MEMORIA SLOVELOR NR.

10/11 (15/16) 2019

1
MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

2
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Ritualul orfic al vieţii în arta ca iluzie

Pornind de la ideea orficilor că viaţa pe pământ e trecătoare ca o iluzie şi numai

lumea de dincolo e veşnică, nemuritoare, sofiştii preamăreau virtuţile cuvântului iar
renumitul retor Gorgias i-a personificat magistral în Enkomion Helenes, în traducere
Elogiul Elenei:”Cuvântul e un crai puternic, mic şi prizărit la trup în stare să
săvârşească isprăvile cele mai dumnezeieşti: să curme frica, să înlăture durerea, să
stârnească voioşia; să-nţeleagă mila... “
Această putere supranaturală pe care o posedă cuvintele, proprietatea lor de a
exprima orice, forţa lor de convingere în bine sau în rău şi, mai ales, puterea de seducţie
pe care o au asupra omului, făcându-l să vadă frumosul şi urâtul frumos, albul negru şi
negru alb, inexistentul ca existent şi invers, toată această magie a cuvântului îşi are obârşia în funcţia
primordială a logosului ca întrupare a cosmosului, dar şi în evoluţia ideilor filosofice de până la Gorgias. Acesta
spune că ficţiunea, iluzia devine împărăţia absolută a artei, în consens cu adevărul artistic, fiindcă acesta nu este
totuna cu adevărul real. Dialexis spunea că funcţia hedonistă a artelor “cărora le sunt indiferente dreptatea sau
nedreptatea căci creatorii nu-şi desăvârşesc operele de dragul adevărului, ci pentru plăcerile oamenilor “.(
Convorbiri, 3, 17).
Vraja cuvintelor uneori izbăvitoare, alteori otrăvitoare, împinge sufletul într-o stare de iluzie hipnotică.
Disputa privind funcţia purificatoare a artei reflectă, într-un fel, lupta dintre caracterul ei orfic şi mentalitatea
apollinică a grecilor, care, aşa cum se ştie, asimilau mai greu ceea ce era străin de concepţiile lor. În acest sens
înţelegem atitudinea lui Platon, care, deşi foloseşte primul ideea de cathersis în artă, o învinuieşte pe motiv că
ar descătuşa pornirile iraţionale din om şi i-ar dezlănţui pasiunile. Era normal ca, în faza de început a influenţei
orfice în gândirea greacă, şi Aristotel să se ferească de ceva considerat străin şi nefast în raport cu mentalitatea
sa de până atunci. Totuşi face un rabat acestei influenţe, în unele pasaje din Symposion şi Phedru unde se referă
la valoarea Erosului prin care suferinţa se preschimbă în bucurie a creaţiei, în frumuseţe. În opoziţie cu Platon,
Aristotel expune teza prin care susţine că arta, prin emoţiile pe care le trezeşte, eliberează o parte din fondul
pasional al omului şi, deci, îl purifică şi modelează: „ Tragedia e, aşadar, imitaţia unei acţiuni alese şi întregi,
de o oarecare întindere în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părţile ei,
imitaţie închipuită de oameni în acţiune, ci nu povestită, şi care stârnind mila şi frica săvârşeşte curăţirea
acestor patimi.„(Aristotel, Poetica, 1449 b. )
Ritualul iniţiatic e evident: scrierile acroamatice erau incifrate şi nu erau destinate decât celor ce le-au
audiat. Auditorii, după cum ne descrie Aulus Gellius modul de învăţătură aristotelic în Nopţile Atice,( traducere
de David Popescu, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1965.), erau selecţionaţi după severe reguli de magistru.
Nu am dorit în rândurile de faţă să facem o exegeză asupra ideii de iniţiere şi purificare prin artă în
gândirea europeană şi românească. Lessing, Milton, Kant, Schiller, Schopenhauer, Bergson, Bremond, Freud,
Croce, Luckacs,iar la noi Vianu, D.M.Pippidi, Raoul Teodorescu şi mulţi alţii au analizat şi nuanţat funcţia
cathartică a tragediei, comediei, poeziei şi artei în genere, ca efect, permanenţă şi condiţie a plăsmuirii umane.
Toate aceste contribuţii sunt ecouri directe sau sublimate ale unei experienţe estetice milenare prin care arta este
experiment şi iniţiere a omului în tainele vieţii, transfigurate într-o iluzie, ca support ideal al lumii reale ce a
generat-o. taină şi mister, joc tragic sau burlesc, arta e supapa de siguranţă a umanităţii. Arta devine astfel
expresie a existenţei a ceea ce a fost, este şi poate fi…
Mircea Eliade a reluat studiul acestui miracol etern al artei pornind de la izvoare, de la funcţia arhetipală
a dramei liturgice a mitului, ajungând la proiecţiile ei în contemporaneitate, la colinde şi Căluşari ca dansuri
cathartice. Eu cred că dansurile româneşti, Căluşarii mai ales, au la origine dansuri războinice, mărturie fiind în
acest sens Xenofon, care descrie uimirea oaspeţilor, doarece “toate dansurile fuseseră executate cu armele pe ei
“ de căptre traci.(Anabasis, VI, 1 ).
În concluzie, arta, ca iluzie şi expresie a lumii visate de om în toate timpurile, păstrează în fiinţa ei nu
numai mesajul transparent sau ascuns al creatorului, ci şi straturi nebănuite ale procesului de cristalizare a ei în
ritualurile şi ceremoniile magice.

3
 MEMORIA SLOVELOR
Al Florin Ţene
Universul lui Bergson-“maşină de făurit zei”
Întreaga filosofie a lui Henri Bergson încearcă să
ofere, peste timp, o replică la concepţiile lui Descartes.
Filosoful pune viaţa, în diversitatea ei infinită şi ubicuă, în
locul presiunii cogito-ului şi a dictaturii pretenţiei raţiunii
de a controla despotic “pasiunile sufletului”. Direcţia
gândirii lui Bergson urmăreşte,aproape fidel, un crez
formulat în ani tinereţii:”A şti să te bucuri de prezent, să
stăvileşti neliniştea şi teama, iată adevărata înţelepciune şi
scopul ultim al oricărei filosofii”(Henri Bergson “Ecrits et
paroles,”Paris, 1957-1959, volum de debut,p.29).
Influienţa lui Epicur, pe care îl citise din scoarţă în scoaţă,
i-a conturat aceste gânduri. Louis Lavelle în “La
philosophie francaise entre les deux guerres”, volum
apărut la Paris în 1942, scria la pagina 91 că Bergson este
“unul din rarii filosofi pe care gloria i-a vizitat”, atrăgând
cititorii şi auditoriul cu magia verbului sclipitor, obişnuit
să ducă din tinereţe frumoasa imagine ţesută de exaltările
apologeţilor. Opera sa , multiplu diversificată, totuşi pare
unitară şi organizată insistent în preajma idei direcţionare-
trăirea subiectivă a duratei. O scrisoare către Harald
Hoffding scrisă de Bergson avertiza categoric că miezul
operei sale este “intuiţia duratei”, scrisoare semnalată de
exegetul danez Vladimir Jankelevitch în “Henri
Bergson”,Paris, 1959,p.4, şi orice altă perspectivă închide
nesupusului calea spre ea. “Curentul vieţii” filosoful
încearcă să-l pătrundă, să-l ducă în chinga disciplinată,
să-l pună sub direcţionarea înţelegătoare a sufletului.
Acest context Bergson îl face pe filosof să semneze pactul
cu iraţionalul. Însă părerile comentatorilor săi sunt
contrazise de lucrările principale ale lui Bergson care
refuză să poarte numitorul comun favorit-durată, fiecare
adduce o primenire revelatory de accent.”Eseu despre
datele imediate ale conştiinţei” (1889), se axează
indubitabil asupra libertăţii eului şi al cogitoului,
“Materie şi memoria”(1896), în care se face referire
asupra raportului şi confluienţei dintre spirit şi corp,
“Evoluţia creatoare”(1907), unde se insistă asupra
dinamicii vieţii în univers, iar”Cele două surse ale moralei
şi religiei”(1932) părăseşte direcţia iniţială şi se îndreaptă
spre apologia creştină. Fiecare dintre aceste lucrări
orchestrează diferit experienţa eului din gândirea lui
Bergson- dar niciodată cu final de imn al bucuriei, în
paginile fiecăreia revin insistent sunetele joase ale unui
4
NR. 10/11 (15/16) 2019
sentiment tragic al timpului, cu accente de doină, ca în
cântecele de jale româneşti, sau tânguitoare ca un clopot
al destinului, al cărui sunet vibrează altfel pe timp noros.
Filosoful spunea în al doilea volum al său “Ecrits et
paroles” că marii gânditori şi-au pus problema sensului
vieţii, dar mai puţini ne-au făcut să înţelegem că purtăm
în noi cheia enigmei. Viaţa constituie existenţa privilegiată
a universului şi angajamentul cel mai serios, însă dificil,
pe care şi-l poate asuma o filosofie să-i explice sensul.
Însă, gândind ca Fr.Schlegel, că filosofia se dezinteresează
de orice propedeutică, Bergson urmăreşte să capteze
ritmul vieţii, să redea plasticitatea ei impunătoare printr-o
gândire la fel de maleabilă şi plastică, neobligată de
arhetipurile ne fructuase ale metafizicii. Filosofia lui este
departe de a concepe viaţa ca o abstracţie, ”ca o simplă
rubrică sub care se înscriu toate fiinţele vii”,(Euvres,
ediţie apărută la centenar, Paris 1959,p.493), doreşte să-i
statuieze vieţii intactă prospeţimea, să plonjeze în abisurile
ei insondabile, să se implice în vâltorile fluxului vital şi să
urce până la rangul de conştiinţă de sine a acestuia. La
început rigoarea ştiinţifică nu prea o găsim în lucrările lui,
predomină înclinarea spre poezie, în “Evoluţia creatoare”,
la pagina 578, filosoful asimilează traiectoria vieţii cu un
obuz explodat într-o jerbă de fărâme sclipitoare, pentru ca
la sfârşit să cedeze loc religiei, în “Cele două surse ale
moralei şi religiei”, unde îşi face loc providenţa, universul
fiind imaginat ca “o maşină de făurit zei”. El descoperă că
forţa explozivă a vieţii înfrânge rezistenţa materiei brute,
pe care o echivalează cu “inerţie, geometrie, necesitate” şi
deschide drumul pavat cu certitudini al evoluţiei, al
dinamicii imprevizibilă şi spontană al “elanului vital”,
asimilat cu energia ocultă, răspunzătoare de promovarea
vieţii de la ameobă la om. El compară ,oarecum entuziast,
natura, tulburătoare prin imensa eflorescenţă de forme,
prin jocul aleator şi arbitrar al forţelor ei, cu “o mare
operă de artă“ şi preia de la romantism motive pentru a o
descrie. Cum ar fi mobilitatea infinită care desfide legea,
muzicalitatea care suspendă haosul, emoţia artistică
intensă care revelează nemărginirea. Conceperea vieţii
instinctului şi a dorinţei ca reactive pentru înţelegerea
omului, convertirea penumbrelor psihice în echivalent
spiritual, “desenarea” cu o fineţe de filigram a stărilor
afective, analizarea perseverentă a memoriei, acea
indiscretă fiică a plictiseli, cum o numea Ungaretti, sunt
elemente cu care bergsonismul doreşte să recucerească
ogoarele pierdute ale perceptului Socratic. Acesta folosit
de Bergson devine solidar cu elanul vital şi insurgent faţă
de raţiune, fapt ce- l face pe Leon Brunschvicg să spună în
 MEMORIA SLOVELOR
“La vie interieure de l`intuition” că teoria bergsoniană
“ignoră imperativul moral al lui Socrate”.
A ne cunoaşte spunea Bergson înseamnă a
descifra în efervescenţa adâncurilor aritmiile şi euritmiile
elanului vital, a acorda puterile sufletului la tumultul
răscolitor prin care viaţa cosmică irumpe iraţional în om.
El susţine că elanul vital produce şi indivizi de excepţie-
eroii, profeţii, sfinţii-ctitori ai unei ai unei “morale
deschise”, care îndrumă oamenii către “societatea
deschisă“, prin care se înţelege umanitatea. Sub imboldul
lor înmugureşte în om dorinţa de identificare cu principiul
iubirii şi creaţiei emanate de divinitate şi să se
Mihai Sporiș
Neamul Rudenilor
Neam mare boieresc ivit
fericit, pentru nevoia divanurilor
domneşti, din mai multe
împreunări benefice : rodnicia Văii
Topologului, măreţia muntelui,
năvala râului dinspre moşnenii
aprigi, înstăriţi şi demni în libertatea lor, de lupi dacici de
nouă hotare; strălucirea Argeşului, erudiţia Râmnicului,
toate haruri necesare plămădirii boierescului autentic, din
care se vor fi ridicat voievozii.
Ruda, care le dă sâmburele numelui, are sensul de
inimă a carului, ca o coloană de rezistenţă. Inimă a unui
neam ce se găseşte …rudă, prin acelaşi sânge. Ruda este
satul, vatră, moşie care dă numele unui arbore, al
boierilor rudeni, impresionant. Din acest neam vom găsi
aproape continu, timp de două veacuri, demnităţi ale
divanului domnesc al Ţării Româneşti : sluger, medelnicer,
mare pitar, paharnic, logofăt şi mare logofăt. Sigur că
şcoala de grămătici a Râmnicului va fi fost aceea ce va fi
ridicat dintre rudeni atâţia cancelari domneşti (logofeţi,
logofeţei şi mari logofeţi ).
Între marile personalităţi, cum sunt : Gheorghe
Rudeanu (pribeagu!), Ivan Norocea, Sima Stolniceasa
(soţia lui Stroe Buzescu!) Teodosie Rudeanu, este o figură,
de maximă vizibilitate, prin rolul jucat de el în istoria
românilor. El a fost mare logofăt sub doi domni : Mihai
Viteazul şi Simion Movilă, precum şi cronicarul lui Mihai
Viteazul până în 1597. Abil diplomat şi cancelar iscusit,
apropiat al buzeştilor, se va dovedi o minte lucidă când
atrage atenţia Domnitorului Mihai, privind slăbiciunile
omeneşti şi încrederea prea mare în cei ce se recunosc
învinşi, doar din teamă. Se opune făţiş închinării faţă de
turci a lui Mihai, din August 1599, când Mihai Viteazul
acceptă steagul sultanului, şi el se află alături de
5
NR. 10/11 (15/16) 2019
contopească cu ea. Prins în capcana timpului, în chinga
lui haină, omul trece necurmat prin un nesfârşit şir de
metamorfoze, devine mereu altul; niciodată fiinţa lui
intimă nu se îmbăiază de două ori în valurile aceluiaşi râu
sufletesc.
Filosofia lui Bergson nu construieşte o strategie a
victoriei omului asupra timpului şi nici nu luminează
vocaţia unică a omului de a dura valori nepieritoare, de a
căuta, în zborul infinitului minimal(clipa), ,, mirabila
sămânţă”,cum spunea Blaga, a eternului înţeles ca maşină
de făurit zei.
Al.Florin Ţene
mitropolitul ţării şi de alţi mari boieri (inclusiv Buzeştii!)
când cheamă în ajutor pe polonezi, care îl înscăunează
domn în Ţara Românească pe Simion Movilă, lângă care
Teodosie va fi mare logofăt.
Neamul se înrudea cu boierii Drăgoieşti, care vor fi
dat pe mama lui Mihai, lui Pătraşcu cel Bun, cu Buzeştii,
care îl vor fi pus domn pe Mihai, în tronul Ţării Româneşti ,
cu Brâncovenii, Bălăcenii, etc. Îi găsim mai aproape de
linia basarabă a drăculeştilor, lucru ce explică într-un fel
pribegirea lor în Transilvania, în vremuri potrivnice.
Destinul de cărturari, abilitatea diplomatică,
renumele lor de mari boieri, în mari demnităţi, va fi
proiectat neamul Rudenilor, în galeria marilor familii
luminate de boieri pământeni, din apriga Oltenie de sub
munte, până către năvalnicul Topolog, slobozit de Negoiul
cel mare, al culmilor de piatră ale Făgăraşului.
Mihai Sporiş
Poeme
Prelucrări după „Ultimul sens” , volumul de poeme al
poetului Ilie Gorjan. Pitușci, prin versul cu sensul poetului,
să ne minunăm prin cuvintele lui de puterea cuvintelor
potrivite anume, să sune și să spună impresia pe care ne-a
provocat-o. Păstrăm titlurile și indicăm pagina din cartea
apărută la editura „Antim Ivireanul” în 2015, la Râmnicu
Vâlcea. Unde adăugăm mai mult decât catrenul rezumativ,
versurile sunt respirația sugerată de lectura poemelor, prin
comprimatele noastre... pitușci.
Rotund început (p.15)
La dusul florilor ce apuneau treptat
Tot scuturându-și floarea în cea noapte
Pe un covor de stele ne-am îmbrățișat
Erai un miez de ceruri coapte.
*
Sărutul
Rotund
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Profund De ți se va spune să pleci

Noi Așteapt-o, totuși, lângă poarta lunii
Doi Și șterge-i de flacără sânii!
În inel
Unim jumătățile Îndurare Stăpâne
Zilei de mâine
* și încă-o îndurare
Străjeri pe poteci moi (p.17) pentr-o sărutare!
(sau... Ce frumos miroase a tine!)
*
Curg seve din trecutele ploi În umbletul tău (p.21)
Nu-s gânduri plecate-n șuvoi
Se sting întrebări și clipe senine Să nu Mă iei
Cu cerul în suflet în noaptea ce vine. Din timpul ei!
În primăveri o vreau să-i aud
* Târâșul pe frunza-mi de dud.
Contrasens
Pe calea Ta și eu și ea,
Cerberi, străjeri, santinele Amândoi cu vrerea,
Stau Doamne poruncile Tale Tu cu porunca
Încă ocolesc, ștrengar, vama: și... puterea!
Păcatele!, pân` vor da sama!
*
* Viața ca o lumină (p.22)
Oituz 1917 (p.17) (definirea, ca sens!)
(Acolo s-a jucat și la noi... primul măcel mondial!) Un cântec, o respirație a nopții, o bucurie rănită, un fior
nesfârșit, un surâs al clipei, un strigăt ca o lumină, ceva
Se urcă la cer mirese: oasele respirabil și măsurabil și veșnic răspuns la îndemână ne
Fug norii prea lungi pe falange, coasele este... dorita viață.
Un dans călător prin foc de măcel e răzbelul
Osia vieții se frânge, stăpân e oțelul! Fiat lux!
Aprinse lumina
n-a fost zi lăsată fără coasă, În reflux, la apus
fără un război în casă: Viața s-a spus!
de când e lumea și pământul
arde focul, bate vântul... *
potopu` neacă lutul! Imn pentru Râmnic (p.23)

* Capela: flacără, îndemn și cunună

Ochiul plâns al lumii (p.18) Zăvoiul, vorba lui Pann și cântu-i răsună
(sau... Poarta sărutului!) Sărutul Oltului, oglinzile-albastre
Râmnic sunt toate, iubirile noastre!
Mâinile nu dorm niciodată
Își cântă-nfrățirea; Te cânt, te iubesc, te trăiesc
În arcuire sunt poartă, Râmnicul meu mult domnesc
Să triumfe iubirea. Te povestesc și mă mândresc
Că ai dat imnul românesc!
Sărut mâna mamă!
Sărut mâna doamnă! *
Sărutu-ți mâinile-amândouă Dor de viitor (p.25)
Leagăn și iubire nouă...
Mi-e un mare dor de viitor
* Să mă nasc albastru și din nou să mor
Îndură-te (p.20) În ploi de foc, deasupra mării de jăratec
Porumb să fiu... din nou, sălbatec.
Ca un Don Juan cu buze reci
6
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

mi-e dor de ce n-am fost

de împlinirea unui rost *
pe care nu-l știu pe de rost Ultimul sens (p.33)
apoi să știu că voi fi fost...
Ultimul sens?
* Pare non-sens!
Am strigat-o pe mama (p.26) Ori poate, pe dos
Cerc vicios!
Am strigat-o pe mama, așteptând un răspuns Este codeală în obligatoriu
Prea stinsu-i licăr se dusese-n apus... Ca în rotundul giratoriu!
Am strigat-o din nou, ca să știe,
Că încă-s un semn în albastra trezie. Sensului cu numai dus
I ... s-a mai spus:
Am strigat-o apoi când, se stinse lumina ireversibil, imprescriptibil
Să vie, să fie într-o noapte cu luna! că ar duce spre imposibil...
Credem însă, cu toată puterea,
* În primăvara cu-nvierea!
Semnul țării (p.28)
*
... e lanul bălai de spice Concurs cu secundele (p.35)
Soarelui fice
... e-n ochii de cer Concurs de secunde vin clipele
cu topire-n cicoare Turme de umbre dizolvă aripele
... e macul aprins Aleargă întregul, rotund (?) univers,
în zorii de foc Lexeme, foneme concurează în vers
implorând deșteptările
din depărtările noastre! Fiecare pas, secundă pe cale
Un grad de rotire, o zi mai la vale
* O vorbă rostită pe mosorul cu ața
Cronos, olimpic, măsură viață.
*
Decembrie însângerat – 1989 (p.30) Cântec pe cerul inimii (p.36)
(conjugare...)
Mă doare acel Decembrie însângerat
Plecase atunci o țară-ntreagă la arat Cântec de sunt?
Cu sânge ars pe cruci și pe lumină... Mă las cântat
și nu-nțeleg! De ce-ntr-o zi creștină?* și pus pe note: dor mărunt!
Ecou? Nu mă mai constat!
*Ziua când se naște „Mielul” mântuitor al lumii, a fost
aleasă de un Irod modern și anacronic să fie înjunghiați Îți voi da ani întregi solfegii
pentru sacrificiul înnoitor: un ... țap ispășitor și o mulțime Topiți în freamăt și pulsații
de copii neprihăniți, adevărații eroi neîntinați ai Urmând porunca, vorba legii
revoluției! De ce a fost nevoie să se întineze Crăciunul? Să fiu etern în cânt, prin alții.

* *
Într-o lume cu cenușă (p.31) Cei care (p.37)

Într-o lume cu cenușă la tâmple Cu unghii din mereu rămasul fum

Datu-s-a minciunii să se-ntâmple: Din prea firavul și trecutul drum
Creștetul pădurii sure pus e sub secure Pe marginea apusului cu ochi de foc
Relele, belelele, stoic să le-ndure! Au scris cu sânge renegatul joc.

Arderi adunăm în urnă *

Cenușă presărăm pe urmă. Copacii se sting (p.38)
Ne cad pe umeri fulgii grei de nea
În iarna tuturor și-a mea! Se vor citi stâlpii singuri
7
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Prin aerul sec și lemnos Era atât de Vineri (p.46)

Solzii de șarpe fi-vor auguri
Sub mărul pietros. Era o vreme cu noi juni
... de sâmbătă până luni
De-i brad bătrân, verde erou Când beam din cupe, laolaltă
De-i tei celebru prin Copou Tinerețea... dizolvată.
La Țebea bătrân gorun, solemn
Sunt, ori fost-au... Dintrunlemn! Și Doamne!, ce tineri
Din Vineri, în Vineri
* Zilele ni se-nșirau nebune
Culegând un roi de luceferi (p.39)* Deși rele... toate bune!

În podul din palmă *

Pe locul din frunte Flori cu rădăcini în cântec (p.47)
O pasăre de omăt
Culege numele tău! Pe plânsul unui inel
Ochii tăi negri
*pitușcile sunt străluciri de luceferi pe apele poemelor Când florile au prins rădăcini în cântec
poetului. Numele lui cu cenușă la tâmple și cu omăt de Să-mi iau un popas în inima ta.
argint în creștet este Ilie Gorjan!
„Flori de măr”, flori de colind
* Albastre... „Nu mă uita”
Dans de iederă (p.40) „Trandafirii tăi” ce se-aprind
Cânt răsar în calea ta...
Visu-mi iederă suspină
Cu oarbe brațe de lumină *
De ieri sărutul s-a uscat Inima un continent (p.49)
Lacrimi și zâmbet mi-au secat.
Mi-e inima un continent
Îi cer o clipă timpului ardent
* Să-mi trec aripa printre pași cărunți
De Crăciun (p.41) Când umblă-ntoarsă după albe frunți.

Miroase a Crăciun și-a noapte ninsă *

Se aude, părelnic colindul-străjer Pământul întreg în bătaia inimii
Inima-i de fior cuprinsă
Moșul cu renii coboară din cer. Inima e largă încăpătoare
Are trecut și lume viitoare
* Un internet să se-nțeleagă
Dorm regii (p.43) și să-i încape lumea-ntreagă.

Dorm regii în paturi de bronz Iredentism la Valea Uzului

Castele se sting în țărână ( de... ÎNĂLȚARE/ ZIUA EROILOR, 6 iunie 2019)
Sângele doarme și el înverzit
Sub aripa timpului cernută de vreme. A venit la noi și PAPA
Să facă pace între rude
* Din ceru-nalt ne-a sfințit apa
Dulcele toamnei (p.45) Și pe cei buni, dar și pe iude.
Intru prin poarta cuvintelor
Mereu unii închid cărarea
În toamna ce coace ultime fraze
Cu veșmânt de poezie sărutată Pun egoist hotare între frați
Mai sus de cer, pe-o aripă de flutur Nu-și pot înfrânge supărarea
Poemele scutur... De-a fi-mpreună prin Carpați.

* Nu avem dreptul la uitare!

