atât de lucid şi construit ca un luptător, să-ţi revizuieşti mijloacele ca să fii
câştigător până la urmă. Or, această punere în discuţie a mijloacelor, am spus-o încă
de la început, este o caracteristică a activităţii în acest domeniu, este un domeniu – îmi
vine să-i spun al incertitudinilor care conduc spre certitudine – e un domeniu în care
ai această imensă bucurie să te afli mereu la un început de nou drum.

Dar cum şi ce vi se pare că s-a schimbat în psihologia actorului de când aţi

început această gală şi până azi?

Mult s-a schimbat. A evoluat într-un fel şi lumea noastră. Înainte se socotea că o
formulă din afară trebuia să intervină, că statul trebuia să te organizeze, să te
repartizeze, iar tu aveai garanţia că te duceai într-un teatru, aveai locul asigurat…
Situaţia acum este cu totul diferită, e un imens dumping de artişti proaspeţi care n-au
nici un debuşeu în spaţiul teatral românesc, pentru că el de ani de zile continuă în mod
criminal să fie blocat de tot felul de reglementări la nivel naţional prin care n-ai voie
să mai angajezi, să progresezi, să muţi de pe un post pe altul… Or, ideea că blocajul
este sursa progresului este o viziune pe care eu n-o împărtăşesc… Ei bine, s-a
schimbat în ideea că majoritatea celor care s-au angajat pe drumul acestei meserii,
ştiu, au conştiinţa ca nu pot să dobândească rezultate decât asumându-şi propriul lor
destin. Această schimbare conduce şi la un fel de lipsă de solidaritate, din păcate, şi la
un fel de rapacitate, de luptă oarecum minată şi de un fel de spaimă, de nelinişte, ceea
ce e regretabil, pentru că în mod normal, fiind o meserie liberală, este o meserie care
pune în valoare propria ta valoare, dar ea e condiţionată de o interrelaţionare cu
parteneri. E o meserie în care echipa funcţionează. Gala însă vine să provoace exact
ceea ce era foarte departe de mentalitatea şcolii, să provoace performanţa individuală,
să oblige la performanţa individuală. În şcoală de fapt nici nu există un program foarte
clar care să producă acest „one man show”. Tocmai performanţa personală, acest one
man show, este invitaţia pe care Gala a lansat-o şi care a creat până la urmă un flux de
gândire existent la toţi cei care participă la această parte individuală. Care au înţeles
că sunt nişte performeri şi îşi asumă – uneori chiar cu lipsă de dialog cu ceilalţi –
destinul lor într-o meserie în care valoarea individuală se păstrează de foarte multe ori
în cadrul unei asocieri. Sigur că şansa pe care o are această lume tânără stă în asociere
şi în puterea de a realiza spectacole în afara instituţiilor constituite. Şi, după cum bine
vedeţi, au apărut o serie întreagă de spectacole făcute în baruri, în cluburi… Sunt
câteva spaţii în care lumea tânără îşi găseşte un debuşeu. Dacă şi-l doreşte…

Ce şanse are un actor tânăr în teatrul acestui moment sau ce şansă îi dă Gala?

Eu pot să vă spun, şi asta spre marea mea bucurie, deşi n-am la mine catalogul
rezultatelor anuale de la toate Galele, că aproape toţi câştigătorii au fost angajaţi. Şi în
cea mai mare parte, s-a verificat până la urmă, performanţa din cadrul Galei n-a fost
un accident, ci a fost probat pe mai departe. Au fost şi cazuri care pe mine m-au
amărât foarte tare, când faptul că a câştigat Gala a creat o asemenea reacţie personală,
încât s-a socotit deţinătorul unui paşaport pentru eternitate şi din acel moment a apărut
refuzul unor oferte care nu erau din teatre din Bucureşti… Teatrele de provincie au
fost refuzate de pe poziţia de câştigător de Gală, ceea ce dovedea o profundă eroare.
De aia se şi cheamă Gala HOP, pentru că este un prim hop, un drum spre nenumărate
hopuri următoare.

Dumneavoastră, ca regizor, ce căutaţi să descoperiţi într-un absolvent de actorie,

în aşa fel încât să vă facă să credeţi că poate deveni actor?

Eu am o prea îndelungă practică de profesorat şi am bucuria să mă gândesc că dintre

studenţii mei sunt Papaiani, Stela Popescu, Rodica Popescu… Dar pot spune că nu mi
se întâmplă în suficientă măsură să văd în cadrul Galei nişte temerari care îndrăznesc
să facă nu provocarea asta derizorie în care se spun măscări pe scenă, ci provocarea
unei noi expresivităţi în limbajul teatral, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în
decursul istoriei teatrului. Sigur că provocarea până la urmă se dovedea a fi reluarea
unei alte aventuri, dar conformismul multora din participanţi, cuminţenia realizării,
uneori îmi dau sentimentul că asist la nişte reprezentaţii date bătrâni înţelepţi care
merg pe drumuri bătătorite pentru că ştiu că acele drumuri sunt sigure… Dar m-ar
bucura să-i descopăr pe cei temerari, care riscă să pună capcane în care să noi ne
împleticim şi să descoperim o barieră, o limită, iar ei s-o ignore şi să ne facă şi pe noi
s-o ignorăm şi să traversăm acel spaţiul… Ei bine, lucrul ăsta se întâmplă rar. Şi se
întâmplă mai ales în ceea ce înseamnă teatrul neconvenţional. Singura lipsă de
convenţional este că e teatru de mişcare, în care este folosită expresivitatea corpului,
iar această direcţie, anulând din capul locului cuvântul, sigur că vine cu formule
oarecum surprinzătoare. Dar visul meu ar fi rămas să văd spectacole în care imaginea,
cuvântul, plastica corporală, plastica spaţiului pe care l-au gândit, să mă surprindă.
Meseria noastră e o meserie care, în ultimă instanţă, trebuie să te surprindă, să nu poţi
anticipa. Or, n-aş putea să spun că mă aflu în situaţia de a nu anticipa până la urmă
cum se va desfăşura istoria şi care va fi finalitatea. În clipa în care eşti surprins, atunci
te gândeşti cu bucurie că s-a deschis o fereastră nouă în faţa ta prin care ai văzut ce
vedeai şi până acum, dar parcă în altă culoare, în altă perspectivă. Asta ar fi un
program care ar trebui stârnit. Poate că şcoala – şi acum ajung la propria mea
experienţă, eu am fost bursier republican în şcoală şi de teamă să nu-mi pierd locul n-
am făcut nici un fel de experiment cât eram student, ba mă gândeam tot timpul cum să
fac ca ştiind bine anumite capricii profesorale să mă înscriu în direcţia în care era
orizontul lor de aşteptare, iar conformismul meu să-mi asigure un succes în care nu
îndrăzneam să fac provocări. Ei bine, e o atitudine pe care eu într-un fel o doresc…
aştept provocări.

