Rodica ILIE

Cuvintele şi lucrurile lui Augustin Pop

„Numărul fiinţei tale a şters apropierea de lucruri”.

Noul spectru–A.Pop

Pentru poezia lui Pop, starea definitorie a poemelor sale din primul său volum, este amânarea,
neîmplinirea unei clipe, neputinţa exercitării actului esenţial (Eram, Ciocârlia, Invocaţie). Când se
produce, ontologic, această experienţă devine paradoxală, intră în ordinul schizoid al oximoronului,
în structurile tragic-dialogice ale antrenării unei identităţi aparţinând alterităţii coprezente care în
loc să concretizeze, să particularizeze imaginea iubitei sau a vreunei alte identităţi oarecare, în loc
să dezvăluie sensul (existeţei), îl dez-limitează. Indeterminarea este astfel sporită prin dechiderea
mai multor linii de propensiune a sensului, piste la intersecţia cărora se află cuvântul sub o formulă
nominală depeizând univocitatea semantică, printr-un halou metaforic produs de mecanismele
subtilelor metamorfoze ale realităţii, devenite suprarealitate.
Graţie prelucrării datelor scriiturii automate, existenţa imediată e reţinută în discursivitatea
ei surprinzătoare, ordonând „coerenţa” prin fracturarea sensului, prin logica alogicului, a
hazardului. Convergenţa de semnificare este la rândul ei amânată prin antrenarea mai multor valenţe
simbolice care traduc incongruenţa cuvânt- lume, nonechivalenţa nominalia-realia, reificarea
limbajului tradiţional rezidual, neliniştea căutării unei limbi intim condiţionate de existenţa
subiectului ca prezenţă nomothtetică. Demiurgic se încearcă re-motivarea numelor şi a procesului
numirii: „Numim arpegiu orice răcoare/ şi spaţiu/ revărsându-se/ dincolo de hublou// Ochiul
tău(...)”. Până la actul de resacralizare, limbajul trece mai întâi prin fazele preliminare de negare de
sine şi de negare a instanţei orfice– „Nu acum şi nu aici/ Până când un trup/ recade/ lângă soarele
deschis”– sacrificiu întemeietor, uitare, neputinţă a exprimării şi a fiinţării esenţiale: „...timpul
congelat te aşteaptă să-l iei/ E în el viaţa ta pe care am îngrijit-o atâta/ Şi libertatea cea mai plăcută
amintire din visele/ dinozaurului ce se târăşte de-a lungul rocilor roşii ale sufletului nostru”(p.15-
16).
Relevante în acest context sunt cuvintele lui M. Papahagi, care observa că „poeziei- joc
sau poeziei-confesiune Augustin Pop le preferă de fiecare dată o poezie-confruntare a poetului cu
lumea, a limbajului cu obiectele aceste lumi”.(p.10)
Există totuşi un licăr de speranţă, al unei „ultime tentative” de recuperare a esenţei şi a
sensului, însă este pus în acelaşi regim al manifestărilor întârziate. Sub semnul amânării se dezvoltă
o estetică apofatică, susţinută la nivel discursiv de segregarea inconstantă a versurilor, accentuată de
tensiunea gravă a spunerii, tensiune produsă de fragmentarea neunitară a viziunilor poetice.
Deconstruirea oricărei utopii este marca acestor poeme. Viziuni fantomatice, infiltrându-
se în realul cotidian, par să salveze terna existenţă banală, concretizând însă mai degrabă eşuarea:
„Tu– departe/ Umbra ta pe valuri/ pare că amână/ un surâs/ Purtăm din haos haos mult în sânge/ şi
numai din fragmente fragmente mai trăim/ Tribul nostru nu se poate îmbăta/ cu nici o idee/ nu se
poate cu nici o himeră/ hrăni”(p.27)
. Neputinţa integralei trăiri, fragmentarea, dispersia ca stări definitorii ale subiectului
precum şi ale lumii sale traduc de fapt incapacitatea limbajului de a mai susţine organic resorturile
realităţii şi de a mai justifica ontologic rostul individului printre cuvinte şi lucruri.