8
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Cinstim eroi și sfinți martiri popor. Ele intră în conștiința colectivă și sunt comemorate
Din veacuri multe, cu răbdare, la anumite intervale de timp, deoarece fac legătura
Fii ai pământului și... musafiri! invizibilă cu generațiile trecute, de realizările cărora
beneficiază cele prezente. Un astfel de moment istoric îl
În moarte sunt cu toți egali reprezintă data de 1 Decembrie 1918, când „ Adunarea
Aceiași mumă îi cuprinde Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și
Să nu fim deci nici huni, vandali Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor
îndreptățiți la Alba Iulia, a decretat unirea acelor români și
Când pacea de cei buni depinde.
a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”2.
Având în vedere rolul pe care l-au avut Biserica
Am obosit, revendicând strămoși Ortodoxă Română și slujitorii ei la afirmarea unității de
Daco-romani și înrudiri prin vreme credință și de neam în decursul istoriei poporului român,
Din care ne-am ivit oameni frumoși mai ales promotorii Marilor Uniri din anii 1600, 1859 și
Cu sânge roșu de creștini în vene. 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în
ședința sa de lucru din 28-29 octombrie 2016, a examinat
Ura barbară însă nu prea iartă! referatul Cancelariei Sfântului Sinod în legătură cu
Iubirea? Doar un cuvânt, nu-i pace! inițiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și a
Când megieșul-și plânge-o hartă declarat anul 2018 în Patriarhia Română ca „Anul omagial
Și...„creștinește” gard își face! al unității de credință și neam” și „Anul comemorativ al
făuritorilor Marii Uniri din 1918”3.
Mai cată pricini de tot felul: a) Credința în Dumnezeu și cultul creștin, factori
Țâfne și vorbe de ocară de promovare a unității Bisericii Ortodoxe
Grădinii Maicii-i vrea răzbelul Unitatea este cel dintâi atribut al Bisericii,
An după an! A câta oară? deoarece Simbolul de credință niceo - constantinopolitan
înfățișează această instituție divino - umană drept una,
sfântă, sobornicească și apostolească. Aceste patru însușiri
Mihai Sporiș
și dimensiuni ale Bisericii sunt strâns unite între ele și
oarecum întrepătrunse și constituie notele prin care trebuie
Constantin Mănescu – Hurezi să se caracterizeze adevărata Biserică. Prin afirmația că
„Biserica este una ” se înțelege în primul rând că există o
Biserica Ortodoxă și unitatea unică Biserică, pentru că unul este Dumnezeu și unul este
de neam Iisus Hristos, întemeietorul ei: „Este un trup și un Duh,
precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării
Cartea Facerii, tratând despre crearea lumii, voastre. Este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu
relatează că:„La început a făcut Dumnezeu cerul și și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru
pământul”(Facerea I, 1). Acest „început” este interpretat de toți”(Efeseni 4, 4-6). În al doilea rând, Biserica este una în
Sfinții Părinți și de unii teologi ortodocși ca fiind nu numai înțelesul de unitară, ca trup extins al Cuvântului întrupat.
începutul creației, ci, totodată, și începutul timpului. „Pentru că Domnul Hristos S-a întrupat, S-a răstignit și a
Ortodoxia nu este preocupată excesiv de viața viitoare, de înviat ca om ca să adune pe toți cei dezbinați în Sine, în
veșnicie, ci acordă o deosebită importanță și timpului vieții infinitatea iubirii Sale față de Tatăl și a Tatălui față de El.
prezente, datorită valorii lui pentru viață, pentru realizarea Unificarea aceasta a tuturor în Sine constituie însăși esența
vocației omului, deodată mântuitoare și creatoare. Supus mântuirii. Căci unitatea aceasta înseamnă unitate în
unei analize mai profunde, timpul ni se prezintă sub două Dumnezeu cel preafericit și veșnic. De altfel, în afară de
aspecte : succesiune și durată. În această succesiune,din Dumnezeu nu e cu putință unitatea, deci nici mântuirea.
punct de vedere teologic, el este presărat cu momente Hristos se extinde cu trupul Său jertfit și înviat în noi, ca să
favorabile, alese de Dumnezeu în iconomia mântuirii, ne unească și să ne facă asemenea Lui, umplându-ne de
numite kairoi1. aceeași iubire a lui față de El, care este în El. Dar aceasta e
Dar, în afară de dimensiunea eshatologică, timpul Biserica. Și Biserica fiind umplută de această iubire, ea
mai are o dimensiune istorică și socială, specifică unui
spațiu geografic, în care o persoană sau un popor sunt
2
chemate la existență, și această dimensiune este presărată Istoria României în date, Coordonare: Dinu C. Giurescu, Ediția
cu evenimente istorice, cu date memorabile din viața acelui a III-a revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București,
2010, p. 352.
3
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Anul unității
1
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale credinței și al Centenarului Marii Uniri, în ziarul „Lumina de
Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și Duminică”, săptămânal de spiritualitate și atitudine creștină, Nr.
filocalică, Editura Trinitas, Iași, 2007, p. 120. 1 (627), Anul XIV, 7 ianuarie 2018, Serie națională, p. 6.
9
 MEMORIA SLOVELOR
înseamnă și unitatea iubitoare între membrii ei” 4. Aceasta a
fost dorința pe care Și-a exprimat-o Mântuitorul în
rugăciunea arhierească, pe care a făcut-o înainte de Sfintele
Sale Patimi: „Ut omnes unum sint” (Ca toți să fie una, Ioan
17,21).
Încă din prima jumătatea a secolului al III-lea
Sfântul Ciprian, episcop al Cartaginei, care a trăit între anii
200-258, în lucrarea sa intitulată: „De catholicae Ecclesiae
unitate” (Despre unitatea Bisericii universale ), scrisă în
250-251, demonstrează cu deosebită abilitate și căldură că
idealul fiecărei creștin trebuie să fie unitatea în aceeași
Biserică a lui Hristos pe întreg pământul. Sfâșierea
Bisericii prin schisme nu poate fi iertată nici prin moarte
martirică. Schismele și erezia sunt opera și armele
diavolului. Biserica lui Hristos este una, pe care
Mântuitorul ne-o ține unită dacă respectăm poruncile lui și
dacă, îndeosebi, construcția Bisericii stă puternic așezată
pe piatra credinței. Domnu Hristos i-a spus lui Petru că pe
piatra credinței lui Își va zidi Biserica, atunci când acesta
L-a mărturisit ca fiind „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui
viu”(Matei 16,16-19). Sfinții Părinți, între care și Sfântul
Ciprian, insistă și repetă că Biserica se întemeiază pe
mărturisirea dreptei credințe, credință care asigură,
neîndoielnic, și unitatea Bisericii. De fapt, nu Petru este
temelia pe care se sprijină Biserica, ci dreapta credință și
mărturisirea ei. Credincioșii trebuie să fie uniți între ei,
având în centru pe episcop. Unitatea Bisericii e ținută de
unitatea episcopatului, care e, în toată Biserica, unul și
indivizibil. Deși Biserica se întinde până departe, în lume,
ea își păstrează totuși unitatea, așa cum razele soarelui sunt
multe, dar lumina lor e una singură, așa cum ramurile
copacului sunt multe, dar tăria bazată pe rădăcină e una,
așa cum mai multe pâraie ies dintr-un singur izvor. Tot așa
și Biserica răspândită prin lumina Domnului își întinde
razele sale în toată lumea; ea este totuși, o singură lumină,
care se întinde pretutindeni, fără să aibă loc împărțirea
trupului ei. Au rămas celebre cuvintele Sfântului Ciprian
din această lucrare: „Habere non potest Deum patrem, qui
Eclesiam non habet matrem” = Nu poate să aibă pe
Dumnezeu de tată, acela care n-are Biserica de mamă 5.
Unitatea Bisericii constă în păstrarea aceleiași
credințe dogmatice ca expresie a prezenței și lucrării
plenare a lui Hristos în Biserică. Credința în Hristos este
trăită în prezența și eficiența Lui cu trupul asumat, jertfit și
înviat, în Biserică. Acest fel de credință are centrul ei în
Hristos, îi ține pe credincioși atașați de Hristos, le dă
experiența realității obiectiv - pnermatice a lui și
credincioșii iau din Hristos cel prezent cu trupul Său sfințit
4
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă,
vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
6
Ortodoxe Române, București, 1978, p . 255-256.
5
Sfântul Ciprian de Cartagina, De catholicae Eclesiae unitate, în artă bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Preot Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Editura Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985, p. 51.
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 7Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic și de
București, 1985, p .114.
10
NR. 10/11 (15/16) 2019
și înviat puterea unei vieți ce se străduiește să moară față
de păcat, ca să progreseze în virtuții și să guste arvuna
învierii de suflet. Din punct de vedere ortodox, adevărul
de credință este stabilit în dogmă, iar dogma unității
Bisericii o califică Biserica Ortodoxă. Dacă dogmele
Bisericii exprimă experiența lui Hristos cel prezent și
lucrător în ea și dacă unitatea ei în dogme înseamnă această
experiere unitară a lui Hristos, nesocotirea dogmelor
înseamnă nu numai slăbirea Bisericii, ci și reducerea
conținutului credinței la o sumă de interpretări subiective a
unui Hristos de care s-a auzit și care rămâne la distanță, nu
identificarea credincioșilor cu experierea lui Hristos trăit în
lucrarea lui.
Cel de-al doilea factor de promovare a unității
Bisericii Ortodoxe, pe lângă credința în Dumnezeu
formulată în dogme, îl constituie cultul creștin, care
înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să
pună pe om în legătură cu Dumnezeu, exprimând, pe de o
parte, cinstirea sau respectul față de Dumnezeu, iar pe de
alta mijlocind sfințirea omului sau împărtășirea harului
dumnezeiesc6. Esența și fundamentul universal al cultului
este sentimentul că ne aflăm în fața lui Dumnezeu și că
intrăm în legătură cu El, prin invocarea numelui Său, prin
rugăciune sau prin alte mijloace. Unitatea Bisericii constă
atât în propovăduirea aceleiași credințe dogmatice, cât și în
unitatea ei în Taine și în investirea ei cu o ierarhie unitară
săvârșitoare a tuturor Tainelor, fără diferențieri. Propriu-
zis, de-abia prin Tainele săvârșite în mod unitar de
membrii celor trei trepte ale preoției, Hristos cel prezent în
Biserică este realitate experiată în lucrarea Lui, în mod
unitar și deplin. Tainele sunt credința dogmatică aplicată și
în același timp ele susțin credința dogmatică. Credința
dogmatică deplină și totalitatea Tainelor formează un tot.
Biserica este una prin unitatea ei în cele trei laturi: în
dogme, care exprimă în noțiuni și cuvinte credința în
prezența lui Hristos în Biserică, în cultul care prin Tainele
ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea,
și în lucrarea ierarhiei săvârșitoare a Tainelor și
propovăduitoare a credinței în prezenta lucrătoare a lui
Hristos în Biserică. Desigur, centrul cultului divin public îl
constituie Sfânta Liturghie, cu momentul ei culminant,
Epicleza, care se îndreaptă către Dumnezeu și este
simbolul unității Bisericii, după cum arată Paul
Evdokimov: „Epicleza unității își are originea în principiul
monarhic al Tatălui, izvorul unității trinitare, izvorul
unității ecleziale, în care orice act, anaforă, anamneză -
memorial pentru Tatăl ș înaintea Tatălui: Prin Duhul Sfânt
tot sufletul viază și cu curăție se înalță; luminează-se în
Sfânta Treime, cu sfințenie de taină” 7.
Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noțiuni de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996, p. 169.
 MEMORIA SLOVELOR
b) Sinodalitatea - formă de conducere și de
păstrare a unității Bisericii
Pe Dumnezeu nu putem să-L cunoaștem decât cu o
Comuniune a celor trei Persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh. Paul Evdokimov ne arată că „acest miracol al
Filantropiei dumnezeiești este la temelia structurii sinodale
a Ortodoxiei. Ea se opune radical oricărui egalitarism
antierarhic și, pe de altă parte, oricărui principiu monarhic,
și face cu neputință orice idee a vicariatului lui Hristos” 8.
Hristos a condus totdeauna Biserica și orice decizie
dogmatică este inspirată direct de Duhul Sfânt. Acest lucru
se poate vedea din capitolul 15 al Faptelor Apostolilor,
care ne relatează că obșteasca adunare bisericească,
întrunită în anii 50-51 la Ierusalim, a avut caracter de
sinod, și anume un sinod general al Bisericii de atunci,
adică de sinod reprezentativ al întregii Biserici, la care au
participat cei mai înalți slujitori ai Bisericii, adică Sfinții
Apostoli, și clericii existenți pe atunci, în frunte cu Sfântul
Iacob, fratele Domnului, care era episcopul Ierusalimului.
La acest sinod, care rămâne prototipul tuturor sinoadelor
din Biserica creștină, după ce s-au adunat la olaltă și au
judecat împreună, Apostolii, presbiterii și frații au luat mai
multe hotărâri, rostind cuvintele: „Părutu-s-a Duhului Sfânt
și nouă” (Fapte 15,28), cuvinte care vor deveni formula
sacră a tuturor sinoadelor 9.
Prin sinodalitate se înțelege rânduiala potrivit
căreia organele superioare de conducere ale Bisericii nu
sunt cele individuale, ci cele constituite sub formă de
sinoade, adică sub forma unor organe colegiale ori
colective. Această rânduială își are temei în cuvintele prin
care Mântuitorul însuși i-a mustrat pe Sfinții Apostoli,
când aceștia s-au sfădit în drum către Emaus pentru
întâietate, și în povățuirea pe care le-a dat-o cu acest prilej,
spunându-le: „Știți că domnii păgânilor îi stăpânesc pe ei ...
iar între voi nu va fi așa, ci cel ce vrea să fie între voi
întâiul, acela să fie tuturor slujitor”. Aceasta înseamnează
că ei numai împreună sunt îndreptățiți să chibzuiască și să
hotărască treburile care se referă la misiunea Bisericii sau
la lucrările cele mai importante ale ei și că numai împreună
pot să stea în fruntea Bisericii, cu toate că individual
fiecare a fost înzestrat cu puteri și cu drepturi aparte pentru
lucrarea pe care era posibil să o desfășoare fiecare în parte.
Și sinodalitatea este în strânsă legătură cu credința
mărturisită de Biserică și implicit cu păstrarea unității
acesteia, deoarece hotărârile sinoadelor nu sunt niciodată
impuse de o putere monarhică, nici dobândite printr-un vot
democratic, ci sunt totdeauna ex consensu ecclesiae,
conforme cu credința totală a Bisericii10. Astfel, prin natura
8 după rânduieli statornice, observate până astăzi. De aceea,
Ibidem, p. 172-173.
9 în Biserica Ortodoxă se poate vorbi de succesiunea
Arhid. prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislație
și administrație bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p.
395.
10
Paul Evdokimov, op. cit. , p. 173.
11
NR. 10/11 (15/16) 2019
credinței și a Bisericii, credincioșii mai întâi cred și
mărturisesc împreună sau laolaltă aceeași credință, ei
viețuiesc împreună sau trăiesc împreună credința, apoi se
conduc împreună și unul pe altul, atât în credință cât și în
viețuire, păzesc împreună credința, o apără împreună și în
mod inevitabil și tot împreună își organizează viața
individuală, ca și cea de obște, în cuprinsul Bisericii.
În Simbolul de credință niceo - constantinopolitan,
apare cea de-a treia însușire a Bisericii creștine, și anume
că este sobornicească. Sobornicitatea Bisericii are două
aspecte: extensiv și intensiv. Primul, cel extensiv, exprimă
prezența spațială a Bisericii pe întreaga întindere a lumii, în
contrast cu sinagoga iudaică, mărginită la un singur popor,
sobornicească fiind cu același înțeles de catolică (de
pretutindeni, de peste tot). Al doilea înțeles, cel intensiv,
arată modul de conducere a Bisericii, ea stând pe temelia
soboarelor ecumenice, universale, spre deosebire de
confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodoxă și care nu
mai stau pe baza Sinoadelor Bisericii din primele opt
veacuri creștine11.
c)Organizarea bisericească și unitatea de neam și
credință
Biserica Ortodoxă este unică și unitară în interiorul
ei. Unitatea aceasta este în primul rând o unitate de viață,
în baza căreia fiecare membru se simte una cu ceilalți, ca
trăind în același trup tainic al Domnului, având aceeași
credință, același tradiții, aceleași bunuri spirituale. În baza
acestei unități de viață, Biserica este una și în organizarea
ei. Biserica Ortodoxă nu merge în această privință până la
uniformitatea absolută și până la centralizarea întregii
puteri administrative în mâinile unui singur cap văzut, ca
Biserica Romano - Catolică, ci ea admite o unitate
simfonică, o unitate de comunitate, o unitate care se
împacă cu libertatea și cu împrejurările variate din
diferitele locuri.
Biserica este condusă esențial și sacramental de
aceleași organe ierarhice în diferitele părți ale sale, iar
ierarhia acestor părți stă în legătură canonică, păstrând
unitatea doctrinală și sacramentală. În acest spirit, Biserica
se prezintă în diferitele state de forma unor Biserici
autocefale, ținând seama de unitățile politice și naționale în
care este repartizată omenirea. Astfel, Biserica Ortodoxă se
conformează în organizarea ei externă realității, care este
varietate în unitate. După cum arată întreaga istorie și viață
a Bisericii, unitatea de credință a fost păstrată în Ortodoxie
prin cele trei trepte ierarhice de instituție divină, adică
episcopii, preoții și diaconii sau treapta episcopatului,
treapta prezbiteratului și treapta diaconatului, care au
existat din epoca apostolică și s-au păstrat neîntrerupt,
11
Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță,
Teologia dogmatică și simbolică, vol. II, Ediția a II-a, Editura
Renașterea, Cluj - Napoca, 2005, p. 168.
 MEMORIA SLOVELOR
apostolică a ierarhiei, în sensul transmiterii neîntrerupte a
harului episcopiei și a întregii credințe de la apostoli prin
episcopii hirotonisiți de ei și, prin aceasta, prin episcopii
tuturor timpurilor până la ultimul de astăzi, lucru de care
nu se poate vorbi în protestantism12.
Succesiunea harului este condiționată de
continuitatea învățăturii de credință, dar la rândul lui harul
primit de episcopi prin succesiunea apostolică asigură
păstrarea învățăturii apostolice. Biserica este astfel
apostolică prin moștenirea credinței, învățăturii și a harului
de la apostoli, ca cei dintâi care le-au primit de la Hristos
prin Duhul Sfânt. Organizarea bisericească unește istoria
cu prezentul. În transmiterea harului și învățăturii lui
Hristos, fiecare generație își dă contribuția prin credința ei.
Prin organizarea bisericească în ierarhia și mireni sau laici
este asigurată și unitatea de neam, deoarece în
transmiterea harului ți învățăturii lui Hristos fiecare
generație pnermatizată prin mijlocirea celei anterioare își
dă contribuția la pnermatizarea sângelui celei succesoare.
Credința apostolică„ o primim de la preoții și de la creștinii
existenți, deci care au crezut înaintea noastră, iar ei de la
cei dinaintea lor și așa până la apostoli, primi care au știut
despre Hristos și au crezut în El” 13.
Unitatea de neam a Bisericii este asigurată de
elementul laic sau de mireni, al doilea element constitutiv
al Bisericii, adică al doilea element esențial care intră în
alcătuirea Bisericii și fără de care Biserica nu ar putea să
existe, precum ea nu ar putea să existe nici fără cler.
Membrii Bisericii din această categorie, cărora Dumnezeu
le-a respectat apartenența la un neam, adică etnicitatea, la
Cincizecime, când fiecare neam a auzit cuvântul
Evangheliei în limba în care s-a născut, se numesc fie laici,
folosindu-se cuvântul grecesc laikos, fie mireni, folosindu-
se un cuvânt luat din limba slavonă. Cuvântul laic
însemnează în grecește om profan, neinițiat într-un anumit
meșteșug sau într-o anumită treabă, pe când cuvântul slav
mirean însemnează om din lumea mare, din masă, adică
om care nu face parte din lumea de sus sau din lumea
înaltă, ci din lume de jos, a celor mulți și nepricepuți sau
neinițiați în treburi mai deosebite. Elementul mirean nu
există ca un simplu decor sau ca o masă amorfă în
organizarea bisericească, ci el există ca un element care
condiționează existența elementului sacerdotal sau clerical.
d)Sinodul de la Iași (1642) și unitatea credinței
În secolul al XVII-lea, când s-a intensificat
acțiunea prozelitistă atât cea protestantă cât și cea catolico-
uniată în țările ortodoxe, se simțea nevoia unei cărți de
învățătură pentru întreaga Ortodoxie, în condițiile în care
alte confesiuni creștine aveau astfel de cărți. La Geneva
apăruse în 1629 în limba latină și în 1633 în limba greacă o
12
Pr. Prof. Dumitru Radu, Învățătura despre Biserică, în volumul
Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 418.
13
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 300.
12
NR. 10/11 (15/16) 2019
mărturisire de credință calvinizată, pusă sub numele
patriarhului ecumenic de atunci Chiril Lucaris, care nu a
dezmințit calitatea de autor care i se atribuia , fiind
condamnate atât opera cât și persoana sa, într-un sinod
întrunit la Constantinopol, în 1638, sub președenția lui
Chiril Contaris, urmșul lui Chir Lucaris în scaun. Acestea
au fost motivele care au determinat pe Mitropolitul
Chievului, Petru Movilă, să alcătuiască o nouă carte de
doctrină și de morală creștină, care să ferească pe
credincioșii săi de catehismele altor confesiuni.
Născut la Suceava la 21 decembrie 1596, ca fiu al
lui Simion Movilă - mai târziu domn în Țara Românească
și Moldova - și al soției sale Marghita, călugăriță ulterior
cu numele de Melania, Petru Movilă se stabilește după
moartea tatălui său în Polonia, țară cu care Movilești aveau
strânse și trainice legături, unde studiază temeinic limbile
latină, greacă, slavă și polonă, precum și teologia și alte
științe ale vremii, la vestita Școală ortodoxă a frăției din
Lvov (Liov sau Lemberg). Intrat în cinul monahicesc în
1627, ajunge repede egumen al vestitei mănăstiri, zisă din
Peșteră, Lavra Pacerska, din Chiev, iar în 1633 este ales
mitropolit al Chievului, urmând să păstorească până la 22
decembrie 1646, când a trecut la cele veșnice 14.
Pentru a pune stavilă progreselor amenințătoare pe
care le făcuse uniația, mitropolitul Petru Movilă a întocmit
o mărturisire de credință în limba latină, cu titlul: Expositio
fidei Ecclesiae Russiae Minoris, care a fost tradusă în
grecește de Meletie Sirigul. În scopul cercetării acestei
mărturisiri de credință, tot Petru Movilă a convocat, în
septembrie 1640, un sinod la Chiev, la care au luat parte
delegați ai episcopilor din Liov, Przemysl, Mstislav și
Luțk, precum și ai frățiilor și mănăstirilor ortodoxe din
Bielorusia și Ucraina. Lucrările sinodului s-au desfășurat
între 8 și 18 septembrie1640, sub conducerea
mitropolitului, în catedrala Sfânta Sofia din Chiev.
Mărturisirea, alcătuită din 261 de întrebări și tot atâtea
răspunsuri, era împărțită în trei capitole, după cele trei
virtuți teologice, credința, nădejdea și dragostea. Partea
întâia tâlcuia Simbolul credinței , în partea a doua se
vorbea despre nădejde, explicându-se rugăciunea Tatăl
nostru și Fericirile, iar partea a treia cuprindea învățătura
despre dragostea față de Dumnezeu și de aproapele,
explicând Decalogul15.
Toate învățăturile din această mărturisire de
credință au fost primite, mai puțin două, care au prilejuit o
dezbinare. Era vorba de poziția pe care Biserica trebuia să
o afirme, privind locul sufletelor după moarte și momentul
prefacerii Darurilor, legat de cuvintele pe care sfințitul
slujitor le rostește în același timp. Din această cauză,
14
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 43.
15
Hr. Andruțos, Simbolica, traducere din limba greacă de Iustin
Moisescu, Editura Centrului Metropolitan al Olteniei, Craiova,
1955, p. 38.
 MEMORIA SLOVELOR
membrii Sinodului au hotărât să ceară părerea patriarhului
ecumenic din Constantinopol. Acesta a primit propunerea,
ajungându-se la înțelegerea de a convoca un nou sinod, cu
participarea mai multor Biserici Ortodoxe, care să ia din
nou în cercetare Mărturisireamitropolitului din Chiev. Și
pentru că proiectatul sinod nu se putea întruni nici la
Constantinopol, unde stăpâneau turcii, nici la Chiev, aflat
sub stăpânirea polonilor catolici, Petru Movilă s-a gândit să
fie convocat la Iași, în Moldova, țară ortodoxă și țara sa de
naștere, unde domnea Vasile Lupu, cunoscut sprijinitor al
Bisericilor Ortodoxe de pretutindeni.
Într-adevăr, în toamna lui 1642 au și sosit la Iași
trei clerici din Chiev: Isaia Trofimovici Kozlovski și
Ignatie Oxenovici, egumeni ai unor mănăstiri, și Iosif
Cononovici, rectorul vestitei academiei movilene din
Chiev, cu limba de predare latină. Din Constantinopol
soseau: fostul mitropolit al Niceei, Porfirie, și predicatorul
Marii Biserici, Meletie Sirigul, considerat cel mai de seamă
teolog grec din veacul său. Referitor la participarea
ierarhilor moldoveni la acest sinod de la Iași, părerile
cercetătorilor sunt diferite. Pr. Prof. Mircea Păcurariu
afirmă că „din partea Bisericii din Moldova au participat
mitropolitul Varlaam și episcopii săi sufragari: Evloghie al
Romanului, Anastasie al Rădăuților și Gheorghe al
Hușilor, precum și ieromonahul Sofronie Pociațki,
egumenul mănăstirii Sfinți Trei Ierarhi și rectorul
Academiei înființate aici de Vasile Lupu, precum și alți
egumeni de mănăstiri”16, în timp ce Alexandru Elian ne
spune: „Nu a asistat la lucrări nici unul dintre ierarhii
moldoveni, cum greșit mai cred încă unii cercetători,
pentru că nu a fost vorba decât de ce am numi azi o
reuniune de experți în probleme în care erau direct
interesate numai cele două părți: Chievul și
Constantinopolul. Izvoarele contemporane, de altfel, nu
lasă nici un fel de îndoială în această privință”17.
Lucrările Sinodului de la Iași s-au deschis în ziua
de 15 septembrie 1642, în trapeza mănăstirii Sfinții Trei
Ierarhi, și au durat până la 27 octombrie 1642, deci 43 de
zile. Sinodalii au trecut la cercetarea amănunțită a tuturor
celor 261 de întrebări și răspunsuri din cartea alcătuită de
Petru Movilă. Pe măsura discutării ei, ieromonahul Meletie
Sirigul o traducea din latinește în greaca vorbită. Discuții
mai aprinse au fost numai asupra celor două puncte cu care
nu au fost de acord nici membrii sinodului de la Chiev, în
septembrie 1640, Petru Movilă scrisese că pe lângă rai și
iad mai este un loc curățitor, purgatoriul, și că prefacerea
darurilor la Sfânta Liturghie în Trupul și Sângele
Domnului ar avea loc la rostirea cuvintelor: „Luați,
mâncați... și beți dintru acesta toți.....”. Se vădea deci, în
amândouă, o influență catolică. Cei prezenți - și îndeosebi
Melentie Sirigul - au apărat vechile adevăruri ortodoxe,
16
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 40.
17
Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), traducere
de Alexandru Elian, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 7.
13
NR. 10/11 (15/16) 2019
arătând că nu există purgator și că prefacerea darurilor are
loc în timpul rugăciunii de chemare sau invocare a
Sfântului Duh (epicleza) rostită de preotul slujitor.
La 27 octombrie s-au încheiat lucrările sinodului,
iar la 30 octombrie 1642, Mărturisirea, îndreptată și
tradusă în limba greacă, a fost trimisă de domnitorul Vasile
Lupu sinodului patriarhal din Constantinopol. La 20
decembrie 1642, delegații greci tipăreau la Iași o scrisoare
de mulțumire, în grecește, adresată domnului moldovean,
care găzduise sinodul. Patriarhul ecumenic Partenie cel
Bătrân, împreună cu sinodul constantinopolitan, a aprobat
ca traducerea greacă a lucrării lui Petru Movilă să devină
Mărturisirea Ortodoxă a Bisericii sobornicești și
apostolești a Răsăritului, declarând că a aflat cartea
aceasta ca „urmând dogmele Bisericii lui Hristos și
potrivită sfintelor canoane, neîmpotrivindu-se întru nimic
ei... în anul mântuirii 1643, luna martie, indicționul al XI-
lea”18. Rând pe rând, actul de aprobare a Mărturisirii
Ortodoxe a fost semnat, în anii următori, și de ceilalți
patriarhi răsăriteni: Ioanichie al Alexandriei, Macarie al
Antiohiei și Paisie al Ierusalimului. Astfel, lucrarea
învățatului mitropolit de neam român a primit aprobarea
întregii Ortodoxii, devenind, după Simbolul Credinței și
Dogmatica Sfântului Ioan Damaschinul, a treia Mărturisire
de credință a Bisericii Ortodoxe. În felul acesta, am adus și
noi românii o contribuție de seamă la tezaurul de credință
și de învățătură al întregii Ortodoxii. Așa cum arăta Hr.
Andruțos, „în Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă
respiră duhul Bisericii Ortodoxe Răsăritene, în toată
frumusețea lui arhaică, așa cum el străbate prin marii
Părinți ai Bisericii, Grigorie, Atanasie, Vasile și Ioan
Damaschin, rămânând pururea un monument foarte prețios
al Ortodoxiei și un ajutor, cu totul neîntinat de rătăciri,
pentru Simbolică19.
e) Mărturisirile de credință și rolul lor în
păstrarea și afirmarea unității Bisericii
Din pricina vitregiei vremurilor străbătute de
Biserică în veacul al VIII-lea, și anume de la cel din urmă
sinod ecumenic (787), nu s-au mai putut ține sinoade
ecumenice, adică ale întregii Biserici creștine, de
pretutindeni. Mai mult, Biserica papală s-a rupt de Biserica
Ortodoxă, pentru ca, la rândul ei, să piardă pe protestanți;
aceștia s-au organizat în mai multe Confesiuni deosebite și
de Biserica Romano - Catolică și între ele.
Pentru dezlegarea multor probleme pe care le-au
ridicat vremurile și mai ales pentru precizarea învățăturii
celei adevărate față de cele greșite, conducătorii Bisericii
Ortodoxe s-au văzut siliți, în decursul timpului, să
restabilească adevărul descoperit pe temeiul Sfintei
Scripturi și al Sfintei Tradiții. Epunerea învățăturii celei
18
Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță,
Teologia dogmatică și simbolică, Manual pentru Institutele
teologice, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1958, p. 208-209.
19
Hr, Andruțos, op. cit., p. 38.
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