N-am apucat să vă întreb ce vă leagă pe dumneavoastră de Gală.

Cred că sunt un bătrân care nu s-a maturizat suficient, că-mi face foarte mare plăcere
să mă întâlnesc cu lumea tânără, să fac pe moralistul în discuţiile cu domniile lor
invitându-i să se ia foarte în serios. Eu nefiind un model de urmat. Decât în măsura în
care niciodată nu mi-aş îngădui să-mi tratez cu superficialitate o poveste pe care mă
angajez s-o fac. Şi de cele mai multe ori, dacă tu-ţi asumi acest respect faţă de
lucrurile pe care le faci, lucrurile te răsplătesc. Nu ştiu ce mă leagă. O veche tradiţie a
Galei, o veche practică de întâlnire cu lumea tânără, din cauza statutului meu din
învăţământ. Şi poate mă leagă şi faptul că viaţa mea a fost asociată tot timpul cu o
lume nu tânără, ci extrem de tânără, pentru care eu am un respect fabulos, lumea
teatrului pentru copii. În care am o singură bucurie şi mă gândesc acum sper sfârşit de
carieră că va rămâne direcţia pe care eu am dat-o teatrului nostru, şi care s-a schimbat
de la cea pe care am cunoscut-o eu. De la acel teatru foarte superficial care se adresa
unor copii socotiţi mici jucării cam lipsite de înţelepciune, la acest teatru care
consideră lumea copiilor şi pe copii ca pe nişte persoane care merită un respect
profund şi o adresare către fiinţe cu o minte foarte capabilă să înţeleagă. În mod
obiectiv lumea asta tânără este înzestrată cu neuroni vii, pe care noi de mult i-am
pierdut… Asta e schimbarea pe care eu cred că am reuşit s-o aduc în lumea teatrului
pentru copii: să îi tratezi aşa cum încercăm noi, ca pe nişte persoane, ca pe nişte
personalităţi. Şi am rămas consecvneţi în a apăra dreptul basmului de a exista,
socotind că basmul e un teritoriu în care realitatea este transgresată într-o zonă
eliberând fantezia şi oferind în acelaşi timp încrederea că lumea ar putea să fie atât de
bună, aşa cum este în basme, în care există monştri, dar totdeauna câştigul este al
celui mai prăpădit care în mod aparent n-are nici o şansă… Or, acest neadevăr legat
de existenţa reală este în schimb o sursă de energie pentru existenţa reală. Îţi dă
senzaţia că în lupta cu Goliat tu ai putea fi câştigător. Şi poate nu abandonezi…
Pentru că în realitate prea des zmeii şi vrăjitoarele sunt cei care câştigă, ceea ce
contrazice morala baslumului, însă e bine să rămâi cu convingerea că totuşi îţi rămân
şanse şi ţie.

Cât de des vi s-a întâmplat să găsiţi la Hop absolvenţi dornici să facă teatru
pentru copii?

Cred că nu există decât foarte rar. Foarte puţini sunt cei care au venit la teatrul pentru
copii din convingere. Din păcate… Pentru că îţi trebuie, dincolo de tot ceea ce-i
trebuie unui actor, o generozitate cu totul specială. Teatrul pentru copii are vedetele
lui, dar vedetele nu sunt interpreţii, ci personajele. Şi atunci trebuie să accepţi că
copilul habar n-are numele tău, dar ştie că tu eşti Albă ca Zăpada şi te adoră, te
divinizează. Ştie că tu eşti Harap Alb şi te adoră. Că eşti Făt-Frumos şi te iubeşte.
Trebuie să accepţi ideea că în măsura în care ţi-a ieşit rolul de zmeu sau de vrăjitoare,
copilul te urăşte şi nu-ţi va oferi flori la sfârşit. Mă întreb oare ce se petrece la un
moment dat în lumea asta de copii care este atât de mult asociată cu adevărul, cu
dreptatea, cu puritatea, în clipa în care ei ajung să intre într-o existenţă normală, când
au trecut şi de copilărie, şi de adolescenţă şi uită această asociere cu valoarea şi devin
gata la toate compromisurile… Ei, asta e o întrebare pe care trebuie să mi-o pun şi
mie…

Stimate domnule Cornel Todea, ati fost coordonatorul

evenimentelor culturale desfasurate in cadrul pavilionului Romaniei
la Hanovra…

De fapt, inainte de a accepta sa preiau acest rol, am avut foarte

multe ezitari. Nu regret, acum, citusi de putin ca l-am acceptat. Am
avut o reala bucurie oferind unor artisti romani de incontestabila
valoare sansa de a performa pe scena atit de vasta a expozitiei de
la Hanovra. N-am izbutit sa includem in program tot ce am vrut, dar
am linistea sufleteasca de a nu fi inclus in program nici o
nonvaloare, la nici o presiune din partea nimanui!

Cum ati facut selectia artistilor care ne-au reprezentat tara?