Singură, privirea are rol epifanic, doar ea este întemeietoare de realitate, nu lucrurile, nu
realitatea preexistentă condiţionează privirea, ea nu înseamnă nimic senzorial-perceptiv, ea nu este
determinată de coordonatele spaţiului sau de relaţiile dintre obiecte, ci funcţionează ontofanic,
ontopoetic, şi nu topologic,(asemănător acelui disegno del inteletto, care pentru Michelangelo
însemna fundamentul actului creator): „Calmă ireală intensă/ iarna începe/ din privire”(p.29).
Alteori, lumina concură şi ea la întemeiere alături de valenţele creatoare ale privirii iubitei,
erosul devenind o experienţă cosmică, primordial şi integral generatoare de realitate: „şi orice lucru
învăţa să fie/ din acea vibraţie de valuri la amiază// Dar sărutul violent şi orice –mbrăţişare/ erau
doar o atingere/ ce ar fi trebuit mereu/ să învolbureze undeva în nefiinţă/ Tigris şi Eufratul(...) Ochii
ei s-au deschis într-un roi peste stepă...”(p.30).
Convins că „un zâmbet de pildă ar trezi paradisul”, poetul investeşte în iubire o forţă sacră,
totală şi devoratoare –„Dar nici pentru o dragoste/ fluxurile aripile/ nu ajung”(p.23).
Lumea se poate reinstaura sub mai multe aspecte fenomenologice complementare: eros,
logos, reverie.Ciclul „Piramide în zbor” al aceluiaşi volum confirmă încă o dată imperativul uitării,
al întoarcerii într-un timp imemorial, care „sfarmă o lumină de piatră în lume”, timp propice
renunţării la balastul existenţei imediate şi la definirea ei prin etichetele limbajului.
Tabuizarea rostirii configurează implicit resacralizarea numelor şi a actului numirii
realităţii, un mesaj orfic răzbate din ritmurile marine care în loc să dezvăluie şi să dezvolte efectele
acelui regressus ad uterum, încifrează, protejând matricial sensul reveaţiei.(Flux, Preludiu, Şapte
insecte te urmau): „tot ca să uiţi ce-ades e lume/ „Nu mă numi căci ai cuvânt de-apus(...)Aici în
schimb nici chiar mumiile nu dorm/ Ele aşteaptă un vânt de miazănoapte/ să le ridice-n nori/ căci
apele-au visat demult/ exoduri mari de scoici” ”(p.41).
Geneza însăşi, amânată, e propusă incantatoriu să se declanşeze prin emergenţa ei în
subiect, nu în lume, la nivel obiectual, ci asumat intelectual- imaginar; astfel ea converteşte
conştiinţa prozaic- discursivă a celui ce trăieşte revelaţia la un ritm spontan al notaţiei vizionare, un
fel de transcriere liberă a vocii care comunică oracular cu subiectul poetic, făcându-l să se
descopere pe sine în lume: „...haosul ţine luminile toate/ şi mereu le amână/ Ci o ploaie cu veacuri/
flagrant să îşi deschidă seva/ în vuietul privirilor noastre”; „să putem aştepta din vreme fulgerul/ să
ne trezim mai aproape de lucruri”(p.42, 43–Invocaţie, O casă fără ziduri).
Poemul Calea soarelui orânduieşte estetic o altă perspectivă soteriologică, mult mai
complexă, soluţie livrescă de sinteză ermetic-filosofică, uraniana cale a salvării se compune,
simbolic,din şapte deziderate: „Credinţă pură– când flacăra fulgerului trăieşte neîncetat la baza
piramidei/ Voinţă pură– mereu aprinsă la marginea zării în expansiunea sufletului tău/ Cuvânt pur–
cu veghea noastră fără margini leal ridicând umbra şi de pe ochii din lavă/ Mijloace de existenţă
pure– a nu dăuna nici unei făpturi a trezi libelula/ Efort pur– a începe din nou acele ziduri pe care
oamenii demult le-au uitat/ Atenţie pură– priviri clare şi în amiază şi în infernul care există prin noi/
Meditaţie pură– gândire asiduă spre a înţelege cum din floarea soarelui se aprind mereu castele
spaniole”(p.55).