adevărate a fost formulată, de autoritatea competentă, în confesiuni creștine, ele fiind fața văzută a ființei de taină a
Mărturisiri de credință, aprobate uneori și de unele sinoade Bisericii, zugrăvind adevărul dumnezeiesc în toată
ale Bisericii Ortodoxe de pretutindeni. Prin această frumusețea și puterea lui și contribuind la păstrarea și
aprobare a lor, ele au devenit călăuze de toată încrederea afirmarea Unității Bisericii.
pentru întreaga Biserică, din punct de vedere dogmatic și,
uneori , și din punct de vedere moral, liturgic și Pr. drd. Constantin Mănescu - Hurezi
organizatoric.
Mărturisirile de credință au fost de-a lungul istoriei Ligya Diaconescu
adevărați crainici ai adevărului dumnezeiesc în vremuri de
mare cumpănă pentru Biserică, adică în fața turcilor Mi-e dor de satul meu cel
cotropitori și a celorlalte două confesiuni creștine. În afară viu
de Mărturisirea lui Petru Movilă, definitiv formulată de
sinodul de la Iași (1642), în Biserica Ortodoxă mai există Mi-e dor de satul meu cel
Mărturisirea lui Dositei, Patriarhul Ierusalimului, drag
formulată într-un sinod din 1672, cu scopul de a combate De casă părintească
calvinismul și ideea de Biserica ortodoxă s-a calvinizat De, mama ce-aștepta în prag
datorită Mărturisirii pusă fals sub numele lui Chiril Chip
Lucaris, precum și Enciclica Patriarhilor ortodocși de la bun și blând,plângând șirag
1848, care este o combatere a principalelor erori comise Și m-așeza la masă.
de romano - catolicism în toate domeniile vieții bisericești,
arătând în același timp dreptarul adevărului, care este Mi-e dor de tatăl meu frumos
Biserica Ortodoxă. Să calarim agale
În afară de cele trei, care pot fi considerate De glasul lui ce chiuia
principalele Mărturisiri ale Bisericii Ortodoxe, mai există Când de la coasta mă vedea
trei mărturisiri secundare care, deși n-au autoritatea În bucuria-i mare
Patriarhatelor Ortodoxe, sunt de o însemnătate deosebită
din punctul de vedere al cuprinsului lor. Acestea sunt: Mi-e dor și de ștergarul fin,
Mărturisirea lui Ghenadie Școlarul, care este o expunere a Țesut de buna dragă
învățăturii creștine făcută șa cererea sultanului Mohamed Mi-e dor de chipul ei senin,
al II-lea, după cucerirea Constantinopolului, care a și De amintiri țesute-n viu
circulat cu titlul „Despre calea mântuirii oamenilor” și a Și glumele-i cu sagă
avut scopul aplanării adversităților musulmane față de
religia creștină; De masa cea cu trei picioare,
Răspunsurile Patriarhului Ieremia al II-lea al Rotundă și bătrână
Constantinopolului, din secolul al XVI - lea, care De borsul din gaina-ntreaga
constituie cea dintâi încercare de a fixa atitudinea Bisericii Cu drag dres si smântână
Ortodoxe față de cea a Bisericii protestante; Și veselia…dragă !
Mărturisirea lui Mitrofan Critopulos, din secolul al XVII-
lea, care a fost formulată cu scopul de a atrage pe Mie dor de trandafirii blânzi
protestanți la credința adevărată , fără să cedeze asupra Ce-mi îmbătau mirosul,
vreunui punct de doctrină ortodoxă. De-atingerea catifelată
La aceste Mărturisiri se adaugă Catehismele Bisericii Și de culoarea minunată
Ortodoxe, care au avut un rol însemnat în viața religioasă, Și bobocul ,sfiosul
circulând de la o Biserică la alta, într-o limbă sau alta.
Mărturisirile de credință din Biserica Ortodoxă au avut un Mi-e tare dor de cimitir
mare rol în păstrarea și afirmarea unității Bisericii. Ele sunt De-ai mei, plecați din lume
călăuze ale Dogmaticii, făcând parte din Tradiția Mai vin la câte-un parastas,
bisericească și întemeindu-se pe ambele izvoare ale Când clopotele prind nou glas
Descoperirii, unii teologi numindu-le „călăuze pe Prin turlele stabune
anevoiosul urcuș al mântuirii”20. Purtătoare a peceților
celor patru Patriarhate ale Răsăritului, aceste Mărturisirii Ce dor îmi este de izvor,
reprezintă autoritatea necontestată, din punct de vedere Care-mi cânta agale
ortodox, în chestiunile controversate între cele trei mari Când printre arbori seculari,
În zilele fără hotar
20
Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Mi-ai dat o îmbrățișare
Teologia dogmatică și simbolică, vol. I, p. 243.
14
 MEMORIA SLOVELOR
De iazul morii-mi-este dor
Și de scaldatu’n soare,
De-un pescuit în zori de zi,
Cu bunul ce m-ar-însoți…
Povești…nemuritoare!
Mi-e dor de satul meu cel viu
Mușcată din fereastră
Dar nu mai am la cin’să viu
Când timpul l-a lăsat pustiu,
Și-s toți plecați de-acasă
Cât mi-aș dori să fiu din nou,
Copil, spășit,acasă
S-alerg fără de griji ,să vreu
Să cutreier păduri mereu
Să-i văd pe toți la masă!
Îmbătrânesc
Au început puterile să-mi scadă
De jumătatea vieţii am trecut
Din dar şi dor cu DUH amestecate
Un chip zidit de DUMNEZEU, din lut
Mi-a răsărit un rid sub pleoapă stângă
L-am salutat şi ne-am împrietenit
Un dor prin tinereţe ne alungă
Şi-l cert … când îmi şopteşte de iubit
Am neputeri de-acum şi plete dalbe
Mi-am adunat anii într-un mărgean
“Eşti tânăra-încă “, îmi şoptesc,castanii
Frumoasă, tânăra ca-n orice an
Mă rog lui Dumnezeu să-mi fie aproape
Şi-i cer doar sănătate de acum
O, de-aş putea să urc spre bătrâneţe
Agale,fără piedici puse-n drum
Să-mi văd nepoţii mari, să joc la nuntă
Să pot munci până-n ultimul ceas
Să dăruiesc multe comori prin scrisuri
Să nu mă tem nicicând de “Bun rămas! “
Nu vreau averi
Nu vreau averi , nici nestemate
Vreau doar să hoinăresc puţin
Prin lume , fără de păcate ,
Să simt că sunt copil divin
S-alerg desculţ-ă - iarba crudă
Şi să mă scald în iazul morii
Şi să mă caţăr , hăt... departe
Să joc în horă cu feciorii
15
NR. 10/11 (15/16) 2019
Să nu am griji , nici doruri multe ,
Să fiu liberă ca , cocorii
Să mă avânt şi noaptea-n mare
Şi să mă-mprietenes, cu norii
Nu vreau averi, printr-o minune
Aş vrea să am din nou putere
Să colind lumea minunată
Prin ploi frumoase, printre stele
De -aş fi copilă , n-aş mai trage
Din greu, doar muncă, pentru-avere
Aş vrea să zburd prin lumea largă
S-adun doar frumuseţi şi-n ele
Să mă afund, o, doar acum
Am văzut lumea minunată.
Ce iarbă verde-apare-n , drum
Şi ce pădure fermecată!
Ce flori , miresme- mbiitoare,
Mirosuri fine mă adapă
Aş vrea să pot s-ajung la toate
De nu m-ar ţine-n pulpa dreaptă
Culcată-n iarbă, printre ramuri
Privesc la stele, carul mare ,
Ce jucăuşe-s, milioane
Mă - ntreb : cum nu le-am văzut, oare ?
M-agaţă tainic trandafirul
Ce catifea nemuritoare !
Superb miros în toata viaţa
Nu l-am uitat simţit cu-aşa ardoare!
Privesc spre răsărit, în taină,
Aş vrea să sorb dintr-o privire
Din frumuseţi nepieritoare,
Aş vrea să intru-n nemurire
Mă iartă Doamne ’ n veşnicie
Te rog în Eden să mă duci
De nu mai am mult timp în lume
Să simt tot ce-i frumos aici
Am scris atâtea taine …de iubire!
Am scris atâtea taine… de iubire
Ce mă dezmiardă-n amintiri de vers
Sunt hrănitoare, ca un mire-n nuntă
Ca o mireasă albă-n Univers .
Am scris prea multe pilde din iubire
Tristeți care mai mușcă câte-un vis
Nemângaiat de-o dragoste adâncă
 MEMORIA SLOVELOR
Prin boală-n gelozii de nepătruns
Am scris atâtea poezii râzande
Sau despre suflete rănite-n crâng
Despre plecări, despre sosiri fecunde
Și sânii ce se coc, iubiți în pârg
Despre dureri din dragoste sădite
Și fericiri împărtășite, cald
Despre lumini ascunse, aburite
Explozii de boboci, ca-ntr-un smarald.
Voi scrie alte clipe de iubire
Pictate de poeți în drumul lor.
Îmbălsămate-n vin de nemurire
Cântări de-ndragostiti, până în zori
Mai scriu poeții pe hârtii, din vise
Despre săruturi, pergamentu’-i fin
Înlantuiți în alte Paradise,
Dorind o veșnicie, în divin
Ligya Diaconescu
George Filip
Eu ... nu mă bag
Astăzi voi încerca o
aproximativă Omografie socială şi
în reflexiile mele voi lua în derâdere
inocenţa cretină şi laşă a acelor
indivizi care se ascund sub scutul
aparent ionocent al celor patru cuvinte din titlu. Eu nu mă
bag ... Este cea mai abjectă stare de nonfuncţionalitate a
concetăţeanului OM. Folosind concentratele mele divagaţii
mă voi învîrti doar în perimetrul hotarelor spirituale ale
poporului meu de români, incontestabil - descendent al
dacilor!. Fireşte, voi penetra în matricea, în baca secretă
dar ancestrală de unde izvorăşte comportamentul nostru
static şi păgubos. Indiferenţa la viaţa în care pulsăm o
demasc şi o numesc public LAŞITATE. Nu voi autopsia
fenomenul la nivel planetar fiindcă ar trebui să scriu cel
puţin un milion de volume, ori ... eu nu mă bag, n-am timp
de risipit, aş zice. De-a lungul istoriei noastre avem
maldăre de exemplificări de ordinul spuselor cu atâta
ironie în titlu. Aşa nu ne-am băgat, la propriu o spun, când
hapsânul habsburgic i-a pus lui DOJA coroana ucigaşă de
foc - pe cap. Pe HORIA din ALBAC l-am lăsat tras pe
roată şi n-am sărit cu topoarele ... Lui MIHAI VITEAZUL
i-au retezat şogorii capul, la vreme de noapte, când
locotenenţii lui erau beţi sau dormeu, şi nimeni n-a
strigat NEM SOBOT! După TUDOR DE
VLADIMIR a alergat potera eteristă, l-au rupt în bucăţi şi
poporul lui NU MĂ BAG nu a ieşit cu flintele să-i întrebe:
NR. 10/11 (15/16) 2019
TIKANIS mă?!? Pe BĂLCESCU l-a expulzat Domnia din
Ţară iar bravul revoluţionar a murit mistuit de doruri pe la
Palermo - şi nu-i recuperează nimeni măcar rămăşiţele
pământeşti, ca lui Monica lovinescu şi Virgil Ierunca, mai
recent ...”?!?” Pe întâiul voievod român - CUZA, de
asemeni, l-am dat exilului. Mai alaltăieri, o gaşcă de
comunişti l-a alungat din Ţară pe regele MIHAI. Împinşi
spre raiul impus al exilului au fost şi COANDĂ, CIORAN,
HORIA STAMATU, ELIADE, ENESCU etc. ... etc. Şi „eu
nu mă bag ...”a rostit ŢARA noastră tăcînd complice! Aşa
se face că naţiunea română şi vivacitatea poporului român
au decăzut în haotismul mjizerabil actual.
Politrucul iliescubate naţiunea cu parul, vizibil - şi nimeni
nu-i bagă unghia în gît. Ne-au scuipat în obraz PETRE
ROMAN, PATAPIEVICI, MANOLESCU, DINESCU,
CĂRTĂRESCU, BANUŞ, BENIUC, PORUMBACU şi
alţii. Impasivitatea poporului român a favorizat naşterea
celui mai odios FIU AL POPORULUI - ceauşescu! Ce
dacă l-au împuşcat politrucii lui pe pragul sfântului
Crăciun ’89 ?!? A fost şi aceasta tot o cacealma. Comuniş-
tii cu mecle umane şi-au schimbat tartorul şi îşi bat în
continuare joc de destinele umane ale românilor. Este
regretabil şi chiar condamnabil că noi, oamenii normali, nu
colaborăm, nu ne implicăm mai de loc în efervescenţa
cotidiană. V-am mai spus adesea că somnul raţiunii naşte
monştri. Ei bine, aceşti mini-maxi monstruleţi suntem noi,
fiecare dintre alde eu nu mă bag. Noi, aceştia blânzii, nu
intervenim prompt când provocatorii, denigratorii ne calcă
pe bătătură. Aşteptăm ca salvarea să vină din Ţară, iar cei
din puşcăria indolenţei de acasă doresc mură în gură de la
noi - ăştia liberii. Am un prieten vechi, oltean, fost
timonier - ANGHEL ZAHARIA - care a satirizat şi
sintetizat splendid halul nostru de indolenţă. - Măi bătrâne,
prietene, sunt la mare necaz, dă-mi un sfat bun te rog ... îl
imploră cândva ... careva.
- Omule bun, îi răspunde profund sfătos fostul
matroz: fă cum ştii!!! Apoi rîde zeflemist... Păi să nu-ţi dai
palme?!? Nu mă bag ... este contrastul lui KINEO-mişcare.
Precizez că mişcarea este VIAŢA, iar noi, oamenii suntem
şi sămânţa dar şi fructul de cules din grădina vieţii. V-aş
mai spune că fuga de acasă – EXILUL - nu este cea mai
concludentă probă a libertăţii. În definitiv exilul nu ni l-am
ales, el ne-a fost impus, ne învaţă celebrul nostru naist
GHEORGHE ZAMFIR. Artistul a debitat aceasta din
experienţa proprie fiindcă şi el a gustat exilul, s-a implicat
- cu triste consecinţe ... Alde neica nimeni nu s-au implicat
în apărarea lui şi a nimănui, drept care privim cu ochii
uimiţi la spectacolul stupid al minorei noastre existenţe.
Eu mă implic prieteni în această volbură. Primesc lovituri
crunte. Dar trag şi eu mereu în monştrii care mă agresează.
Trag în ei cu versul şi cu laserul minţii! ...
Am trădat
LA
ai avut doar o copilărie
Om-poet – şi ce-ai făcut cu ea?
16
 MEMORIA SLOVELOR
ai promis logodne pe vecie
şi-ai trădat când nimeni nu credea.
te-ai temut de fiece miracol.
nu contează – totuşi ai iubit
sperând cert că marele miracol
e un colţ pătrat...în infinit.
am sorbit licoare de invidii
şi-am blasfemiat lumina-n doi
iar când am aflat că suntem stridii
ne-am luat frustrările-napoi.
nu contează Doamna mea veşmântul
de prinţesă sau de cerşetor,
ideal ar fi de şi cuvântul
ar fi bumerangul tuturor.
bate vântul veşnic frunza-n dungă
tu pe soclul toamnei n-aştepta
dorul-dor o să ne-ntrepătrundă
când vom fi statui – de Carara.
viaţa-i ca o frunză ce se-ntoarce
primăvara pe aripi de zbor
numai gândul – când din dor se stoarce
se topeşte-n fluvii nevermor.
ai avut doar o copilărie
moş bătrân – şi ce-ai făcut cu ea?
m-am zidit prin grote de vecie
şi-am trădat când nimeni nu credea...
Dialog interior
m-am dus în zori la poarta-n veci deschisă
să îl salut pe prietenul poet.
maestrul era treaz - îşi bea cafeaua
în tactul unui molcom menuet.
mi-a dat şi el bineţe şi cu-n deget
mi-a făcut semn să mă aşez puţin
şi m-a-ntrebat, ce-mi place dimineaţa,
o vodcă rece sau un şpriţ de vin?
era niţel posomorât - poetul.
avea mai multe cărţi prin edituri,
dar n-avea gologani să le imprime,
aşa că...le plătea cu-njurături.
când am văzut că-mi dă de-aîndemână
l-am întrebat - poete, câţi ani ai?
nu mi-a răspuns, că lui îi place-al dracu
să facă printre semeni pe „ni-znai”
am tras cu ochiul peste manuscrise.
unul era mai cald - şi...şucărit
poetul l-a descocoloşit cu palma
şi ca pe-o rugăciune...a citit;
...da, mă trezesc în orice dimineaţă.
sunt un învins - ca toţi marii titani,
dar nu mă-ndoi, mai sunt vreo două palme
până la UNA SUTĂ UNU ANI...
soarbe-ţi cafeaua, mi-a mai zis, maestre.
azi-noapte printre vise ai căznit.
17
NR. 10/11 (15/16) 2019
aşa arde de vreo optzeci de toamne;
şi el citea...şi eu am adormit...
Eminescu printre impertinențe
Scrisoare LUI DUMNEZEU
prin Canada suntem multe rase,
fiecare...cu-al său Dumnezeu.
eu sunt ortodox şi strig la ceruri:
-ce faci Doamne cu MIHAI al meu?
Edi...laşii l-au pus într-o ladă
şi l-au pus ca paznic – la copii,
înr-un parc – unde poetu-ntreabă:
- de ce m-aţi furat din veşnicii?!
da MIHAI...te-au scoborît din ceruri
şi te ţin în cuşcă...vertical,
pe un şantier al primăriei,
contra căror am pornit scandal.
-băi români...ce l-aţi gonit de-acasă,
băi montrealezi – zbiciţi de vânt,
locul lui MIHAI este prin ceruri,
el a părăsit acest pământ...
aţi promis că astăzi...mâine-i gata
şantierul vostru – majestos
şi-aţi minţit că-n Piaţa României
EMINESCU va zîmbi – frumos.
însă bate vântul frunza-n dungă...
pe voi... să vă bată Dumnezeu;
dacă El nu are timp s-o facă,
până una-alta...vă-njur eu.
nu-l mai omorîţi... a multa oară,
pe acest luceafăr – prinţ celest.
bate-I Doamne pe sperjurii vremii;
iartă-l pe MIHAI...mortua est...
Luna știe…
mîngîi luna ca pe-o fată mare.
ea nu ştie, nu ştie că n-are
nici părinţi şi nici bunici pe-aici;
poate crede că-i un licurici.
-hai nepoată…glumesc eu cu ea,
vino şi te joacă-n palma mea.
şi ea vine-n nopţile târzii,
s-o alint cu drag prin poezii.
iar dacă se naşte vreo idilă
ea coboară tainică, subtilă.
aduce tot aurul din lună
şi-mpleteşte mirilor cunună.
luna chiar la nunta noastră-a fost.
ea cunoaşte pământeanul rost
şi ca să avem mare plăcere
ea ne-a dăruit…luna de miere.
luna de vecii trece pe-aici
cu suita ei de licurici.
 MEMORIA SLOVELOR
pe pământ de-acuma rude-i are
pe toţi ce iubesc - din lumea mare.
George Filip
Mihaela Rădulescu
Algoritmul iubirii sau
luminosul din noi în romanul
lui Ion Nălbitoru
„Arta este minciuna care ne
permite să înțelegem adevărul”
Pablo Picasso.
Arta poate fi o tradițional din punct de vedere al construcției: mizează pe
minciună frumoasă care te
salvează adesea de la cotidian, de la chinul existențial și o
să aflați imediat de ce încep prin aceasta.
Cartea, „Departe de țară” este scrisă în memoria
fiului autorului, Ioan-Franco. Nu vreau să insist pe acest
element al autobiograficului pentru că sigur l-aș sensibiliza
și sunt unele momente cheie ale vieții pe care nu neapărat
că vrem să le uităm, ci vrem să le înțelegem liniștit. Dar
atunci când am afirmat că este „în memoria fiului
autorului, Ioan-Franco”, este vorba despre un accident
inprevizibil în care autorul a pierdut o parte din dumnealui.
Ioan-Franco, la o vârstă destul de tânără, 32 de ani, s-a dus
pe alt tărâm, veghează de acolo, și cred că aceasta i-a dat
mai departe puterea autorului să scrie un roman ca
instrument al autenticității, literatura aservită memoriei și
autenticității, și aș continua să spun că este literatura
aservită renașterii sufletești și chiar tratamentului
fabulatoriu de factură psihologică.
Romanul „Departe de țară ” a lui Ion Nălbitoru
este așadar o frumoasă poveste despre eternizarea unei
vieți de om. Este interesant în literatura contemporană cum
prin procedeul obiectivizării, scrierii la persoana a III-a
dăm viață propriei existențe. Dintr-o perspectiva narativă a
focalizării externe, autorul, aparent neimplicat emoțional și
afectiv, își reconstruiește viața într-o formă alegorică,
simbolică. Personajele pot fi receptate ca o suprafață a
eului și puse cap la cap sunt o oglindă, un tot, înțelese
dintr-o perspectivă pur funcțională, fără să-i cunoaștem
elementul biografiei.Vedem personaje bine invidualizate,
creionate într-un spațiu al realității ceea ce dă veridicitate
romanului lui Ion Nălbitoru.
O să revin peste această suprapunere a ficționalului
cu realul dar și la o interpretare psihologică a literaturii, dar
18
NR. 10/11 (15/16) 2019
până acolo o să vorbesc puțin despre stilistica arhitecturală
a romanului și de ce până la urmă e importantă literatura
contemporană, când avem mii și mii de scrieri. Păi, epicul
post-modern mizează pe un scurtcircuit al minții. Citim un
roman și nu știm unde să-l încadrăm ca specie epică,
pentru că, da, se mizează pe voința clară de a îmbina
genurile și de a face cât mai interesant modul de
transpunere.
Ion Nălbitoru nu aparține post-modernismului și nu
pentru că nu poate, ci pentru că nu vrea. Nici nu vrea să
îmbrățișeze această suită de genuri amestecate sau specii
epice. Nu, Ion Nălbitoru a ales să scrie un roman
densitate, personaje, acțiune, evoluția cronologică a
lucrurilor și până la urmă, de ce nu, încadrarea tipologică a
personajelor, chiar dacă ele pot reprezenta simbolic o
întreagă umanitate. Cele cincisprezece capitole ale
romanului au o densitate epică uluitoare. Știe foarte bine să
mențină vie atenția cititorului prin dialogul dinamic, prin
aparente situații banale, întâlnim acest personaj, Florica,
exponentul lumii vechi, tradiționale, dezicându-se imediat
de la locurile rău famate. Referindu-ne la episodul când a
ajuns în Italia în acel spațiu al prostituției și la nivel
simbolic al pierderii de sine, Florica nu abdică de la
valorile morale. Nu vrea sub nicio formă să renunțe la ceea
ce știe și la credința în Dumnezeu, că până la urmă a ne
păstra intacte valorile umane înseamnă a nu pierde legătura
cu Dumnezeu. Știe să rămână aproape de Dumnezeu și
acesta este unul din elementele specifice românilor.
Această credință o face pe eroină să scape de ceea
ce ar fi putut să i se întâmple, un labirint din care să nu mai
iasă niciodată. Muncește pe bani curați într-o fermă de
tutun, are grijă de niște bătrâni, dar nu asta este important,
niște subiecte banale întâlnite de zi cu zi în societatea
contemporană, ci modul în care știe să se sincronizeze cu
vremurile. Florica se întoarce acasă și descoperă cu o
durere nedisimulată că soțul Gheorghe divorțase între timp.
Ea va rămâne în continuare cu cei doi copii de care va avea
grijă.
La o vizualizare de suprafață vedem că personajele
pendulează în niște situații mondene normale, cotidiene, și
o să întrebați ce este important în romanul lui Ion Nălbitoru
în contextul actualității epice de astăzi. El știe să mizeze pe
alegoricul simbolic al situațiilor. Știe să traseze dincolo de
aparenta simplitate a lucrurilor niște idei interesante.
Atunci când întâlnește familia de români (Cris, Fra, Lavy)
întâlnește de fapt un spațiu matrice. Acei părinți trăind cu
 MEMORIA SLOVELOR
copiii în Italia își serbează pe mai departe într-un mod
autentic creștin și românește Crăciunul și Paștele, adică
vorbim de o lume cu implicații sacre, în care obiceiurile și
tradițiile superstițiile sunt păstrate cu sfințenie! Aici este un
lucru foarte interesant fiindcă familia din Italia își
păstrează sărbătoarea de Crăciun și sărbătoarea Pascală
conform cu ceea ce ne definește pe noi în era globalizării.
Și dacă noi nu știm să ne conservăm bine spiritualitatea,
tradiția, obiceiul și arhaicul dispărem ca nație. Într-o eră a
globalizării riscăm să nu mai fim noi. Dincolo de a fi
ințeles ca xenofob, un rasist sau extremist, autorul e de
fapt, un păstrător al datinilor. El este un român care își
iubește patria, neamul și nu uită să așeze în scriitura sa
elementele definitorii.
Știe să ascundă sub apanajul unor trăiri și al
emoției aparent banale, simple, o dramă interioară
profundă. Titlul „Departe de țară” simplu și complex
deopotrivă este o metaforă intelectuală spiritualizată și
dusă până spre o altă dimensiune. Departe de țară nu
înseamnă a fi departe de România ca spațiu. Cred că
„Departe de țară” înseamnă a fi departe de noi. Conflictul
se declanșează odată cu apariția Floricăi în Italia. Ea se
„recuperează”, adică ajunge înapoi în țară, intră pe filieră
firească, știe să meargă mai departe mână în mână cu copiii
de care are grijă.
Altceva scurtcircuitează epicul și densitatea
romanului. De-abia spre final ni se dezvăluie sau ni se
revelă autorul în sine, prin moartea inopinantă a lui Fra.
Este o prescurtare simbolică și alegorică și poate acum
revin pe interpretare parapsihologică a literaturii. Ăsta este
efectul vindecării și îmi permit să spun în termeni de
specialitate. Este o traumă spirituală și o traumă
psihologică. Trauma asta psihologică nu se vindecă decât
printr-o încredere în ceva. În ce Dumnezeu am mai putea
crede când o parte din noi a dispărut? În existența lui de-a
pururi și prin literatură și prin scris, autorul îl regăsește pe
Dumnezeu.
Ion Nălbitoru știe că spiritul fiului îl veghează, iar
cartea nu este decât un omagiu închinat copilului său.
Percepția narativă auctorială prin focalizare externă, prin
narațiune la persoana a III-a mânuiește perfect, printr-o
tehnică stilistică epică. Nicio clipă n-am putea vedea
străfundul psihologic care-l macină. Teroarea, supărarea,
sunt anulate prin literatură și-ntr-o încredere oarbă în
Dumnezeu că el, fiul, există și în viața de dincolo, Ioan-
Franco. Câți dintre noi ne-am fi gândit că de fapt motivul și
motivația interioară scrierii romanului este aceasta.
19
NR. 10/11 (15/16) 2019
La o interpretare exhaustivă, obiectivă și cum vreți
dumneavoastră, pe atâtea paliere critice care se
configurează astăzi, rămânem curioși de modul în care se
remarcă autorul în spațiul literar actual. Cred că romanul
de astăzi, romanul românesc rezistă prin autenticitate,
trăire emoțională, densitate epică și un mesaj prin care ne
este revelat un adevăr. Ăsta este scopul literaturii.
Felicitări, Ion Nălbitoru!
Prof. Dr. Mihaela I. Rădulescu
Ion Nălbitoru
Dreptul de a trăi
Daria era o femeia tânără
și iubitoare a familiei sale. Se
căsătorise din dragoste, cu câțiva
ani în urmă, cu un tânăr din satul
vecin, Darius. Se cunoșteau încă din copilărie și de atunci
se îndrăgiseră. După terminarea studiilor, s-au hotârât să se
căsătorească. Au devenit o familie exemplu, în fața
colegilor, a rudelor și a prietenilor. Daria și Darius erau
”pâinea lui Dumnezeu”, cum afirmau cunoscuții. Și, nu
după mult timp, se născu, din dragostea lor, o făptură
minunată, pe care o botezară Maria. Era un îngeraș care le
aduse bucurie, fericire și împliniri. Cei doi părinți o iubeau
ca pe lumina ochilor și nimic în lumea asta nu mai putea
constitui un obstacol în calea fericirii lor.
Și fetița creștea, devenea din ce în ce mai zglobie
și-și scotea în evidență, de fiecare dată, istețimea, cu care
divinitatea o înzestrase.
Dar, cum nimic nu este perfect în lumea aceasta,
pe la șapte anișori Maria începu să se simtă rău. Părinții
intrară în panică și apelară la doctori specialiști. Spre
disperarea lor, aflară că Maria suferea de o boală care-i
punea viața în pericol. Era vorba de leucemie.
Trecuse ceva vreme, de când fetița se afla internată
într-un vestit spital din capitală. La îndemnul celor care
erau alături de suferința părinților, aceștia deschiseră un
cont în bancă, pentru donații, ca să-și poată trimite odorul
în străinătate, la transplant de măduvă. Suma era destul de
mare, iar cei cu suflet nu aveau bani, iar celor bogați nu le
păsa.
Maria era pe patul spitalului cu perfuzia la mână.
Pe perete, lângă fereastră, se afla o icoană cu Maica
Domnului. Lângă pat, pe un scaun, era Daria, cu fața
palidă, nedormită și cu ochii înroșiți de plâns.
- Of, Doamne! Oare cu ce Ți-am greșit, de m-ai
pedepsit așa de rău? Chiar trebuie să-mi iei ceea ce îmi este
mai scump pe lume?
Între timp, pe ușă pătrunse medicul. Se apropie de
pat, studie perfuzia, apoi luă pulsul fetiței. După câteva
secunde, puse palma pe umărul mamei:
 MEMORIA SLOVELOR
- Liniștiți-vă! Nu mai plângeți, căci durerea
sufletească se transmite ușor, de la mamă la fiică.
- Cum să am pace, domnule doctor, când știu că
mai are de trăit doar foarte puțin? oftă femeia în timp ce
lacrimile îi umeziră din nou ochii.
- Din partea noastră, am făcut tot ceea ce s-a putut.
Am pregătit toate actele ca să fie transportată în străinătate,
unde să i se facă transplant de măduvă.
- Dar încă nu avem strânși banii necesari... Îmi
trebuie 30 000 de euro și avem în contul deschis doar puțin
peste douăzeci de mii..
- Să sperăm că un suflet nobil vă va salva fiica!
- Sunt atâția oameni bogați care cheltuie prin
cluburi și cazinouri cu miile de euro, dar care n-au un gram
de milă în sufletul lor și nu le pasă de o micuță făptură,
care se zbate între viață și moarte! reuși Daria să șoptescă
mai mult pentru sine, printre hohotele de plâns.
- Vă rog să n-o treziți! Ar trebui să mai verificați
contul... Trei mii vi le promit eu! completă medicul, cu
glasul înduioșat și ieși, cu lacrimile jucându-i în ochi.
- Ajută-mi, Doamne, fetița! Nu-ți este milă de o
făptură așa de plăpândă să se lupte cu durerile morții? Are
dreptul la viață, Doamne, are dreptul de a trăi! Fecioara
Maria, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, și tu ai fost
mamă și înțelegi durerea mea, fă-i, te rog, o minune și
salvează-mi fiica! se rugă mama Mariei, căzând în
genunchi, cu fața spre icoană.
Ca o boare de vânt, pe ușă pătrunse soțul ei,
Darius, cu chipul palid, de parcă era un cadavru. Puse
mâna tremurândă pe umărul numai piele și os al soției și
șopti înlăcrimat:
- M-am întâlnit cu doctorul pe hol... Zice că este
grav. Ne trebuie urgent bani pentru operație.
Daria ridică privirea blândă către soțul său și
exclamă cu patimă:
- Vai, dragul meu, ce-ai slăbit! Ești galben ca ceara
de atâta suferință...
- Dacă aș putea să schimb soarta fiicei noastre, aș
prefera să mor eu în locul ei...
- De-ar fi posibil ne-am da viața amândoi pentru
ea... Of, leucemia asta care nu ține cont de vârstă...
- Draga mea, am să trimit pe bunica să stea cu ea.
Tu trebuie să te refaci. Ai să te îmbolnăvești plângând zi și
noapte la capul ei.
- N-am s-o las singură nicio clipă... Mă voi lupta
cu moartea pentru fiica mea...
- Te rog, liniștește-te!... Eu merg la bancă, să văd
dacă a mai intrat ceva în cont.
Apoi își sărută fiica pe frunte și se îndreptă spre
ușă, plângând.
- Te rog, dragul meu Darius, treci pe la vreo
biserică ce-ți iese în cale și mai plătește niște acatiste,
pentru Maria noastră, să se facă bine.
- Nu mai plătesc nimic, Daria! Am tot dat bani pe
la biserici și mănăstiri pe acatiste și situația nu s-a
îmbunătățit cu nimic. În loc să strângem bănuț cu bănuț
20
NR. 10/11 (15/16) 2019
pentru operația fetiței în străinătate, i-am împrăștiat la popi,
răspunse mâhnit Darius.
- Nu te mânia, te rog! Să nu uiți să citești și deseară
un acatist și rugăciuni pentru fiica noastră.
- Draga mea, noapte de noapte, citesc în genunchi,
în fața lumânării aprinse, câte două-trei acatiste și zeci de
rugăciuni. Din păcate... imporările mele disperate nu sunt
auzite! și Darius ieși dezolat pe ușă.
Daria se ridică încet, sleită de puteri, după atâta
suferință și se reașeză pe scaun. Continuă să-și privească,
cu tristețe și neputință, fiica.
- Draga mea, prin ce chinuri ai fi trecând!... Oare
pe unde umbli acum?... Scumpa mea, nu ne părăsi!
O mângâie pe frunte.
- Fie-ți milă de părinții și bunicii tăi și întoarce-te!
Mai rezistă doar câteva zile și mama ta va face rost de bani
pentru operație. Atunci voi avea parte din nou de zâmbetul
tău drăgălaș și de zburdălnicia ta.
Deodată, fetița scoase un geamăt, se mișcă și icni
câteva sunete nearticulate. Mama tresări și se ridică.
- Mămicuța mea, unde ești? întrebă Maria.
- Aici lângă tine, îngerașul meu! îi răspunse Daria,
ștergându-și repede lacrimile cu dosul palmei și dregându-
și cât de cât glasul.
Maria încercă să se ridice în șezut; mama o ajută și
îi ridică perna.
- De ce plângi?
- Ți se pare... Mi-a intrat o musculiță în ochi și abia
am scos-o.
- Nu mă minți?
- Cum să te mint eu pe tine?... Cum te mai simți?
- Bine. Nici nu mai simt greutatea trupului. Nu mă
doare nimic. Parcă plutesc! Abia aștept să ies la joacă cu
copiii din cartier!
- Așa vei face, scumpa mea! o încurajă mama.
- Mami, nu vreau să mor! Să nu mă lași!
Mariei începură să-i curgă lacrimile pe obraji.
- Nu te las, fetița mamii!Tu ești comoara cea mai
de preț a lui tati și mami! Ești îngerașul familiei noastre!
- Nu vreau să fiu înger! Vreau să trăiesc!
După un timp, cu zâmbetul pe buze, parcă plutind
de fericire, Maria adormi.
După vreo oră, timp în care Daria vărsă șiroaie de
lacrimi și o imploră pe Maica Domnului din icoană să se
roage fiului său să-i salveze fetița, Maria se trezi iarăși.
Surâsul de pe buzele sale și chipul luminat dintr-o dată o
făcu pe tânăra mămică să-și recapete speranțele.
- Puiul meu, ai un surâs de primăvară!
- Plutesc, mami! Am avut un vis așa de frumos!
- Ce vis scumpa mea, o sărută pe frunte și o ajută
să se ridice în șezut.
- Se făcea că zburam pe deasupra câmpiilor pline
cu flori, apoi pe deasupra pădurii și ajunsesem chiar
deasupra norilor. Așa de frumos se vedea de acolo de sus
că nu-mi mai venea să mă întorc. Zburam, zburam, zburam
 MEMORIA SLOVELOR
către cerul albastru și pământul se vedea din ce în ce mai
îndepărtat!
Tocmai atunci pătrunse în salon Darius. Își sărută
fetița pe frunte și încercând să-și disimuleze durerea
întrebă:
- Ce face micuța mea prințesă! Stă la povești cu
mami?
- Îi povesteam mamii ce frumos zburam către
înaltul cerului. Acum nu mă mai doare nimic! Tati, așa că
mă iubești mult și vei face rost de bani pentru operație?
- Promit! Voi face apel și la guvern.
- Iubitule, salvează fetița noastră! Fă tot ce-ți trece
prin cap. Cerșește!
- Voi merge la poarta Parlamentului! Sunt în stare
să ajung un simplu cerșetor, să le cad în genunchi, să le cer
milă ca să-mi dea de pomană fiecare, cât îl lasă sufletul!
- Dar, oare, ei au suflet? zise încet ca pentru sine
Daria. N-am auzit să propună vreunul vreo lege prin care
să fie alocate fonduri speciale pentru salvarea copiilor...
- Tati, poate au și ei copii sau nepoței și vor
înțelege situația mea...
- Dragostea mea, în curând vei merge în Italia la
operație!
- Doctorii italieni știu și limba noastră?
- Toți medicii din lume au un limbaj comun. Au un
jurământ pe care trebuie să-l respecte, o liniști mama.
- Și cu ce voi merge?
- Cu avionul, îi zise tatăl.
- Ce bine! Voi zbura! Ce frumos trebuie să fie să
privești pământul de acolo de sus! Voi fi cât mai aproape
de cer, așa cum eram în visul meu!... Poate că de acolo îl
voi vedea și pe Arhanghelul Mihail, care iubește nespus de
mult copiii!
- Liniștește-te, draga mea! Trebuie să te odihnești
pentru ca organismul tău să-și recapete forțele și să poată
lupta cu boala, adăugă blajină mama.
Maria întinse mânuțele și-și îmbrățișează părinții.
- Vă iubesc mult, mult de tot!... Să nu mă uitați
niciodată! Eu vă voi privi de acolo, de sus, iar când vă va fi
dor de mine, vă aștept în împărăția arhanghelilor!
- Ce vorbe-s astea, micuța mea? tresări Daria
speriată.
- Delirează. Fug după medic! rosti Darius disperat
și ieși în fugă din salon.
Daria o strânse cu disperare în brațe. Ochii fetei
priveau undeva în gol, parcă dincolo de tavanul încăperii.
- Iubito, ce se întâmplă cu tine?
- Mămico, unde ești? Nu te mai văd...
- Sunt aici, puiul meu! Ce se întâmplă cu tine?
Daria nu știa ce să facă. Tremura disperată.
- Unde mă aflu?
- Ești în brațele mele!
- Parcă plutesc... Mi se înțețoșează privirea...
Plutesc!... Zbor cu adevărat!... Și parcă am o somnolență
adâncă... Ce flori frumoase cu parfum amețitor și ce
fluturași colorați!... Ba nu, parcă sunt copilași cu aripioare,
21
NR. 10/11 (15/16) 2019
care zboară din floare în floare... M-au văzut! Vin la mine
și mă prind în jocul lor... Sunt îngeri!...
*
Este noapte. Pe cer steluțele lucesc. În grădina din
fața casei, o femeie se plimbă pe alee cu o păpușă în brațe.
- Nani, nani, fetița mea! Tot mică ai rămas. De ce
nu vrei să mai crești? De un an nu mai vorbești cu mine...
Ești tare supărată!...
Alături, stă pe o bancă, un bărbat cu barba albită de
necazuri și galben ca ceara. Acesta ridică privirea spre
bolta înstelată
- Unde ești, fetița tati? De ce nu ne vizitezi? Sau
ești steaua aceea strălucitoare care, noapte de noapte, licăre
ca și cum ar vrea să-mi transmită un mesaj pe care nu-l pot
înțelege?
Femeia se oprește în dreptul bărbatului și întreabă
nedumerită:
- Tu cu cine vorbești, străine?
- Cu fetița noastră!
Daria, căci ea este, tresare.
- Avem împreună o fetiță? Înseamnă că ne
cunoaștem....
- Tu ești soția mea, rosti bărbatul.
- Hm! Și eu să nu știu!... Fetița e în brațele mele!
Cred c-a adormit...
Darius, căci el era, arătă cu mâna către o stea.
- Fetița noastră ne face semne, de acolo, din
ceruri!
Daria ridică privirea și scapă păpușa din brațe.
- Steluța mea strălucitoare, dorul de tine ne
topește! Vom veni la tine!
Şi cei doi se pierdură pe aleea întunecată, urmând
din priviri steluța ce licărea neobosită...
Ion Nălbitoru
Florentin Smarandache
T rubadurul spațiului rural
Cu antologia – bilanț
Trubadur la porțile neamului,
Ion I. Părăianu revine în
atenția publicului iubitor de
poezie, încercând să ofere o
imagine de ansamblu a unui
parcurs li-terar care-și lărgește mereu drumurile prin
aderarea la un sistem de idei și norme esteti-ce îmbogățite
continuu cu sensuri și motive noi, în forme și atitudini nu
arareori sur-prinzătoare. Această imagine are ca
trăsătură dominantă adâncirea expresivității lirice, dar și
creionarea, realistă, a unui spațiu frământat de lumini și
umbre de năzuințe lumi-noase și anxietăți într-o accentuată
notă de originalitate. Poetul se definește, astfel, drept un
 MEMORIA SLOVELOR
tradiționalist într-o postmodernitate degringolată,
oscilând între poezia intimistă și cea socială, între o
abordare pastelată a naturii și invectivă cu iz politic,
configurând o atmosferă în care fragilitatea și delicatețea
ființei și a trăirilor ei se conjugă cu ironia, sarcasmul sau
revolta, pentru a eșua, în cele din urmă, într-o resemnare
deplin mioritică
Tematica rurală – satul ca centru al lumii și spațiu
al propriei vieți – se pliază perfect pe modul liric de
cunoaștere al poetului, pe contemplativitatea și meditația
sa, oferind chei de decriptare, de descifrare a sensurilor
existențiale ale unei comunități străvechi, cu practici
ritualizate.
Casa, biserica, școala, copilăria, părinții, sătenii,
muncile câmpului, anotimpurile și săr-bătorile tradiționale,
prietenia și prietenii, dar și grădina, izvoarele, codrul,
natura în general, cultivate cu exuberanță și nostalgie, apar
într-o solemnitate simplă, deși specta-colul lor e plin de
culoare și rafinament, punând în evidență un puternic sens
etnic și moral, ceva din vocația gnomică și paremiologică a
spiritului românesc. Starea sufle-tească iradiată creează
impresia că ne aflăm acasă, într-un spațiu consensual al
binelui, frumosului și adevărului, al familiarității cu
divinitatea și natura.
Este, apoi, de relvat și capacitatea lui I. I. Părăianu
de a condensa, în unele poezii, momente de autentică
reverie, dar și de elogiu, secvențe de un dens dramatism al
ideii, ori trăiri spiritualizate, uneori euforice, ca în
versurile dedicate Limbii Române, lui Eminescu,
Mărțișorului sau mamei, captând atenția lectorului și
înălțându-l în sferele înalte ale trăirilor fabuloase.
Predilecția pentru farmec și fermecător își găsește, uneori,
contraponderea în momente, când lucid realiste, în reflecții
amare, dureroase sau izbuc-niri autoironice sau sarcasme,
poetul demisficându-și propria condiția și sfârșind într-o
atitudine sceptică, într-o stare difuză, de incertitudine.
Pe acest tipar al satului, privirile poetului se opresc
pe fundalul unui cer sumbru, plin de înțelesuri și prevestiri
tulburătoare. Este imaginea acelui spațiu labirinitic închis
în sine, din care își iau zborul tainele lumii, ajungând până
la urmă la acea însesinsre tra-gică, specifică Mioriței. Este,
în fond, destinul interior al unui neam prins în schimbarea
necontenită a Universului.
22
NR. 10/11 (15/16) 2019
Cu Antologia Trubadur la porțile neamului, Ion I.
Părăianu își conturează definitiv profilul liric, versurile
antologate fiind expresia unei experiențe existențiale
proprie, ca-re conferă prin ea însăși valoare textelor.
Florentin Smarandache
Ion Pirianu
Florentin Smarandache:
Mă consider om de știință, dar în
aceeași măsură și om de cultură
Să vorbești despre Florentin
Smarandache, trebuie să ai curajul
unui luptător,care, când intră în ring,
să fie sigur de victorie, ceea ce, în cazul de față, nu se
poate. Florentin Smarandache nu poate fi învins !
Biografia lui Florentin Smarandache este foarte
interesantă, dar în prezentul material nu vom face nici o
referire la aceasta, dar cine nu i-o cunoaște, nu poa-te să
înțeleagă locul lui în știința mondială, nici în cultură.
Trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu
această somitate, și cu a- tât mai mult, că este vâlcean de-al
nostru din Bălceștii de pe Olteț.
Pe 1 august, 2016, Asociația Națională Cultul
Eroilor „REGINA MARIA” (Filiala Județeană „Matei
Basarab” Vâlcea) în parteneriat cu Societatea Națională
Independentă a Persoanelor cu Handicap (Filiala
Vâlcea); Forumul Cultural al Râmnicului; Liga Scriitorilor
Români (Filiala Vâlcea) și Societatea Culturală „ANTON
PANN” au lansat antologia Popasuri scriitoricești pe Olt și
Olteț, II de Florentin Smarandache.
Domnul Eugen Petrescu, moderatorul
evenimentului, pentru început, l-a invitat pe Ion Părăianu
să citească mesajul primit de la antologator, prietenul
tuturor, care n-a putut să ne fie alături din motive obiective.
Reproducem cuvintele:
„Vă mulțumesc, domnul Părăianu ! Vă rog să
transmiteți participanților: În prezent sunt la o Conferință
IEEE în Vancouver, unde am de prezentat câteva articole
despre logica și mulțimea neutrosofică, care-s generalizări
ale logicii și mulțimii fuzzy.
Am fost tot pe drumuri (Vietnam, Germania), iar
acum Canada.
Voi merge și în Toronto, unde există o comunitate
românească importantă, având și un ziar în limba romană,
Observatorul, al cărui editor șef este un oltean de-al nostru:
domnul Dumitru (Puiu) Popescu. Le voi duce câteva cărți
românești.
Mulțumesc organizatorilor vâlceni (Eugen
Petrescu, Marian Pătrașcu, Ion Părăianu etc.) pentru
lansarea volumului antologic Popasuri scriitoricești pe Olt
și Olteț, II.
 MEMORIA SLOVELOR
Vă rog să anunțați participanții că pregătesc și un
volum III, cu scriitorii care nu au fost incluși în primele
două volume, pentru a avea o bază de date compactă din
zona noastră.
Da, părinții mei au decedat… Anul trecut mama…
Am ajuns imediat la înmormântare.
Sper vara aceasta să dau prin România.
Cu prietenie și nostalgie
Gallup, USA
Florentin Smarandache
A urmat domnul Eugen Petrescu, care, a rostit
Cuvântul de întâmpinare. Apoi, domnul Marian Pătrașcu a
prezentat volumul antologatorului: editura,imaginea de pe
copertă, paginația, criteriul de ordonare al scriitorilor fiind
cel cronologic, (după data de naștere), spre deosebire de
primul volum, unde a fost preferată ordonarea alfabetică.
Domnul profesor dr. Ion Soare, în expunerea sa, l-a
prezentat pe Florentin Smarandache ca om de știință și de
cultură.
Au mai luat cuvântul: Simion Petre Cichirdan,
Zenovia Zamfir, Nicu Cismaru, Elena Natalia Călinescu,
Nicolae Nistor, Marian Bărăscu, Gheorghe Puiu Răducan,
Dragoș Călinescu, Gheorghe Pantelimon și Ion Părăianu.
Domnii Nichi Ursei și Ion Micuț s-au „duelat„ în…
epigrame.
Această minunată seară literară s-a încheiat cu
muzică de petrecere și voie bună în compania formației
Restaurantului „La Coana Cami„ și a inegalabilului in-
terpret de romanțe Gheorghe Cărbunescu.
Personal, nu pot să vorbesc despre acest volum
antologic Popasuri scriitoricești pe Olt și Olteț II,până nu
amintesc că domnul Florentin Smarandache, întrebat de un
jurnalist la un interviu, dacă se consideră matematician sau
scriitor, a răspuns simplu: „Mă consider om de știință, dar
în aceeași măsură și om de cultură”.
Și tot în același interviu, întrucât din 1980 devenise
client permanent al Securității, cu o finețe ironică
mărturisește: Am avut onoarea de a mi se întocmi 4 Dosare
la Securitate cu peste 880 de pagini.
Matematician, fizician, filozof, poet, prozator,
dramaturg, autor de manifeste și programe, Florentin
Smarandache își împarte timpul, aproape, în mod egal
pentru scrisul cărților de literatură și cărților de știință
(matematică, fizică, filozofie). Din cele aproape 200 de
cărți, peste 85 sunt de literatură, restul fiind cărți de știință.
Florentin Smarandache a fost un răzvrătit, mereu
nemulțumit de el, de viață, de toate câte se petreceau în
jurul lui; în societate !
Toate lucrurile pentru el erau pe dos. În el
încolțise un sâmbure de paradox.
Despre Fl. Smarandache e greu să vorbești, că nu
știi despre ce să vorbești. Să vorbești despre literatură și
artă, trebuie evidențiat meritul lui de fondator al curentului
de avangardă numit paradoxism, ca un protest împotriva
totalitarismului. Apoi, câtuși de puțin, trebuie să ne legăm
23
NR. 10/11 (15/16) 2019
și de acest cuvânt. De origine greacă, compus: 1) prefixul
para - contra, împotriva (paratrăznet, parapluie...) și 2)
doxa – opinie, judecată. Aș putea spune că Florentin
Smarandache s-a cununat și încununat cu acest cuvânt,
care este egal cu sintagma logica contrariului și care i-a
adus notorietatea necontestată în mai multe domenii,
pentru că paradoxismul e o revoltă culturală, științifică, pe
care el a alimentat-o cu propriile-i argumente, axiome,
ipoteze, recunoscute de Înaltele Foruri Academice
Internaționaționale.
Iată câteva exemple de inovații prezentate la
Conferințele științifice internaționale:
Neutrosofia – o ramură nouă a filosofiei, care
reflectă realitatea neconvențională din punct de vedere
filosofic. Un singur enunț cred că este edificator:
„De existență îi este teamă oricărei existențe, chiar și
Universului în Sine, poate doar Inexistenței în Sine nu îi
este teamă de ea însăși, sau poate oamenilor care în
existența lor uită sau nu știu că există.„
Matematică (1969) - Gradul de negare a unei
axiome ori teoremă „Totul este posibil, chiar și imposibilul
!„
Fizică - Paradoxuri cuantice și noțiunea de
nematerie. Dacă materia e formată din electroni,
protoni și neutroni, nemateria în viziunea neutrosofică fiind
opusul materiei, pentru că toată dialectica lui Smarandache
este bazată pe contrarii, este formată din antielectroni,
antiprotoni și antineutroni. Deci, materia are opusul
antimateria, dar și neutrul ei, care nu este nici materie, nici
materie, ci nematerie formată din electroni, protoni,
neutroni, antielectroni, antiprotoni și antineutroni. Această
Ipo-teză, uziunea Informației și ideea Vitezei
Supraluminale i-au încolțit în minte încă din liceu. Avea
ceva viu în el. Nu avea astâmpăr sau sufera de un sindrom
al Legii contrariului.
Teoria despre nematerie a fost trimisă, în 2004, la
Laboratorul European pentru Fizica Particulelor
Elementare (CERN - Geneva, Austria).
CERN a confirmat Ipoteza lui supraluminală, cât și
Teoria Absolută a Relativității. Și Societatea Americană de
Fizică i-a confirmat aceste ipoteze.
Dacă în 1905 Einstein afirma că viteza luminii nu
poate fi depășită, în 1972 Fl. Smarandache a considerat
opusul: viteza luminii poate fi depășită, iar, că spațiul și
timpul sunt relative, după Einstein, Smarandache afirmă că
spațiul și timpul sunt absolute, adevăruri ale unei logici
îndelung studiată.
Trebuie să amintim, pentru mulți, că, în anul 2011
Florentin Smarandache a fost propus pentru Premiul
Nobel, pe care nici un triligvist nu l-a primit.
Ca un matematician desăvârșit, Florentin
Smarandache și-a rostuit averea științifică într-o sferă,
care, rostogolindu-se, a magnetizat Pământul.
Lucrările lui Florentin Smarandache sunt traduse în
numeroase limbi străine: engleză, germană, franceză, rusă,
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