Neavind o structura paranoica, nu mi-am imaginat ca pot fi

selectioner unic, doar cu ce stiu eu singur ca se intimpla in arta
romaneasca! M-am consultat cu Uniunile de creatie si m-am asociat
cu un mic grup de „selectioneri“: doamna Speranta Radulescu de la
Muzeul Taranului Roman, excelenta cunoscatoare a culturii
traditionale, care a refuzat orice prezenta „folclorica“ dubioasa;
Dumitru Avakian, foarte seriosul critic muzical; Corneliu Antim
pentru plastica; si probabil ca ii uit acum pe altii… Pentru teatru,
jazz si balet m-am bazat pe informatiile mele indeajuns de
amanuntite. Pentru productia evenimentelor artistice mi-am
asociat-o pe Ruxandra Tuchel, iar Doina Levintza, responsabila cu
ambientarea pavilionului, mi-a fost fidela aliata in „bataliile“ pe care
le-am dus pentru a obtine conditii cit mai bune de desfasurare a
evenimentelor artistice.

Pe cine ati invitat efectiv la Hanovra?

Au fost artisti de prestigiu din toate bransele. Aleg doar citeva

exemple. Au participat Filarmonica si Orchestra de Camera Radio,
sub baghetele lui Cristin Mandeal si Horia Andreescu, precum si alte
formatii camerale de presitigiu, precum Arhaeus, condusa de Liviu
Danceanu, Voces, Hyperion. N-a fost reprezentat doar genul
simfonic: au fost prezenti Harry Tavitian, Mircea Tiberian, Soft
Triangle, pentru ca sa ma refer doar la jazz. Din teatrul actual am
invitat doua spectacole fara text, deci fara bariera lingvistica,
Toujours l’amour si Costumele, realizate de Dan Puric, si montarea
lui Alexandru Dabija cu Saragosa – 66 de zile, care beneficia de o
traducere in germana realizata de catre producatorii berlinezi ai
spectacolului. Din lumea baletului romanesc au fost prezenti tinerii
Vava Stefanescu si Razvan Mazilu, apoi ansamblul „Oleg Danovski“,
Sergiu Anghel, cu o creatie speciala pentru pavilion, Adina Cezar.
Nu pot face decit o enumerare lacunara… Sigur ca putem regreta ca
n-au fost si altii, dar bucuria mea ramine aceea ca nu pot fi
contestati cei care au fost. In total, am avut o participare de
aproape o mie de artisti romani!

O mie?!…

Nu o mie de creatori individuali, nu va speriati! Numarul a fost atit

de mare datorita orchestrelor si corurilor!

Ce efect credeti ca au avut evenimentele culturale asupra prezentei

romanesti la Expo 2000?

Artistii nostri au facut ca spatiul poetic creat de arhitectul Doru

Comsa sa devina un spatiu convivial. Pe linga informatia oferita de
computere, a devenit astfel posibila perceptia mai profunda a
existentei noastre, relevata vizitatorilor pe cai simpatetice, datorita
prezentei vii a artistilor. Singurele mele regrete au fost acelea ca
limitele financiare au restrins pina la urma oferta si ca artistii care
au fost acolo s-au bucurat de o mult prea restrinsa promovare in
cadrul expozitiei. Ar fi meritat sa fie vazuti si in afara pavilionului
romanesc…

Pe care cum l-ati aprecia, total general?

Cred ca pavilionul Romaniei a raspuns excelent temei date. Daca

majoritatea celorlalte pavilioane nationale s-au orientat spre
tehnologie, devenind niste cutii negre cu tehnologie naucitoare, cred
ca noi am pastrat si respectul pentru tehnologie (computere, 17
„plasme“ – mari ecrane pentru proiectii), dar prioritatea a avut-o
omul, ceea ce a dat o nota speciala. Poate si o stare de frustrare,
depinde de cum a simtit fiecare… N-a fost atinsa perfectiunea, dar
cred ca a fost bine…

Cornel Todea

 
 

Interviu cu regizorul Cornel Todea

Stimate domnule Cornel Todea, aţi ales această piesă, nemontată încă în
România, ca urmare a premiului obţinut nu demult de versiunea pentru
teatru radiofonic?

Nu eu am ales. Şansa a fost că un extraordinar artist, Ştefan Iordache, pe care-l

respect pentru meticulozitatea cu care-şi compune personajele, pentru
sinceritatea, farmecul contagios şi imensa lui forţă interioară, a venit cu
propunerea la Teatrul Naţional. Tot el m-a adus aici, probabil, în memoria unei
colaborări foarte agreabile cu "Prinţul negru".

Sunt câţiva ani de la acea premieră. De atunci, nu aţi mai colaborat?

Am mai pornit o aventură...şi am abandonat-o.          

De data asta lucrurile au mers până la capăt. Ce ne puteţi spune despre

personaje şi actori, despre  viziunea regizorală?

"Ecaterina cea Mare" este o piesă cu personaje istorice de mare rezonanţă,

împărăteasa Ecaterina şi prinţul Potemkin. Viziunea lui Shaw în raport cu aceste
două personaje este însă o viziune detaşată de adevărul istoric, punând în
evidenţă doar câteva din caracteristicile pregnante ale personajelor. Din
dimensiunea unui personaj istoric de mare suprafaţă intelectuală, Ecaterina,
împărăteasă  cu o viziune extraordinară privind  gestionarea unui imperiu fabulos,
care este Rusia, autorul reţine o latură a personajului, reală desigur, o înclinaţie
specială pentru amor.

Potemkin, care i-a fost partener de existenţă, şi la un moment dat, furnizor de

iubiţi, există în această relaţie şi în piesă. Recunosc bucuria reîntâlnirii cu Ştefan
Iordache şi şansa să găsesc un interpret de excepţie pentru unul din cele mai
pitoreşti personaje din toată dramaturgia lui Bernard Shaw. Admir vocaţia lui de a
crea complexitatea unui personaj prin nuanţe de o fineţe şi de o voluptate
încântătoare, sursa inepuizabilă de umor pe care-o declanşează exploatând toate
nuanţele, cu ajutorul vocii, şi până la ştiinţa cu care-şi stăpâneşte întregul său
corp în realizarea personajului.