În ciclul „Vă dorim noapte bună” A. Pop schimbă tonul solemn- orfic şi gravitatea esotericelor
mesaje de dincolo cu o notaţie mai apropiată neofiţilor, cu un registru ironic-demistificator, specific
unor poeme precum Dreptul la delir, Nu eşti dumneata un capitalist decadent?, Cum se scrie un
poem celebru sau Cum vă puteţi confecţiona marionete, pregătind prin acestea spiritul acid al
poemelor din Telejurnalul de la Cluj. Aceste poeme anunţă metamorfoza profundă ce se va produce
în scrisul poetului odată cu depăşirea oricărui metaforism inhibitoriu, a oricărei poetici de factură
ermetică. Transparenţa limbajului prin care se demitizează actul creator este întreţinută de caracterul
normativ al prescrierilor pe care, în spirit ludic şi cu un umor fin, le orânduieşte meta-poemul critic
Cum se scrie un poem celebru. Autoreflexiv, acest poem deschide calea spre ironia postmodernă a
optzeciştilor, spre poetica autoreferenţialităţii prin care se ajunge la deconstruirea atâtor locuri
comune din spaţiul critico- literar şi nu numai.
Cu Diagramă Pop închide în poezia sa toate formulele poetice practicate, într-un poem–
sinteză, un poem- parabolă care suplineşte orice definiţie parţială a poeziei sale. Limbajul e pus să
suporte integralitatea valenţelor sale de semnificare, până la suspendarea sensului în incomunicabil.
Frazarea fluentă se întrerupe prin sincope şi reluări, dincolo de omofoniile ce conduc spre o
participare complementară şi completă la procesul de semnificare, coerenţa se regăseşte paradoxal
prin subordonarea la un gest întemeietor, mai mult decât cratylean, specific unei activităţi profetic-
demiurgice: „Pelicanul descrie volute dansează Liliacul liliacul înflorit era umărul tău se oprea la
arpegii Vrei să cuprinzi o lume să spui totul să scrii Viaţa viaţa integrală e singura preocupare a unui
terorist Sadoveanu Sadoveanu a fost un scriitor barosan”(p.69).
Contiguităţile semantice şi sintaxa viziunilor convertesc sensul de la afirmaţie la negaţie, îl
construiesc pentru a-l dezarticula în ironie şi deriziune, pentru a-l răsturna în funcţie de ritmul şi
segmentarea performatoare a lecturii, în funcţie de intenţionalitatea cititorului de a susţine frazarea
textului. Poemul se face odată cu lectura, viaţa şi limbajul se fac odată cu trans-literarea lor, în
tentaţia pur whitmaniană care guvernează volumul chiar din prolog.
Cu poemele din Apropierea alienarea se acutizează, contaminând atât realitatea, cât şi
limbajul, infiltrându-se în subiect. Cuvântul instaurează un mod carceral de percepe lumea, impune
un spectacol absurd, din care eliberarea devine iluzorie: „Duşmanul nostru de paie, scamator
pervers, ambulant şi nesigur, şi-a instalat iarăşi microfonul./ Elixir de bîlci, bumerang întors dintr-o
himeră atinsă/. Să trăieşti din nou acelaşi fantomatic circuit în limbaj: uniform, primitiv,
reversibil”(p.63)
. Memoria limbajului presupune şi cere o resurecţie, implicit anamneza redescoperă urmele unei
apocalipse trecute; reziduuri lingvistice, „cuvinte frumoase/ cu rezonanţă de carton carbonizat”
proclamă un nou început „şi cred că toate mările/ au fost dizolvate/ de aceeaşi furtună/ exact în
punctul/ din care timpul/ începe”(p.6). Ironia demontează viziunea tradiţională asupra limbii
primordiale, A Pop construieşte un alt scenariu, optimist, însă pornind de la o perspectivă critică, de
la o conştiinţă dramatică a limbii, trecute prin sunetele trâmbiţei apocaliptice, conştiinţă forţată să
fie autoproducătoare, regeneratoare a cuvântului. Proiecţia asupra timpului conduce la accentele
funciarmente optimist-vitaliste ale unei noi geneze, dublu orientate, cosmic şi lingvistic, obiectual şi
nominal.
