Poezia pură

Note pentru o conferință

Aceste două cuvinte, poezia pură, au produs multă vânzoleală în lume (eu aud în lume
lucrurile cele mai prețioase și cele mai inutile). Sunt și eu un pic responsabil pentru această
vânzoleală. M-am trezit că am pronunțat aceste două cuivnte acum ceva ani, când lucram la o
prefață pentru o carte de poezie a unui prieten de-al meu, dar fără să lea acord în acel moment o
importanță deosebită și fără să prevăd urmările pe care cele două cuvinte urmau să le producă în
rândul celor interesați de poezie. Știam prea bine ce doream să spun prin aceste două cuvinte, dar
nu-mi imaginam că ele urmau să aibă un asemenea ecou și să suscite asemenea reacții în rândul
amatorilor de literatură. Voiam pur și implu să atrag atenția asupra unui aspect particular,
nicidecum să emit o teorie, cu atât mai puțin să fundamentez o doctrină, și să consider ca eretice
toate poziționările care nu împărtășeau ideile acelei doctrine. Din perspectiva mea, toate operele
literare, întrucât iau naștere din limbaj, conțin anumite fragmente, sau elemente recognoscibile,
înzestrate cu proprietăți pe care le vom examina de îndată și pe care le vom numi, deocamdată,
poetice. De fiecare dată când cuvântul deviază puțin de la utilizarea lui cea mai directă, căutând
să exprime inefabilul gândirii, de fiecare dată când aceste diferențe față de uzul comun
prefigurează , cumva, o lume de raporturi distincte în raport cu lumea empirică, concepem mai
mult sau mai puțin radical posiiblitatea de a augmenta acest câmp al excepției, avem impresia că
putem capta o părticică din substanța nobilă și vie care, probabil, e susceptibilă de a se dezvolta
și de a produce cultură; și care, odată dezvoltată și utilizată, duce la crearea poeziei, ca efect al
artei.

Să putem crea o întreagă operă cu ajutorul acestor elemente atât de recognoscibile, atât de
distincte de cele ale limbajului pe care l-am numit inefabil -să putem, în consecință, prin
intermediul unei opere versificate sau nu, să creaăm impresia unui sistem complet de raporturi
reciproce între ideile și imaginile noastre, pe de o parte, și mijloacele noastre de expresie, pe de
altă parte – sistem care corespunde exprimării unei anumite stări sufletești, aceasta este marea
dificultate a pozeiei pure. Spun pură în sensul în care fizicianul vorbește despre apa pură. Vreau
să spun că problema care se pune este aceea de a afla dacă putem ajunge la crearea unei
asemenea opere epurând-o de elemente non-poetice. Am considerat mereu și continui să cred că
avem de-a face cu un obiect imposibil de atins, și că poezia reprezintă mereu un efort de a ne
apropia de această stare pură, ideală. Pe scurt, ceea ce numim poem se compune, practic,, din
fragmente de poezie pură încastrate în materia discursivă. Un vers deosebit de frumos este un
element pur în cel mai înalt grad al poeziei. Banala comparație a unui vers reușit cu un diamant
dovedește că sentimentul acestei calități pure sălășluiește în orice suflet omenesc.

Neajunsul/ Insuficiența semantic(ă) a(l) acestui termen de poezie pură este că ne face să
ne gândim la o formă de puritate morală pe care nu o avem în vedere aici. Pentru mine, din
contră, ideea de poezie pură este o idee esențialmente de factură analitică. Poezia pură este, în
esență, o ficțiune dedusă prin observare, care ne ajută să ne aproximăm viziunea despre ideea de
poem în general, și să ne ghideze în studiul dificil, dar deosebit de relevant, al raporturilor
diverse și multiforme dintre limbaj și efectele produse asupra oamenilor. Poate că, în loc să
spunem poezie pură, mai bine am adopta sintagma de poezie absolută, înțeleasă, pe această cale,
ca o cercetare a efectelor rezultante din relațiile dintre cuvinte, sau mai degrabă a efectelor
relațiilor de rezonanță între cuvinte, ceea ce presupune, pe scurt, o explorare a vastului domeniu
al sensibilității guvernate de limbaj. Această explorare se desfășoară/ se practică, în general,
nesistematic. Dar e posibil ca, într-o zi, această explorare să se desfășoare sistematic.