Maia Morgenstern, în rolul Ecaterinei cea Mare, actriţă extrem de conştiincioasă,

extrem de serioasă, şi cu sugestii de interpretare care sper de asemenea că vor fi
în graţiile publicului.

În ceea ce priveşte englezul, o generoasă partitură, din zona umorului, dublată de

reţinerea pe care-o reclamă rigoarea şi eleganţa englezească. Silviu Biriş poartă
complicata responsabilitate a personajului.

O mare bucurie a fost pentru mine colaborare cu tinerii actori din trupa
Naţionalului, şi am să încep cu şambelanul Narîşkin, Mihai Calotă, un mic bijutier
şi el, care adaugă o pată de culoare, completând peisajul exotic al spectacolului.
Să nu spun ce plăcută a fost întâlnirea mea cu domnul Lăzărescu, devotatul
servitor al lui Potemkin, precum şi întâlnirea cu Ana Macovei, în rolul logodnicei
căpitanului englez, Claire, ar fi nedrept.
Un rol extrem de mic, dar acoperit cu farmec, are doamna de onoare Daşkova,
Alice Caracostea. Şi nu trebuie să omit prezenţa unui foarte bun muzician care
este Radu Captari, în rolul Alioşa, un cântăreţ la balalaică cu care prinţul îşi
susţine nevoia permanentă de a cânta.

Potemkin e acuzat de către Varenka, nepoata din spectacol, care este în scenă
Natalia Călin, că ar cânta fals, ceea ce nu i se potriveşte deloc lui Iordache,
interpret muzical uluitor.

Cum să uit că muzica este scrisă de Alifantis, un mare îndrăgostit de teatru?! Aici,
pe texte pe care le-am inventat, parafrazând poeţii ruşi, dar legându-i de situaţia
dată, are câteva intervenţii care vin să coloreze tablourile lui Potemkin.

Şi n-ar trebui să uit scenografia Ştefaniei Cenean: mobilierul autentic şi

luxuriantele costume, concurenţi serioşi ai actorilor, obligă la o interpretare pe
măsură.  În ceea ce mă priveşte, ca regizor am încercat să fiu un servitor fidel al
lui Shaw. Nu e deloc simplu ce mi-am propus. Dacă măsura va fi justă în
exuberanţa în care se rezolvă anumite situaţii şi umorul va fi comunicat sălii,
socotesc că nu l-am trădat pe autor. Pentru iubitorii lui Shaw şi pentru
cunoscătorii lui sper să fie o satisfacţie întâlnirea cu această "Ecaterina cea Mare".

Cornel Todea: Teatrul pentru copii iti

pastreaza o prospetime
Interviuri

Autor: Marinela Oprea

Exista un loc unde tineretea nu mai are varsta. Asta inseamna teatrul pentru
copii. Iar despre acesta stie cel mai bine sa vorbeasca Cornel Todea, directorul
Teatrului Ion Creanga de peste 20 de ani. A regizat nenumarate piese, emisiuni
muzicale, talkshow-uri, filme artistice si documentare, dar la teatrul pentru copii
primeste mereu sinceritate . Il face sa se simta tanar, desi are nepoti si sa fie
energic chiar si la 77 de ani. L-am gasit pe domnul Todea discutand cu actorii
despre premiera de duminica. Voia clar cateva modificari. Si asta pentru ca ii
pasa de reactiile copiilor din sala care il fac sa traiasca doua spectacole in acelasi
timp.

National Magazin: Ca tot v-am prins discutand cu actorii despre premiera de

duminica „Carolina si poneiul”, spuneti-mi ce presupune munca din spatele unei
piese de teatru.

Cornel Todea: Sa ai sansa sa nimeresti un text bun. Daca textul este generos, iti
ramane tie sarcina sa nu-l mutilezi. Este si o mare bucurie sa lansezi o dramaturgie
mai putin cunoscuta, este o participare care te stimuleaza. In cazul special despre care
vorbim, „Carolina si poneiul”, ne aflam in fata unei piese castigatoare la concursul de
dramaturgie care vine sa se inscrie intr-o directie mai putin caracteristica pentru
teatrul nostru. Teatrul nostru restituie cu mare bucurie teme generoase ale mitologiei
copilariei, vezi "Cenusareasa", "Inima Rece", "Pinocchio". Sunt teme care nu pot lipsi
din memoria copilului, inarmandu-l cu incredere in solutiile fericite in care si cel mai
nefericit personaj, pana la urma, invinge raul.   

National Magazin: Revenind la „Carolina si poneiul”…

Cornel Todea: Deci piesa asta pune in discutie reactia unui copil care frustrat de
dragostea parinteasca simte nevoia sa abandoneze existenta in cel mai dramatic mod :
e vorba de un copil care traieste in lumea circului, parintii acestui copil sunt foarte
agitati, au insuccese permanente, la capatul existentei ca sa supravietuiasca si nu au
niciun fel de ragaz pe care sa-l consume cu fostul copil care decide sa nu mai creasca,
sa ramana un copil de sase ani chiar daca are 16 ani. Piesa pune deci in cauza lipsa de
comunicare dintre parinti si copii, in care copilul din disperare este pe punctul sa
renunte la existenta.

National Magazin: Si acest lucru v-a convins sa faceti cateva modificari piesei?

Cornel Todea: Mi-am dat seama ca solutia practicata in teatru cu copiii de fata prinde
niste riscuri si atunci am facut o modificare pornind de la aceeasi lipsa de comunicare,
dar in care copilul reactioneaza nu ducand pana la limita extrema ci decide pana la
urma sa caute o solutie existentiala, ramane ideea ca vrea doar sa se desparta de acest
univers in care dragostea, tandretea si dialogul sunt absente.