Eul se cunoaşte şi cuprinde la modul fericit realitatea, dar şi identitatea cu sine prin
descoperirea alteritătii şi prin apropiere, proximitatea obiectelor mărunte face posibilă declanşarea
anamnezei sub semnul inauguralului: „Căutam în vitrinele magazinelor/ obiecte simbolice/ pentru
fericirea noastră/. Albastrul acesta tăcut/ restituie acum acele zile,/ ca pe o sentinţă uitată,/ şi viaţa
începe să se hrănească,/ chiar din această clipă,/ bizuindu-se, ca şi Confucius,/ numai pe cer”(p.7)
Alteori, frâturi din cotidian –poezia evenimentului, a accidentalului, a iminenţei– produc
desprinderea de banal şi problematizează sensul existenţei în aici/ acum, ca spaţiu şi timp al
prezentului scriiturii. Tematizat, momentul epifanic relevă doar aparent gratuit livrescul poemelor
lui Pop, ceea ce intensifică şi întreţine acest caracter este meditaţia continuă asupra limbajului,
cuvântul devine o forţă, un instrument magic de recuperare a unităţii subiectului, prin ale cărui
virtuţi orfice identitatea şi unitatea personală/ cosmică este proiectată ca posibilă.(Pasărea
Paradisului, Faust şi porumbeii). Apropiat poeticii lui W. Stevens, traseul estetic al poemelor lui
Pop urmează de la anecdotic la esenţial, de la imprevizibilul, ca eveniment-balast „narativ”, la
imprevizibilul ca eveniment revelator, o amplă dezvoltare, ajungând la experienţa generică a
cunoaşterii totale, a paradoxului acestei cunoaşteri: limita. „Astăzi, la institut,/ în timp ce citeam/
comentariile lui Constantin Noica/ la un dialog al lui Platon,/ pe crengile bradului/ din faţa clădirii/
s-a aşezat o pasăre(...) Privind-o câteva minute/ am trăit/ cu o limpezime uluitoare/ limita artei,/
limita limbajului,/ limita gândirii,/ limita vieţii,/ limita lumii,/ limita limitelor,/ limita, pur şi
simplu”.
Pentru un observator atent insignifiantul reprezintă revelaţia, prin detaliile nesemnificative
surprinse nediferenţiat , „paradisul abia începe”. A scrie nu înseamnă a dezerta de la real printr-un
exil în imaginar, ci înseamnă asumare a lumii imediate, a existenţei în primeitatea sa ca adevăr
esenţial, de aceea poezia cotidianului se infiltrează în conturul meta- poeziei, invadând-o, prin
subscriere la whitmanianul adevăr că poezia este viaţa în vers alb(Cum şi de ce scriu).
Atenţia pe care Pop o acordă mecanismului poetic face ca dincolo de autoironie şi
autodemistificarea poeinului să se instaureze jocul meşteşugit cu poezia, poemul Salata de ţelină
confirmă pasiunea ludic-umoristică de a fabrica-prepara metapoeme, asemănătoare acelor „objeux”
ale lui Francis Ponge. De la obiecte prezentate în regimul anecdoticului la deposedarea de
funcţionalitate, lucrurile sunt puse să suporte conversiuni livresc-simbolice, insolitarea este la ea
acasă. Autoreflexivitatea şi rafinamentul în construcţie sunt pentru A.Pop atributele fireşti ale
poeticii sale, culminând cu dublarea teoretică a practicii poetice: „Am amestecat de mai multe ori,
cu deosebită meticulozitate, întregul conţinut./ Dar, imediat ce am terminat, viaţa mi s-a părut mult
mai insipidă decât înainte./ Acum am şi scris aproape tot ceea ce era important despre salata mea,
despre poesis-ul ei./ Acum cred că existenţa sau inexistenţa salatei de ţelină ori a textului despre
salata de ţelină au aceeaşi valoare.”(p.19). Jocul poetic suprimă referinţa, obiectul dispare în textura
poemului, convertindu-se în subiect al procesului scriptural.