chineză, italiană, arabă, greacă, spaniolă, indiană, Comuna Livezi, a fost botezată de un fost secretar
portugheză și altele. de partid, fără nicio legătură cu trecutul istoric al acesteia,
Ion Pirianu fiind inspirat de livezile de pomi de pe dealurile ce
înconjoară Valea Olteţului, plină de istorie și de mirific.
Pe Valea Olteţului au trăit mari aristocraţi din
Iubire nebună cele mai vechi timpuri până la România Modernă. Aceștia
trăiau în castele boierești numite cule.
Transpiră cearșaful sub noi Pârâienii şi rudele lor prin alianță, Pleşoienii, au
Ca otava pe câmpuri în zori, marcat viitorul acestui frumos judeţ şi, apoi, pe cel al
De cazne și gemete scurte României. Să nu uităm că fosta comună Pârâieni, cu cele
Ca apa-n cascade la munte. trei sate, Pârâienii de Sus, de Mijloc și de Jos, azi sate
componente ale comunei Livezi, ținea până în 1843 de
Pe cergă plâng fire de maci județul Gorj, iar apoi a trecut de județul Vâlcea. Din
De milă, când greu te dezbraci. Marele Neam al Pârâienilor s-a născut liberalul de Gorj,
Eu te doream din pruncie, fost Prim Ministru în perioada interbelică, un mare om al
Dar refuza vremea să-ți să vie ! științei și culturii, Gheorghe Tătărăscu, născut în Poiana,
azi sat al comunei Turburea, jud. Gorj. După ce și-a luat
O stare buimacă ne prinde licența în drept, și-a susținut doctoratul la Paris cu teza „Le
La ora de taină, fierbinte; régime électoral et parlementaire en Roumanie”, profesând
Ne-nvăluie roi de fiori, avocatura în baroul Gorj.
Care dispar până-n zori. Putem spune că și la Livezi, reprezentanta
adevăratului liberalism a fost Pia Pleșoianu. Pia Pleșoianu
E o nebună iubire s-a născut în 1841, în comuna Pleșoiu, azi sat al comunei
Încătușată în mine Livezi din judeţul Vâlcea, ca fiică a boierului Luca
La cumpăna de noapte; Pleşoianu.
Deci, să o-mplinim! Se poate. Una din fetele distinse ale Văii Olteţului, Pia
* Pleşoianu, a primit o educație aleasă în familie, iar după
Săvârșind animalicul sex terminarea școlii primare, este dusă să-și continue studiile
Trecem nevrând prin beciul domnesc la pensionul din Craiova.
O vreme. Legea o spune. A avut o copilărie fericită până la 10 ani, apoi destinul
Ce rușine față de lume ! ei se schimbă, din păcate, cu totul atunci când Evghenia
Pleşoianu moare de friguri. Asta se întâmpla în 1849.
Viață fără iubire nu e; După dispariția fulgerătoare a mamei, Pia se
Viața curge din femeie. maturizează rapid. Tatăl său, aşa cum se obișnuia atunci, o
Iubiți ! ne-ndeamnă Preasfântul; trimite pe Pia la pension în Craiova. Din păcate, viața îi
Un fel - de-a-mpărăți Pământul. mai dă o lovitură cruntă. Atunci când tânăra împlinește 15
ani, moare şi Luca Pleşoianu, iar Pia este nevoită să
Răbdăm durerile iubirii; întrerupă şi pensionul şi intră sub tutela unor rude
E o virtute-a omenirii, vârstnice, se pare din familia boierilor Vlădești.
Care ne duce-n infinit, Aceştia, hotărăsc s-o ducă pe Pia, în vârstă de 16 ani,
Cât este Soare-n Răsărit. la mânăstirea Ostrov, pentru ca aceasta să nu-și piardă
averea moștenită de la părinți. Fiind cultivată și bine-
Ion Părăianu crescută, este imediat îndrăgită de stareța Maximilia,
devenind ajutorul de nădejde al acesteia.
Constanța Badea Și povestea minunată abia acum începe.
Fratele Maximiliei nu este nimeni altul decât boierul
Doamna Pia Pleșoianu argeşean, Ion C.Brătianu. Acesta venea în vizită destul de
des la sora sa. Ion C Brătianu abia intrase în politică, iar
Undeva, într-un colț de rai Maximilia, s-a numărat printre cei cu care se sfătuia la
al României, în comuna Livezi, luarea unor hotărâri. Frumuseţea și delicatețea Piei nu
a existat o familie boierească avea cum să treacă neobservate de viitorul liberal, Ion
din care s-a născut o Mare Brătianu. Între cei doi se înfiripă o mare dragoste, deşi
Doamnă, Pia Pleșoianu. De diferenţa de vârstă era de aproape 20 de ani.
numele acesteia este legată o Cei doi îndrăgostiți se hotărăsc să se căsătorească
parte din istoria modernă a României și a Marii Uniri din pentru a evita un eventual scandal în mânăstire, deși tutorii
1918. Piei se opun. Ei se cunună chiar la Mânăstirea Ostrov. Din
24
 MEMORIA SLOVELOR
acest moment se va schimba viața Piei. Aceasta se mută
alături de soțul ei la conacul Șefănești, județul Argeș.
Acest loc nu-l va mai părăsi niciodată decât în perioadele
când Ion C. Brătianu a fost ministru sau prim-ministru. Pia
a legat o mare prietenie cu Maria Rosetti, soţul Mariei,
Constantin Rosetti, şi Ion Brătianu fiind, după cum se știe,
fondatorii Partidului Naţional Liberal.
La Ştefăneşti s-au pus bazele monstruoasei coaliţii
care a culminat cu înlăturarea de la domnie a lui Alexandru
Ioan Cuza. Se pare că, Alexandru Ioan Cuza știa că Marile
Puteri garantaseră Unirea Principatelor Române cu condiția
șederii vremelnice pe tron a acestuia, până la numirea unui
principe străin. Dar o parte din istorici susțin că, la data de
11 februarie 1866, Cuza nu ar fi dorit să abdice
considerând că nu sosise momentul.
Pia devenise, între timp, o doamnă instruită. Învățase
engleză, franceză, istorie, dobândise cunoştinţe de istorie
politică.
Dar costa o avere aducerea unui principe străin pe
tron. Şi aici intervine rolul extraordinar de important al Piei
din Livezi. Pia Brătianu nu a stat pe gânduri, deşi, în acea
vremea, moşiile moștenite nu se înstrăinau sub nicio formă,
deoarece constituiau o siguranță în cazuri de forță majoră.
Pia Brătianu a vândut moșiile din Livezi, iar banii obținuți
i-a dat lui Ion C. Brătianu pentru a-l aduce pe tron pe
Carol I.
Ion Brătianu a fost cel care s-a adus personal în ţară pe
vitorul rege al României.
Pia și Ion C. Brătianu au avut opt copii, trei băieți și
cinci fete. Prima fetiță, Florica, a murit la vârsta numai de
trei ani. În memoria copilei, Ion Brătianu a denumit
reședința de la Ștefănești ”Florica”, nume rămas în istorie.
Ceilalți copii au fost: Sabina (1863-1941), căsătorită cu
doctorul Constantin Cantacuzino); Ion (1864-1927), prim-
ministru, Constantin, cunoscut și ca Dinu,( 1866-1950),
inginer constructor, om politic, ministru de finanțe, mort în
închisoarea de la Sighet; Vintilă (1867-1930), prim-
ministru; Maria (1868-1945), mama poetului și
diplomatului Ion Pillat; Tatiana (1870-1940), căsătorită cu
omul politic Ilie Niculescu-Dorobanţu, și Pia (1872-1946),
căsătorită Alimăneșteanu, cea care în 1925 a donat Școala
nr. 17 ”Pia Pleșoianu” din București, Ministerului
Instrucţiunii .
Contemporanii Piei îi fac un portet memorabil,
descriind-o ca un om caracterizat printr-o nobilă simplitate,
de o rară modestie, eleganță și mândrie cultivate prin
educație, având o ironie sclipitoare. Și-a dus cu
înțelepciune și multă stăpânire de sine, atât bucuriile cât și
durerile vieții.
Fiind o femeie cultă, i-a prețuit opera lui Vasile
Alecsandri.
A fost apreciată mult de regale Carol I, care o invita
la toate venimentele mondene ale curții, chiar și atunci
când partidul condus de soțul său era în opoziție.
Soție, mamă și bunică excepțională, a fost apreciată
de toți cei care au cunoscut-o.
25
NR. 10/11 (15/16) 2019
Pentru merite deosebite, numele său a fost atribuit
unei străzi și unei școli de fete din București. Școala a fost
construită, în anul 1922, de către familia Brătienilor și
donată, așa cum am spus mai sus, la 25 noiembrie 1925,
Ministerului Instrucțiunii, împreună cu terenul de 5000 m2,
mobilierul care-i aparținea și ”întregul inventar”. În actul
de donație, era prevăzut ca ”Școala de Educatoare, ce
funcționează în imobil, să poarte numele de ” Institutul de
Puericultură și Educatoare”. Elevele învățau în sălile de
clasă din corpul A, erau cazate în internatul din corpul B și
făceau practică în clădirea grădiniței aflată în curtea școlii.
În curte mai erau: locuința directorului, locuințe
pentru personalul de serviciu, cabinet medical, teren de
sport, grajduri pentru cai și un garaj.
În timpul celui de-al II-lea Război Mondial,
clădirile au găzduit un spital. După 1950, școala s-a numit
Școala Rusă, din 1960 a purtat numele de Școala cu clasele
I-VIII nr. 17, iar din 25 mai 2000, Pia Brătianu, numele
ctitorei ei.
jurist, Constanța Badea
Puiu Răducan
Urcuș
Urc spre-o adolescență
erotică poteca unui septuagenar
tânăr. Urc să depun clipe de
nemurire pe grumazul plăcerilor
erotice, singurele… nedorite (pe
față), chiar hulite, bazaconizate
(tot pe față) de cei mulți, cei cu tentă de seriozitate.
Urc, urca-m-aș să mă urc, dar chiar nu știu unde și
la ce! Știu doar că trebuie să urc. Atât!
Cerbu-n călduri, vârstnic și obosit, urcă iubind
acum viața și moartea deopotrivă, acum când a constatat că
cele mai frumoase cuvinte de dragoste sunt în latrine.
Gândește-te, omule, ce ai citit pe pereții latrinelor (din gări
mai ales!) Aș dori să iau cuvântul la
Congresul senzorial al senzualității, să predau lecții de
erotism pe față, dar și să evadez pe-o insulă pustie unde să
plâng pe săturate, să fiu conform cu originalul într-o
gelozie liceeană a vremurilor duse.
Când ajungi o ființă ruinată printre dărâmături
moderne, ai vrea să cânți precum o soprană celebră, dar iei
bătaie de la viață mai rău decât măgarul în pantă care nu
vrea deloc înainte. Într-o sărăcie metaforică îmi privesc
tabloul! Un eșec! Trecea un Gheorghe peste veacuri, peste
veacuri multe, îmi spune.
Iarba îmi zăvorește curtea casei părintești, iar
tăcerea este mai puternică decât cuvintele.
Rar îl mai găsesc pe tata prin fotografii.
Tată, așteaptă-mă!
Mireasa cu voal negru
 MEMORIA SLOVELOR
Stând în tronul de muncă rezemat în toiagul de crin
din sufletul terasei, văd furnicarul... Văd alaiul... Curgea în
toate părțile. Era ea, draga de ea, doamna mea, Etatea.
Cobor iute scările, trec pe lângă beciul cu de toate, deschid
portița, ies în drum și alerg după dânsa. Reușesc s-o prind
și intru bine în... Etate. Înaintez, înaintez spre fruntea ei.
Numai lume bună care ascultă... imnuri de clopotniță și
mireasmă de tămâie de brad, la fel de bătrân și el...
bradul... Vreau să găsesc un loc tămăduitor, dar... mai
multe dureri... aflu...
Mi-e dor de-atâta dor, dar aici în Etate... toate...
dor!... Etatea, eterna cetate la care ai sperat nu-ți dă nimic,
ba, îți fură copilăria, tinerțea, adolescența și acum...
bătrânețea.
Atâtea eforturi faci să intri în Etate și ea, soră cu
timpul, ucigașul pe care-l plătim, fură și minte mai rău ca
politicienii.... Dezamăgit, vreau să plec, să fug de-aici.
Degeaba!
Porțile s-au închis. Definitiv! Deja... Etatea roade...
Am să mă cert...
Am să mă cert cu Tine, Doamne, într-o zi!
De ce?
Păi... uit de ce!
Ai creeat minunea care-mi creează insomnii și vise
barbare. Ai pus pe sânii ei toate buburuzele lumii! I-ai pus
marea-n priviri numai și numai... să-și facă soarele freza.
Mă plimb cu ocii ei de mână, mă plimb cu sânii ei de
mână, mă plimb cu vocea ei de mână și oricât m-aș plimba,
Soarele tot intră în nori.
Merg, Doamne, pe roata pe care o știi, iar viața mă
umblă-n cercul Tău.
Ea, umblă cu inima mea de mână până în crucea
nopții albastre. Acolo se oprește. Nu mai vrea. Drumuri
urcă spre cer, iar eu cobor. Cobor, Doamne, să mă plimb cu
sufletul ei de mână. Se lipesc, Doamne, cuvintele de Tine
și eu mă plimb... cu părul ei de mână.
De ce, Doamne, ai stat atâtea milioane de ani s-o
răspândești mie?
Amanta mea credincioasă
Ajuns cu viața-ntr-un sens giratoriu cu gust pătrat,
îl caut pe tata. Deseori mai dau de el printr-o fotografie,
veche și ea. Veche ca și mine. Am scris însă de multe ori
despre tata. De foarte multe ori. Şi de mama am scris si de
dealurile copilăriei și de satul meu Țepești, și de
dragoste și de moarte și de odioșii politicieni care ne-au
distrus și continuă s-o facă. Despre toate am scris, numai
de tine, amanta mea credincioasă nu am scris.
Mi-ai fost și-mi ești de mare ajutor. Am colindat
lumea cu tine și nu m-ai lăsat... la greu!
Am fost cu tine la Dorna-n Vatră, la Jiu în Târg, la Secui în
Târg, în Turnul lui Sever, în Marele Sat, pe Dealul Negru,
pe Dealul Mare, pe dealul Racului, pe Dealul Clujului...
26
NR. 10/11 (15/16) 2019
Îți aduci aminte, draga mea dragă, că la Dorna-n
Vatră a fost un om, Traian, profesor universitar la Iași, care
dacă aș fi apucat pe mâinile lui, în băncile sau amfiteatrele
lui, ar fi ieșit din mine un super meseriaș?...
De câte ori nu m-ai ferit, iubita mea, de nesimțitele
capete de poduri care se zgâiau la noi și ne doreau!....
Niciodată n-am știut de cine le place mai mult, de mine, ori
de tine.
Stau nesimțitele pe buza sforii de asfalt, se zgâiesc la toți și
la toate, se roagă-ntr-una la toți (și la toate), de-un „dulce
sărut”.
Am mai luat noi țeapă, draga mea, atunci când te-
ai înfășurat de pomul acela nemernic unde, când m-am
descarcerat, mă uitam, mă minunam și mă închiam, dar
mai ales mă întrebam cum o fac și acum: Cum este posibil
ca printre atâtea mari spații dintre pomi sau copaci mașina
alege obiectul mic și nu spațiul liber mare?
Dar când am intrat sub roțile acelei mașini uriașe
de ne-am făcut lați ca asfaltul, îți mai aduci aminte, iubito?
Am învățat amândoi, amanta mea dragă, geografia
patriei și nu numai. Îți aduci aminte, atunci, în Abu Dhabi,
când erai nouă, nouă... (cca 4000 Km), te chema Ferarri și
alergam nebunește pe acea autostradă, de era să distrugem
acel sex (ei, las-o și tu acum cu sexul...), acel sens
giratoriu, când miliardele de broboane nu mai aveau loc pe
trupul meu și sub formă de șiroaie se-nghesuiau, se călcau
pe picioarele din spate, să pătrundă în chiloți, care și ei de
frică s-au micşorat, au luat forma de tanga proaspătă?... Ei,
vremuri, draga mea! Și matematică, fizică ori chimie am
făcut noi împreună. Număram banii în funcție de
combustibilul fizico-chimic pe km de rulaj...
Îți mai aduci aminte, scumpy, atunci, pe cărăruia
muntelui, când te-ai repezit bezmetică-n stâncă, atunci
când ți-ai prins mințile cu acel loc colțos care ne-a aruncat
pe două roți în mijlocul șoselei de urca lacul până la cer
apoi se prăvălea jos în fundul pământului, de era să
mergem și noi acolo? De nu mă lua Domnul de mână să
virez stânga, duși eram amândoi și nu mai avea, draga mea,
cine să scrie acum. Of, ce vremuri, draga mea dragă! Ce m-
aș fi făcut fără tine? Ce n-am înțeles eu de la matale,
dragostea mea, era acel aspect cu... fuga.
De ce-ți place să fugi? Cânt te ciup cu piciorul
pe țâța de jos, a din mijloc, nu-ți place și scoți fum pe
nările din spate. De ce pe șosele îți place să fugi ca
nebuna și la mânăstirile la care te-am dus să ne rugăm
Domnului să ierte păcatele păcătoșilor, ești așa de
cuminte? Cum intrii-n curte de mânăstire printre câini și
cerșetori, ești cea mai lentă, cea mai sfioasă, te oprești și te
culci. Dormi buștean, dormi pe tine cum se mai spune...
„științific”...
Nu ne-am înțeles noi bine acasă, înainte de a pleca-
n hoinăreală, să fii atentă la indicatoare, să nu depășim cu
mai mult de 50 Km/h viteza legală că-mi iau ăștia
carnetul?... Linia continuă sau liniile de ce vrei să le
tercești? Ce ai cu ele? Nu te gândești și la mine că fără
„docoment” sunt terminat? Pentru asta ți-am vorbit și cu fă,
 MEMORIA SLOVELOR
te-am dat și dreacu. Bine că ești gingașă și nu te
superi!... Și biologie m-ai învățat când ai băgat în
descompunere stupidă pisici, câini, porumbei, brabeți, ba și
curcani, nu te face că ai uitat!... La drumuri lungi, mereu
îmi aduci aminte: Gheorghe, parc-ai mai fost pe-aici, bă!
Tot cu tine am văzut și am revăzut marile realizări ale
perioadei postdecembriste: Ruinele de la Herculane,
Mărăcinii de pe dealuri și câmpii, drogații de pe drumuri,
fetele de pe centuri, minunea din vârful Mestecănișului,
unde oameni politici pe (-), pe minus adică, bă, fac groapă
de gunoi în vârf de munte, adică, iau gunoiul din vale să-l
urce-n vârf, ca acesta s-o ia din nou la vale într-un circuit
al imbecilități...
Ei, tocmai asta notam apăsat, din mersul nostru
elegant de rapid pe capacul claxonului tău, fără să-mi dau
seama de țipetele tale când, auzindu-le miliția ce sta la
pândă după tir, pardon, poliția (nu știu ce am cu miliția asta
care nu mai pleacă...) s-a luat după noi și abia am scos-o la
capăt cu.... necăpătuiții statului modern și hărpăreț.
Bună și frumoasă ești, iubita mea amantă!
Închin în cinstea ta, amanta mea credincioasă, un
pahar cu vin rozaliu, puterea ursului, bucuria ursoaicei!
Cărăruia mileniului
Mă întorc acasă-n Țepeștiul natal pe cărarea ce
tocmai coboară - de mii de ani coboară prin mintea-mi
bătrână - din dealul Viilor, de la șoprul lui Ciobotea. Încerc
s-o re(umblu) ca pe un bulevard al acestui mileniu invalid
şi orb ţinând în traistă plictiseala atâtor grupe de
ani. Coboară-n sinucidere pe spinarea mizeriei
moralităţii. Și pleacă iar cărarea mea de sus, din chelia
dealului, intră-n subsuoara pădurii prin mărăcini moderni și
occidentali, șerpuind prin ierburi sălbatice.
De Dealul Viilor a rămas doar numele. Dezbrăcat
de „puciștii” comuniști încă de prin anii ‘60, s-a
„însămânțat” natural cu tot felul de rugi, iar viile oamenilor
au sucombat în grija C.A.P.-ului la fel de sălbatic. Da,
Dealul Viilor este împodobit cu rugi și mărăcini moderni.
Cărarea a mai rămas, dar și ea răsuflă greu
prin creațiile epocii moderne. Sunt gol, Doamne, ca o
pungă de plastic aruncată la coş de istoria proaspătă în
propria-mi… inutilitate.
Of, tu, cărarea copilăriei mele! Nu mă mai cunoști!
Sentimentele abia ieşite de la vecernie se șterg la ochii
plânși şi-n intimitatea mea de individ social, de om ce a
contribuit din plin și din greu la dezvoltarea unei industrii
ce-avea să plutească pe Dunăre, îmi dojenesc capriciile cu
gust de raţiune nemernică.
Ce bine era când era rău!
Și cărarea coboară, coboară pe gândul meu
despletit în scoarța celei mai frumoase copilării. Este acum
pe umerii dealului, în Chiciură.
Of, Doamne, dealul Chiciură... Locul unde
hotăram în ce parte s-o luăm cu oile. Privesc spre Roșiile.
Parcă-l văd pe prietenul Nelu Pârăianu, tânăr și
27
NR. 10/11 (15/16) 2019
frumos. Acum este mai mult frumos, că tânăr este ca și
mine. Continuă cărarea coborâșul sau cum se mai spune-n
dulcele grai (local) scoborâșul. Credeam cândva că morala
este o imensă bibliotecă, un imens teatru antic în care
trebuie să fi ca la slujbă pentru a vedea umanul din omul
uman. Acum, când umanitatea se naşte dincolo de morală,
în strigătul de durere al (ne)desăvârşirii omului, lumea
bună, cea mai puțină, stă pitită de „uraganul”
capitalismului sălbatic care face ravagii cosmice.
Și se lasă la vale cărarea pe talpa poienii de la
Crucea Popii. Se miră, se miră cărăruia și constată că
lumea adevărată este cea (ne)simţită, iar „simţul” acesta îşi
are rădăcina în înclinaţiile obscene, feroce, ale unui azi cu
multe semne de întrebare. Ajunge-n ududoiul uliței lui
Pavel cu care se contopește la fel de sălbatic de peste 2000
de ani. Cugetarea trebuie să fie o înlănţuire de fapte lipsite
de conştiinţa moralităţii, mai zice sfânta cărăruie, și
constată că omul, omul modern, este un „nimic” oarecare,
construit bucată cu bucată pe baza unor întâmplări de cele
mai multe ori nedigerate de raţiunea clasică. Mai face
câțiva pași cărarea sufletului meu și ajunge-n fosta șușea,
acum asfaltată. Își scutură opincile de negrul asfalt plin de
carii. Se uită la deal, se uită la vale, privește-n vale
spre Șasa, apoi în deal unde-o zbughește rapid în sălbăticia
Măriei sale. Cibernetica existenţei umane, exprimată în
artă și nu numai, este o multitudine, poate un cumul de
evenimente infime petrecute în imperiul viciilor. Singurele
certitudini ale rostului omului real, bătrân acum, ce se
zbate-n ligheanul cu murdărie, este însăși mizeria. Alerg,
cât oi mai putea alerga pe bulevardul acestui veac invalid
şi orb ca o fărâmă de instinct într-o acută plictiseală de
morală (fierbinte). Cărarea mea, speriată de cariile din
gura asfaltului comunal, a ajuns unde se simte cel mai bine.
A ajuns deja la perii lui Ciobotea din vârful dealului
îmbogățit de vremuri moderne cu mărăcini la fel de
moderni.
Puiu
Răducan
Elena Buică
Câmpul energetic al omului
Mă apropii de acest subiect
cu precauție, pentru că el face
parte din lumea invizibilă care ne
înconjoară. Punerea în legătură cu miracolul infinit este o
încercare greu de abordat pentru că fluxul energetic
stăpânește ființa noastră după legi greu de înțeles, chiar și
pentru cercetători. Câmpul energetic al omului face parte
din alte dimensiuni decât cele ale vieții noastre de toate
zilele, unii considerând că e chiar o zonă mistică, de care
nu e bine să te atingi.
Cu toate acestea, am luat în considerație faptul că
într-o lume adânc pozitivistă, aproape sălbatic de
 MEMORIA SLOVELOR
pragmatică, în care ne desfășurăm viața, pe măsură ce
avansează cercetările, discuțiile pe teme spirituale își
găsesc tot mai mult loc. De altfel, acest subiect nu a
încetat să fie o preocupare de la începutul civilizației, așa
cum o dovedesc scrierile sacre și mai apoi lucrările tuturor
curentelelor spirituale. Nu numai atât, chiar și oamenii
fără nicio pregătire au avut astfel de preocupări. Se spune
că înțelepciunea interioară este mai valoroasă decât cea
intelectuală. Oamenii secolului nostru o numesc
«inteligență emoțională».
Preocuparea aceasta are o explicație simplă. Nu e
om să nu își pună un șir de întrebări despre existența
ființei umane: cine suntem, ce este viața, ce este dincolo
de granițele vieții, precum și acest subiect referitor la
câmpul nostru energetic. Multe întâmplări din viața
proprie mi-au dat prilej de meditație pe această temă, și
concluziile la care am ajuns m-au ajutat să îmi
supraveghez fluxul energetic.
Pornesc de la ceea ce e larg cunoscut și anume, că tot ce
există în Univers și pe Pământ, fiecare particulă este
compusă din atomi încărcați cu energie, și noi, oamenii,
suntem parte a aceluiași mare organism. Astfel am înțeles
cât de multă energie emite corpul uman. Emitem energie
cu fiecare mișcare, oricât de mică ar fi ea, privirea, clipitul
pleoapelor, sau cele pe care nu le putem vedea, gândurile,
emoțiile, vorbirea, toate sunt puse în mișcare de energia
corpului nostru. Când această energie nu mai există,
corpul uman rămâne inert. Nu primim cu bucurie ideea,
dar moartea este necesară, fiindcă astfel întrăm în
circuitul universal, înapoind energia pe care am primit-o,
căci energia nu dispare, ci se transformă.
Din vasta cuprindere a acestui subiect, câmpul
energetic al omului, mă opresc la două aspecte care sunt
contradictorii, dar împreună formează o unitate și anume:
energia pozitivă și energia negativă.
Specialiștii în acest domeniu ne spun că energia pozitivă e
o vibraţie armonioasă, aliniată, centrată, e cea care
integrează, unifică, pe când energia negativă e cea care
desparte, separă, cauzează ideea de vibraţie discordantă
în opoziţie cu energia pozitivă. Atunci când acţionezi cu
energie pozitivă, eşti aliniat armonios cu adevăratul tău
sine interior, când acţionezi cu energie negativă, nu mai
eşti aliniat cu sinele tău şi creezi discordanţă, separare,
despărţire, uitare, ești deconectat.
Pentru că energia curge în organism și noi o
putem folosi după liberul nostru arbitru, m-am străduit,
pe cât mi-a stat în putință, să aleg jumătatea plină a
paharului. Sunt convinsă că felul în care acționăm este
alegerea noastră și ne va influența puternic pe parcursul
vieții nu numai pe noi, ci și pe cei din jur. Nu există
îndoială, tot ce avem corect şi bun în noi ne aduce
recompense și tot ce este negativ şi rău aduc consecinţe
nefaste. Alegând să zâmbesc vieții, să pășesc cu încredere
28
NR. 10/11 (15/16) 2019
de sine, să devin pe cât se poate o ființă solară, să
dăruiesc dragoste și înțelegere, iar în scrierile mele să
înclin balanța spre partea de lumină, am avut satisfacția să
mi se întoarcă multe din ceea ce am dăruit. Dar atunci
când slăbiciunile omenești m-au trimis într-un con de
umbră și am întins mâna să apuc paharul gol, am plătit pe
măsură. M-am trezit dintr-o asemenea stare când am avut
o problemă de sănatate a ochilor. Un doctor mi-a spus că
spargerea vaselor de sânge pe retina nu are o cauză
organică, ci se datorează unei supărări pe care nu am
putut-o stăpâni, ceea ce era perfect adevărat.
Cercetătorii, și nu numai ei, sunt convinși că
sănătatea persoanelor care radiază buna lor dispoziție
este incomparabil superioară celor aflați la polul opus.
Optimismul este un stimulent al energiilor pozitive din noi.
Atitudinea optimistă în tot ce facem crește imunitatea și
capacitatea organismului de a lupta cu bolile. Supărarea,
nervozitatea, încrâncenarea, agitația sunt cele mai
răspândite încălcări ale legilor universului. Ele pot
determina mari neplăceri în viaţa celui pe care ne
supărăm, cât şi în propria noastră viaţă.
Întâlnim adeseori părerea greșită a unor persoane
încărcate cu multă energie negativă. Aceștia se consideră
oameni realiști, cu picioarele pe pământ, oameni dint-o
bucată care dau piept cu viața și nu se lasă doborâți ușor.
Pe cei cu energie pozitivă îi consideră oameni slabi, pe
care îi pot călca în picioare.
O mare parte a energiei noastre este emanată de creier.
Gândurile au o viteză mai mare decât cea a luminii, nimic
nu o poate egala. Dacă ne încărcăm gândurile cu energie
negativă sub diferite forme: invidii, duşmănii, antipatii,
resentimente, neiertări, jigniri, reproşuri, orgolii, învinuiri
nedrepte, dorinţe de răzbunare, dar și prin supărare,
mânie, nemulţumire sau frică, toate ne pot transforma
chiar și cele mai frumoase experiențe într-unele cu impact
negativ. Nu ne dăm seama, dar chiar și cearta, mânia,
nerăbdarea, orice expresie dură, afirmată pe un ton
categoric pot emite în tăcere o mare forţă destructivă.
Nici nu putem bănui câte cuibare își pot găsi în abisul
ființei noastre diferite forme de energie. Dacă viața
noastră este dezorganizată, atragem energiile negative.
Ordinea și o organizare mai bună ne permit să eliminăm
acea stare permanentă de grabă, de agitație și de
nervozitate care ne împiedică să ne bucurăm așa cum
trebuie de viață. Când suntem mereu sub presiune și
avem multe de realizat într-un timp scurt, devenim
stresați și emitem energie negativă care se întoarce
împotriva noastră, lovindu-ne astfel, fără să
conștientizăm, sursa răului. Pe lângă aspectul neplăcut dat
de dezordine și dezorganizare, casa noastră ușor se poate
transforma într-un gunoi energetic aducător chiar și de
dezastre pe mai multe planuri.
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Deși energia din corpul uman nu poate fi văzută, așa cum Cât bobocii înfloresc,
nici energia atomului nu este percepută de ochiul uman, Și stelele sclipesc.
există totuși alte modalități prin care putem percepe și
energia umană. Te mai aștept să vii,
Despre aceasta a vorbit pentru prima dată, în anul În fiecare zi și noapte,
1994, savantul japonez, Masaru Emoto. Împreună cu Te aștept să-mi spui,
echipa sa, a descoperit unul dintre cele mai mari mistere Te iubesc, cu blânde șoapte.
ale lumii noastre. El a demonstrat că apa, ca parte a
Inima te mai cheamă,
Universului, se conformează criteriilor pozitivului şi
Și în suflet mi-e dor,
negativului. Apa poate stoca în structura sa toate efectele Aștept un semn de viață,
informaţionale cu care întră în contact, inclusiv cele Ca să plecăm în zbor.
acustice. S-a demonstrat astfel, că apa poate absorbi,
stoca şi retransmite sentimentele şi emoţiile oamenilor. Gândul meu îl însoțeșc
Experimentul său arată că imaginile și sunete sunt Cu flori roșii în petale,
capabile să transmită informaţii apei, modificându-i Ca să știi că te iubesc,
structura de cristal. Imaginile pozitive, de tip “iubire”, Ca în tinerețea floare.
“bunătate”, muzică clasică, forţa sublim creatoare a artei
şi a muzicii, au generat cristale geometrice de gheață, Te aștept să-ți dăruiesc,
frumos colorate, cu forme geometrice, hexagonale, Sărutul de fructe coapte,
armonioase și încântătoare. Formele negative expuse Și tandru să-ți zâmbesc,
unor cuvinte urâte, precum: “Hitler”, “te omor” , În fiecare zi și noapte.
“poluare”, poze ale unor fiinţe malefice, muzică stridentă
au îngheţat în forme amorfe, stridente, ciudate şi Și de n-ai să vii iubire,
La a inimii chemare,
dizarmonioase.
Lasă lacrima să pice,
Asemenea se întâmplă și cu corpul nostru. În
Pe frumoasele petale.
momentul în care gândim sau pronunţăm anumite
cuvinte, vibraţiile pe care le auzim sau le simţim Ovidiu Dinică
transformă moleculele corpului nostru și se răsfrâng
asupra celor din jur. De aceea, este esențial ca în viața Pribeag
noastră de zi cu zi, să folosim cuvinte și gânduri pozitive și
armonioase. Cuvintele rostite de noi contează mai mult pentru că nu te-ai gândit
decât s-ar crede. Efectele cuvintelor încep imediat ce s-au la moarte
făcut auzite, făcând modificări fizice şi genetice în când ți-ai făcut casa în vârf de deal
organism. vei fi bănuit de nesăbuință
Concluzia acestei descoperiri ne face să simțim un că dintre zidurile strânse
fior prin coloana vertebrală. Dacă apa ne înregistrează greu te vor scoate
gândurile, se demonstrează că mecanismele cosmosului între scânduri fiind
întrepătrund automat în toate nivelurile de viaţă, fără a vei auzi glasuri ce acuză
lăsa ceva deoparte. Universul ne urmăreşte fiecare gând, că ai fost visător între stele,
cuvânt şi mişcare. Religia pune aceasta pe seama îți vor afla datorii și pricini
copiii rătăciți și pe cei nenăscuți,
Dumnezeirii.
câinii pe lanț vor tăcea
Închei cu o concluzie scurtă: suntem ceea ce
dar ei nu vor avea liniște
suntem, ca rezultat a ceea ce gândim și atragem ceea ce
până nu vor spune că ai fost de pripas
suntem. cu iubiri pierdute sub colbul de lună,
Elena Buică faptele bune se vor șterge,
nu vei fi singur te vor însoți
norii din priviri mohorâte,
Victor Manole
bocitoarele în cuvinte sărace te vor spăla,
ca niște
Te mai aștept
becațe la marginea drumului
ce scormonesc iarba,
Te mai aștept să vii,
ei vor da de pomană straiele tale
Cât anii mai au aripi,
să nu te uite satul,
29
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