Am încercat să ofer o idee cât mai exactă privitor la ceea ce însemană problema
poeticității/ poeticului. O astfel de problemă suscită astăzi un imens interes. Niciodată până acum
publlicul larg nu s-a arătat atât de preocupat de poezie, cu atât mai puțin de o teorie a poeticității.
Asistăm la discuții și avem parte de experimente poetice care au devenit centrul de interes al
publicului larg. Ele nu mai constituie, ca odinioară, preocuparea exclusivă a unui număr restrâns
de amatori de poezie și de experimentatori cu limbajul poetic. Interesul crescut pentru
problematica poeticității îi face pe oameni să participe la aceste discuții de factură aproape
teologică. (Ce poate avea o dimensiune mai accentuat teologică, decât discuțiile despre inspirație
și despre travaliul poetic, despre valoarea intuiției comparativ cu cea articiciilor artistice. Nu sunt
aceste problematici comparabile cu celebra problemă teologică a grației și a operei divine? Când
vorbim despre poezie, există anumite raporturi care pun în contrast regulile determinate și fixate
prin tradiție cu datele imediate ale experienței personale sau cu dimeniunea intimă a ființei
noastre, și care devin analoage problemelor cu care ne confruntăm în domeniul teologiei, când
punem față în față latura personală, cunoașterea directă a lucruruilor divine cu sarcinile impuse
de fiecare crednță religiaosă în parte, cu textele Scripturilor și cu formele dogmatice de religie...)

Dar revin la subiect cu intenția fermă de a nu spune nimic care să nu fie pură constatare
sau care să nu derive dintr-un raționament facil. Să revenim la conceptul de pozie și să observăm
că acest frumos substantiv dă naștere la două ordini noționale distincte. Spunem poezia, dar și o
poezie. Spunem despre un peisaj, despre o situație, uneori despre o persoană, că sunt poetice. Pe
de altă parte, vorbim despre o artă poetică și spunem: ,,această poezie este frumoasă”. Dar, în
prima situație, vorbim de o formă particulară de emoție; toată lumea cunoaște acea vibrație
particulară omparabilă cu o stare extatică/ ca de vrajă. Această stare este independentă de o operă
sau alta și rezultă natural și spontan dintr-o formă particulară de acord între dispoziția noastră
interne, fizică și psihică, și circumstanțele (fie ele reale sau ideale) care ne impresionează. Dar,
pe de altă parte, când spunem artă poetică sau când vobim despre o poezie, avem în vedere
mijloacele prin care este provocată o stare analogă celei precedente, prin care o emoție
particulară este produsă în mod artificial. Și asta nu e totul. Trebuie ca mijloacele care servesc la
provocarea respectivei emoții aparțin proprietăților și mecanimsului limbajului articulat. Emoția
pe care o aveam în vedere poate fi provocată și de lucruri/ obiecte, ori de mijloace cu totul
distincte de cele ale limbajului, cum ar fi forme artistice ca sculptura, muzica etc, dar poezia, în
sensul originar al termenlui, presupune utilizarea mijloacelor lingvistice. Cât despre producerea
unei emoții poetice independente, să observăm că ea se distinge de alte emoții umane prin
caracterul singular și printr-o proprietate admirabilă, și anume faptul că această emoție
particulară ne dă senttimentul unei iluzii sau iluziei lumii (o lume în care evenimentele,
imaginile, ființele, lucrurile, deși seamănă cu cele care populează lumea empirică/ obișnuită, se
află într-un raport inexplicabil, dar stâns, cu propria noastră sensbilitate). Obiectele și ființele
sunt, oarecum, iertată fie-mi expresia, ,,muzicalizate”. Rezonează unele cu altele/ Își răspund
unora altora, dar rezonează și cu sensiblitatea noastră. Universul poetic astfel definit prezintă
similitudini însemnate cu starea de vis, cel puțin cu starea indusă de anumite vise. Visul ne face
să înțelegem, când îl rememorăm, că însăși conștiința noastră poate fi trezită sau îmbogățită și,
prin aceasta, satisfăcută cu ajutorul unui ansamblu de producții radical diferite, prin legile care le
animă, de produsele obișnuite ale percepției. Dar noi nu putem nici să ieșim din, și nici să intrăm
în această lume a emoțiilor experimentate în stare de vis după bunul plac. Această lume e în noi,
iar noi ne aflăm în această lume, ceea ce înseamnă că nu dispunem de niciun mijloc de a acționa
asupra ei pentru a o modifica, și, că, în schimb, lumea nu poate coexista cu cea mai mare forță de
acțiune asupra lumii exterioare a noastră. Deoarece această lume apare și dispare când nu te
aștepți, omul a supus sau a încercat să supună această lume unei operații la care supune totate
lucrurile prețioase, dar efemere: a căutat și a găsit mijloacele să reconstituie acea satre onirică
voluntar, să o regăsească de câte ori dorește, și în cele din urmă, să conceapă în mod artificial
produsele naturale ale ființei sale sensibile. A știut, cumva, să extragp din natură să capteze, din
desfășurarea oarbă a timpului, acele formațiuni și acele constructe atât de nesigure, folosindu-se,
în acest scop, și de alte mijloace decât cele pe care le-am anunțat deja. Or, printre aceste mijoace
de a institui o lume poetică, de a o reproduce și de a o îmbogăți, cel mai vechi, dar și cel mai
prețios și mai complex, este și cel mai dificil de mânuit – este chiar limbajul.