Pregătirea salatei de ţelină devine un pre-text culinar, care transformă referenţialul,
obiectualul în referinţă secundă. Prozaismul aparent al poemelor din acest volum nu împiedică să se
manifeste savoarea livrescului, estetismul compozit al unei ars poetica dublu dirijată, joc în
interiorul poeziei şi cu structurile poeziei. Autoreferenţialitatea poeziei lui Pop, de o evidentă marcă
post-modernă, se află în contrapartidă cu pasiunea critică şi autoreflexivitatea, note dominante în
câteva poeme( Faust şi porumbeii, Ca orice intelectual, Mărul şi maşina de scris, Poemul pe care
nu l-am scris) şi în paradoxurile „Libertăţi(lor) dictatoriale”, poeme care atacă vehement maşinăria
infernală a regulii (comuniste), absurdul acesteia, constrângătoarea ei aplicare, uniformizarea şi
controlul totalitar.
Ratificarea acestor libertăţi demistifică poetic ficţiunile unui regim, ideologia sa utopică,
alimentând conştiinţa politică şi poetică autentică.

În Telejurnalul de la Cluj Augustin Pop afirmă foarte limpede vocea militantă a celui care
exprimă o conştiinţă morală a cărei verticalitate pare să reprime orice concesie făcută poeziei ca joc
gratuit sau compensaţie prin scris. Poemele devin adevărate luări de poziţie în faţa spectacolului
grotesc al realităţii politice cotidiene. Poezia se constituie aşadar în actul esenţial de afirmare
decisivă a unei opinii radical critice, un manifest ironic ce demască jocurile absurde ale unei lumi
aflate în ambiguităţile seducătoare ale democraţiei de carton. Multipla degringoladă care a cuprins
realitatea noastră imediată de după revoluţia din 1989 se traduce în poemele scrise într-o notaţie
tranşantă, Augustin Pop modulând abil registrele spunerii de la amarele accente ale ironiei la
virulentele tonuri satirice, învăluind ceea ce este mai dur din gândirea spiritului său reflexiv în
haina alegoriei, căutătoare nostalgică –şi nu de puţine ori autodemistificatoare–a unui paradis
imposibil pentru români (Siamo Rumeni/ Sîntem români, p. 98)
Este o trăsătură a poemelor lui Augustin Pop dubla intenţie de construire a unei imagini reale,
nefalsificate a realităţi, o imagine complexă, caleidoscopică, suprapunând mai multe feţe: o faţă
alegorică, inconsistentă însă, de suprafaţă, supusă destrămării, un proiect scriptural de realitate pe
care poetul însuşi îl destructurează; o altă faţă a realităţii care se conturează în negativ, printr-o
retorică a dezvăluirii, a negaţiei de factură ironic-detaşată, construită pe baza unei discursivităţi a
dez-iluzionării, a demascării vehement critice a tuturor actelor şi ideilor aberante produse în/ de
regimul comunist; şi, în fine, ultimul strat, al realităţii în sine, ce comprimă tragic negativul şi-l
transsubstanţiază ontologic într-un construct plauzibil de realitate posibilă, un paradis care (poate)
începe, dar deocamdată este epifanic amânat.
Poetul încearcă nu doar să demonteze toate structurile de mentalitate osificate, nu doar să
deconstruiască un mod de gândire oficial şi unicul mod acceptat de a spune, ci face din poezie un
instrument de explicare şi asumare a realităţii, „un nou mod de a înţelege lumea contemporană”.(p.
