ț

Argument

Ce este cultura ? Câți dintre noi ne-am întrebat la propriu „Ce vrea să înseamne aceast
cuvânt?” Ce nevoi și simțăminte omenești acoperă ea ? Să fie vorba de interacțiune socială, de
nevoia de ordine, de iubire, de frumos sau de necesitatea de a ascunde o frică, o teamă, o
culpabilitate ? Este cultura o modalitate de a reprima agresiunea dionisiacă specifică ființei umane
sau o funcție care ajută la propășirea ei în lume ?
Dacă ar fi să dăm ascultare mesajului transmis de paradigma freudiană, „cultura ascultă de
un impuls erotic interior care îi spune să unească oamenii prin intermediul sentimentului de
culpabilitate”(S.Freud, Disconfort în cultură, trad. Roxana Melnicu, Ed. All, București, 2011, p.
117) Ne dăm seamă că, într-adevăr, cultura implică restricții, iar acest raționament ne găsește pe
toți „vinovați în cultură”, angrenați într-un dialog al vinei pe care rareori o acceptăm. Dar regululile
sunt făcute pentru a fi încălcate, iar opreliștile eticului, canoanele bunului-simț și respectul făță de
celălalt tremură precum un vapor care nu reușește să acosteze în port, din pricina valurilor și a
vremii supărătoare, se metamorfozează sub apăsarea timpului.
Cultura înseamnă dorință de ordine, bunăstare și fericire, dar instigă la conflict, o
dimensiune pe care o hrănește la sânul ei. Cultura înseamnă nevoia de obiect, dar și de subiect. Deși
își propune să fie împăciuitoare, ajunge să genereze conflict. Cu o exprimare plastică, am putea
îndrăzni a spune că primul obiect creat pentru vânătoare a deschis în mod inconștient drumul spre
bomba nucleară și psihoza colectivă a Apocalipsei, tot așa cum, primul act de „furat al miresei” a
pus bazele instituției familiei perfecționate de romani.
Dar nu despre geniul militar al romanilor este această conferință. Nici despre cumplitele
orori ale actului belicos, care se întâmplă acum, chiar în momentul în care audiența ia seama de
aceste cuvinte, la doar câteva sute de kilometri depărtare de acest loc. Atenția noastră se îndreaptă
spre un altfel de conflict, o confruntare a Supraeului, un război psihologic purtat „în cultură”, prin
mijloace conștiente și inconștiente, uneori delirante și de cele mai multe ori egoiste fondate pe baza
unor raționamente subiective, narcisice și contraintuitive : Războiul culturii cu sine-însuși, adică al
artistului cu lumea înconjurătoare, deci cu Celălalt, figură încărcată de dublu sens : oficial al unei
instituții cenzoriale și oglindă a sufletului.
Or, ghidat de o pasiune nebună pentru cultură, deci pentru meseria sa, autorul s-a decis să
supună atenției dumneavoastră o situație dramatică inspirată „din cultură pentru cultură”, mai precis
din experiența pe care el însuși a trăit-o la o tabără dedicată tinerilor studenți-artiști din România.

1
 Sinapse și ratări

În perioada 29 august- 4 septembrie 2022 am participat la Școala de Vară „Sinapse