Aici, mă văd nevoit să vă fac să simțiți și să înțelegeți cât de delicat este travaliul poetic
în lumea modernă, și de câte dificultăți se izbește poetul când desfășoară acest travaliu, chiar
dacă nu e mereu pe deplin conștient de ele. Limbajul poate fi ușor instruementat în scopuri
practice. În această situație, limbajul este un instrument brut/ nerafinat, întrucât fiecare îl
folosește în propriile scopuri pragamtice. Limbajul, în ipostaza sa subiectivă, care îl apropie de
un limbaj al sufeltului, nu mai e nici static și nici nu mai prezintă o funcționalitate practică. Or,
dificultatea poetului constă în a extrage din acest instrument instrumentalizat pragamtic
mijoacele de a crea o operă cu o finalitate eminamente non-pragmatică. După cum anunțam deja,
el urmărește crearea unei lumi sau a unei ordini a lucrurilor, a unui sistem relațional incongruent
cu ordinea practică.

Pentru a înțelege pe deplin dificultatea acestei sarcini voi compara, statutul inițial al
limbajului, datele și mijloacele lingvistice concrete oferite poetului cu cele oferite unui artist care
acriveează într-un alt domeniu, dar al cărui obiect artistic nu este chiar atât de diferit de cel al
poetului. Voi compara ceea ce i se oferă poerului cu ceea ce i se dă muzicianului. Ce bine e de
muzician! Evoluția artei sale de-a lungul secolelor l-a plasat într-o poziție privilegiată. Cum se
produce muzica? Simțul auzului este invadat de zgomote. Urechea noastră este invadată de o
infinitate de senzații, percepute într-o anumită ordine, și pe care le areziază în funcție de patru
calități fundamentale. Or, observațiile și experimentele de demult ne-au permis să deducem, din
universul zgomotelor, sistemul sau universul sunetelor, care sunt zgomote cum nu se poate mai
simple și mai recognoscibile, apte de a forma combinații prin asociere, a căror strucutură, a căror
înlănțuire, ale căror asemnănări și ale căror deosebiri urechea, sau, mai bine zis, simțul nostru
auditiv le percepe îndată ce au fost produse. Aceste elemente sunt pure, sau mia bien zis formate
din element pure, adică recosgnoscibile. Ele sunt bine definite și, aspect, foarte important, am
găsit mijlocul de a le proudce constant și identic cu ajutorul unor instrumente care sunt adeărate
intruemnte de măsură.Instrumentele muzicale pot fi folosite în așa fel încât, acționând asupra lor
în același mod, producem aceleași efecte/ combinații de sunete. Iată, așadar, consecința
remarcabilă a acestei organizaări a domeniului auditiv: lumea sunetelor distingându-se tranșant
de lumea zgomotelor, și urechea noastră fiind învățată/ obilșnuită să distingă foarte clar sunetele
de zgomote, însemană că în monmentul în care un sunet pur, adică un sunet relativ excepțional,
se face suzit, se creează o atmosferă particulară, în sensul că noi ne concentrăm atenția aupra
acelui sunet pu, iar această atenșionare a atenției dă naștere, oarecum, unor senzații de același fel
și la fel de pure ca senzația produsă. Dacă, aflați într-o sală, percepem un sunet pur, totul se
shimbă în diapoziția noastră sifletească – așteptăm producerea muzicii. Și reciproca e valabilă:
dacă, într-o sală de concerte, în timp ce ascultăm o bucată muzicală, se aude un zgomot (cade un
scaun, o voce care nu cântă, sau un asistent tușește), atunci simțim să ceva s-a rupt în noi, că a
fost violată o anumtă substanță sau o anumită lege asociativă; un univers s-a fărâmițat, un farmec
particular a dispărut).

Astfel, în cazul muzicianului, înainte chiar ca el să își înceapă travaliul [creator], totul e
pregătit pentru ca spiritul său creator să găsească, de la început, materia și mijloacele potrivite,
fără posibilitatea de a da greș. El nu va trenui să modifice în niciun fel respectiva materie sau
respectivele mijloace care îi sunt puse la dispoziție. Nu va trebui decât să îmbine aceste elemente
predefinite și deja pregătite.