7)
„Idealismul” său, funciarmente subzistent în poeme în cheie ironico-ludică contracarează aparent
criticismul şi, sub această mască a fericirii posibile, învinge atitudinea negatoare faţă de realitate şi
transformă această viziune sceptică într-o nouă referinţă, pe care îşi va clădi prin reconversie–prin
reflecţia la rece propusă ca terapie colectivă favorabilă tuturor marginalilor,”indieni, ţigani,/ arabi,
poeţi,/ chinezi,cerşetori,/ azteci, îndrăgostiţi,/ africani, sfinţi”(p. 16)–o „nouă paradigmă morală”(p.
7)
Această lume va fi posibilă după o epurare a conştiinţelor, punctul de apogeu fiind iluminarea.
Idealismul optimist pe care-l împărtăşesc poemele şi mărturisirile din „preliminariile” volumului
este convergent acelei nostalgii după beatitudinea originară evocată prin recurenta tematizare a
Paradisului, semantizat ambivalent: de cele mai multe ori, artificial, reprezentat prin jocul rescrierii
lui Baudelaire, şi arareori ca posibil proiect ontologic, motivat existenţial ; dar, atunci când ar fi
posibilă cucerirea lui, se dau nişte recomandări şi se proferează instrucţiuni şi reguli de folosire a
obiectelor, conlucrând, în modul cel mai publicitar-ironic, la reuşită.
 Demistificările se produc prin construcţii semantice antinomice, graţie unor jocuri de limbaj
ce susţin şi subordonează ludicul paradoxului seriozităţii şi tensiunilor interne ale subiectului,
condamnat să se hrănească doar cu „conserve de libertate, de democraţie şi de solidaritate”: „Iubesc
Occidentul/ deoarece crede că,/ acum şi mâine,/ această mizerabilă lume/ este lucrul cel mai frumos/
pe care îl avem,/ unica adevărată şi sacră/ minciună”.(p. 18)
De aceea poezia politică a lui Augustin Pop nu este decât la suprafaţă poezie politică şi anti-
ideologie de orice fel, dincolo de sarcasm şi devastatoare ironie, poetul îşi exercită rolul de a aduce
absurdul la ordine, de a transforma impostura din normalitate în ceea ce desemna ea la origine, de a
semnala anormalul, adică, mai precis de a face cuvântul să se exprime liber şi să exprime în mod
transparent realitatea. Astfel înţeleasă poezia, Augustin Pop face din ea o formă de a schimba lumea,
o cale de revenire la normalitate, „o încercare de a diminua primitivismul prostia şi inerţia care ne
înlănţuie”. (p. 8)
În secolul nostru poetul nu se mai poate sustrage valorilor socialului, vieţii politice
internaţionale, economiei mondiale, poetul trebuie să redevină un luptător „împotriva inerţiei de
orice factură”, să experimenteze diferite moduri de spunere care să-l facă accesibil maselor seduse
de mitologia lansată de publicitate, să înţeleagă poezia mai puţin ca formă artizanală, sonorităţi
solipsiste sau gratuitate estetică, să o transforme în ceea ce Pop sublinia cu profundă conştiinţă
artistică şi morală: „ Poezia este, în primul rând, sens plenar, semnificaţie vie, viziune
imprevizibilă, Weltanschauung original.” Poetul se află în căutarea coerenţei, a Sensului,
calculând cu grijă efectele, notează, într-o scriitură hiperlucidă, autentica existenţă în lume a lui
homo politicus, transbordând această experienţă la nivel ontologic.
Dincolo de absurdul căruia îi consacră ironia şi un fin dureros umor, subiectul îşi
regăseşte identitatea în modul cel mai dramatic cu putinţă: „scrierea poemului – mărturiseşte A.
Pop – m-a ajutat să revin treptat, cuvânt cu cuvânt în lume”, afirmaţie prin care poetul îşi justifică,
la nivel metafizic, experienţa eului producător de text şi de sine, aşa cum s-a manifestat ea scriptural
şi existenţial (în contextul redactării poemului în proză Unirea Transilvaniei cu Japonia). Aşadar,
tot limbajul, atât de însingurat, dezumanizat, politizat şi ideologizat, este cel care îl salvează, ca şi
pe Mallarmé, cuvânt după cuvânt, eul se reinstalează în lume şi îşi redescoperă identitatea prin
socialitate, prin comunicare şi prin căutarea şi cucerirea sensului.