peste pânza albă când te vor trece invit partenera de dans acrobatic
vor ca tu cuminte la brațul căreia parcurg viața
să mergi în constelații - unde am lăsat sărutul?
unde nici răsărit nici noapte - unde am lăsat iubirea?
nu vei cunoaște. nu-mi răspunde, nu mai este timp
ninge pe morminte
Dumnezeu nu locuiește la bloc!
Poetul
Nu cred în fericirea comunismului
asa cum nu cred în sănătatea clonelor îmi pasă de Dumnezeu?
în destine comasate se întrebă poetul privindu-și
și nici pe cer nu găsesc doi sori rănile în oglindă.
identici cum stând cu capul în nori!
nici două fire de iarbă în pământ se miră acesta.
cu aceeași frământare în mijlocul străzii fierbinți,
zăpada se compune bă bagă -ți mintea în cap
dintr-o alcătuire liberă ești o replică într-o masă a ideilor
a cristalelor își răspunse el
amprentele noastre notând discuția
sunt tot atâtea nume în inimă.
pe câte glasuri avem închise ochii și lăsă păsările
Dumnezeu nu locuiește la bloc! să-i ciugulească versurile.

Cuvintele Ea

cuvintele nu sunt singure din fotoliu

niciodată i-am privit spatele
le dă glas poetul se întindea in balcon
să-i socotim fapta setos corpul absoarbe soarele
cu pistolul la tâmplă -sigur mă vei înțelege i-am spus
cu un deget pe trăgaci imaginea este pătată de muzica
ușor să nu i se descarce televizorului
amurgul în brațe trage din țigară
l-am găsi nepregătit scrumul îi cade pe mâini
fără ultima dorință -mâine se deschide sezonul ploilor
cu volumele încă nepublicate am continuat
construind cetăți fumul îi acoperă ochii măsură a
în fața necunoscutului morții timpurii
să-i găsim metaforele tăcerea se așterne pe obrajii săi
scrise pe frunze de toamnă cu pensula își colorează unghiile
rătăcite asemeni filelor unui -seara voi fi apt să te iubesc
testament pe apă nu vor suna sirenele am afirmat
amurgul îi acoperă
Dialogul fața cu riduri
în rânduri dese pe trupul uscat
bună dimineața se întinde leneșă resemnarea
spun repetat ea nu ascultă
de fiecare dată când se deschide ușa, doar înțelege timpul
- urâți suntem amândoi! adaug
- cum? întreabă ea Sanctuar
- nu vezi cenușa lăsată de timp
pe fețele noastre! la baie lumina se aprinde
plouă cu ani pe trupurile uscate de afară
să ne dezbrăcam de tăcere, cuvintele pătrund
intrăm în pielea personajelor ce suntem o dată cu zgomotul apei
două umbre pe tărâmul iernii ce se zbate în vasul de porțelan
30
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

lipsa pudorii a lăsat cu izbânda arderii spontane

pe pereți urmele micțiunii inimile cantă la unison
glasul timid al conceperii pe tavan spirite dansează
în stropi organici în urma noastră apa se răscolește
scurși peste vopseaua
decojită din care iese Fotograf
zeul năclăit de neputință
gata să plângă în ridicole acorduri în spatele aparatului de fotografiat
cu revoluția apei în țevi ruginite parcurg timpul
de aici la pas
tanti Vera o femeie oacheșă subconștientul
părăsită de noroc acoperă liniștea
cu buze mari puternic rujate într-un cocon de imagini
stăpână pe ea gata să inunde obiectivul
întrebă culori ce transformă
acaparând după amiaza realitatea într-o frescă
liniștită a adolescentului ipostaze ce stau la rând
ce visează ieșirea în larg să înfierbânte emoția
de sub privirea severă a mamei să-ți prindă nervii în
cum se închide bucla imaginarului
ușa din baia fierbinte mintea forțează creierul
parfumul său incită să viseze
mușc din tentație cu ochii deschiși sunt o faclă
pașii mă duc în intimitate ard dioptrii în metafore
absolvenți ai cursului de dezbrăcare completă pe fruntea încrețită
ne azvârlim ființa vanitatea semnează efemer
într-o îmbrățișare sălbatică
de apus și răsărit Optimist
buzele puternice își pun amprenta
pe inima mea învăț greu să mă mint
sânii leneși se lasă dibuiți știu bine acest lucru
de mâini arcuindu-se între cer și pământ lupt să mă înțeleg
ca un ciorchine strivit să-mi surâd dimineața în oglindă
pe nicovala instinctului zugrăvesc timpul
șoldurile lungi cu focul iubirii
ca o cumpănă a fântânii nu bag în seamă ridurile
în orizontul aprins nici crampele
tânjesc după mângâieri ce-mi fură nopțile
să simtă esența virală cu inima repet gânduri
arzând a demonului imberb într-o sănătate teribilă
adăpostit în tânărul feciorelnic desfac moartea din capcanele
sub un val de transpirație minții
strâng mâna sa albă
ochii privesc cu încredere Craiul Norilor
din toamna așteptărilor răsare soarele
peninsulă vitală ca să pleci din lume
șopârla parșivă este ademenită râcâi pământul cu unghiile
de vizuina dintre pulpe câțiva pași mai spre dreapta
împărtășanie trupească urci pe treapta cerului
în sanctuarul bucuriei de mână cu popa și dascălul
pe care-l zugrăvește pe la jumătatea scării
cu presiunea lichidului rupi din tăcerea pomenii
țâșnit eliberator din timiditatea ancestrală să-ți ajungă cât pentru sărbătoare
sub greutatea trupurilor să nu scapi balustrada ascunsă
și faianța tremură printre nori
pieptul frământat înflorește până sus sunt câteva vămi
31
 MEMORIA SLOVELOR
servite cu slujbe și cântece
bisericești
mergi și tu unde zorile
se unesc cu bucuria cerului
gata să te primească îngerii
să te spele de păcate
pe calea luminii să îmbraci
straie de aer
să te vadă morții tăi
cum stai drepți între drepți
nu mai umbli desculț după pofte lumești
Ovidiu Dinică
Tudosia Lazăr
Din volumul Intre traditii
superstitii, misticism si
realitate, capitolul Mila 23
...........................................
La masă atmosfera a
fost veselă, ca de fiecare
dată. S-a râs, s-au făcut
glume chiar și pe seama
„ghinionului” care l-a însoțit pe bărbatu-meu...
Terminaserăm de mâncat și ne pregăteam să strângem
vasele când Vanea ne-a spus.
-Mâine în zori vom merge în larg. Vine și tata cu
noi, vom avea două bărci. Sya va fi cu tata într-o barcă și
noi doi în cealaltă. Avem năvoade întinse de două zile pe
lac și trebuie să vedem ce s-a prins în ele. Așa vedeți și voi
ce înseamnă munca de pescar în deltă.
-În cazul acesta trebuie să ne dați și nouă
deșteptarea că nu avem ceas cu sonerie.
-Fiți liniștiți, că vă trezim noi. Dar trebuie să vă
culcați devreme, ca să puteți rezista până după masă. În
plus trebuie să vă îmbrăcați gros, pentru că la acea oră este
destul de frig în largul apei. De mâncare ne pune Veta ceva
să luăm în gură la prima oră în barcă, pe când se
luminează, că nu vom mânca acasă, înainte de plecare.
Așadar, urma să mergem pe întinderea acelui mare
lac, ale cărui margini nu se vedeau. Eram foarte bucuroasă.
Dacă Fane mai fusese cu Vane ape acolo, eu mergeam
pentru prima dată. Auzisem multe cuvinte frumoase despre
fauna și flora acelor locuri, iar acum aveam ocazia să văd
pe viu acea frumusețe. La ora când am fost treziți mi s-a
părut că-i miezul nopții, așa de somnoroasă eram. Dar nu
am comentat nimic, ne-am echipat militărește și ne-am
alăturat lui Vanea și tatălui său. Pe canal, în fața porții, ne
așteptau două bărci. Am urcat fiecare după planificarea
făcută cu o zi înainte. Era ceva drum de făcut până la lac.
Eu mă făcusem „mică” în barcă și răspundeam monosilabic
la replicile bătrânului, care mânuia cu îndemânare vâslele.
-La ora asta, tot poporul doarme. Nu trebuie să
facem zgomot, de aceea dau la vâsle.
-Aaa, acum înțeleg, dar vă veți obosi mai tare.
32
NR. 10/11 (15/16) 2019
-Așa-i, dar noi aici suntem obișnuiți să respectăm
natura și „poporul” ei.
În timp ce reflectam la înțelepciunea acestui pescar
încercat de anii petrecuți în lumea „canalelor Dunării”,
barca luneca fără zgomot, strecurându-se uneori mai lin,
alteori cu un efort mai mare prin stufărișul care pe alocuri
se întinsese chiar până spre mijlocul canalului navigabil.
Năframa nopții începuse să devină ușor transparentă, zorii
o ridicau spre răsărit ca pe o cortină imensă. Umbrele din
jur, care până atunci mă cam înspăimântaseră, au început
să dispară una câte una.
-Fii atentă, acum începe răsăritul de soare. Privește
acolo!
În fața noastră la început a apărut o dungă de
culoare roșu aprins. Apoi, văzând cu ochii, aceasta a
început să se mărească în înălțime diminuându-și culoarea
spre portocaliu. Și dintr-o dată, ca dintr-o mare de flăcări, a
apărut Soarele, un uriaș disc roșu, ca de foc, scăldat într-o
lumină orbitoare. Nu puteai să privești într-acolo fără să
simți că ochii te dor. Era ceva magnific, de nedescris. În jur
totul se înconjura de o lumină diafană, trandafirie, care se
reflecta împreună cu astrul zilei în apa lacului. Și care se
înălța odată cu acesta, pătrunzând până în cele mai
întunecate unghere, acolo unde-și aveau culcușul o
mulțime nebănuită de animăluțe. De fapt ea era mesagerul
care le dădea deșteptarea cu adevărat „somnoroaselor
păsărele”. Era atâta frumusețe în jur încât uitasem chiar și
să mă minunez de ceea ce vedeam. Am reușit să spun doar:
„Doamne, este superb!”
Acel răsărit de soare cred că nu-l voi uita
niciodată! Un timp am rămas cu ochii ațintiți spre răsărit,
fără să-mi pot lua privirea. Preț de câteva minute am fost
ca hipnotizată. Și, după ce m-am trezit din feeria acelui
dumnezeiesc miracol, am „coborât cu picioarele pe
pământ”. Mai precis, am „revenit” în barca în care mă
aflam. (doar cu trupul) Abia atunci am observat cum totul
în jur prinsese viață. Văzduhul răsuna de trilurile
păsărelelor, de chemările pelicanilor, ale gâștelor și rațelor
sălbatice, berzele, cocostârcii și nagâții, scufundacii și
lișițele nelăsându-se nici ei mai prejos. Pe unele dintre ele
le vedeam pentru prima oară. Broscuțe de toate mărimile,
în salturi voioase se aruncau în apă, pentru primul „duș” al
zilei. Alte păsări, cele ale cerului, doar atingeu apa, pe când
mândrii pelicani, foarte siguri de ei și conștienți de
importanța lor, călcau în apă cu multă demnitate. Berzele
sfioase își băgau cu eleganță picioarele fine și lungi
încercând parcă răcoarea apei pe când rațele și gâștele
sălbatice, după un „avânt” voinicesc, aterizau direct în
mijlocul acesteia, unde alături de celelalte surate își făceau
toaleta de dimineată. Mai era o parte „terestră” a acestora,
care doar se ciuguleau, își scuturau penele și-și întindeau
aripile pentru a-și lua zborul, sau doar cât să se
dezmorțească după somnul binefăcător al nopții. Parcă erau
copii care se trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, veseli
să-și vadă mama iubită lângă pătuț.
 MEMORIA SLOVELOR
Ei, bine, chiar erau copii, erau copiii Naturii. Cea
care în generozitatea sa ne face tuturor viața frumoasă și
care chiar și atunci când unii dintre noi o schilodesc,
continuă să ne răsplătească prin darurile sale. Totul era o
odă închinată răsăritului de soare, ca o mulțumire pentru
bunătatea și generozitatea cu care le încălzea viața și le
ocrotea în acea sălbăticie. Nu pridideam să privesc la toate
acestea. Fiecare dintre ele aveau o frumusețe aparte dată de
felul cum arătau.
Bătrânul pescar, mai puțin impresionat, fiind
obișnuit să ia parte la salutul Soarelui, care dă trezirea
naturii, trăsese între timp barca la mal, așa încât să poată
coborî. Voia să facă o mică „inspecție” a ceea ce era
ascuns de vegetația bogată de pe malul canalului. Prin
stufărișul des erau o mulțime de cuiburi de tot felul, unele
doar cu ouă în ele, altele cu puișori abia scoși, care ridicau
cioculețele în sus pentru a primi hrana de la părinți. Erau
așa de neajutorați! În largul apei mamele lor „scotoceau”
adâncul undelor ca să găsească hrana necesară pe care să o
ducă la cei mici. Bătrânul mergea prin stufăriș atent să nu
calce vreo vietate și doar acolo unde găsea cuiburi cu ouă
de rațe sau de gâște sălbatice, se apleca și le aduna într-o
șapcă uzată și decolorată de vânt, soare și ploaie. După ce a
strâns destule, s-a reîntors la barcă, așezându-le cu grijă să
nu se spargă.Apoi, ne-am reluat drumul și în câteva minute
am ajuns pe lacul propriu zis, unde a „băgat viteză”,
pornind motorul.
Cînd am ajuns la locul cu năvoadele puse, ne-am
găsit și cu cealaltă barcă. Am luat un mic dejun gustos,
pentru care am rostit o rugăciune de mulțumire, apoi
bărbații s-au apucat de treabă. Au strâns plasele care aveau
pește prins în ele, le-au „ușurat” de povară, după care le-au
reașezat. Au fost și câteva pe care le-au găsit goale, așa că
au trecut mai departe. Aveau multe năvoade pe care să le
controleze. Era o muncă de echipă și pentru cât puteam
să-mi dau eu seama, destul de obositoare. Priveam
curioasă și cu plăcere toate manevrele pe care le făceau ca
să poată aduna peștele, dar nici nu se putea compara cu
simfonia de dimineață, cea de la răsăritul soarelui, când cu
„bagheta sa fermecată” a trezit la viață natura.
Încălzită de soarele tot mai puternic, am început să
mai dau jos din „cojoace” și molipsită parcă de liniștea din
jur, lâncezeam într-o stare de somnolență, așteptând să
termine bărbații cu treaba. Habar nu aveam cât să fi fost
ora, nici nu voiam să știu. Simțeam că toată acea liniște și
frumusețe din jur îmi purifică sufletul.
Trezirea mi-a dat-o Fane, care apropiindu-se de
barca în care eram, mi-a strigat:
Adinna Enăchescu
Pensionarii astăzi
33
NR. 10/11 (15/16) 2019
-Hei, somnoroaso, am terminat cu treaba. Spune,
ți-a plăcut aici pe apă?
-Nu am cuvinte! Foarte mult, aș mai veni oricând.
-Poate pe la anul! Vacanța asta s-a cam terminat.
Mîine plecăm, trebuie să ajungem înapoi la treburile
noastre. Dacă Vanea ne mai primește, promitem să mai
venim și altă dată.
Nu am mai auzit răspunsul gazdei noastre, pentru
că motoarele bărcilor s-au pus la treabă. Cu o smucitură
care m-a luat pe nepregătite și era să mă arunce în apă,
micile noastre ambarcațiuni au pornit pe drumul
reîntoarcerii acasă, acolo unde Veta avea pregătit pentru
noi ceva deosebit. De obicei cam toți iubim micii și de
multe ori ne desfătăm cu ei. Dar, de această dată, am avut
la masă mici făcuți din carne de mistreț. Nu mi-am pus
întrebarea de unde aveau carnea, oricum am înțeles ulterior
că chiar Vanea împușcase animalul. Aveam o foame de
lup, lucru de care nu mi-am dat seama până nu am ajuns
acasă și am simțit acel miros delicios. Lăsând foamea
deoparte, acei mici chiar au fost deosebit de gustoși.
Seara am fost invitați să facem o baie cu abur, așa, ca
înainte de plecare. Când am auzit invitația, sincer am fost
cam nedumerită. „Unde au ăștia baie, și cu abur pe
deasupra?!” Nu observasem să aibă așa ceva. Ca peste tot
la țară, și aici nevoile fiziologice se făceau undeva în
fundul grădinii, la un WC obișnuit. Am tăcut, așteptând să
văd urmarea. Și bine am făcut! Realitatea este că nici
atunci și nici astăzi nu am acea capacitate a femeilor de a
„fotografia” totul dintr-o privire. Altfel aș fi observat că
lipită de bucătăria de iarnă mai era o cămăruță mică. Așa
arăta pe dinafară. Dar când am intrat în ea am fost „izbită”
de o atmosferă plină de vapori de apă, care făceau greoaie
vizibilitatea. Gazda mea a venit să-mi facă „instructajul”.
-Sya, uite, ai aici prosoape, săpun, apă caldă în
lighean... tot ce ai nevoie. Și să nu uit! Pe foc a băgat
Vanea destul. Te așezi pe bancă și stai cât vrei să „te
înmoi” în aburii din jur. Dacă vrei mai mult, atunci ia apă
rece cu ibricul din găleată și toarn-o peste pietrele alea
încinse, de deasupra. Ei, o să te descurci, sunt sigură de
asta!
-Bine, Veta! Stai liniștită, că voi avea grijă să fie
totul bine.
În timp ce stăteam la „înmuiat”, îmi dădeam seama
că acolo era o adevărată saună. ........
Tudosia Lazăr
Priviți aceste umbre ce se târăsc speriate prin
mulțime, uitându-se cu spaimă la haita de câini, ori la
aurolacii care îi pândesc asemeni unor păsări de pradă, de-
abia așteptând să le smulgă bruma de pensie, și
 MEMORIA SLOVELOR
transpuneți-vă pentru câteva clipe doar în haina inimii lor
hărțuită de suferință, de amintiri...
Acești oameni, de vârsta a treia, au fost cei mai
biciuiți de apăsarea sorții greilor ani ai comunismului, căci
aproape tot ce înseamnă zidire măreață (oerașe noi pe de-a-
ntregul, hidrocentrale, uzine, fabrici, etc) de mâna lor e
făcută, cu nesomnul lor, cu hrană puțină și lacrimi multe,
amare...
Ogoarele cu holdele lor, livezile, umbroasele
grădini vor vorbi de-a pururi de sudoarea mâinilor noastre,
de-acum bătrâne; de tristețea nopților chnuite de somn și
de grija zilei de mâine; de puuuținele clipe de liniște și de
bucurie, pentru ca voi, cei de astăzi, copii și nepoți, fericiți,
sî ăriviți răsăritul de soare, legănările ierbii, freamătul
mării.
Pentru voi însă nimic, niciodată, nu este?!
Noi nici acum nu mai avem dreptul la viață?! Vă e
rușine cu noi?!
Atunci, aruncați-ne în cer, unde nu trebuie să ne
mai trimiteți îmbrăcăminte, medicamente și hrană!...
Oare ce rău v-am făcut, oameni tineri, cum și noi,
odată, am fost, de spetele vostru se întoarce spre noi, iar
privirea vă este apăsătoare și grea!
Oare ați vrea să ajungem cu toții cerșind prin piață
și-n ganguri căutând adesepri prin lăzi cu gunoaie
împreună cu câinii și cu șobolanii?!
Ce vină avem că Domnul ne-a dat stomac ca și
vouă și că foamea există; că boala există; că scârba de
viață-i pe-aproape, îndemnându-ne pe mulți dintre noi să
se arunce în hău de la etajele superioare, ori înaintea
trenurilor, sau cu pietroiul de gât în canalul Bega?!
Cu ce drept vă bateți joc de noi?! Știu că și vouă vă
e greu, că sunteți șomeri și-n lipsă de bani, cu nervii
hărțuiți pe de-a-ntregul, dar dreptul la viață nu puteți să ni-l
luați, izolându-ne în beciuri, închiși în apartamente, legați
și bătuți, cu perna pusă pe față, să nu ni se audă scântecele,
durerea țipând, c-ar râde vecinii!...
Copii și nepoți în preajmă roiesc, măgulindu-ne; și
flori uneori ne aduc, până ce mâna tremurândă semnează
un act prin care ne pierdem apartamentul ori casa. Apoi,
amenințările încep să curgă grămadă; palmele dau în noi ca
în tobe; pumnii „ne mângâie” coastele; coaja de pâine
devine mai mică; farmaciile mor!...
Dumnezeu nu mai are ochi pentru noi ci doar
pentru îmbogățiții tranziției, pentru palatele lor, pentru
câinii lor de rasă, operații la Paris!...
Fă-ne Doamne, câinii acestor bogați sfidători, ca
măcar să fim sănătoși, sătui de carne și veseli să lătrăm la
lună!...
34
NR. 10/11 (15/16) 2019
Ce societate e aceasta în care prostul nu mai are
piele destulă să-și cuprindă osânza, pe când noi,
intelectualii, ce-am ridicat ROMÂNIA aceasta, facem
coadă la cantina săracilor, la Episcopie?! Cine ne mângâie
tristețea și anii în aziluri pustii și murdare?!
Nici bani de-o lumânare, Doamne, nu am, s-o pun
mamei mele la cimitirul de țară! Poate că ea mă mai strigă
și-acum, mormântul să-i curăț, flori prospete pe el să-i
așez, așa cum odinioară făceam. De pomană, nici vorbă, că
pensia-i mică, precum sufletul celor ce s-au gândit să ne-o
dea, în batjocură poate, căci de-ar fi ca ei să trăiască din ea,
l-ar strânge de beregăți pe Bunul Dumnezeu, l-ar sfâșia cu
dinții lor lungi, aurii...
Cum de uită aceștia, cu toții, că va veni o zi a
judecății de-apoi, când vor fi întrebați dacă apă i-au dat și o
bucată de pâine celui nebăut, nemâncat, că altceva nici prin
gând nu le-ar trece. Și-apoi, poruncile Decalogului sunt,
oare, doar pentru săracii lumii de azi?! Pentru ei doar
Dumnezeu mai există?! Nu vă e teamă bogătani sfidători,
de pedeapsa divină? Cu doar 4% doriți să ne măriți
„fabuloasele” pensii?! Luați-vi-i voi! Iată, vi-i dăruim cu
plăcere! Adunați-i pe toți! o să-i puneți în bănci, în
falimentarele bănci din care unii se vor îndopa și-or fugi
apoi într-o țară cu soare, ce nu-i va extrăda niciodată,
precum alții și alții; fraieri ca noi, vor rămâne în țara
aceasta!...
Mi-e rușine, Doamne, că sorții mele i-ai dat ani
mulți și grei ca și plumbul, înglotați în nevoi și lipsuri, pe
când alții au fălcile mari, doldora de grăsimi fragede, moi,
petrec în Havai, ori pe Coasta de Azur, în Filipine,
Tailanda, iar noi, rușinea României de azi (căci așa, se
pare, am ajuns) vom fi în curând văzuți de străini precum
copiii cu SIDA, ori boschetarii pierduți în aurolace visări.
Șobolani bătrâni și câini vagabonzi, prostituate în
TIR-uri turcești, bețivi și drogați, alături de limuzine de
lux, constând cu mult peste miliardul de lei, iată, așadar,
cum ar putea arăta imaginea României de mâine!...
Oare chiar asta o vreți, voi, bărbații puternici de azi
ai acestei Patrii?! Nu vă e teamă că istoria și posteritatea vă
vor arăta cu degetul, acuzându-vă?! Acesta e poporul
român?! Așa a ajuns el?!!
Palatele voastre în veci n-or putea să cuprindă
marea de lacrimi ce din ochi se pornește!... Și doar ne
sunteți copii și nepoți... Obraz nu aveți?! De Dumnezeu nu
vi-i teamă?!
O, țară care nu mai ai de acum nici strămoși! În
care străinul îți dă peste mâna ce-ntinzi, făcându-ți legea,
stricându-ți tradiții, făcându-te dobitoc mioritic, nătâng!...
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Trezește-te, Doamne, și dă-ne puteri, peste ȚARĂ pe piei fragede de miel

să tragem clopote mari, ca Ștefan la Putna, și Mihai, în și am pus pecetă roșă,
Ardeal, să tune cuvintele în limba română, brațul nostru ca stindardele pe-un crenel,
român din nou să vibreze, tresalte, căci lâncezeala,
mulți și-au zis că-n EUROPA
minciuna, spoiala, hoția peste tot se revarsă, inundându- nu ar fi loc și pentru noi,
ne!... că am fi precum un nufăr
Domni vremelnici, din mila Domnului puși, nu care crește din noroi...
uitați că în curând veți fi ca și noi: neputincioși, temători de
Dumnezeu și de moarte, averile trecătoare-s și ele, precum Chiar așa de-ar fi, să zicem,
frumusețea și anii; în plus, vă va roade conștiința!... Așa e noroiul nostru sfânt,
care, iată nu e leagăn
cum pe noi ne roade nepăsarea voastră, formidabila grijă
și ne fi-va și mormânt!...
de a ne mării pensiile cu fabuloasa sumă de 4%!
Trecem ca umbra printre voi, bogătani, noi, cei În acest pământ, de veacuri,
care am ridicat România de după război, din sărăcie, sunt ai noștri, din vechime;
mizerii, ca, iată, din nou să ajungem de unde-am plecat, în mai doinesc, poate, și-acum
zadar sacrificându-ne anii!... când din fluier, când din rime;
Nu milă vă cerem, căci avem demnitate, chiar dacă
Nu avem vechime spuneți?!
suntem șubreziți de nevoi, de mepăsările voastre, ci doar
Nu am fi demult pe-aici?!
încercăm să vă aragem atenția că o țară care nu-și respectă Noi ne regăsim, probabil,
părinții, piere, iar noi nu dorim lucrul acesta nicicând. doar în basme cu pitici!...
Respectați-ne, așadar, căci, așa cum spuneau
strămoșii „nu poate fi considerat prea fericit cel care nu-și O, ce mari sunteți de-acuma,
respectă bătrânii”. voi, jefuitori nomazi,
ce-ați rămas cu pofta lumii
Adina Enăchescu
până în ziua de azi!...
În acest pământ de veacuri...
Nu avem noi catedrale,
De-am putut să ținem pasul nici palate, nici castele,
c-o istorie beteagă, ca urcându-ne în turnuri,
prea puțini au fost aceia să mișcăm pe ceruri stele;
ce-au putut să ne-nțeleagă.
să privim de-acolo lumea
Mioritici cât se poate c-un ochi rece și absent
să încapă-n Zoroastru, și să credem despre alții
n-au văzut că ochiul nostru că nu au decât prezent.
se adaptă din albastru
Vă întreb însă de-acuma:
cerului ce ni-e prieten cam pe unde erați voi,
cu luceafăru-i și stele, când noi slobozeam săgeată
fiindcă ei credeau că limba către cer, să curgă ploi?!
izvorăște din obiele!...
Ați știut vreodatʹ ce-i macul
Chiar păstori cu toți, din veacuri, care înflorește-n grâu?!
de am fost, nu suntem primii, V-ați clătit voi inimi calde
că în Biblie se spune În luminile din râu?!
cum sortit este mulțimii
Morții voștri-n cimitire
să-și aleagă-ncepătorul, au avut ceva de spus?!
ca să-i ducă spre lumină, La acestea toate, iată,
din acela care are eu aș vrea a-mi da răspuns.
sevă dulce-n rădăcină.
Adina Enăchescu
Cum istoria ne-am scris-o