Dar ce diferență față de travaliul poetului! În fața lui se găsește acest limbaj obișnuit,
acesta ansamblu de mijloace inadecvate intenționalității sale [creatoare], care nu sunt concepute
special pentru el. El nu a avut norocul de un fizician care s determine raporurile dintre aceste
mijloace, nici de un constructor d game, nici de un diapazon, nici de un metronom, pe scurt, nu
are nicio certitudine. Rămâne doar cu instrumentele extrem de brute/ nerafinate/necizelate cares
unt dicționarul și gramatica. În plus, trebuie să se adreseze nu unui simț particular cum este
auzul, pe care muzicianul îl supune intenței sale și care este prin excelenă organul așteptării și al
atenției, ci unei alteptări genrale și difuze, și asta prin intermediul unui limbaj care nu e nimic
altceva decât un amestec de excitări incoerente. Nimic nu este mia complex și mai dificil de
separat/ decelat decât bizara combinație de properietăți ce se găsește în limbaj. Toată lumea
recunaște cât de dificil este să geăsești în acord între formă/ expresie și conținut/ semnificație. Și,
în plus, toată lumea știe că un discurs poate să se dezvolte în direcții diferite: un discurs poate fi
logic articulat, dar lipsit de orice fel de armonie, sau poate fi armonios structurat, dar să nu
transmită nimic la nivel ideatic, sau poate fi deosebit de limpede în exprimarea ideilor, dar lipsit
de orice frumusețe stilistică/ expresivitate, sau poate fi scris în proză ori în versuri. Și este
suficient, pentru a rezuma toate aceste modalități discursive independente, , să enumerăm toate
științele care au fost instituite pentru a exploata toată această divesitate a limbajului și a-l studia
sub diferitele sale aspecte. Limbajul poate fi descris din punct de vedere fonetic, adăugându-i-se
problema metricii și cea a ritmicității. De asemenea, prezintă o latură logică și una semantică.
Limbajul comportă și o dimeniune retorică, dar și una sintactică. Cunoaștem prea bine că toate
aceste discipline își pot propune să studieze unul și același text, independent unele de altele...
Iată-l așadar pe poet confruntându-se cu acesta ansamblu atât de divers și mult prea bogat de
proprietăți inițiale, un asnamblu prea bogat pentru ca respectivele proprietăți să nu ajungă să se
confunde între ele. Din acesta ansmanlu, poetul trebuie să își extragă obiectul artistic, mașinăria
de producere a emoției poetice, adică să oblige instrumentul practic, instrumentul brut și creat nu
contează de cine, instrumentul de toate zilele, folosit pentru satisfacerea nevolir imediate și
modificat neîncetat de subiecții vorbitori, să devină, în timpul cât poetul se concentrează asupra
scrierii poemului, substanța unei stări emoționale căutate, distinctă în raport cu toate faptele
accidentale și fără o durată prestbailită care compun viața sensibilă sau pshihică obișnuită. Putem
spune, sără să exagerăm, că limbajul comun este rodul dezordinii și al conviețuirii, întrucât
indivizii cei mai diferiți, confruntați cu un numar imens de circumstanțe practice și de nevoi
imediate, îl primesc și se folosesc de el ca de un mijloc de satisfacere a propriilor dorințe și
interse, dar și pentru a institui raportuir intermumane, în timp ce limbajul poetului, deși el se
folosește de elemente furnizate de această dezordine statistică, devine efort al unui individ
particular de a institui o ordine artificială și ideală, prin mijlocirea unei materii mundane la
origine.

Dacă această problemă paradoxală ar putea fi rezolvată pe de-a-ntregul, adică dacă poetul
ar reuși să creeze opere complet epurate de orice element prozaic, poeme în care continuitatea
muzicală/ eufonică să nu fie deloc întreruptă, în care relațiile dintre semnificații să corespundă
ele însele unor raporturi armonice, în care topirea gândurilor unul în altul să pară mai importantă
decât gândirea însăși, unde jocul figurilor/ tropilor să oblige la redimensionări ale realității
subiectului – atunci abia am putea vorbi despre poezia pură ca despre o realitate de sine
stătătoare. Or, lucrurile nu stau deloc așa: latura practică sau pragmatică a llimbajului,
habitudinile discursive și formele logice, și, după cum am prezcizat deja, dezordinea,
iraționalitatea vocabularului (din cauza introducerii în lexic a unor fapte de limbă constituite în
perioade foarte diverse ale dezvoltării diacronice) face imposibil dezideratul poeziei absolute.
Dar e recomandabil să conchidem că o asemenea noțiune, care conceptualizează o stare idelaă
ori imaginară, este deosebit de prețioasă când formulăm aprecieri cu privire la orice text poetic
supus analziei noastre.
Concepția despre poezia pură implică un deziderat inaccesibil, o limită ideală a
dorințelor, a eforturilor și a puterilor creatoare ale poetului...