Artistice” a Consorțiului Universităților de Artă din România și Republica Moldova, ediție găzduită
de Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografie din București în parteneriat cu cinci
spații independente din Capitală. Scopul acestui eveniment se poate deduce din titlul său : se căuta
realizarea unor sinapse artistice între artiști din diverse domenii, conexiuni care se doresc a fi utile
pentru dezvoltarea individuală a artistului, pentru expansiunea universului său de cunoștiințe, dar și,
așa cum a ținut să precizeze Rectorul UNATC, „pentru viitorul cultural al țării”.
Ca structură, activitatea a fost împărțită pe două module : colocviu, respectiv întâlnirea cu
diverți „artiști de succes” din mediul independent și creație, recte realizarea unui moment teatral,
cinematografic sau performativ, după tema „identitate-alteritate”, un bun cultural pe care trebuia să-
l prezentăm la finalul taberei. Drept urmare, am fost împărțiti pe cinci grupe mixte, fiecărui grup
oferindu-i-se câte un spațiu distinct de repetiție. Eu, spre exemplu, am fost trimis în Pipera, la
Teatrul Apropo.
În total au fost cinci zile de creație. Dar, dacă ni se permite să calculăm munca în timp iar
fiecărei zi de lucru să-i acordăm un timp de opt ore, din totalul de patruzeci, însumat, noi, membrii
echipei (un regizor, trei studente la actorie, o compozitoare, o studentă la sculptură și un fotograf)
am căzut la „un aparent acord al opiniilor” doar o oră, mai precis la început, când ne-am așezat în
cerc pe scena teatrului, și, la sugestia regizorului, am folosit cele două imagini oferite prin tragere
la sorți de organizatori  ca punct de reper pentru o discuție după metoda asociațiilor libere. Altfel
spus, ne-am uitat la imagini și, fiecare pe rând, am spus ce ne trece prin cap : senzații, amintiri,
imagini, melodii, stări, impresii. Bagajul de idei a fost imens, prea mare și prea voluminos. S-a
deschis, fără voia noastră, deci pe cale inconștientă o Cutie a Pandorei, o situație conflictuală
adâncă precum butoiul Danaidelor.

2
3
 Studiind fotografia, o voce cârcotașă, dar împăciuitoare ar putea spune că destinul a dorit ca
în sânul echipei noastre să existe „sământa conflictului”. Într-adevăr, nu ne-am înțeles, nu am reușit
să funcționăm în armonie. Nu am fost un grup. Mai mult, așa cum îi stă bine românului de
pretutindeni, ne-am bucurat când am aflat, la cină, că nici celelalte patru grupe concurente nu se
aflau într-o situație mai bună.
Zilele au trecut și în loc ca această curgere a lui să ne lege, ne-a dezbinat. Dacă în primele
două zile stăteam grupați pretutindeni pe echipe, de îndată ce ne-am obișnuit cu noul, iar cei din
jurul nostru nu mai erau niște străini, am legat prietenii cu studenții de la celelalte echipe.
Profesional, lucrurile au stat diferit și foarte puțini au fost acei care au putut să spună „pas !”
viziunii lor în detrimentul colegului. Nu e de mirare că (iar spunând asta nu vreau să atac geniul
creator și sensibilitatea artistică a colegilor, ci, pur și simplu prezint niște fapte, din perspectiva unui
observator) una din cele cinci echipe a ales să facă o prezentare tip playlist : cinci momente scurte
de tip one-man show fără nicio conexiune stilistică sau tematică între ele. E drept că grupul în cauză
a avut ghinionul ca niciunul din cei doi regizori (unul de film, altul de teatru) desemnați să
lipsească.
Rugăm audiența să nu considere calitatea de observator a autorului drept un reper
metodologic, care enunță un adevăr absolut. Totuși îi aducem la cunoștiință că, dincolo de discursul
reducționist al autorului, stau mărturiile celorlalți colegi participanți la eveniment.
O concluzie generală acceptată de toți, dar enunțată de nimeni, ar fi aceea că, cel puțin la
acest eveniment, valoarea conceptului de „grup unit” a pălit în fața unui „Ego infailibil”. S-a repetat
doar pentru că a trebuit să se lucreze, nu s-a pus suflet, nu s-a cristalizat niciun spirit gregar din care
să izvorască nectarul bucuriei de a crea și fi creator. Pentru mulți plimbările cu umbrela prin
București au devenit mult mai interesante decât prelegerile „colegilor de succes” din teatrul
independent. Abia după intervenția Rectorului, studenții s-au arătat din nou interesați să participe la
întâlnirile din micuța sală de conferințe amplasată în curtea institutului de arte din București.
Cât privește echipa noastră, regizorul, a reușit să împună o temă colectivă (gunoiul), însă
pentru că și-a permis această „aroganță”, a plătit un preț scump: scindarea echipei în două. Pe de o
parte EL care voia să abordeze un subiect diferit de veșnicul „Eu și Sinele meu”, sau omniprezenta
dicotomie masculin-feminin, pe de alta FETELE care doreau opusul.
„După lupte seculare care au durat cât de cât”, ne-am dat seama că egourile noastre erau
mult prea mari pentru teatru, iar cinci zile deloc suficiente pentru a urni un concept bun de prezentat
unei audiențe. Am ajuns la un compromis : s-a renunțat la ideea de a face un produs teatral în dauna
filmului. S-a optat, așadar, pentru un clip comic pe o temă ecologică. De altfel, alegerea era cât se
poate de firească, în contextul în care afară ploua, iar la întâlnirea formală ni s-a comunicat că ne
vom prezenta momentele în aer liber, în grădina de vară a Universității. Filmul era mult mai
accesibil, mai practic, pragmatic. Ne scuza de bătăi de cap. De altfel, doar un moment a fost
prezentat „live”, celelalte fiind fie video, fie în format hibrid.