35
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Titina Nica Ţene

A plecat măicuţa...
Balada gării Orăştie
A plecat măicuţa casa e pustie
In gară, la Orăştie, poarta e legată cu un lanţ de fier
am mâncat eu nişte dude în grădină-s singuri butucii de vie
erau negre, erau ude cumpăna fîntînii scîrţîie de ger.
şi gara era cam... şuie.
Nu-i mai umblă paşii prin ogradă
Aş fi stat dar n-aveam unde nu mai strînge neaua cu lopata
pe peron un câine şchiop nu mai iese-n prag ca să ne vadă
şi ploua, era potop pe pridvor s-a stins, demult, muşcata..
frigul încet te pătrunde
Trist, Grivei, rămas lăngă căsuţă
Şi aşa începi să tremuri c-a murit stăpîna lui cea bună
n- ai nici unde să te uiţi nu mai umblă noaptea pe uliţă
că pereţi-s descojiţi latră, lung, sfîşietor, la Lună.
parcă am fi pe alte vremuri.
Şi cum stau, aşa, privind grădina
Este trist, este pustiu şi ograda care-i proaspăt ninsă
şi nici un tren nu mai vine mama iese-n prag, face cu mîna
iarba a crescut pe şine şi-n pridvor muşcata e aprinsă.
şi mi s-a făcut târziu
Titina Nica Ţene

Ion Micuț Logică feminină

Cu soțul meu, amor mai rar,
Plata necelebrității Să-și mai conserve energie,
Să i se facă o statuie, Că are randament precar
El a lăsat prin testament, La munca din gospodărie.
O sumă-n cont la primărie
Și pentru bronz și postament. Pictorița
Scrociob mi-a dat de Anul Nou
De la mână pânʹ la gură Portretul meu, drept un cadou
În doar un an și-o săptămână, Și după ce l-am dus acasă,
Iubitei i-ai pupat o mână, Cățelul urlă de sub masă.
Dar până să-i ajungi la gură,
O vezi la altu-n bătătură. Amărăciune centenară
Când steagul flutură în vânt,
Laptele tăticilor Mândrește-te că ești român!
Deși cunosc, eu nu-nțeleg Sărută-n plâns pământul sfânt,
Cum alocația la prunci, Pe care nu mai ești stăpân.
Cu ea doar alții se aleg,
Ce stau în cârciumă pe brânci. Mămăliga rece
Au învățat de mult românii
Satisfacție electorală O regulă ce îi ghidează:
Săteanu-i bucuros, că doar Atunci când hotărăsc stăpânii,
În toamnă sunt alegeri iar, Nici slugile nu comentează.
Sperând prin iarna grea să treacă,
Cu niște cisme și o geacă. Prin Iad ca o plimbare
Păcate-n viață n-a făcut,
36
 MEMORIA SLOVELOR
Și de va merge-n Iad, nu-i pasă,
Prin multe rele a trecut,
C-a pătimit cu soacra-n casă.
N-ai înțeles!
Mi-ai refuzat așa ușor
O întâlnire de amor
Și-ți va lipsi la bătrânețe,
O amintire cu noblețe.
Evitarea crizei financiare
Nu sunt cuprins de isterii,
Că ești amantul soaței mele,
Văzând că nu ai gusturi rele,
La haine, genți, bijuterii.
O fărâmă de dorință
O, Doamne, care-mi ști menirea,
În sărăcie mă scufundă,
Dar până-n ultima secundă,
Să-mi lași în inimă iubirea!
Rinocerul alb
Când șeful de partid le-a spus
Că printre ei e o lichea,
L-au depistat și l-au exclus:
N-avea dosar la DNA!
... Când facerea de bine!
Când am văzut-o pe bătrână,
I-am pus o strachină în mână,
Dar ofuscată mă înjură,
Că nu-i duc lingura la gură.
Femeia nu iartă un singur lucru
Îl ceartă dama pe amant:
M-ai păcălit că ai avere
Și că-mi vei da tot ce voi cere
Și altceva, mai important!
Vești bune din reanimare
Când doctorul i-a spus, că-n fine
Bărbatul ei se face bine,
A zis că vestea-i strică planul,
Dorind un alt bărbat la anul!
Beneficiul unei tragedii
Dezastrul molimei porcine
E un aspect ce îmi convine
Și să nu credeți că bravez,
Dar nu doresc să fiu obez.
Sinonime
37
NR. 10/11 (15/16) 2019
Prelucrând o zicătoare,
Vă prezint o cugetare:
Bătrânețea-i boală grea,
Dar scapi repede de ea.
Prin spinii celebrității
Când mi-am luat și eu nevastă,
Am fost om vesel, optimist
Și nu am dus o viață proastă,
De-aceea sunt epigramist.
Tinichele
Când șeful de partid e țarul,
Pe oponenți îi execută
Și ei considerându-l brută,
Își venerează măcelarul.
Beneficiile unor nenorociri
Eu, la Crăciun scot din dietă:
Cârnați, sarmale și slănină
Și poate fac și siluetă;
Noroc cu molima porcină.
Proteine naturale
De-acuma, primăvara vine!
Oltenii scapă de necaz,
Că vor trăi și ei mai bine,
Cu ștevie, urzici și praz.
EL e cu tine!
Prieten nu ți-am fost, Isuse,
Iar viața fără rost se duse
Și-acum, la bătrânețe-aș vrea
Să mi te naști și-n casa mea.
Meritocrație
La Cambridge, cu un doctorat
A vrut un loc de deputat,
Dar i s-a spus prietenos,
Că nu e hoț și mincinos.
Zicală răstălmăcită
E o zicală la români:
Să-ți cumperi dacă n-ai bătrâni!
De-aceea dau anunț la ziare,
C-o scot pe soacră la vânzare.
Floricultură
Vecina mea ce-mi dă fiori
În viață și-a propus ca țel,
Să aibă-n curte rond din flori,
Dar și copiii tot la fel.
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Prăpastia Râul iar s-a revărsat

Sărbătoriră Centenarul Și dezastrul e aproape,
Toți demnitarii prin ospețe; Că plâng oamenii din sat,
Iar cei de jos, sorbind paharul Când au cârciuma sub ape.
Cu-amărăciune și tristețe.
Comparație imposibilă
Acumulatorul uman Când întâlnim un mitocan,
Am consumat, precum se scrie, Să-i zicem bou, nu e normal,
Doar spiruline după masă Că-l insultăm pe animal
Și îmbibat de energie, Ce-l ține-n viață pe țăran.
Aprind și becurile-n casă.
Ion Micuț
Un necaz nu vine singur

Elisabeta – Silvia Gângu

Epi-proverbe-grame 7.”Quot capita, tot sententiae”

Când sunt capete mai multe
1.“Medicus curat, natura santa” Părerile sunt diferite,
Această maximă din antichitate Dar și mințile diferă:
Arată, pe bună dreptate: Nu toate sunt ascuțite.
“Medicul te îngrijește,
Natura te-nsănătoșește”. 8.”Male parta, male dilabuntur”
Când agonisești, în viață,
2.”Ubi bene, ibi patria” Să fii cinstit, tu învață!
Acolo este țara ta, “Ce prin rău se dobândește,
Unde ți-e bine acuma, Întotdeauna rău sfârșește”
Dar, ține minte vorba mea:
Mama ta e numai una! 9.”Homo homini lupus est”
Când destinul te-a lovit
3.”Errare humanum est” Și-ntre lupi ai nimerit,
“A greși e omenesc” Urlă și tu ne-ncetat,
Seneca cel înțelept ne-a aratat De vrei să scapi nemâncat.
“A stărui în greșeală e diavolesc”
Sfânta Scriptură ne-a avertizat. 10.”Ex malis eligere minima”
Când ești înconjurat de rele
4.”Sic transit gloria mundi” Și ești nevoit s-alegi,
Astfel trec prin lume toate: Pe cel mai mic dintre ele
Aur, glorii, bogății… Ar trebui să alegi.
Nimic nu e eternitate,
Doar efemere iluzii. 11.,,Dum spiro, spero!’’
,,Cât timp respiri, speră’’
5.”Non multa, sed multum” Cât timp ești în viață,
Atunci, când ții o cuvântare, Speranța să nu-ți pieri!
Nu înșira vorbe goale! De-o rază te agață
Fii precis, și fii mai scurt, Și-nvață să visezi!
Și vei spune mult mai mult!
12.,,Ex toto corde’’
6.”Asinus asinum fricat” ,,Din toată inima’’
Când între ei se lingușesc, Cei care dau
Măgarii urechiile-și ciulesc: Întotdeauna au.
“Oare și la cei din jur Când din inimă ai dat,
Reciprocitatea e de bun augur?” Domnul te-a binecuvântat.

38
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

13.,,Radix omnium malorum avaritia est’’

,,Rădăcina tuturor relelor este avariția’’
Cei zgarciți din fire
Nu au lecuire...
De dat, ei nu dau,
Dar niciodată n-au.
Dumitru Mesia Onescu
14.,,Verba docent, exempla trahunt’’
,,Cuvintele te învață, exemplele trebuie urmate.’’
Cu vorbele-ți meșteșugite Scrisoare pentru mama
Multe tu m-ai învățat,
Dar faptele-ți nesăbuite Mămica Daniela
Nu sunt demne de urmat. Cea plină de iubire
Primește-a mea scrisoare,
15.,,Cognosce te ipsum’’ În semn de mulțumire.
,,Cunoaște-te pe tine insuți.’’
Cunoaște-te bine pe tine! Că mi-ai purtat de grijă
Pătrunde-ți adânc în fire! Oriunde și oricând.
Smulge Răul de lângă Bine! Departe sau aproape,
Tot Răul are lecuire. Sunt tot la tine-n gând.

16.,,Via recta est semper bona’’ Că mi-ai ales, cu tata,

,,Drumul drept întotdeauna este celbun.’’ Un nume ce-mi convine.
Dacă ești om înțelept Mă străduiesc în viață
Ține mereu drumul drept! Să nu-l fac de rușine.
De-ai călcat puțin cotit,
Necazul a și venit. M-ai învățat de bine
Și mai ferit de rele,
17.,,Veritas semper vincit’’ Ca toate cele bune
,,Adevărul învinge întotdeauna’’ Să fie ale mele.
Dacă ai răbdare-n viață,
Adevărul iese la suprafață. Salut pe toți ai mei
De e mică, de e mare, Trăiască ‘armonia’
Minciuna picioare scurte are. Cu drag, a tale fiică,
Din Șerbănești,
18.,,Post lacrimas – risus habebis’’ Sofia.
,,După plâns,vine râs’’
Dacă ieri ai plâns prea mult, Dumitru Mesia Onescu
Mâine sigur o să râzi.
Când vremea rea a trecut,
De soare să nu te-ascunzi. Olimpia Sava

19.,,Bis dat, qui cito dat’’ Zori de zi

,,Dai de două ori, dacă dai din inimă’’
De vrei să faci o faptă bună Cu un strat de nori dungaţi
Și-un confrate să ajuți, Cerul s-a acoperit.
Fă-o la timp și din inimă Dintre unii, tremuraţi,
Astfel, de două ori ajuți. Iată, soarele-a privit
Cu un ochi cercetător
20.,,Veritas adium parit’’ Şi cu altul adormit,
,,Adevărul aduce ură‚’’ Dar mulţimea razelor
Deseori, un adevăr, Dintr-o dată s-a trezit.
Ce e spus curat în față,
Îți aduce un dușman Dumnezeu a răsturnat
Cu care te lupți o viață. Tolba sa cu nori pufoşi,
Elisabeta Silvia Gângu Care-ncet s-au revărsat,
39
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Mititei, dar numeroşi, Stelele îşi împletesc,

Iar acum, ştrengari, zâmbesc
De pe bolta de azur. Tot jucându-se, ştrengare,
Unii parcă se grăbesc Zâmbetele milenare
Să privească împrejur. Şi o fundă de beteală
Astfel iese la iveală.
Alergând, un nor zglobiu
Dintr-o dată i-a-nghiţit Iată că soseşte-ndată
Şi, apoi, din cenuşiu, Luna plină, supărată
Albicios a devenit. Că Luceafărul iubit
De trei zile n-a venit!
Buchet pentru lună
Dar acesta, profitor,
Sus, pe boltă, se adună Ia buchetul norilor
Micii nori şi, împreună, Şi-l aşează, cu-ncântare,
Un buchet alcătuiesc. Lunii pline la picioare
Olimpia Sava

Adalbert Gyuris
Acasă sunt mulţi care flămânzesc
În Egipt Iar cei lacomi niciodată nu sunt mulţumiţi

Când am plecat de-acasă Mai sunt unde oamenii nu ştiu să citească

Vremea a fost urâtă și rece. Alţii aruncă cărţile sau chiar le ard
Chiar în avion a fost răcoare Iar unii se încăpăţânează şi scriu
Ajungând pe pământul faraonilor Ca sa ajungă mai târziu în închisoare
Căldura ne-a răzbit, e toamnă
Pe plajă înconjurați de multe nații Copilul creşte şi nu ştie ce-l aşteaptă
Și parcă totuși rușii predomină Militarul doreşte să arunce arma
Parcă am fi la slavi și nu la arabi Dar cei cumpăraţi îşi înfăşoară pe trup
Chiar întâlnim români și unguri Strâns explozibilul ce împrăştie teroare
Cu ei mă simt mai aproape de casă
Cerul e curat, fără nici un nor Apoi durerea şi întunericul se lasă
Are culoarea azurului de seninătate Unii protesteaza ca alţii să-şi facă de cap
Doar vântul bate încet și sigur Doar ursul stă în imensitatea albă
Valurile au un dans tare regulat Lăsând uneori în urma sa o pată roşie
În depărtare se aude muzica lor
Nu știu dacă e de joc sau jale... Adalbert Gyuris

Mereu nemulţumiţi

Un urs polar stă la pândă

Mai la sud un vânător aşteaptă

Paulian Buicescu

Să fim mulțumitori!

Dă-mi voie prietene, să încerc să-ți povestesc

Câteva sensuri multiple ale unui mulțumesc:
Nici în proză nu-i ușor...dar mai ales s-o faci prin vers
Atâta timp cât "mulțumesc", în cognitiv e-un "Univers"!

E Universul existenței, ce-o avem în exprimare

40
MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Peste modul de a fi, în raport cu fiecare!

E un "Sesam deschide-te"!, spiritual e o comoară
Dacă-i conștientizat, biunivoc, nu într-o doară...

Poate fi cheia, codul pin, în taine voliționale

Spre fericele-mplinirii; prea-plinuri existențiale!
Poate fi multipotentul, magiculji creator
Ce-n sens benefic "sparge tot"; de rele distrugător!

Se-ntreabă un amic de-al meu: "-E greu mulțamul de-a purta"?

"-Desigur, nu! dar de-i trăit, e vreu și de a-l exprima...
Față de Ceruri și de semeni, să fim tot timpul iubitori
Și zi de zi, noi și urmașii, să fim (măcar) mulțumitori!

Sfinții fără de arginți, Cosma și Damian

Născuți în secolul 4, tatăl trăind în păgânism...

Iar mama lor, Teodota, dăruită-n Creștinism!
După moartea soțului, mama lor a văduvit
Dar viața lui DUMNEZEU, cu mult sârg și-a dăruit!

Iar după ce-a trecut la DOMNUL, în Ceata Îngerilor

A fost scrisă-n Calendar, în lungul șir al Sfinților!
Pentru că fiii și-a crescut, ca semenii să și-i iubească
Doctori de suflet și trup, prin DOMNUL să tămăduiască!

Prin educație aleasă, așa cum dau unii părinți

I-a învățat să lecuiască, fără niciun fel de-arginți!
Cosma și Damian, primit-au, Minunatul Ceresc Dar
Să vindece și trup și suflet, prin Dumnezeiescul Har!

Ei pus-au mai presus de leacuri : Credința, Rugile fierbinți

Ca DOMNUL Să vindece, prin ei, fără de arginți!
Ei nu primeau nicio răsplată (de MESIA învățați):
!

Dar le cereau Recunoștiința : ca darul ce trebui' adus

Să fie schimbarea minții și trăirea în IISUS!
Paladia, o muribundă, când s-a însănătoșit,
I-a dat lui Damian 3 ouă și TREIMEA, a Slăvit!

Din pricina acelui dar, fratele Cosma, s-a-ntristat...

Și-a zis, că Damian, cu el, să nu fie înhumat...
Dar când s-a stins și Damian, cămila ce-o tămăduise,
Cu glas de om, ca lângă Cosma, să-l îngroape, ea le zise!

Așa că la Thereman (în Mesopotamia),

Odihnesc cei 2 frați-Sfinți, cum dorit-a Pronia!
Născuți în Mica Asie, Cosma și cu Damian,
Sunt Cinstiți în prima zi, din Brumar, an după an!
Paulian Buicescu

41
 MEMORIA SLOVELOR
Constantin Geantă
Izvorul care urcă la stele
I recente s-a defulat, iar până mai ieri pașnicii cetățeniau
- Te las nepoate. Nicodim
privea puțin cam tulburat la băiatul
care își acorda vioara.
- Bine, unchiule!
- O să întârzii puțin, deoarece la întoarcerea de la
târg trec pe la fratele Vasile.
Chipul lui Ion părea transfigurat. Abia terminase
treburile gospodărești, când aceiași nestăvilită pasiune îi
clocotea prin vine. Din străfunduri un puhoi îi inunda
ființa. Trăia transpus în lumea inefabilă a muzicii. Abia
percepuse ultimele cuvinte ale lui Nicodim, când se
pregătea să pună arcușul pe strune.
- Ioane, să nu uiți, când o să vină Nicolae, să-i
dai coasa din șopron și să-i spui să treacă mai pe seară!
Aceste cuvinte, venite parcă de departe, îi amintiră lui
Ion că este prea devreme pentru a se cufunda în lumea
muzicii.
- Bine, unchiule, mergi fără grijă, pentru că voi
face întocmai cum spui dumneata!
Abia a ieșit Nicodim, vraja muzicală care inundase
încăperea, s-a revărsat și în afară.
De, ce să îi faci, acesta este Ion, umblă cu capul
în nori, dar în rest este băiat bun! Eh, dacă nu l-ar fi lovit
calul ală nărăvaș atunci când era mic, poate alta ar fi fost
soarta lui, rosti Nicodim și poarta se închise după el.
Totul părea nefiresc. În visul melodic acordurile
căpătau nuanțe, iar sunetele se materializau în densitatea
unor culori acvatice. Plutea în spații fără de contur, iar
noțiunea timpului dispărea. Totul se cufunda într-o
fluiditate celestă. Sentimentele vechi căpătau o altă
nuanță, iar trecutul reînvia.
,,Această floare este un înger.” Romina prindea
contur în acest univers fabulos. ,,Păcat că totul este altfel
de cum ne-am dori!”
Încet, încet aceste figuri deveneau tot mai șterse.
Din acele vremuri numai un parfum discret se mai păstra
între cutele amintirii. Spiralele albastre îl purtau printre
codrii străbătuți de răcoarea înserării. Un tumult îi
învolbura amintirile, iar o briză verzuie îi străbătea
reveria.
Destinul își urmează implacabilul mers. Undeva
un eveniment reprobabil a aprins o ură care mocnea de
multă vreme. Balaurul pasiunilor a fost deșteptat de o
faptă abominabilă, în care tâlhăria s-a întâlnit cu sora sa
42
NR. 10/11 (15/16) 2019
cea bună – crima. Astfel, un individ de vreo 25 de ani a
fost găsit mort. S – a constatat că fusese ucis și jefuit de
niște țigani, care de de mult timp tulburau liniștea
comunității.
Ura acumulată în timp, corelată cu faptele
pornit ca într-un torent uriaș să-i pedepsească pe făptași.
Un vuiet a cuprins comunitatea rromilor, iar după
aceea uraganul s-a dezlănțuit. Au fost molestate
persoane, au fost alungați toți cei care, având pielea
tuciurie, aveau și sufletul la fel.
Nimic și nimeni nu a fost cruțat. Femei, bătrâni și
copii au avut de suferit. Vinovat și nevinovat, au avut
aceiași soartă – linșajul.
După un timp, când iureșul părea că se mai
potolise, câțiva din grupul ,,justițiarilor” se apropiară de
casa lui Nicodim.
- Ia te uită, a mai rămas o cocioabă în picioare!
- Nu vezi că am ieșit din țigănie, zise altul?!
- Să nu facem, fraților, vreo greșeală! adăugă
altul.
- Ce greșeală? Trebuie să stârpim toate
lighioanele!
- Fraților, Dumnezeu este sus, iar dacă vom greși,
ne va costa foarte scump…
- Dar mai lăsați dracului vorba!La treabă!
O melodie răsuna îmbietor.
- Aceasta este o cântare de inimă albastră.
- Fraților, eu zic să nu ne pripim.
Însă o lovitură, urmată de o îmbrâncitură, aduseră
la tăcere pe ponderator. După aceea, și cei trei care erau
de partea împăciuitorului, l-au urmat pe șef, mânați de
instinctul de turmă.
II
- Bine te-am găsit, frate Vasile!
- Bine ai venit, frate Nicodim. Dar i-a loc sa bem
o țuică și să mai depănăm amintiri!
- Nu pot să stau prea mult, deoarece i-am promis
lui Ion că mă voi întoarce cât pot de repede.
- Apoi, bietul Ion de mic a avut necazuri. Mama
sa Eufrosina a murit la naștere, iar fratele nostru Nicolae
a pierit pe front. Mare noroc a avut cu tine.
- Mare noroc am avut și eu cu el. Rămas văduv
de tânăr, Ion mi-a alinat sufletul.
- Apoi, bietul de el a rămas cu urme de la boala
care avut-o după accidentul din copilărie.
- Așa este. Abia își târăște piciorul stâng.
- Dar parcă aveați o vecină, pe Romina.
- Da, era fata lui Lae Chiorul.
- Lae, cel care cânta duminica la hore ?
 MEMORIA SLOVELOR
- Da. El l-a învățat și pe Ion să cânte la vioara
care o avea de la tatăl său, Nicolae.
- Nicolae era un dascăl renumit.
- Doar el din familia noastră a avut mai multă
școală.
- S-a trudit o groază de ani cu învățătura.
- Dar pe lângă școala de pedagogie a urmat și
câțiva ani de conservator. Apoi…
- Cunoscând-o pe Eufrosina, a părăsit
conservatorul și a fost învățător la noi în sat.
- Lui i-a moștenit Ion chemarea spre muzică.
- Iar Lae era tot timpul pe lângă tine cât timp ai
avut potcovăria.
- Am scăpat de ea după ce calul acela blestemat
l-a lovit pe Ion și a zăcut săracul un an prin spitale. Apoi
Lae a murit, iar Romina s-a dus în lume și nu am mai
auzit nimic de ea.
- Din câte îmi aduc aminte Ion o iubea?
- A iubit-o mult pe această țigăncușă, iar ea se
juca cu sentimentele lui. Săracul Ion a urmat și el vreo
șase clase, iar după accident a rămas acasă. Mult îi mai
place să citească! Mereu când vin de la târg îi aduc câte o
gazetă sau o carte. El o citește duminica și apoi îmi spune
în fiecare seară, până să adormim, câte ceva din ea.
- Acum e mare...
- Peste două luni o s-ă împlinească 20 de ani.
Dacă soarta i-ar fi fost prielnică, acum s-ar fi pregătit să
meargă în armată.
- Dar ai auzit ce s-a întâmplat?
- Nu, ce s-a întâmplat?
- Pe lângă satul vostru a fost omorât și prădat un
om de niște țigani?
- Demult?
- Posibil, însă eu am auzit la radioul vecinului
când am fost să-i duc coasa pe care i-am reparat-o acum
vreo două ceasuri.
- Serios?!
- Și mai spuneau că a sosit o trupă de jandarmi,
deoarece de aseară au început să dea foc la casele
țigănești.
- Aoleu, eu cu Ion locuim la marginea țigăniei.
- Casa noastră părintească se află chiar lângă
țigănie.
- Eu trebuie să plec! Vasile, un ghimpe mă
înțeapă în inimă.
- Nicodim, dacă au venit jandarmii, trebuie să se
fi potolit toată tevatura.
- Eu plec, curând se înserează. Ne mai vedem.
- Desigur, luna viitoare când faci tu 60 de ani îți
aduc o coasă.
- Serios?
- Știu cât ai nevoie de una.
- Cât mă costă?
- Nimic, ce Dumnezeu, nu suntem frați? Iar tu m-
ai ajutat de câte ori am avut nevoie de ceva.
43
NR. 10/11 (15/16) 2019
- Atunci și eu o să pregătesc ceva bun de mâncat,
dar și o fele de țuică. Acum te las.
III
Flăcările creșteau, dar Ion nu le observa. Prin
intermediul cântului, intrase într-o zonă în care totul
căpăta un alt sens.
,,Visul ciocârliei este zborul, visul florii este
mireasma!”
Totul părea nefiresc. Romina prinsese din nou
contur. Trufașa de mult timp îl evita cramponându-se de
infirmitatea lui. Însă el o readucea în toate cântecele sale.
Ascultase cântece la radioul din sat sau la câte un târg,
atunci când Nicodim îl lua cu el. Calul lor se prăpădise
de vreo doi ani. Neavând bani să ia altul, Nicodim se
ocupa cu dulgheria și cu munca pământului. Ion abia
trându-și piciorul drept rămânea să se ocupe de treburile
gospodărești.
Sustras realului, trăia în lumea imaginației.
Reproducea cântece pe care le auzise la radio, la târg sau
pe care le cânta mai demult Lae Chiorul. De multe ori
chiar improviza anumite melodii. Compusese şi câteva
texte. Astfel, acum interpreta o melodie proprie. Avea o
voce armonioasă și caldă:
Tu ești un fluture stingher
Ce a zburat spre-un colț de cer.
Ca să te prind ar trebui și eu să zbor,
Dar… vai al meu picior
Mă ține aici înlănțuit
Printre dureri de negrăit!
Tu zbori mai sus mereu
Aceea care-n gândul meu
Ești ca o stea de catifea
Iubirea mea.
Eu te visez în nopți târzii,
Dar nu mai vii în zori de zi.
Precucum un porumbel
Tu urci spre cer
Eu te privesc
De-aici stingher…
- Ia’ ascultați, mă, le arde de cântat, ai dracului
de cioroi!
- Dar știi că nu e rău deloc ?
- Ce ai, mă, și pe tine te-a fermecat dracul?
-,,O cioară și o vioară” sau ,,națiune și
pasiune”…
- Ia’ mai lăsați trăncăneala și la treabă! Ce dracu,
acum vine noaptea!
VI
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Nicodim privea stupefiat la casa care se mistuia poetul...

în flăcări. Nicolae, apropiind-se încet, l-a bătut pe umăr.
- Te-ai întors demult? Durate altare –n templu
- Dar ce s-a întâmplat?
- O răfuială cu cei care ieri… Durate altare-n templu
- Da, da… parcă mi-a spus ceva Vasile. Dar cu S-au năruit în vis…
Ion ce s-o fi întâmplat? O, nu, nu se poate… a zis Erau pe vremuri clipe
Nicodim cu o voce tremurândă și s-a prăbușit la pământ. Cât veşnicii de dense!
Anii au trecut, iar de Nicodim nu s-a mai auzit
nimic. După îngroparea rămășițelor lui Ion, a plecat și Toiagul şi baltagul.
dus a fost. În schimb, cei care trec pe lângă ruinele casei E rinocerul mort.
lui Nicodim, spun că în Noaptea de Sânziene se aude o Mulţime de germanici
melodie nefirească în acel loc. Imperiul îl distrug.
Acestea le povestea un bătrân într-una din zilele
de sărbătoare nepoților care veniseră în vizită pe la el. Iar Oh, valuri după valuri,
după ce și-a șters lacrimile, a continuat: Pe plajă urme stinse!
- Poate că sufletul lui Ion se întoarce câteodată Când Steaua Penelopei
dintre stele pentru a revedea locul unde s-a născut, iar Veghea dinspre apus
de aici, ca o undă, revarsă melodii prin râul amintirii... Atunci veniră monştrii
Şi învinşi sunt vârcolacii.
VERSURI De apocalipsă vremuri,
Dar, Marea-i tot mai mare!
Poetul
Diluviul se sfârşise…
aninând stelele Cuprinsă-i de rumoare
pe firmamentul din vis Şopârla de smarald.
și-a durat iubirile în cânt... Din blânda picătură
Ieşi o nouă viaţă.
valurile toamnei
inundă lunca sufletului Când stânca solitară
dar mireasma florilor Înalţă o strigare
este mai puternică Atunci marea răspunde:
în înserare „ Etern e-nvinsul om!”

aninând visele Din nou în toamnă

în cântul ciocârliei
a zidit templul caut în adâncuri
cuvântului liniștea din mine...
fără de moarte
m-am scufundat de multe ori
poetul însoțit de sirene
este acel care poate opri dar tu poezie
veșnicia ai răsunat
în secunda trandafirilor în ritmuri celeste
iar pe cerul amiezii și m-ai readus
să dureze un nou soare în mine
soarele care va lumina
în mileniul speranței... caut în adâncuri....

poetul Acum un veac

este visul mării de cleșter
care emană la aceiași masă
din fântâna inimii acum un veac
și pornește eram eu și
înspre insula veșniciei cuvintele mele

44
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

deodată ai apărut tu încă nenăscuți

porumbel al viselor rebele nu o puteți auzi
iar soarele
s-a invit am scris
în miez de noapte pentru cei de mâine
fredonând
acum un veac... pe harfa amurgului
melodia
Pentru voi dragostei de viață

am scris am scris...
pentru cei de mâine
Constantin Geantă
am iubit și visat
azi
ascultând muzica
dintr-un peron de gară
pe care voi

Nadia Urian spună tare. Eram și noi mărișori și ne plăcea fotbalul.