Dupa ce am reprezentat piesa in fata unor copii de la un orfelinat care au o mai mica
experienta cu teatrul si care s-au regasit in piesa, am simtit nevoia sa reducem din
acest caracterul dramatic al piesei. Mi s-a parut ca nu poti juca un copil care se
sinucide oricat de adevarata ar fi situatia, asa ca am schimbat un pic finalul.

National Magazin: Cum a evoluat Teatrul Ion Creanga?

Cornel Todea: Ideea de dialog cu copiii face parte din gandirea care tuteleaza teatrul
nostru. Socotesc ca teatrul nostru a evoluat de la o atitudine paternalist manipulatorie
fata de copii, tratati ca niste fiinte subdezvoltate mintal, la a pune in evidenta aceasta
lume extrem de inteligenta, extrem de dotata. Copiii sunt capabili sa parcurga un
itinerariu destul de dens intelectual, iar dialogul cu ei se petrece la modul cel mai
serios si in niciun caz cu razgaieli si cu rasfat.

Pe vremuri, continutul teatrului se limita la intrebari „Nu-i asa, copii, ca e bine sa va

spalati pe dinti?”, „Nu-i asa, copii, ca trebuie sa iubiti animalele?” care subminau
capacitatea intelectuala a copilului. Eu cred ca increderea pe care o acorzi copilului
conduce la un mai mare feedback din partea lui .

National Magazin: Ati declarat la un moment dat ca nu exista spectator mai

fabulos decat copilul. Ce va face sa il estimati in acest fel?

Cornel Todea: Sinceritatea totala, fara niciun fel de bariera, cuceritoare, de adeziunea
lui facuta cu o profunda convingere fata de valorile adevarate. Intotdeauna ma intreb
cum Dumnezeului copilul nu suporta minciuna. Este incantatoare solidaritatea lui cu
eroul pozitiv pe care vrea sa-l sprijine. Copiii au reactii in sala, vor sa intervina,
cunosc povestile si vor sa participe cu tot sufletul alaturi de erou. Copilul nu va fi
niciodata ipocrit, nu se va preface niciodata ca este interesat de ceva ce nu-l
intereseaza din politete sau din gentilete. Daca nu-l intereseaza, face scandal, se
desparte de tine fara niciun fel de jena semn ca iti ofera sansa sa iti corectezi defectul.
Este un public pe care nu ai cum sa nu-l adori, iar actorul trebuie sa accepte ideea ca
pentru cei mici el nu este un actor, ci este un personaj. Copiii nu retin niciodata
numele actorului, ci va respecta sau uri personajele. Ar parea frustrant pentru vedete
faptul ca sunt iubite ca "Pinocchio" sau sunt urate ca vulpea din poveste si in niciun
caz retinut cu numele lor din buletin.

National Magazin: Surprinzator este ca aveti piese pentru copii intre 0 si 3 ani.

Cornel Todea: Noi am preluat din Italia programul care se cheama “0-3” pe ideea ca
ii poti reprezenta copilului ceva neconventional. Practic, piesele sunt pentru copiii
intre 18 luni si trei ani si tin jumatate de ora, timp in care le starnesti interesul, iar ei
participa mult mai activ decat ar fi facut daca ar fi fost obligati.

Recunosc ca am o extraordinara sansa sa fac spectacole acasa la mine pentru nepotii

mei gemeni de sapte luni. Nu pot sa va spun ce uimit sunt in clipa in care stau de
vorba cu ei extrem de serios, iar ei imi raspund in oracaielile lor si, pentru ca la un
moment dat ma plictisesc si plec de langa ei, incep sa tipe ca sa ma intorc si sa reiau
dialogul. E proba clara ca poti face spectacole si pentru copiii care au mai putin de un
an si jumatate.

National Magazin: Copiii inspira piesele de teatru sau piesele inspira copiii?

Cornel Todea: Cred ca ambele sunt relevante. Nu avem energia ca, dincolo de a face
spectacole pentru copii, sa ii utilizam pe ei ca public-actor. Suntem unul dintre
teatrele cu cele mai multe reprezentatii. De luni pana duminica, de la ora 10.00, trupa
este  pe scena.  De multe ori, ora asta atat de matinala nu este confortabila.

National Magazin: Faptul ca lucrati pentru copii va face sa va simtiti mai tanar,
mai copilaros?
Cornel Todea: Este un traseu permanent de tinerete de care nu ai cum sa nu
beneficiezi chiar daca varsta din buletin evolueaza. Contactul cu aceasta lume cu
surprizele, ingeniozitatea ei iti pastrezeaza o prospetime. Traiesc doua spectacole in
acelasi timp, cel de pe scena si cel facut pe loc de copii prin reactiilor lor.

National Magazin: La modul general, teatrul s-a schimbat si a coborat de pe

scena ca sa intre in baruri, cluburi, terase. Cum percepeti dumneavoastra
aceasta schimbare ?

Cornel Todea: Apropo de teatrul de copii, si acesta si-a parasit scena ca sa mearga in
spatii neconventionale pentru ca jucam in parcuri, jucam in mall-uri. Eu am tot
respectul pentru trupele particulare care joaca in asemenea peisaje. In ceea mai mare
parte sunt compuse din actori care sunt angajati ai unor teatre, dar care lucreaza
suplimentar in alte conditii. Ei sunt ca un 4x4, au o tractiune la stat si o tractiune la
privat. Si asa supravietuiesc. Oamenii dau bani pe bilete, dar doar 15% din cheltuielile
de la teatru sunt acoperite din vanzari, in rest subventiile vin de la stat.

National Magazin: Ce mai inseamna teatrul astazi?