4
 Concluzii

În ciuda aplauzelor furtunoase, calitatea tuturor celor cinci momente poate fi pusă sub
semnul îndoielii. Dar nu aceasta este sursa eșecuui, deoarece nu calitatea a fost căutată aici, ci
oportunitatea întâlnirii. Iar la acest capitol, eforturile și strădaniile Universităților de Artă din
România nu au avut succesul, pe care atât ei, dar și eu însumi l-aș fi dorit. Am putea spune că a
lipsit entuziasmul și dorința de a lucra. Cu totul alta ar fi fost altmosfera dacă, spre exemplu,
organizatorii ar fi oferit premii. Cel puțin atunci studenții ar fi fost toț uniți într-un scop, fie el unul
vanitos.
Chiar și în aceste condiții, cât mă privește am reușit să-mi fac câțiva prieteni. I-am întrebat
dacă obișnuiesc să mențină legătura cu tovarășii din tabără. Din păcate răspunsul a fost negativ. Mai
mult, dincolo de negație, discursul lor trăda pe lângă nepăsare, o ușoară urmă de regret. Semn că și-
ar fi putut petrece timpul și altfel.
Mi-am petrecut ore întregi în aceste zile și nu numai, încercând să-mi dau seama motivul
pentru care, în pofida faptului că există deschidere și inițiativă, ne confruntăm cu lipsa de entuziasm
printre studenți ? Oare doar prin ceartă, conflict, scandal și legături bolnăvicioase se pot atinge
culmile creației ? Eu sper că nu. Vreau altceva, aștept altceva...
Cât îl privește pe artistul de azi, presat de nebunia funcțiilor și aplicațiilor care cer atenție și
timp, el nu mai are răgaz să fie el însuși, adică să își facă conexiuni, să se ocupe de viitorul meseriei
sale, să crească. Este mai preocupat să dea atenție promovării, este atent la felul cum se îmbracă, la
ceea ce postează, câte „like”uri are el sau Celălalt. Or, abia după ce va fi depășit bariera cantitativă a
likeului, cel din fața va putea fi numit, premiat și recunoscut ca valoros…
Experiența de la Școala de vară „Sinapse artistice” m-a făcut să cred că, cel puțin cât îi
privește pe oamenii de teatru „eterna” luptă între egoism și altruism atinge culmi greu de suportat,
iar, în cele din urmă, „Egoul cel Singuratic” va ajunge să domine, în dauna Grupului. Dezgolit de
forța și vitațitatea membrilor săi, tribul, ginta, clanul, sau cum doriți dumneavoastră să numiți
această dimensiune, se va mulțumi cu amărăciunea autosuficienței. Din păcate nu vom putea
desființa prea curând narcisicul din artist, tot așa cum din teatru nu-l vom putea aboli pe șarlatan.
„Durerea” artistului va fi mai mare decât a celuilalt, drama mai dramatică și tragedia mai tragică…
Ceilalți nu vor înțelege, nu vor putea să cuprindă abisurile geniului său. Iar în tot acest timp ceilalți,
cei care iubesc cu dragă inimă acest fenomen plătesc un preț mult prea mare pentru a avea onoarea
de a fi așezați în sfântul lăcaș al societății pe care tot oameni ca și ei au inventat-o din dorința de a
aboli frica singurătății din ei, pentru ca, ulterior, tot ei să se răzvrătească împotriva ei.
La teatru se planifică mult, asiduu, riguros, matematic, milimetric, cu șublerul. În același
timp, Omului de Teatru îi place sa stea la taclalale, să își împună viziunea genială, mereu genială, și
nu se arată dispus să renunțe prea ușor la elucubrațiile fanteziei sale. Vedem, realizăm,
concluzionăm și persistăm în eroare. Iar acest destin al „torturii creaționale” la care se supune
artistul (văzut ca element creator de cultură) transpare ca o căință pusă pe seama infamiei de a
judeca conform dorințelor personale, susținute până în pânzele albe de argumente iluzorii. Totul
pentru fericire, pentru că cineva, cândva într-o epocă apriorică și-a dorit siguranța sa și a urmașilor.
Oh, cât de ticăloși pot fi numiți acești oameni ai viziunii.
Trăim vremuri triste, înconjurați de psihoze, individuale sau de grup, iar conexiunea la
internet garantează prezența simptomului pentru orice curios, consumator de cultură. Ce fericire mai