Grija
Ionuc și Aurel sunt
prieteni vechi. Prieteni, încă din
anii de școală când stăteau în
aceeași bancă. Se întâlnesc mereu
prin sat și discută. Sunt pensionari
acum și au mai mult timp să stea
de vorbă, să-și depene amintirile.
- Mai știi, Aurele, că eram școlari în clasă la
domnu' învățător și stăteam pe rându' dinspre geam?
Amândoi, în banca aceea îngustă… Și, ne uitam spre
streașină să vedem rândunica aia care venea la cuib, în
fiecare an. Știam că atunci când domnu' îi plecat la
ședințe, să nu scoatem o vorbă, să stăm cuminți, că ea ne
vede și ne pârăște domnului învățător.
Și domnul afla totul, știa totul… Știa și ne căuta
acasă și sub pod, iarna, când ne dădeam pe gheață. Acolo
venea și ne asculta tabla înmulțirii. Ori prin sat, dacă ne
vedea… Așa o luam la fugă când îl vedeam, de… tata-
soarelui…! Cu domnu' am învățat în clasele mici și pe
domnu' profesor de matematică l-am avut și diriginte, în
clasele mari. Învățam de la dânsul carte dar nu numai…
Nu, nu făceam noi atâtea câte fac copiii din ziua de azi!
Era altfeeel!
Știu că eram în clasa a VII-a și aveam oră de
educație fizică. Nu știu cum, profesorul de sport nu ne-o
venit la oră și noi am ieșit cu toții în curtea școlii, ca să
batem mingea. Domnu' diriginte, din curtea casei lui, că
stătea după școală, ne-o văzut și… într-atâta a fost lângă
noi.
- Măi copii, intrați în clasă! Mai rezolvăm niște
exerciții, mai repetăm câteva formule.
Unii dintre noi au pornit spre clasă, alții au
început să zică „Huoooo!” Așa, încet! Nu îndrăzneau s-o
45
Domnu' i-o auzit, n-o zis nimic, am intrat în clasă și am
început să rezolvăm probleme. La sfârșitul orei, domnul
ne amintește că după-masă la ora 5 este anunțată ședința
cu părinții și să venim și noi, să arătăm fiecare ce am
învățat.
După amiază, vin părinții și venim şi noi toți.
Începe ora. Unul răspunde mai bine, altul, mai puțin.
Unul știe mai bine, altul, mai slab. Fiecare, după putere.
La urmă, profesorul ne scoate în față pe noi, vreo 10 din
20 și… câți eram în clasă.
- Uitați-vă, oameni buni! zice domnu'. Cu ei fac
carte. Dar cu restul, ce mă fac? Eu aș vrea ca toți să știe și
să treacă cu bine examenele. Ce mă sfătuiți
dumneavoastră?
- Păi, domnu' profesor, să faceți consultații! Noi
nu știm să le arătăm acasă..! Să faceți consultații,
domnu'...! Faceți dumneavoastră cumva și ajutați-ne!
- Bine, bine, oameni buni! Asta vreau și eu. Uite,
azi i-am chemat de la ora de educație fizică. Să vină de
pe teren și să rezolvam câteva exerciții. I-am văzut de
acasă… Ei, vreau să vă spun că niciodată până azi nu m-a
huiduit nimeni. Până azi. Pentru că i-am chemat în clasă.
Păi, ce să fac? Ce sfat îmi dați?
Cei de față au amuțit. Nu le venea să creadă.
- E adevărat, măi copii? Ia, spuneți-mi care a
huiduit? Vinovații au ieșit în față, cu capul plecat. Le era
rușine? De cine?
Știu numai că, înaintea lor, din clasă a ieșit badea
Valer, tatăl lui Gavrilă. Nimeni n-a băgat de seamă ce
face. A ieșit pe coridor, aplecat de spate, așa cum umbla
el și a început să caute ceva. S-a uitat în dreapta, s-a uitat
în stânga și, de unde, nu știu, a găsit un palțău, adică o
nuia care de fapt fusese o stinghie subțire, la ceva planșă.
Și ne așteaptă pe coridor, după ușă. Unde nu începe a ne
părui, pe rând. Pe fiecare.
 MEMORIA SLOVELOR
Nu căta că nu toți am huiduit. Da', l-am supărat
pe domnu profesor, l-am jignit pe omul care ne învăța și
se silea să ne facă oameni. Mă, Aurele, mai știi? Unu' nu
îndrăznea să se plângă sau să zbiere. Să vezi un părinte că
îl oprește, să nu dea? De unde? Doară, nu dădea să ne
omoare! Supărați eram cu toții, de supărarea domnului
profesor, de nu vă spun! Pe cine? Pe noi! Cu toții vedeau
cât muncește profesorul pentru noi și că vrea să facă
ceva, din fiecare.
- Eu îmi amintesc că a doua zi dimineața, când
ne-am întâlnit, povesteam că, pe când am ajuns acasă, am
mai căpătat și acolo un rând de haine! Să zică cineva rău
de profesor? Cine?
Formulele, ridicarea la putere le știam pe de rost,
oriunde. Consultațiile la matematică erau multe.
- Măi, Matei, de ce nu stai la școală? Unde pleci?
- Plec acasă, domnu', că nu mi-o pus mama
merinde și mi s-o făcut foame.
L-am văzut pe domnu' profesor că iese din curte,
merge până acasă și se întoarce repede cu un pachet
învelit în hârtie albă. I-a adus mâncare lui Matei. Mai
știi? Ori, dacă mânca ceva, o Eugenia sau un biscuit și
vedea că un copil se uită la el, le împărțea cu acesta. Grija
pentru soarta lor nu se încheia nici după terminarea
liceului. Se interesa de ei și le urmărea destinul și cărările
pe care apucau, realizările și împlinirile sau supărările
fiecăruia.
- Ce face băiatul dumitale, bade Maxâme?
- Ce să facă, domnu' profesor? Învață, se
pregătește să margă la facultate. Nu rămâne acasă, să
lucre pământu'. Da' nu-l opresc! Nu vreau să-mi spună,
oarecând că de ce l-am oprit!
- Bine faci, bade Maxime! Bine faci! Lăzăruc îi
cuminte, învață bine și-i păcat să nu-l dai la carte.
Slobozăște-l la Cluj, la învățătură! Are cap! Bun cap! Da'
ce vrea să urmeze? Ce vrea să se facă?
- D-apăi ce? Ia, să lucre la Gazetă! Zice că
taaare-i place!
- Nu-i rău, bade Maxime! Îi tare frumoasă
meseria și lui îi place. Știu! Numa' că Lăzăruc îi taaare
bun la matematică! Doamne, la câte concursuri l-am dus
și o venit cu reușită! Fă bine și îndrumă-l la o meserie de
Ana Maria Barbu
Răsuflarea muntelui
Ai crede că muntele e numai
piatră.
Chiar amorf
Că nu are inimă și respirație.
Dar munții noștri nasc
istorii, povești.
Pădurile vorbesc în foșnete.
46
NR. 10/11 (15/16) 2019
calcul, că el se pricepe și pe deasupra, câștigă. Mulți ar
vrea să aibă capul lui, dar nu-l au! Dacă nu i-a plăcea,
poate să se întoarcă la Gazetă! Cine-l oprește? Ș-acolo-i
bine! Da' știu că-i place matematica! Fă ceva, bade
Maxime!
- Da' ce pot să fac, domnu', ce pot?
- Ce poți? Ia ce poți, bade Maxime! Ia-l și adu-l
la mine! Da' hai și dumneta, cu el! Să fii împăcat!
- Așa oi face, domnu'! Dumneata știi mai bine să
vorovești și să-l lămurești decât mine! Apăi, ce-a mai fi,
om mai vedea. Barăm, oi fi mulțămit în suflet, că te-am
ascultat!
- Da' s-o dus Lăzăruc și badea Maxim la domnu'
acasă și din trei vorbe, l-o lămurit pe băiat. Mai știi,
Aurele? Ce i-o spus, ce nu i-o spus, bugăt că i s-o luminat
fața și bucuria și împăcarea i s-o așternut pe chip. Pe chip
și în suflet. În sufletul lui Lăzăruc.
Da, a mers la facultate și s-a făcut inginer. Unul
bun, care în școală n-a căzut niciun examen la materiile
grele, cele la care baza a pus-o domnul profesor. După
prima sesiune, când băiatul a terminat cu bine toate
examenele, urmărind formulele din caietele în care învăța
cu domnu' profesor, s-a întors acasă și i-a spus tatălui
său, fericit:
- N-am să-i pot mulțumi vreodată domnului
profesor, tată! Așa de mult îmi place ceea ce fac la
facultate! N-am crezut că domnu' are atâta dreptate! La
fel repetă și azi și va mai repeta mereu. Și el și alții, din
cei ce au avut norocul să învețe, îndrumați de domnul
profesor. La fel repetăm și noi, oriunde și oricând,
alăturându-ne unui cor, pe multe voci. Cu respect și
recunoștință!
PS. Ne-am fi dorit ca domnul profesor să mai fie
în viață, să citească povestea și să înțeleagă cât respect și
recunoștință sunt cuprinse în ea! Nicidecum atâta câtă ar
merita!
Cuvintele sunt prea puține! Mult prea puține…
Nadia Uria
Freamătă și plâng în zile și nopți,
Iar în unduios alint gândesc
Sau spun basme cu anotimpurile rotitoare
Sau balade și legende ale oamenilor locului.
Pe munți întâlnim un spațiu viu și linștit
Al iubitorilor muntelui
Ce-și lasă casa
Cu efort și bucurie devin stăpânii înălțimilior.
Mai sunt pustnicii, poate sfinții,
Cei ce renunță la tot
Și se cufundă în rugăciune și meditație
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Ana Maria Barbu muză

mă pune’n dilemă:
este ea oare cea falsă, ori bună?
Răspunde’mi, te rog,
tu,
Rodica Ghinea prieten,
muritor fericit,
Acest tărâm de Erato și Euterpe
răsfățat și iubit!
Mi-am rătăcit de găsești versul meu,
paşii pe cărări vers ori vears?
dar fluturii albi, De se merită să mai scriu?
fericiţi, Ori să le dau toate,
nu mă vedeau, la ars?!
păsările
nu-şi opreau zborul. Teresia Bolchiș Tătaru
Norii alunecau
în forme schimbătoare,
trandafirii Florica Candea - Arad
căutau ploaie sau soare.
Nu eram singură, Momente lente 1
totuşi,
natura mă-mbrăţişa În castelul tău
iubitoare. Cu două inimi
Dumnezeu m-a trimis Fețele par înșirate
pe acest tărâm, Precum țiglele pe sprâncene de
„Grădina Maicii Domnului”, acoperiș
România. Am să te iau
Pe o legătură de cireșe
Rodica Ghinea Să te atârn
Pentru o zi
La urechea lobului
Teresia Bolchiș Tătaru Și
Când stânci stau să cadă
Cititorilor mei, Tu
Să-mi fii scut
Omagiu și anafura sufletului! Și spadă
Mie mi s’a dat și mi s’a poruncit
să împart și să înmulțesc talantul Momente lente 2
să strâng în roadele lui
bucuria aproapelui. În pauza de respirație
Răsplata? Medicul îmi spunea
Lor și mie Zi 33
după căldura inimii Respiră
și a ei dărnicie, 33
după româneasca, omenie. Gura îmi era melc
Cel de Sus să răsplătească, Statul pe brânci era cu un cot rănit
aici și în a Sa veșnică Dragostea mă durea de la un pantof
Împărăție! Cârpit
Știu,
*** Iubite,
De pe streșini
Eu am crezut că nu știu scrie, vers, poezie, Cad licheni
dar iată-mă, chinuită de

47
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Zgura colorează torente N-am carne pentru foamea lor canină ;

Apropie-te
Pe suferinţă nu se dă chitanţă ;
Florica Candea – Arad Arunc în ei cu halca de lumină :
Ce-arunc se-ntoarce-n albia divină !

Enigmele Giocondei

Arta trimite, ne-ncetat, ştafete,

Rodica Calota Sub smalţul şifonat de gravitaţii,
Ne străduim, de-atâtea generaţii,
Tămăduire Să jupuim lumină din portrete.

În cer lemnos, urcăm un vis de Privirea-i mare, inima e mică:

scrum, Cerul mărunt, vărgat, cameleonic,
Călduţe flori ne îmblânzesc cărarea, Mototolit sub zâmbetul sardonic
Pentru o rază, stoarcem cerul, Este enorm în ochii de furnică.
marea,
Iar de-o găsim, se face praf, pe drum. Surâsul enigmatic al femeii,
Un scripete ce s-a surpat sub astre,
O rugăciune-abia mai pot să spun, Măsoară, prin magnetice cadastre,
Mi-e fruntea arsă de un fulger acru , Avântul către soarele ideii.
Şi n-am decât un hipermesomacru,
În care,-mpărăteşte, să apun. Roiesc, prin ridicare la putere,
Lumini învineţite de mistere.
Dulăi, ce au ciolanul pe retină,
Ţâşnesc din obsoleta transhumanţă : Rodica Calota

Carina Ienasel ți-or trimite cu de-a sila în brațe

săgeți înmuiate în cer...
într-o joi, cu dragoste...
să-ți pară că-n tine sunt toate,
te chem la capătul lumii, după cum tu în mine trăiești –
nu-i timp în cetate-a mai sta – deodată departe și-aproape
fii gata la șapte, când lunii ca și cum nu ar fi decât „ești!”...
îi arde-n obraji dragostea!
Carina Ienasel
și-atunci, neîncăpându-și în sine,
aruncă pe cer vâlvătăi,
de-ți pare că-n dansuri feline Ionela Flood
știu norii să se-ndrepte spre văi,
Îndurare
să-și curgă tot dorul deodată
în ploi torențiale și-n vânt, Durerea strigã în neştire
purtând convenabila mască cãci Adevãrul s-a luat la harţã
a celui ce plânge zâmbind... cu Omenirea dusã în ispitã
pe-ntunecatele cãrãri.
deci, du-te degrabă acasă
Cãci ne-au cãzut şi pleoapele şi gândul
și strânge orice ai de preț,
plecăm cu avionul, spre seară... Când plânsulu-i venise rândul
ca hoții de suflet, discret... S-adune povara strânsã pe comori
S-o curgã în şirurile de cocori.
ne-or ajunge din urmă tornade Câţi îngeri s-au nãscut pe cale
și, uneori, curcubeie-acer De nu ajunserã nici aripi nici ninsoare
sã stingã flacãra aprinsã cu Neîndurare
48
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

de-atâta Neputinţã , Ura, Înşelare? Printr-o lucarnă a temniței

De-atâta plâns şi gânduri ferecate Zăream licărind pulsul tentației
De-al meu şi-al tãu şi al Durerii Pluton cu Moartea la braț
Pe marea de lacrimi adunate zeflemitor mă înfruntă:
Din cer plouã mãrunt şi blând -Privește! Dorul de zbor în clocote se frământă
Cu pace şi mister. Măsoară în tine spirite înfricoșat
Abisurile și întunecimile împietrite!
-Îți ești temnicer suflete
Ai țesut din comodități și reguli absurde
Cavou din marmură de Cararra avântului vieții
Transformare Și ții sub zăbală adevăruri profunde!
Am îmbãtrânit sã fim cobaii Timpului Taie stringurile vrăjitorești
Cortina lãsatã în bãtaia vântului În deget, sufletul tău
Deschideţi ferestrele Acunde iarba fiarelor
sã între iarãşi soare -Deschide temnița și zbori
Deschideţi obloanele Pune piatra de temelie, viselor !
lãsaţi lumina sã zboare.
Lãsaţi irisul sã-şi ia îmbrãţişare Te aștept iar primăvară!
din cupa nesecatã de ninsoare.
Am pornit într-o călătorie
Ionela Flood Din portul Tinereții
demult...
Cu toate pânzele sus.
Maria Giurgiu Pe catargul corăbiei mele
Arboram insemnele
Impulsuri astrale Primelor primăveri
Îmi curgea prin vene atunci
Azi s-au întâlnit în răscrucea Un vis îmbobocit de iubire
cerului Timid ca o briză călduță.
opusurile. Prinsese rădăcini sub zăpadă
Helios și-a oglindit câteva clipe Și creștea repede
În ochii Selenei, dorințele Într-un an, cât alții, în zece
A mistuit în privire Visul meu de iubire!
Fluxul emoțiilor din oceanul nopții. Îmi invadease de primăvară grădina
Eul se frâmântă și plânge Cu soare fericire și flori
Încremenirea din mine îl strânge Pe catarg, la pornire
Energia vitală sapă strungi Am arborat steagul cu mărțișoare
Sufletul e în agonie De sub palide petice de nea
Rănindu-și unghiile până la sânge. Surâdeau curajoși primii ghiocei.
I-aș deschide larg porțile infinitului Am făcut înconjurul lumii
Să exploreze tărâmuri incognite La bord, în popasuri prin porturi și ani
Dar mi-e zborul prizonier Mi s-au alăturat clandestini
În cușca propriilor limite! Alți pasageri și răi și buni.
Războinicul Ares mă ademenește M-au însoțit în călătoria prin anotimpuri
Cu pătimașe șoapte: Prieteni , bucurii, iubiri , tristețe, eșecuri, dușmani!
-Taie stringurile! M-a priponit de ceva timp
Iubește-mă până la moarte! Iarna grea cu viscol și geruri
Imnul dezrobirii În Nordul înghețat
Mi se zbate-n crux cordis Printre banchize și cețuri
Scapă sedus de chemarea din vis! Și prin vene, tot frigul Arcticii
Mă cotropește nevoia schimbării S-a incuibat.
Visul acela pribeag avea iz de muze -Te aștept cu dor Primăvară
Privirea lui se cernea printre ramuri și frunze. Să mă reânvii din ierni cu ninsori
Și să spulberi
Din trupul obosit de poveri
49
 MEMORIA SLOVELOR
înghețul cernit și să mă scalzi cu soare și flori!
Maria Giurgiu
Mariana Popa
Petra – mister și emoție
Aer misterios, imagini
fascinante, întrebări fără răspuns,
grandoare copleșitoare. Sunt
cuvinte pline de sens, care trezesc
dorința vie de a vedea această
așezare numită Petra. Ascunsă
într-un defileu lipsit parțial de
lumina soarelui, așezarea era inaccesibilă. A fost
descoperită în anul 1812 de către un călător elvețian,
Johann Ludwig Burckhart după multe cercetări în zonă.
Așezarea a dormit încă un secol sub pământ. Dar, Petra,
după cum se spune, datează din secolul al IV- lea î. e. n.
Construcțiile remarcabile înconjurate de munți
stâncoși, adăpostite la capătul defileului îngust, au rămas
practic intacte. Această trecătoare care șerpuiește se
numește Siq, fiind singura cale spre această minunăție.
Fiorul deosebit pe care l-am simțit după ce am scăpat de
strânsoarea stâncilor m-a copleșit. În fața mea s-a deschis o
priveliște de-a dreptul nemaivăzută, extraordinară și chiar
dramatică pentru că am simțit o încărcătură sufletească
puternică. Inima mea a început să bată mai rapid. Primul
edificiu mi-a tăiat respirația, nu puteam stabili culoarea lui.
Era mângâiat de razele soarelui spre asfințit. Priveam
uluită grandoarea clădirii de culoare roșie sau roz sau
portocalie. Era un amestec fluid ca o țesătură orientală.
Culorile reale ale construcției au fost și sunt încă discutate.
Depind mult de lumina soarelui și ora privirii în drumul
astrului pe cer. Se spune că este cetatea cea mai romantică
dintre toate edificiile pierdute în secole de istorie. I se
spune „Trezoreria” dar se crede că acest edificiu a fost
construit ca mormânt cu numele „Al-Deir” de la regele
nabateenilor. Numai pe jos se poate ajunge la Petra
străbătând defileul sălbatic. S-au introdus și ajutoare prin
mijloace de transport specifice: trăsuri cu cai sau
măgărușii. Dar, frumusețea este să străbați pe jos acest
drum, lucru pe care l-am făcut și noi. După patru km. de
drum am avut bucuria să descopăr, ca pe o mireasă, care se
devoalează încet, frumusețea Petrei. La început vedeam
doar o porțiune dintr-o coloană perfect rotundă. Pe măsură
ce înaintam, mi se arăta tot mai mult în splendoarea ei. Era
încă pudică. Deodată, am auzit explozii de bucurie. Am
mărit pasul să ajung acolo. În cinci minute „ mireasa” mea
mi s-a dezvăluit total. Lumina soarelui inunda totul, piațeta
din fața monumentului era plină de turiști entuziaști.
Imaginea apărută era o răsplată uimitoare după efortul
depus.
50
NR. 10/11 (15/16) 2019
„Mănăstirea” este alt nume care i se atribuie pentru
că în interior se află multe cruci sculptate.
O mulțime de turiști, localnici, cămile și măgăruși
populau piața din fața minunatei clădiri sculptată în stâncă.
Bucurii, schimb de impresii chiar îmbrățișări măreau
entuziasmul turiștilor.
După „ședința foto” am urmat un traseu fabulos
printre multele structuri arhitecturale. Aici am perceput
timpul ca stând pe loc. Doream să mulțumesc istoriei,
secolelor, mileniilor pentru acest vis real, palpabil. Mă
aflam pe pragul lumii, pe punți de stâncă construite, poate,
pentru zei. M-am născut acolo a doua oară din propria-mi
iubire revărsată în sânul naturii atât de darnice. Călcam pe
măruntaiele pământului scoase la lumină de zvâcniri avide
telurice. Toate aceste construcții misterioase s-au
dezbrăcat și s-au trezit din somnul de milenii al lui Cronos.
Drumul era accidentat, dar nu m-a împiedicat să înaintez
pe cărările așezării vechi. Purtam în venele mele lumina
soarelui acumulată și stocată pentru a mă ajuta să înving
timpul. Simțeam cum se întorc în mine cărările copilăriei
spre noi izvoare de energie. Ca să înțeleg legendele locului
îmi imaginam un meșter vestit, care rătăcește prin pustiu
peste un morman de tăceri. Doar munții sunt luptătorii care
înving vântul lacom deși acesta mușcă din ei lăsând urme
în forma lor. Ascunderea așezării la capătul defileului
îngust a reprezentat, de fapt, salvarea Petrei. A rămas
necunoscută timp de sute de ani și i se mai spune „ cetatea
roșie ca trandafirul.” Ea a reprezentat un centru prosper
pentru antichitate și călătorii timpului pe drumurile
comerciale de atunci. Spuneam, că am rămas fără grai în
fața clădirilor sculptate în stânci. Fațadele sunt împodobite
cu coloane corintice impresionante, frize și incrustații.
Totul a fost sculptat direct în gresia munților. Ni se spune
că interioarele sunt puțin ornamentate. Sunt interzise
vizitele în interiorul stâncilor sculptate. Primul
descoperitor european a afirmat cu uimire: „Starea de
conservare este aceeași cu a unei clădiri recent terminate.”
Prima clădire pe care deja ați văzut-o cu ochii minții,
„Trezoreria”, mai are încă un nume-” Tezaurul
faraonului”. Fațada ei înaltă de 42 metri și lată de 27 metri
este tăiată direct în stâncă și este împodobită cu statui în
stil grecesc și coloane perfect rotunde lucrate, parcă, cu o
unealtă necunoscută nouă. Această denumire provine dintr-
o credință străveche, care spune că faraonul Ramses al III-
lea a deținut mine la Petra pe care le-a exploatat îndelung,
asunzând acolo comori.
Se vede că, vântul și ploile, furtunile de nisip, care
ar fi putut eroda fațada, au fost împiedicate de stânca de
deasupra fațadei. După sute de ani, poate mii, cred că,
fațada a fost protejată de divinitate. Există dovezi că Petra
a fost o cetate cu cel puțin 20.000 de locuitori. Specialiștii
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

susțin că edificiul faraonului ar data din jurul anului 1000

î.Cr. Alți speciliști și istorici susțin că Petra era locuită Îmbăiate în culoare,
încă din secolul I î.Cr. de către nabateeni, un trib arab care În mătase şi candoare,
ar fi cioplit multe fațade din stâncile de gresie. Localitatea Azi, lalelele ţin sfat,
era dotată cu canale și conducte pentru alimentarea cu apă Povestind ce - au îmbrăcat.
de izvor. Izvoare istorice scriu că în anul 106 d. Cr.
romanii cuceresc cetatea, astfel Petra a devenit un centru Gâze cu aripi de ceaţă,
comercial cunoscut până în jurul anului 300 d. Cr. Şi antene lungi, de aţă,
Cutremurele puternice de pământ din secolele următoare În vestminte de atlas,
au făcut ca Petra să dispară fiind acoperită de tone de Cântă grav, la contrabas.
pământ și pietre. Dar, continuându-ne drumul actual,
dincolo de „Trezorerie” se deschide o cale largă. Ne-am Cucul numără-n pădure
plimbat pe strada principală cu colonade. Izvoarele istorice Zilele: ,,să crească mure’’,
spun că această cale era înțesată de prăvălii cu tot felul de Apoi lasă câte - un ou
mărfuri de la mirodenii la mătăsuri. M-am oprit în fața În alte cuiburi: ,, cadou ‘’ !
amfiteatrului construit de nabateeni și apoi mult mai târziu,
refăcut de către romani. Ghidul, un tânăr român foarte Luna MAI scrie pe flori :
documentat, ne precizează că teatrul putea găzdui 4ooo de Primăvară, în culori …
spectatori.
Se crede, după unele izvoare istorice, că Petra este Simfonie de primăvară
locul unde Moise a lovit stânca cu toiagul și a țâșnit apa
bună de băut pentru oamenii lui însetați. De asemenea se În vale, întretâiat izvorul
susține că aici ar fi mormântul sorei lui Moise, Miriam. În Șoptește codrului, spre frunze.
localitatea pe care au construit-o nabateenii s-au descoperit Un ciob, din ce a fost ulciorul,
apeducte, diguri și cisterne în care se colecta apa din Sărută stropi căzuți pe buze.
deșert. Mult timp, Petra avea asociată istoria cu imaginea
publică a lui Moise. Cer cade -n ochiul cristalin;
Azi, această localitate vestită și unică este loc de Se oglindesc în el cu sete
promenadă și de desfășurare a filmelor, în special Viezuri și vulpi, ciute ce vin,
americane. Exempul cel mai elocvent îl constituie decorul Și Genovevele cu plete.
filmului „Indiana Jones și ultima cruciadă”.
Un lucru foarte important de menționat este că, Trec sori în fire de lumină
Petra a fost inclusă în anul 1985 în patrimoniul UNESCO. Prin filtrul cald de clorofilă.
A devenit una din cele 7 minuni ale lumii moderne. Mă Doinește un sturz la ocarină
număr printre fericiții călători pe aceste meleaguri Vernală sete spre iubire …
misteriase, dar vizitabile.
Jocul vieții
Mariana Popa
Este seară,
Pentru-a câta oară,
Melania Rusu Caragioiu Stelele stau gata să soarbă
Razele de lună,
Primăvara în culori Şi norii de spumă ?

Luna MAI scrie pe flori, Astrele zimţate îşi piaptănă pletele

Cheamă fluturii din nori
Rândunelele, din sori.
În salcâmul înflorit,
Albinele strânse-n roi,
De cu zori, au poposit.
Sus, pe un ram, între flori.
Sunt în cuib, trei puişori;
Jos, în iarbă şi în rouă
Stau, mici, cojile de ouă.
51
Oglindindu-se în întinsele ape…
Valurile cad în profund
Luna le face semn, din cerul rotund
Şi le sărută cu aur…
S-a înoptat
Sirenele au obosit de înotat;
Ele se joacă acuma
Cu luna,
Şi se ascund în valuri, una câte una.
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Noaptea cade din înălţime, Într-un perpetuu balans…

Apele urcă şi cântă în ...rime. Nu aude liniştea stelelor mele,
Ci, doar, frământarea mişcării eterne…
Viaţa este un dans,
își plânge frunzele-i ce-i cad …
Lucia Elena Locusteanu și-ar vrea în cuiburi turturele,
iar ciocârlia să răsune
Sufletu-mi cald își deapănă clipa… din nou în vetrele străbune…
Copacul trunchiul să-și adune!
Zilele mele sunt praf de stele Crengi falnice să-i înflorească.
Iubirea-mi lumină, e zi senină. Spre cer albastru să răsune
ȘI sufletu-mi cald își deapănă clipa… doar triluri vii de ciocârlie învăluită-n albă ie!
Îar clipele-mi de viață Hotarele să-și întregească
s-au adunat mărgele Copacul dacic să-reînvie-n străbuna glie românesscă
în lanuri de cuvinte
mai bune sau mai rele Eu port cu mine și-ale vieții valuri,
împodobind lumina Le car, nevrând să le las a pieri,
și drumurile mele … Sădite ele pot lesne lăstării, scoțând noi idealuri
Sufletu-mil cald își deapănă clipa Și care mai apoi vor grăi și...ne-or îmbogății.

Nu numai ramuri și-a pierdut copacul… Lucia Elena Locustea

Gheorghe Dumitrașcu Mamu

Doamne, ce trist sunt
Recunoștință Când mă gândesc la țară,
La patria noastră dragă,
În fiecare zi mulțumesc lui Ce strămoșii și părinții ne-o lăsară!
Dumnezeu
Că văd un răsărit de soare nou, De ce, Doamne, nu știm
Un soare strălucitor și răbdător, Cum trebuie să fim?
Un dar pentru un suflet trecător. Să păstrăm ce-am primit
De la cei ce s-au jertfit!
Nu știu cum să mulțumesc
Pentru șansa oferită, De trecut am uitat,
De a trăi lângă ai mei Prezentul este uneori trist,
În pace și în liniște tihnită. De viitor nu ne pasă,
Lăsăm să vedem ce ne iasă!
Sunt mulțumit și fericit
Că pot trăi să văd cum crește Când un popor uită
Cea pe care o iubesc mult, Istoria lui sfântă
Nepoata visurilor mele. E un popor pierdut
Sau un popor vândut!
Doresc ca toți copiii țării să trăiască,
Să învețe de mici să iubească Nu știu ce se întâmplă
Țara, poporul și credința, Cu biata noastră țară
Munca cinstită și omenia. Parcă nimeni nu dorește
S-o scape de ocară.
Recunoștința mea ar fi mare,
Să trăiesc să văd cum crește, Dreptatea a devenit poveste,
În pace, iubire și credință, Hoția este-n floare,
Tânăra generație a țării mele. Minciuna este șefă
În țara noastră dragă.
Meditație
52
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Să ne trezim, că-i timpul Dar dezamăgirea este mare

Să ținem la țară și trecut Și regretele parcă nu-și au rost!
Să ne apărăm avutul,
Ce greu, înaintașii l-au obținut! De aceea, parcă este mai bine
Să stăm și să medităm profund,
Să nu uităm o clipă Că în tot ce am crezut
Pe cei ce-au făurit A fost doar un vis pe care l-am avut.
Această țară scumpă
Unică pe-acest pământ! Părinții și strămoșii noștri
Se zvârcolesc în mormânt,
Îngrijorare Neînțelegând, uneori, nici ei
Ce se petrece pe acest pământ.
Stau în fața ta, imaculată coală
Și mă gândesc la tot ce văd, Trecutul nostru strămoșesc
Sperând ca țara mea să iasă E consemnat în cărțile de istorie,
Din impasul marilor erori. Dar, din păcate, puțini dintre noi
Tot ce se întâmplă pare răutate, Îl înțelegem cum trebuie.
Dorim parcă singuri să ne facem rău,
Se pare o gravă încercare E timpul să ne trezim!
Ca țara noastră să meargă din ce în ce mai rău. Să ne înțelegem menirea
Și să gândim că suntem datori
Și nu-mi dau seama ce se întâmplă Să prețuim munca lor mult mai bine!
Cu țara mea, a ta ,în viitor,
De parcă neamul meu ar fi ursit Părinții și bunicii noștri
Să meargă acum din rău în mai rău. Cu arma în mână au luptat,
Cu pieptul lor au apărat
Să ne trezim din somn odată, frate, Pământul sfânt al țării.
Să ne amintim de tot ce-a fost,
Istoria noastră este plină de victorii Cu sângele lor au udat
Și noi să înțelegem că avem un rost! Țărâna scumpei noastre țări,
Lăsându-ne , pe veci,
Rostul nostru este de-a progresa Pământul nostru strămoșesc.
În vremea noastră, a tuturor
Să facem tot ce e posibil Mulți dintre ei au dispărut,
Pentru a ne păstra rangul de popor! Dar ei trăiesc, că sunt eroi
Și de aceea suntem hotărâți
Noi știm să respectăm pe alții Să nu-i uităm în veci de veci!
Și de aceea ne dorim dreptate,
Să fim respectați în lume Față de ei suntem datori
Ca toate națiunile sub soare Să facem tot ce trebuie, că se poate
Pentru apărarea Independenței noastre,
Dezamăgire Ca România-Mamă să dăinuiască!

Credem că totul va fi bine înv. Gheorghe-Dumitrașcu Mamu

Pentru tine, pentru mine, pentru toți,

Iuliana Ciubuc Sau izvorul cristalin!

Floarea mea divină, Ţi-am ales nume de flori

GENŢIANA
(de ziua fiicei mele, Genţiana)
De la albul pur ca neaua
La albastrul cer senin
Tu îmi străluceşti ca steaua
53
Inspiraţi de Dumnezeu.
Cu dragoste ne-nconjori,
Ne ajuţi, când ne e greu!
Azi, de ziua ta de nume,
Iti dorim zile senine,
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Ca atunci când mergi în lume, Că eşti de nepreţuit!

Să fim toţi mândri de tine!
Privighetoarea mea, Alina
Numele tău e remediu,
Nu degeaba l-am ales. Fetiţa mea, când prima oară ai ţipat,
Legi Pământ de cer în mediu, În 10 Iunie, cu drag am aşteptat.
Stea divină, te-am cules! La tine, repede eu m-am uitat,
Să văd cu cine semeni, copil minunat!
Floarea mea, rară, divină,
Gingaşă şi generoasă, Erai firavă şi frumoasă, aşa cum mi-am dorit,
Eşti născută din lumină, Cum eşti şi-acum, fetiţă, copilul meu iubit.
Eşti o floare valoroasă! Aveai pielea mătăsoasă, finuţă dealtfel,
Şi-un nas micuţ şi cârn, precum un năsturel.
Pentru noi, tu nu eşti doar
Copilul nostru minunat, Privighetoare te-ai născut, copil iubit
Eşti şi slovă –n dicţionar. Şi-aşa să fii mereu, copil deosebit!
Viaţa tu ne-ai luminat! Pentru familie tu scut să fii, copilul meu!
Vegheat sa fii mereu de bunul Dumnezeu!
Slova fin meşteşugită,
Mă ajută să-ţi transmit, Iuliana Ciubuc
Cu peniţa miruită,

Constantin Iordan Eu sunt românul care vine

Ecouri cu dor de EMINESCU
De-am tremurat și-am mers pe
jos
Cu talpa pe pământ și goi,
Trăind absurd, fără prisos,
L-avem pe Eminescu-n noi.
Din vremuri proto-carpatine
Când GEEA-a săvârșit pământul,
Ființa, iarba și cuvântul.
Eu sunt românul care vine
Din vremuri vechi cu rău și bine
Rostogolit, cu râca-n genă
Și cu valoare indigenă.

De-am rătăcit în lung și-n lat Eu sunt românul-Arhimede

Mereu loviți de „vremuri noi”, Ce unde-ar fi aude, vede,
De Eminescu n-am uitat Întors mereu de „dor de casă”
Că-n inimi știm păstra eroi. La „iarba verde de acasă”.