Cornel Todea: Teatrul a avut o singura perioada de criza dupa Revolutie, nu in

perioada comunista pentru ca atunci teatrul era o forma de rezistenta. Dar acum
traversam un moment normal, adica sunt spectacole respectabile, sunt spectacole de-a
dreptul proaste. Mi se pare un peisaj normal. Ce plicticos ar fi sa fie numai creste de
munti.

INTERVIU/ Cornel Todea: „Lumea

poveştilor este singura in măsură să ne
inarmeze cu un instrument de apărare
impotriva agresiunilor”
INTERVIU/ Cornel Todea: „Lumea poveştilor este singura in măsură să ne inarmeze
cu un instrument de apărare impotriva agresiunilor”

40 de ani de turnătorie - un regizor

despre propria colaborare cu
Securitatea
E regizor, director al Teatrului "Ion Creangă" din Bucureşti şi fost
vicepreşedinte al Uniunii Teatrale din România. Are "origini
burgheze" şi timp de 60 de ani şi-a ascuns legătura cu Securitatea,
cu care a colaborat din şcoală şi până la căderea comunismului,
care i-a "dat voie" să lucreze în Televiziune, să facă spectacole
omagiale pe stadioane şi teatru TV în studio.

Iulia Popovici: Când v-aţi întâlnit prima dată cu Securitatea?

Cornel Todea: La 14 ani. Relaţia mea cu Securitatea a început în
1950. Aveam 14 ani, când la noi acasă a venit un ofiţer, cu un caiet
al meu în care scrisesem pe o pagină întreagă că vreau să moară
comunismul şi cei care l-au produs, încheind cu o formulare, "Cu
Dumnezeu La Treabă", iniţialele numelui meu - Cornel Dan Lucian
Todea. Pentru ofiţerul de Securitate, asta era proba că sunt un
duşman educat de părinţii mei în spirit legionar. Asta se sancţiona
cu închisoarea. Nu a mea, pentru că eram mic, ci a părinţilor mei.
Am încercat, inutil, să explic că nu era vorba despre un manifest, ci
doar despre manifestarea indignării mele, în propriul meu caiet, faţă
de aroganţa unui nou coleg de şcoală. Inflexibil, la capătul unui
drum de ameninţări, securistul mi-a explicat că îmi poate oferi
şansa ca părinţii mei să nu fie arestaţi: trebuia să semnez un
angajament, pe care să nu îl mărturisesc nimănui, că voi scrie nişte
compuneri despre modul în care se comportă profesorii mei de
română şi de germană. Soluţia mi s-a părut salvatoare. Am semnat
fără ezitare şi la câteva clipe după ce a plecat, le-am relatat
părinţilor toată istoria. Părinţii mei, care au înţeles exact despre ce
este vorba, au hotărât să mergem acasă la cei doi profesori, să le
spunem ce mi s-a întâmplat şi să-i rugăm să formuleze ei
"compunerile" - note informative, pe care urma să le predau celui
de la securitate. Ceea ce am şi făcut. Aşa a debutat "colaborarea"
mea cu Securitatea.

I.P.: În 1952 aţi intrat la închisoare.

C.T.: La 16 ani, am fost arestat în curtea casei şi cercetat pentru
apartenenţa la o organizaţie contrarevoluţionară a unor colegi,
organizaţie din care nu am făcut parte şi de a cărei existenţă am
aflat în timpul interogatoriilor. Nu eu ii trădasem. După 7 luni sunt
eliberat împreună cu alţi colegi. Mi se pun în vedere două lucruri:
faptul că nu am voie să povestesc nimănui despre episodul
"închisoare" şi faptul că va trebui să dau informaţii despre colegi şi
profesori din şcoală.

Am încercat sa mă salvez. Nu m-am întors la liceu: m-am făcut

muncitor pe un şantier de forări de puţuri. Am forat la Palatul
Telefoanelor, pe urmă în Vitan, mai târziu am devenit manipulant de
materiale şi mi-am terminat liceul la fără frecvenţă.

I.P.: Cum aţi ajuns să faceţi teatru?

C.T.: Se reluase concursul la IATC la regie de teatru. Erau trei
locuri. Am avut noroc, în final s-au suplimentat locurile (la nouă) şi
m-am trezit admis. în dosar eram înscris ca muncitor cu părinţi
pensionari, ceea ce atunci era şi adevărat. Tatăl meu condusese
Casa Asigurărilor Sociale, fiind unul dintre fondatorii sistemului de
asigurări sociale. "Comprimat", terminase cariera contabil la
Căzăneşti. Mama era farmacistă. Pensionari la momentul dat.

I.P.: Şi i-aţi păcălit?

C.T.: Am crezut. N-a trecut mult şi Securitatea, a reapărut în viaţa
mea să mă întrebe ce-i cu dosarul ăla. Urma exmatricularea mea.
Am rămas în facultate, cedând din nou. Liniştea mea este data de
faptul că nu există nici un coleg care să fi pătimit ceva din cauza
asta.

I.P.: Dar notele vi le solicitau ei sau le dădeaţi din proprie

iniţiativă?
C.T.: Numai la solicitarea lor. De-a lungul vieţii mele au apărut o
serie de accidente care determinau reapariţia Securităţii în formele
ei active. Aveam rude în străinătate, am făcut o pasiune pentru o
franţuzoaică, a fugit fratele meu în Franţa (în anii '70), veneau
felurite turnătorii la adresa mea, la care trebuia să răspund.

I.P.: Ce s-a întâmplat când v-a plecat fratele?

C.T.: Am fost chemaţi la miliţie şi ni s-a spus nu să-i cerem să se
întoarcă, ci să tacă. Formal i-am spus, dar el a continuat să
vorbească la Europa Liberă. Şi recunosc că i-am reproşat-o; mie
asta-mi făcea viaţa grea aici.

I.P.: Din şcoală aţi ajuns direct în TVR?