5
poate livra cultura de consum artistului contemporan ? Mai poate artistul de azi să-și urmărească
vocea sufletului ? Știe el, bunăoară, să facă diferența între teatrul și filmele lui Andrzej Wajda și
cinematografia Netfilx ? În atari condiții, alienarea, pusă în contrapunct cu destăinuirea sinelui pe
scenă, devine în același timp modus vivendi și terapie. Celălalt devine terapeutul artistului creator,
dar și motiv de sfadă, ură, ceartă, invidie. Cum poate supraviețui artistul într-o astfel de lume ?
Răbdarea îi va deveni durere, durerea înțelepciune iar fericirea, un ideal pentru o realitate dintr-un
alt univers...
Și cât poate suferi un artist, până unde este capabil să meargă, să se sacrifice pentru Idealul
său. ? Oare chiar suntem dispuși să-i sacrificăm pe ceilalți pentru a obține fericirea sau să ne jertfim
pe noi înșine în detrimentul siguranței din cultură ? Această problematică este una cât se poate de
serioasă în secolul nostru, un veac în care vina pare a fi a oricui, dar mai puțin a noastră…Cum
putem găsi calea spre lumină, drumul spre Celălalt, atâta vreme cât artistul de azi e dărâmat de
nevoi și dezgolit de idealuri? Cu ce deschidere poate privi el spre „poveștile de succes” ale colegilor
din teatrul independent când realitatea sa imediată e în mizerie ? Cine se ocupă de el, de acest copil
matur și imatur care ne bucură ființa cu arta sa ? Ce va devini artistul de azi, mâine ? O ustensilă
elvețiană ? Ce mai poate sacrifica un actor sau un regizor aflat în căutarea gloriei și a recunoașterii ?
Libertatea ? Adevărul ? Dreptul de a trăi și profesa în propria patrie ?
Într-un ținut în care Statul creează șomeri de lux și nu dă doi bani pe investiția sa, artistul se
vede obligat să emigreze. Dar, dacă artiștii noștri continuă să plece dincolo de hotare, când se va
putea mândri poporul român că deține o cultură ?