Descoperirea de sine este sincronă descoperirii propietăţii cuvântului. Subiectul se redefineşte
cultural prin limbaj, este însă aici o dublă epifanie, căci neputincios până acum, limbajul se
reîntemeiază luând ca substanţă realitatea eului, corporalizarea cuvântului este posibilă prin
asumarea în subiect, doar homo significans poate da valoare şi materialitate limbii.
Doar în acest fel devine posibilă transfigurarea numelor în lucruri – nominalia devin realia –
după convertirea preliminară a lucrurilor în nume (Pop mărturisea că anumite personaje de pe scena
politică naţională şi mondială i-au servit drept inspiraţie, nu ca persoane ci ca personae, ele fiind
„doar nişte simboluri”, într-o piesă mult mai vastă, lumea.)
Limbajul instrumentalizat, redevine Cuvânt, Realitate, Lume, Sens printr-o activitate critico-
poetică de regenerare şi purificare, nu doar la suprafaţă, în sau prin cuvinte, ci în străfundurile
abisale, cele mai întunecate, ale fiinţei. Astfel, logosul esenţial, autentic retrăieşte în aceste limite
graţie unei experienţe poetice dramatice, cvasi-sinucigaşe, întemeiate pe o existenţă singulară
alcătuită din reflexivitate dusă la maximum, de aici disperarea, o gândire critică exacebată şi o
susţinută critică a conştiinţei, de unde poziţia socială tranşant non-confortabilă (de aceea A. Pop nici
nu face compromisuri în vederea publicării ante-decembriste a volumelor sale). La toate acestea se
adaugă universalismul spiritualităţii pe care o întruchipează gândirea „religioasă” a lui Pop, o
gândire de cetăţean (postmodern) al universului, un cosmopolit al celei mai complete sinteze morale
aparţinând acestei lumi: „Cred în Buddha, în Confucius, în Isus şi în Mahomed./ Cred în mine.(...)
Cred că Paradisul e aici, pe Pământ./ Cred că există o singură morală: aceea de a nu face rău
nimănui./ Cred că sunt un om liber şi voi fi liber în orice situaţie.(...) Cred că există solidaritatea,
iubirea şi universul”.(p. 135)
 Turnul său de fildeş este, asemeni poetului din poemul omonim, însăşi lumea, o realitate
carcerală pe care înceacă s-o schimbe, pe care o trăieşte încercând să îi exorcizeze maleficul,
ipocrizia, să-i demistifice minciuna şi pălăvrăgeala fantezistă, înlocuind toate aceste rele cu o nouă
ordine bazată pe o nouă logică, o nouă religie, o nouă morală. În Turnul de fildeş demonstrează
subtil că ficţiunile politice, utopia şi ideologia pot fi deconstruite, că ele ar fi trebuit să fie văzute ca
ceea ce sunt, adică un turn de fildeş „mult mai real / însă mult mai amar decât lumea.”
Traseul de întoarcere a limbii la transparenţă, la nefalsificare se realizează progresiv şi meticulos,
de la un volum la altul A. Pop schimbă modul rostirii, adoptând în primul volum o voce dominat
distantă, neimplicată, de subiectivitate neutru-suprarealistă, pentru ca mai târziu să cultive expresia
dură, ironiile tăioase ale eului concret, acaparat de cotidian, culminând cu parodierea limbajului de
lemn, precum şi a stilului publicitar, deformându-le prin caricatură şi atitudine profund critică
Bibliografie:
Augustin Pop–Ceea ce fulgerul amână, Dacia, Cluj-Napoca, 1981
Apropierea, Dacia, Cluj-Napoca, 1990
Telejurnalul de la Cluj, Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Rodica Ilie.