C.T.: După facultate, mi s-a propus să mă duc la televiziune, dar
din cauza dosarului meu de cadre nu s-a putut. Am rămas asistent
la şcoală, iar doi ani mai târziu iar mi s-a pus în discuţie angajarea
la televiziune. Erau vremuri mai destinse, mi s-a acceptat dosarul
cu părinţi "pensionari". Am ajuns în elita realizatorilor TV, la un
moment dat şef al regizorilor şi ulterior director la producţia de film.

I.P.: Dar nu credeţi că asta a fost posibil cu acceptul Securităţii?

C.T.: Nu ştiu dacă erau consultaţi, dar ştiu sigur că ar fi putut să se
opună.

I.P.: Ei, Securitatea, vă acceptaseră totuşi.

C.T.: Da, ar fi putut spune că sunt un duşman al poporului, de
origine burgheză.

I.P.: Securitatea v-a permis să faceţi nişte lucruri.

C.T.: Să-mi fac meseria. Vina asta o am, am vrut să exist. Nu am
avut curajul fraţilor şi al prietenilor mei de a pleca şi de a începe o
viaţă nouă în altă ţară. Iubeam meseria pe care o făceam, regia de
televiziune. Nu Securitatea mă ajuta să o practic. Nu Securitatea
mi-a făcut spectacolele. Spaima mea era ca Securitatea să nu mă
împiedice.

I.P.: E adevărat că nimeni n-ar fi putut face o carieră în România

fără acordul Securităţii?
C.T.: Nu e adevărat. Se putea, cu condiţia să nu ai ghinioanele şi
trecutul meu nefericit. Dacă spaimele mele nu ar fi început la 14
ani, poate că altul ar fi fost destinul meu.
I.P.: Ştiţi că în introducerea la cartea cu dosarul lui de Securitate,
N.C. Munteanu vă descrie pe dvs. ca unul dintre turnătorii lui din
TVR?
C.T.: N-am ştiut. În viaţa mea, poate două note mi s-au cerut
despre el, iar una era despre intenţia lui de a pleca din România.

I.P.: Ce scriaţi în acele note?

C.T.: De cele mai multe ori, chestii anodine sau deja cunoscute. Dar
care "turnător" spune altfel? Existenţa Securităţii în viaţa mea este
un episod care, copil fiind, mi-a sădit o profundă teama fizică şi
psihică, mi-a timorat şi amputat adolescenţa, mi-a maculat
maturitatea. Am turnat pentru că nu am avut forţa să rezist. Copil
fiind m-am visat erou, plin de curaj, drept, justiţiar, model fiind
părinţii mei. Visul meu a eşuat. Astăzi este greu să îmi explic
spaimele, laşităţile, compromisurile, schizoidia existenţei mele.

I.P.: De ce n-aţi mărturisit după Revoluţie?

C.T.: Momentul '89 a fost pentru mine un moment de imensă
bucurie, dublat însă şi de o nesfârşită tristeţe. Tristeţea pentru că
momentul în care visele mele de libertate se realizează vine după
un lanţ de compromisuri grave făcute de mine, care îmi interzic să
particip la această viaţă nouă. Am demisionat atunci din postul de
director al Teatrului Creangă. Când mi s-a propus să intru în politică
sau mi s-a oferit accesul la unele demnităţi care presupuneau să nu
fi colaborat cu Securitatea, am declinat ofertele, explicând motivul
refuzului: "colaborarea" din timpul dictaturii.

Trecut de jumătatea vieţii, mi-am reluat drumul de la zero. M-am

reangajat regizor la TVR. După un timp, directorul numit în locul
meu la conducerea teatrului a demisionat. La rugămintea foştilor
mei colegi, am dat concurs pe postul rămas vacant şi l-am obţinut.
Din acea clipă am încercat să fac, împreună cu întreaga echipă a
teatrului, tot ce am considerat că este mai bine pentru a da
strălucire acestei instituţii, în condiţiile libertăţii.

Am traversat toate perioadele de întuneric ale vieţii mele fără a

implica pe nimeni, nici măcar pe cei mai apropiaţi, în spaimele mele,
în sila mea de mine, în nevoia mea de ajutor.

Fac această mărturisire astăzi. Socotesc turnătoria abjectă. Vreau

să-mi cer iertare faţă de toţi cei care au apărut vreodată în notele
mele, cu convingerea că nimeni n-a avut de suferit.

O fac şi pentru a exprima respectul şi admiraţia mea celor care nu

au făcut nici o concesie şi au plătit curajul lor cu suferinţe cu mult
mai mari decât ale mele. Regret enorm că nu am fost în stare să le
imit exemplul. "Colaborator" silit am încercat să nu fac nici un rău
nimănui.

Ca om am încercat să fac tot binele care mi-a stat în putere. Ca

artist am încercat să mă salvez.

I.P.: O să plecaţi de la Teatrul Creangă?

C.T.: Da. Demisia de onoare mi-am dat-o în '90. Acum...

Regizorul Cornel Todea, turnător la 15 ani

20 iulie 2011

CNSAS susţine în instanţă calitatea de colaborator al Securităţii a directorului

Teatrului „Ion Creangă“. Cornel Todea (76 de ani) ar fi colaborat cu Securitatea încă
de la vârsta de 15 ani, cu numele de cod „Cucu“ şi „Cornescu“.

Relaţia ciudată a elevului Cornel Todea cu Securitatea Poporului ar fi început în

1950,  pe când era la Liceu „IL Caragiale" din Bucureşti. Todea era anchetat pentru
redactarea unui manifest împotriva statului comunist. Adolescentul a cedat şi a semnat
un angajament „pentru acoperirea informativă a colegilor de clasă", iar Securitatea i-a
dat numele conspirativ „Cucu". Potrivit rapoartelor realizate de securişti, „Cucu" a
fost un pion-cheie în descoperirea organizaţiei „Pătratul Roşu"- formată din elevi şi
eleve în frunte cu Maria Catacuzino, din care făceau parte mai mulţi fii de foşti
miniştri şi urmaşi ai fostei aristocraţii româneşti -Ghica şi Sturdza. Trei liceeni, Maria
Catacuzino (17 ani), Radu Miclescu (17 ani) şi Mihai Sturdza, au fost internaţi în
colonii de muncă, fiind acuzaţi că ajutau cu pachete fugarii din munţi şi că difuzau
manifeste cu caracter duşmănos. Cornel Todea ar fi fost arestat, câteva luni, în acest
dosar.

Afacerea „Pătratul Roşu"

Afacerea „Pătratul Roşu"

Cel mai dramatic episod din afacerea „Pătratul Roşu" ar fi tentativa de sinucidere  a
Mariei Catancuzino din data de 22 februarie 1955. Tânăra a ajuns la epuizare psihică
şi fizică din cauza regimului de închisoare foarte dur şi a faptului că nu a  fost
eliberată după ce i-a expirat, la 3 ianuarie 1955, mandatul de reţinere. „Organizaţia a
fost descoperită tocmai ca urmare a sesizării organelor de Securitate de către Domnia
Sa, iar arestarea lui, alături de ceilalţi membri ai organizaţiei, s-a produs din cauza
lipsei de comunicare dintre departamentele statului.

Pe Aceeaşi Temă
Revoluţia de la Focşani, începută de un rapsod turnător

Eliberarea a survenit imediat după aflarea calităţii de colaborator de către ofiţerii de

anchetă penală", acuză CNSAS. Contactat telefonic, Cornel Todea a negat, ieri, orice
implicare în dosarul  „Pătratul Roşu", spunând că totul este o invenţie a ofiţerilor de
Securitate şi că nu cunoaşte pe niciunul dintre tinerii implicaţi. „Este o mare
minciună. În acest caz nu există nicio notă informativă semnată de mine", s-a arătat
revoltat acesta.

Abandonat din reţea după 18 ani

CNSAS arată că regizorul a continuat relaţia cu Securitatea în timpul studenţiei şi

după angajarea sa în calitate de asistent la Institutul de Teatru şi a făcut mai multe
delaţiuni. Din 1965, ar fi fost folosit în calitate de colaborator în cadrul obiectivului
Radioteleviziune şi a  fost abandonat din reţea în mod oficial la 26 ianuarie 1968.
Totuşi, regizorul a continuat legătura cu ofiţerul de Securitate şi a semnat informări cu
iniţialele „C.T.", „T.C." sau „Cornescu".Simultan cu colaborarea,Todea s-a aflat în
atenţia Securităţii şi ca urmărit, în perioada 1971-1973, pentru relaţii neoficiale cu
cetăţenii străini, dar şi între anii 1982-1984, pentru clarificarea naturii legăturilor cu
un român stabilit ilegal în Franţa şi cu jurnalişti francezi cunoscuţi cu manifestări
ostile la adresa Republicii Socialiste România. Numele conspirativ de urmărit erau
„Regizorul" şi „Tudor".

Note informative

Zeci de regizori, scenarişti, operatori TV sau actori, colegi de platou cu Cornel Todea,
ar fi fost turnaţi la Securitate de acesta. Într-o notă, furnizată de acesta,  la 1 iulie 1961
se arată: „Sursa a avut o discuţie în ziua de miercuri, 28 iunie, seara, în care regizorul
Paul Barbăneagră, de la studioul «Alexandru Sahia» de filme documentare, i-a expus
planul său de a fugi în Turcia cu ajutorul unei bărci confecţionate din două cauciucuri
mari de automobil şi legate cu chingi, permiţând umflarea lor cu gura". Pe baza
acestei note, Securitatea a decis supravegherea operativă a lui Paul Barbăneagră.
„Cucu" ar fi oferit materiale importante despre oameni din televiziune - Dan Jelescu,
Mihai Constantinescu, Mircea Constantinescu, Valentin Plătăreanu, Petre Hîrjovschi,
Eva Dragomir, Anatol Cavlescu, Anton Iordache, Doru Segal, Mirel Ilieşu ş.a.

Într-o altă notă, de la15 octombrie 1956, „Cucu" ar fi semnalat informaţii despre
conferenţiarul catedrei de grimă (machiaj) Romaniţa, care era şi maestrul machior al
Teatrului Naţional. „Acesta din urmă nu scapă nicio ocazie pentru a  face bancuri la
adresa regimului sau a evreilor. În acest timp, el îşi manifestă regretul faţă de regimul
trecut, când ducea o viaţă «grea» cu nouă salarii şi maşină la scară", scria „Cucu".

„Copil fiind m-am visat erou"

Cornel Todea cere judecătorilor de la Curtea de Apel Bucureşti să respingă solicitarea

CNSAS. El a explicat că a fost forţat să colaboreze cu Securitatea la 14 ani, pentru a
nu-şi pune în pericol părinţii. Regizorul a  explicat că a scris pe o foaie întreagă să
moară comunismul şi a încheiat cu formula „Cu Dumnezeu la Treabă". Aceasta
reprezenta pentru Securitate o probă de educaţie în spirit legionar.
„Copil fiind m-am visat erou, plin de curaj, drept, justiţiar, model fiind părinţii mei.
Visul meu a eşuat. Astăzi este greu să-mi explic spaimele, laşităţile, compromisurile,
schizoidia existenţei mele. «Colaborator» silit am încercat să nu fac rău nimănui. Că
am încercat să fac tot binele care mi-a stat în putere. Ca artist am încercat să mă
salvez", şi-a mărturisit păcatele Cornel Todea în înscrisurile de la Curtea de Apel
Bucureşti.

"Astăzi este greu să-mi explic spaimele, laşităţile, compromisurile, schizoidia

existenţei mele. «Colaborator» silit am încercat să nu fac rău nimănui. Că am
încercat să fac tot binele care mi-a stat în putere. Ca artist am încercat să mă
salvez.''
Cornel Todea directorul Teatrului „Ion Creangă"