De ne-au trădat falșii români, Eu sunt românul din tranșee

Iar noi le-am zis „-Halal de voi!”, Sacrificat pentru-o idee,
Cu Eminescu – torță-n mâni Răscumpărat spre neuitare
Nu am dat timpul înapoi. Cu act, prin câteva hectare.
Eu sunt românul pus la muncă
De ne-a fost sete de cuvinte De-o discutabilă poruncă
În graba de-a trăi cât doi, Pentr-un cămin, copii, cultură,
L-avem pe Eminescu-n minte Trăire-n pace cu măsură.
Tradus în mii și mii de foi.
Și sunt român de România
De ne e foame de iubire, Ce își iubește MAMA, glia,
Trăim și-n viața de apoi; Cu crez transmis de „mamă-tată”:
-Să n-o trădezi, sau furi vreodată!
Din EMINESCU avem știre: ..................................................
De nu iubim, suntem gunoi! Azi sunt românul care pleacă
Cu zestrea-n cap și brișca-n teacă,
Eu sunt... Un new-Cârțan la altă poartă
Cât n-am fost șterși din „marea hartă”.
54
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Bogăția nu-ți ajunge

...De sunt românul tras în țeapă
Și sânge ce n-ajunge apă,
Eu sunt român la mine-acasă
Stăpân pe-aici. –Poftiți la masă!
Constantin Iordan
Marcela Straua
Dacă struna
Dacă struna mea ciupită
În zadar iși strigă dorul
Dacă mintea chinuită
N-odihnește visătorul...
Dacă plâng note-n arpegii
Și-ndoiala mă apasă
Deschizând sutura rănii,
Căutând leac pentru angoasă..
E că mă gândesc la țară
Și încerc dorul să-l exprim
Când tristețea mă doboară
Și nu știu să o reprim.
Camelia Florescu
Dacă inima iți plânge
Chiar dacă ai o comoară..
Doru-i cel ce te omoară.
Crucea
Purtat-n valuri de căință
De văzul lumii nu te ascunde,
Căutând izvorul de credință
Adevărul îl vei pătrunde..
În genunchi să cânţi tropare,
Nu-i uita pe Sfinţii Părinţi.
Închină-te, smerit, la altare
Neîndrăznind ca să mai minți.
Cu fruntea atinge pământul
Cântă acatist la metanii.
Rugăciunea-ți spală cuvântul.
Pentru morți, împarte danii!
Ai ales calea dreaptă din mers
Spre credința adevărată.
Dând vieții-o șansă nouă, alt sens,
Păstrează CRUCEA, Iisus iartă!
Marcela Straua
Dar s-a născut - se spune - a omenirii cruce
S-o poarte cu iubire : aceasta e femeia !

Aceasta e femeia Iubiri perene

Se poate să greșească, se poate să nu Ce obsedant îmi locuiești în minte

știe
Și poate e grăbită cu ochiul strâns
pe ceas
Se poate câteodată să aibă griji- o
mie,
Să ocărască anii care i-au mai rămas
Se poate –spun poeții- să fie muză tristă
Și-n despletite ceasuri, să strige fără glas
Și uneori n-acceptă că-n lume mai există
Cuvinte de adio la ceas de bun rămas
Nu știu din ce-i făcută, dar poate să-nflorească!
Dacă-i zidești o casă, ea îți va fi scânteia
Ea va porni tot focul, ea știe să iubească
Mai uită-ades’ de sine, dar asta e femeia !
Ea poate să-și cioplească din dragoste o lume
Mai bate des din gene ca să te ispitească
Dar cât de tandru știe să-ți spună blând pe nume!
(Știu, câteodată poate războaie să pornească !)
Nu știu de unde vine, nu știu unde se duce
Ea are dezlegarea, ea e în toate cheia!
55
În seri și nopți zvâcnind în amintiri
Și ce ocean de patimă fierbinte
Adânc precum o holdă de iubiri,
Răstorni așa cum stai, pierdut, cuminte
Iubindu-mă tăcut, doar din priviri!
Cât adevăr e-n carnea dimineții,
Când mă trezesc cu pieptul ca un rug
Cu dor de noi, râzând precum drumeții !
(Și de-am fugit atunci, azi nu mai fug )
Și-alerg desculță-n lacrimile vieții
Din când în când te strig să te conjug
Când șoaptele se frâng în trupul serii
Sub spații de durere și de dor
Din vremuri ca un țipăt al durerii
Te-aud cum mă rugai răscolitor
Să scuturăm nebuni de floare, merii
Și să murim în salt istovitor
Nevindecați și mai bătrâni c-o viață
Ne răscolesc aceleași amintiri
Zidindu-ne-n aceeași fortăreață
Necununați, noi totuși ne-am fost miri
 MEMORIA SLOVELOR
Azi timpul cu smerenie ne învață
Cât de perene -s unele iubiri !
Camelia Florescu
Ilie Fîrtat
Iancu Nebunu
În acest an, toamna refuza să
mai plece. Zilele călduroase, ca de
august, alternau cu nopţi reci. Prin
grădinile de la marginea Craiovei,
pomii dăduseră în floare. Bătrânii
spuneau că va veni o iarnă lungă şi
grea. Dar, deocamdată, nici vorbă de asta. Pe uliţa dinspre
Piaţă, un vacarm de nedescris. Un grup de copii, îmbrăcaţi
destul de sărăcăcios, într-o zbenguială dezlănţuită, se
apropie de cimitirul săracilor. Erau copiii acestei mahalale.
Dacă, la început, nu se înţelegea prea bine ce ţipau
aceştia, acum se auzeau foarte clar vocile lor piţigăiate.
Cântau:
„Iancu, nebunul
Trage cu tunul,
Noaptea la unu:”
Cântau şi alergau în jurul unui om. După cum era
îmbrăcat, îţi dădeai seama din prima privire că era unul
din sutele de cerşetori ai Craiovei. Un om fără căpătâi. Un
om lovit de soartă. Dar, dacă-l priveai mai atent, era
imposibil să nu fii izbit de trăsăturile fine ale feţei, de
mersul elegant, ca de promenadă, de trupul înalt şi încă
bine legat. Mustaţa, uşor blondă, răsucită în sus, îi da un
aer de boier.
Avea în fiecare mână câte o legătură, cu ce
primise de pomană. Dintr-un buzunar imens al hainei, se
vedea gâtul unui clondir pântecos. Omul era şi aşa destul
de ameţit de băutură. Dar, cu toate acestea, se ţinea
destul de bine. Ba, mai mult, vrând să le facă în ciudă
gălăgioşilor săi însoţitori, pe care parcă nu-i vedea şi nu-i
auzea, acesta cânta cât îl ţineau plămânii:
“Iancule, boier turcit
Ce te porţi aşa urât,
Numai aur şi argint,
Din creştet până-n pământ!
Iancule, boier frumos,
Ce te porţi aşa fălos
Ca un soare luminos
Şi de fete drăgăstos!”
Cântecul lui, cântecul copiilor şi chiotele acestora,
toate la un loc, erau pricina acelui vacarm asurzitor.
Locuitorii mahalalei se obişnuiseră demult cu astfel de
56
NR. 10/11 (15/16) 2019
scene şi nu erau deranjaţi. Rar, câte un trecător, întorcea
capul să vadă scena asta tragi-comică, lăsând să se
întrevadă, în colţul gurii, câte un zâmbet.
Copiii îl însoţeau pe Iancu Nebunu, aşa era
cunoscut în mai toată Craiova acest cerşetor, până la
intrarea în cimitir. De aici în colo, Iancu se pierdea singur
printre crucile acestuia.
*
Era o duminică frumoasă. Noaptea dăduse bruma,
care împodobise pomii cu o horboţică argintie,
transformată de soare în câteva clipe în picuri reci de apă,
ce alunecau pe pământ. Piaţa Craiovei, la început liniştită,
devenea, pe măsură ce soarele se ridica pe bolta senină,
un vulcan. Zarzavagii se întreceau în a-şi lăuda marfa. La
marginea pieţei, înşirate ca o salbă, o mulţime de
dughene, care se întreceau în a atrage cât mai mulţi
clienţi, îmbiindu-i cu ţuică şi vin fiert sau cu grătare pe
care sfârâiau felurite cărnuri sau peşte, toate răspândind
în piaţă un miros îmbietor. Clienţii nu lipseau, pentru că
era foarte greu să-ţi stăpâneşti foamea stârnită de toate
aceste miresme.
Pe lângă aceste dughene, numeroşi cerşetori îşi
făceau veacul în speranţa unei coji de pâine sau a unui os
de ros, aruncate de câte un consumator sau de câte un
birtaş, dar pentru toate acestea, trebuiau să lupte între ei
sau chiar cu câinii vagabonzi ca şi ei, ce se aciuiaseră prin
preajmă, în aplauzele sau hohotele de râs ale
consumatorilor.
La una dintre mese, un grup vesel de meseni, roşii
în obraz, ameţiţi de aburii alcoolului, goleau cană după
cană cu vin fiert. Unul dintre ei, un ins scund şi gros, cu
nişte mustăţi imense răsucite, cu faţa arsă de soare şi cu
nişte mâini mari, bătătorite de muncă, de care, se pare că
tovarăşii săi de pahar ascultau, cu o voce puternică,
hodorogită, strigă către unul dintre cerşetori:
- Hei, Nebunule, ia fă-te încoace! Hai, ce stai aşa
prostit? Vino să goleşti o cană cu vin! Fac eu cinste.
Zicând asta, sub privirile aprobative ale tovarăşilor
de pahar şi-n hohotele de râs ale acestora, trage de la o
masă vecină un scaun pe care mai mult îl impinge pe
cerşetor. La un semn, birtaşul umple masa cu ulcele cu vin
fiert. Cerşetorul, crezând că poate să se servească fără
restricţie, întinde mâna spre una dintre ulcelele aburinde,
ce emanau un miros puternic de scorţişoară. Dar, spre
surprinderea sa, este izbit cu putere peste braţ de câtre
cel care-l invitase.
- Hei, Nebunule, ce te grăbeşti aşa? Ai răbdare!
Pentru a primi ulcica, va trebui să-mi povesteşti mie şi
tovarăşilor mei, ce mare boier ai fost tu la viaţa ta. Hai, dă-
i drumul!
- Da, măi oameni buni, aşa este! Am cunoscut
bogăţia, dar nu am ştiut să mă bucur de ea. M-am purtat
ca un bezmetic. M-am înhăitat cu cine nu trebuia şi, în
 MEMORIA SLOVELOR
floarea vieţii, am reuşit să mă ruinez. Familia dezonorată
mi-a întors spatele. Foştii prieteni, cei cu care am cheltuit
întreaga avere, nu au vrut să-şi mai amintească de mine. Şi
aşa am ajuns să-mi târâi zilele de azi pe mâine. Daţi-mi
ulcica aia cu vin că se răceşte şi am să vă povestesc
păţania mea.
- Bine, hai să auzim povestea, dar ai grijă, că eu am
mai auzit-o! Să nu care cumva să încerci să mă tragi pe
sfoară, că ai încurcat-o cu mine!
Lacom, Nebunul, fără să ţină cont de faptul că
vinul era destul de fierbinte, cu mâinile tremurânde, dă
peste cap, aproape fără să respire, oala cu vin. Apoi, ca
trezindu-se dintr-un somn adânc, îşi scutură pletele ce
începuseră să-i cărunţească, şi începe să povestească:
- Venisem de la studii de la Viena. Eram tânâr şi
plin de viaţă, cu multe speranţe. Am plecat la Bucureşti,
îndemnat de familie, să fac avocatură. Acolo, ca un
blestem, m-am înconjurat de un grup de aşa-zişi prieteni.
Am dus o viaţă de dezmăţ. Am căzut în patima băuturii şi a
jocului de cărţi. În câţiva ani, am reuşit să toc o mare parte
a averii. Părinţii mei, au încercat în fel şi chip să mă
oprească. Dar nu au reuşit să mă smulgă din braţele
acestui viciu. Ba, din contră, m-am ambiţionat în a merge
pe aceeaşi cale a pierzaniei. Între timp, părinţii au reuşit
să-mi aranjeze o căsătorie onorabilă, cu gândul că doar-
doar mă voi opri. Dar ce folos? Eu îmi neglijam nevasta, de
cele mai multe ori voit. Cunoscusem la Bucureşti pe
altcineva, soţia unuia dintre prietenii mei de petreceri. Am
fost surprins de acesta. Povestea s-a încheiat printr-un
duel, în urma căruia acest prieten a murit. A trebuit să
plec din Bucureşti, ca să scap de răzbunarea familiei
acestuia. Am venit la ţară, la ce mai rămăsese din moşie.
Aici aveam, construit de tatăl meu, un conac foarte
frumos. Poate aţi fi auzit de neamul Zătrenilor. Din
Zătrenii Vâlcii mă trag eu. Părinţii, nemaiputând suporta
ruşinea ce le-o pricinuiam, s-au stins la scurt timp, unul
după altul. Prin Bucureşti, în zilele mele bune, am găsit un
bulgar, un om isteţ şi de acţiune. L-am adus la conacul de
la Zătreni şi i-am dat pe mână întreaga mea avere, făcând-
l arendaşul pământurilor mele, cu condiţia ca, periodic, să-
mi trimită banii necesari nebuniei mele. Dar nemernicul s-
a înţeles cu soţia mea, care între timp i-a devenit amantă,
să se folosească de viciile mele şi să salveze ce se mai
poate salva din avere, dar în folosul lor. Aşa că şi la conac,
de data asta la îndemnul soţiei, am continuat jocul de
cărţi. Jucam cu arendaşul meu, acum om cu stare. Când
îmi trimitea bani în Bucureşti, avea grijă să păstreze şi
pentru el o parte considerabilă. Atunci, n-am bănuit nimic.
Dar soţia, printr-un şir de semne doar de ei ştiute, îi
spunea cărţile mele. Eu credul, pierdeam pe rând, seară
de seară, bucată cu bucată, întreaga avere. Nu mai aveam
decât conacul. Cu speranţa că norocul îl va părăsi până la
urmă, la îndemnul soţiei, am pus conacul la bătaie pe tot
57
NR. 10/11 (15/16) 2019
ce câştigase arendaşul meu până atunci. Acesta, la
început, se făcea că se codeşte, că ajunge cât am pierdut,
că-i pare rău şi că se gândeşte chiar să-mi restitue o parte
din pământurile câştigate la masa de joc. Dar cum am
insistat şi eu, dar mai ales soţia, a acceptat. Şi, într-o seară
de decembrie, am devenit falit. De acum, a început
calvarul. Fostul arendaş, devenit peste noapte proprietar
peste conac şi întreaga avere a familiei Zătreanu, ne-a pus
în vedere, mie şi soţiei, să părăsim conacul pînă la Crăciun.
Soţia a făcut o criză puternică, simţindu-se trădată. Abia
atunci am înţeles eu jocul mârşav al acestuia. Se folosise
de soţia mea doar ca să pună mâna pe bunurile mele. Eu
am venit la Craiova unde aveam nişte rude mai
îndepărtate cu speranţa că mă vor ajuta. Dar n-a fost aşa.
- Dar n-ai spus ce s-a întâmplat cu soţia ta! Sare cu
gura unul dintre cei de la masă.
- Dar cred că povestea vieţii mele ar mai merita o
ulcică, dacă nu chiar două.
- Bine, bine, hei, birtaşi încă două ulcele pentru
acest nenorocit.
- Mulţumesc oameni buni, mulţumesc, mare
pomană vă faceţi cu un biet cerşetor ca mine.
- Hai, spune ce s-a întâmplat cu soţia? Insistă cel
care mai întrebase asta o dată.
- Soţia? Am auzit că n-a suportat trădarea acelui
ins şi ar fi murit de inimă rea la scurt timp după ce am
părăsit conacul. Ea a mai rămas acolo, sperând la un strop
de milă din partea individului, dar n-a fost să fie.
- Hai, gata fraţilor, hai să mergem la treburile
noastre.
Zice, ridicându-se, cel care părea a fi conducătorul
petrecăreţilor.
- Dacă n-ar fi nebun, parc-ai înclina să-l crezi. Dar
aşa, un nebun, acolo, ce-şi câştigă traiul după nişte
baliverne pe care le toarnă unora şi altora!
*
Aveau dreptate bătrânii! După acele zile de
toamnă târzie, un vânt puternic şi rece dinspre Dunăre
răvăşeşte oraşul. Apoi, norii negri şi grei cern câteva zile,
fără oprire, un strat gros de zăpadă. Te dureau ochii de
atâta alb. Pomii abia-şi mai puteau purta povara albă, ce le
aplecase crengile, ca într-o rugăciune, până la pământ.
Oraşul se pustiise. Puţini erau cei care se mai încumetau
să iasă din casă. Şi aceia, împinşi de nevoi.
*
Era una dintre ferestele iernii. Soarele reuşise,
după mari lupte, să-şi strecoare razele slăbite printre norii
plumburii şi să încerce să mai topească din mantia de
omăt albă şi grea ce învelise oraşul ca într-un giulgiu.
Străzile se animaseră.
Într-un colţ al cimitirului, trei gropari tocmai îşi
terminaseră treaba. Osteniţi, rezemându-se în cazmale,
plimbau din mână în mână un clondir cu tărie, din care
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

sorbeau, pe rând, cu măsură. Aveau grijă ca înghiţiturile să
fie cât mai egale. Altfel, se iscau certuri terminate, de cele
mai multe ori, cu bătaie.
Unul dintre ei alege, dintr-o stivă de cruci, multe
putrezite sau rupte, abandonate într-un colţ, una mai
bună şi o înfige cu putere în pământul proaspăt săpat al
mormântului. Ceilalţi, surprinşi la început de gestul
tovarăşului lor, dau din cap a încuviinţare.
- Bine te gândişi, frate! Poate că poveştile lui
despre cât de mare boier a fost, au avut şi un sâmbure de
adevăr. Poţi să ştii?!
- Vezi că este nişte vopsea neagră, uitată la
mormântul de colo. Poate reuşeşti să-i scrii şi numele pe
crucea aia. O interesa pe cineva soarta acestui nenorocit
al sorţii.
După ce au terminat şi ultimile înghiţituri şi au
aruncat clondirul pe mormântul proaspăt săpat, cei trei,
cu cazmalele în spate, au părăsit cimitirul. În urma lor
rămânea un mormânt străjuit de o cruce de lemn, pe care,
cu vopsea neagră, stăteau scrise stângaci, două cuvinte:
IANCU NEBUNUL.
Ilie Fîrtat

Zenovia Zamfir

La fereastra trecut pri mai multe şcoli şi licee ale Râmnicului, dar
sufletului, lacrima activitatea mi-am încheiat-o la Liceul ''Alexandru Lahovari''.
iubirii nu va seca M-am apucat de scris la 57 de ani, atunci când am ieşit la
niciodată pensie. Toată viaţa am fost o cititoare dedicată, lecturând
sute de romane. Pot spune că eram pasionată de literatură
Veronica Tamaş încă din tinereţe. Faptul că am urmat Facultatea de Istorie e
tot o consecinţă a faptului că citeam romanele Agathei
Sub falnicul Cristie. În multe din cărţile ei Aghata descria peisaje din
copac care ne învăluie în fiecare primăvară cu parfumul Mesopotamia, acolo unde, împreună cu soţul ei, un mare
înmiresmat al florilor de tei, poveștile spuse au un farmec arheolog au vizitat toate sit-urile istorice Îşi aminteşte că era
aparte și rămân în memoria tinerilor prezenţi la lecţia de îndrăgostită de arheologie, dar, pentru că era mai
istorie predată în mijlocul naturii. Da, dragii mei, în urmă îndrăgostită de viitorul ei soţ - Corneliu Tamaş (devenit
cu 60 de ani doi tineri studenţi la istorie şi-au legat ulterior un renumit arhivist şi scriitor) a decis să urmeze
definitiv destinul încă de pe băncile facultăţi şi au promis secţia de Istorie a românilor." Doream să fim cât mai
că vor pune în slujba culturii toată ştiinţa şi priceperea aproape unul de celălalt pentru că ne iubeam. Arheologia m-
lor.Nu a fost elanul tinereţi, timpul a demonstrat că ar fi dus prin colţuri prea îndepărtate de lume".Profesoara
responsabilitatea afirmaţiilor a fost una reală şi Veronica Tamaş a fost severă dar corectă cu elevi săi, mulţi
profundă.Doamna Veronica Tamaş a devenit profesoară îşi amintesc cu emoţie şi nostalgie de orele în care vitejia
parcurgând toată gama de specializări, până la cea de înaintaşilor se împletea armonios cu frumuseţea ţinuturilor
doctor în istorie iar la rândul său,domnul Corneliu Tamaş, româneşti din descrierile doamnei de istorie.A fost
a ajuns profesor doctor,istoric, cercetător, scriitor și profesoara care le-a dezvăluit o lume mult mai vastă decât
publicist .Cercetările lor, cărţile publicate, sunt astăzi texte sfera lor restrânsă, le-a arătat că praful şi mirosul filelor au
valoaroase pentru cei ce studiează istoria şi trecutul glorios farmecul lor,i-a învăţat să viseze. A încercat să fie model,
al poporului român.Fiică de învăţători, Veronica-Mioara mentor, prieten, colaborator, confident, sfătuitor atât de
Tamaş născută la 1 iulie, 1935, la Pleniţa, judeţul Dolj, a necesar în actul de zidire a unei identităţi spiritual-culturale.
studiat Istoria la Facultatea Universităţii “C.I. Parhon” din În perioada 1975- 1979 a condus destinele Şcoali
Bucureşti. În anul 1958, după absolvire, împreună cu soţul, Gimnaziale nr. 5 din Râmnicu Vâlcea unde au învăţat sute
Corneliu Tamaş, a fost repartizată în judeţul Argeş. A de vâlceni. Pasiunea pentru istorie a determinat- o să
lucrat la Piteşti ca profesoară de istorie la diverse şcoli şi studieze şi cerceteze neâncetat, chiar şi lucrările sale sunt
licee. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Vâlcea, după inspirate din istoria poporului român, de exemplu,romanul
transferul soţului . „Inimi Rănite” reprezintă saga Mavrocordaţilor în câteva
Din 1992, Veronica-Mioara Tamaş este membru al fresce din trecut , altfel decât fad şi sever , cum apar în
Uniunii Scriitorilor din România. Într- un interviu intitulat manualele şcolare, reci şi sobre , sau în studiile de
''Veronica Tamaş se inspiră din istorie pentru romanele sale'', specialitate.Despre scrierile domniei sale se poate spune că
publicat în anul 2010 în cotidianul ''Adevărul'', Veronica ne ofere o lectură plăcută, erudită, cu multe amănunte
Tamaş mărturisea că s-a apucat de literatură foarte târziu, istorice. Informaţia, frumuseţea stilului, maniera autoarei de
preferând ca, o viaţă întreagă să se dedice cititului dar şi a evoca locuri, oameni, toate acestea te fac să le citeşti pe
elevilor săi. „Până în 1992 am fost profesor de istorie. Am nerăsuflate. Opera: Inimi rănite (1995); Mic dicţionar pentru
58
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

interpretarea viselor (1995); Mesaje nocturne (1993); Încearcă pe toți să-i vezi,să-i asculți.
Fereastra sufletului (1999); Glosar de cuvinte rare şi ieşite
din uz (1999);Vara fetelor bătrâne (2001); Iataganul SFINȚEASCĂ-SE-N PURURI ,SFÂNT ,NUMELE TĂU
însângerat (2003); Lexicon de cuvinte rare şi ieşite din uz Și noi să purtăm în suflet credință
(2005); Lacrima iubirii (2006).A rânduit Bunul Dumnezeu Ca viața în cinste să aibă putință.
să fiu aproape de Omul , Veronica Tamaş în ultimi zece ani Să piară din lume ce-i crud și ce-i rău,
de viaţă, astfel am descoperit că în spatele unei profesoare Să fim toți creștinii un tot,o ființă.
exigente, dornică de a- şi educa elevi în spiritul conştiinţei
de neam şi de ţară, se ascundea o doamnă sensibilă şi foarte ÎMPĂRĂȚIA TA-N PURURI RĂMÂNĂ TOT VIE,
inteligentă. În casa plină cu cărţi din toate domeniile dar cu Și voia Ta-n ceruri și-aici,pe pământ,
preponderenţă istorice, străjuite de chipul domnului Corneliu Să facă spre oameni un sfânt legământ,
Tamaş care zâmbea din tabloul de pe perete am petrecute Creștinul în viață să afle,să știe
multe clipe frumoase. Cu glas dulce şi suav îmi povestea Credința în faptă,trăiri și cuvânt.
despre copilărie, despre mama sa care a crescut-o singură
dar cu multă dragoste, despre satul natal iar nu în ultimul ȘI PÂINEA NOASTRĂ DĂ-NE-O ÎN ZILELE
rând despre famile şi copii de care era tare mândră, fiica TOATE
medic, băiatul farmacist, nepoata elevă la un colegiu de Și astăzi și mâine și-n ultimă zi .
prestigiu din Bucureşti.Cu o personalitate puternică dar şi cu S-o știm prețui așa cum o fi,
o modestie specifică oamenilor de valoare, doamna Veronica S-o știm împărți cu alții și poate,
Tamaş a îmbinat armonios viaţa personală cu pasiunea Prin ea să-nvățăm ce-nseamn-a iubi.
pentru ştiinţă, artă şi cultură.Autoare a numeroase cărţii,
iubită şi apreciată de foşti elevi, de mulţi intelectuali, după ȘI NE IARTĂ ,DOAMNE ,NOUĂ ,GREȘELILE
plecarea soţului la viaţa veşnică, doamna romanului istoric NOASTRE,
vâlcean şi- a petrecut ultimii ani de viaţă într un con de Ne-nvață iertarea și-aici,pe pământ -
umbră.Citea foarte mult,iubea călătoriile, adora liniştea, Greșiților noștri s-arăți drumul sfânt,
singurătatea, natura, îşi aranjase un mic altar la capătul Spre cerul senin,spre zările-albastre
patului pentru a fi mereu aproape de Dumnezeu, icoana Și viața să treacă în cinste și-n cânt.
Maicii Domnului o veghea zi şi noapte.Cât timp sănătatea i-
a permis a vizitat ţările şi capitalele europene, ţara de la un ȘI NU NE DUCE ,DOAMNE ,PE NOI ÎN ISPITĂ,
capăt la altul, avea un dar frumos de a povesti şi a descrie Învață-ne traiul de om înțelept,
oameni şi locuri.Chipul său emana prestanţă, avea un surâs În noi inimi pure să bată în piept,
fin şi un zâmbet seducător, părea rece şi distantă dar era Alungă minciuna frumos poleită,
sinceră în aprecieri şi prietenie.Multe şi frumoase sunt Arată-ne calea și drumul cel drept.
amintirile mele despre domna Veronica Tamaş al cărei nume
poate fi înţeles ca “Adevărata icoană” sau “Adevăratul ȘI SPUNE-NE ,DOAMNE ,CĂ NE IZBĂVEȘTI
chip”. Este greu să vorbeşti despre un Om drag la trecut însă Și dă-ne,în viață,un dram de senin
este şi mai dureros să afli că a plecat spre o lume mai bună Și tihnă și pace în orice cămin,
fără a-şi putea lua rămas bun de la tine pentru că erai într-o Cerescul Tău semn că tot ne iubești
altă ţară .Poate aşa a vrut Bunul Dumnezeu, aşa a fost să fie! Și voia Ți-om face de-a pururi,
Am rămas doar cu amintirile şi speranţa că a plecat liniştită AMIN.
şi împăcată cu sine şi cei din
jur.Drum bun în ţara de peste Ajută, Doamne, pământul străbun
veacuri, Doamna Profesoară
Veronica Tamaş! Ajută , DOAMNE , pământul străbun –
Ajută ca satul nicicând să nu moară -
Ajută-l pe cel venit de la țară
Zenovia Zamfir Să fie cinstit și harnic și bun .

Teona Scopos Ajută românul să fie ROMÂN ,

Fruntea să-i fie spre TINE mereu -
CĂTRE TINE DOAMNE Să știe răzbi și când este greu
Și-n propria țară să fie stăpân.
TATĂL NOSTRU CARE NE EȘTI ÎN CERURI,
Coboară-ți privirea spre oamenii mulți, Limba și portul , istoria toată ,
Spre cei prea bogați sau foarte desculți, Să crească-n români respect și mândrie -
Topește din inimi și ghețuri și geruri, Să ducem în lume iubirea de glie -
59
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Să nu fim nicicând slugi la vreo poartă. Spălându-și obrazul de fapta murdară .

Cine nu știe respectul de sine , Să simtă pedeapsă prin multă rușine -

Nu poate pretinde respect din afară . Să spună tot ei ce mult au greșit -
Mândri să fim de neam și de țară , Cu fruntea plecată și trupul smerit ,
Să-ndrepte , prin faptă , tot răul în bine .
Luptând să ne fie din bine mai bine .
Român cu român , când ști-vor să-nvețe
La neamuri străine să nu ne-nchinăm – Respectul de sine , de neam și de glie ,
Legile țării să fie curate - Vor înțelege în lume să fie ,
Din tot ce-am avut ... multe-s furate , Frunți luminate , mândre , semețe .
Sau , pe nimic , multe le dăm .
S-avem conștiința valorii de neam -
Oricare neam își apără glia - Să nu-nfăptuim lucruri de-ocară -
De ce românul și sufletu-și vinde ? OAMENI să fim aici și afară ,
Cum poți răzbi ? Ce poți pretinde ? Neadmițând nici juguri nici ham .
Ce mai înseamnă , azi , România ?
Să fim înțelepți , cu sufletul bun -
Ajută-ne , DOAMNE, cât încă se poate ! Învață-ne , DOAMNE , de unde venim
La ceas de răstriște , dă gândul cel bun - Și-n demnitate etern să trăim -
Să știm respecta pământul străbun , Ajută , DOAMNE , pământul străbun !
Să știm ușua crucea din spate .
Teona Scopos
Românii pieduți în suflet și țară ,
În inimi și-n gând să aibă lumină –
Să simtă credință prin vrerea divină ,
Perfect aliniate
Marinela Belu – Capșa ca ostașii
înaintea paradei militare,
Ceea ce rămâne mângâiate de mâini obosite,
înnegrite de tușul tiparniței,
Sub mângâierea vântului, având
mândrele spice se leagănă între coperțile colorate
în cânt de ciocârlie, bucurii și tristeți metaforizate,
înălțând ciorchinele de boabe CĂRȚILE așteaptă
coapte răbdătoare
în cuptorul verii. îmbrățișarea
Culcate la pământ, vreunei cititoare;
ele încolțesc așteaptă
și pregătesc o nouă și suportă
bogată recoltă privirile reci,
ce bucură cuptorul cu pâine indiferente
mirosind a viață. ale plictisiților cumpărători
Mereu și mereu care prin fața lor
spicele cad pradă secerelor, defilează,
dar boabele lor le răsfoiesc,
duc viața în veșnicie, le abandonează
așa cum muritorul, fără nicio remușcare,
culcat în pământ, apoi răspund precipitat
este salvat de nemiloasa uitare la beep-urile
de ciorchinele de litere unor iPhonuri
rămase în tainice cântări, banale
ducând în nemurire ce se-aud
numele truditorului cuvintelor. din buzunare…,
tristă metamorfozare!
Tristă metamorfozare
60
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

Marinela Belu – Capșa În joc mā prind cu florile

Miriam Nadia Dăbău
(pseudonim Miriam Miriam )
Am atins...
Am atins imposibilul cu palma...
Cu inima am iubit ce era de iubit
Am ales infinitul ca loc de a sta
Si visul sā nu te uit!
Am privit culorile pâmântului
Si mi-am lipit degetele de ele...
Din sutele de sclipiri ce se rāspândeau
Le-am adunat în palme sā le ascund,
voi putea oare?...
De frunze îmi lipesc obrajii
Și vântul chem sā-i mângâie!
De dragul tāu mā pierd pe câmpuri
Uit numele sā ti-l șoptesc
Petale roșii cresc pe patul
Mireasā-n care eu sā-ti fiu!
De dorul tāu , de dragul tāu
Cresc florile în jurul meu
Și trandafirii cad pe jos
Acoperind câmpul cu flori!
Miriam Nadia Dăbău
Livia Ciupercă

Dacā-mi lipesc palmele de iubire, In honorem

Inima nu mā lasā...
Vreau sā te sterg din minte sau sā te uit... La începutul începuturilor
Tu nu poti fii cu mine... zămislitu-s-a măria sa – cuvântul –
cel care fuse hărăzit de PreaBunul cu
Si iarā-si palmele mele, erau numai ale mele harul şi darul de-a ne cunoaşte, în
Fārā nimic ce ar putea murdāri primul şi-n primul rând. Când se
Nici inima nu mai voia,nici mintea nu mā låsa, deciseră şi hotarele acestei lumi, s-a
Mi-este dor,dar trebuie sā te uit... creat cuvântul raţional, cel al
creaţiei, îmbăiat şi-nmiresmat în
M-ai iubit... mantie creştin-poeticească, cunoscut sub denumirea de
verset biblic. De aceea în istoria literaturilor lumii versul se
M-ai iubit atât de mult, va aşeza, generos, anterior prozei, având plăcerea de a
Încât mi-ai dāruit chipul tāu savura conceptul de poetic între graniţele prozei.
prin transparenta eului meu... Reflectând puţin, asupra acestor două înveşmântări (poezia
Dar si numele de femeie iubitā! şi proza), vom constata un punct comun, reprezentarea
Visul tāu am fost eu sub scenică. O triadă. Îngemănare întru frumos şi-mplinire
clarul noptilor albe de primāvara... expresivă. Şi-n acest mod, creaţia va devine proces estetic.
Dacā frumusetea albastrā a fericirii, Aşadar, la început al începuturilor creaţiei, n-avem voie a
eram eu,tu nu voiai alceva! uita că Dumnezeu este primul artist a lumilor. Lui îi
Îmi sorbeai vorbele rāmase datorăm sămânţa rodniciei artistice. Şi-acest traiect s-ar
fārā cuvinte , cuveni să-l urmăm. Cu toţii. Indiferent care este aria
în inima fierbinte,doar pentru mine aveai ochi... preocupărilor care poartă, generic, un singur nume, acela
Mā întrebam,cât va dura de creaţie.
fericirea dragostei alese? Şi în învăluirile întortocheatelor zămisliri, de-a
Pentru totdeauna... lungul mileniilor, n-avem voie a uita străluminările
A fost un rāspuns scurt, evaziv... îmbăierii în hlamidă prozodică a primilor uneltitori de
Stiam cā se va termina, într-o zi, într-o noapte!... fraze meşteşugite (acompaniate ori nu de lira lui Orfeu sau
de naiul lui Pan), gândindu-ne la primii scriitori ai lumii, în
Dor de tine prim-plan aflându-se (vă rog, şi-o reverenţă!): Enheduanna
(prinţesa şi poeta de limbă sumeriană de secol XXIII î. Hr.)
Pe câmpuri fluturi zboarā liberi, sau Sin-Leqi-Unninni (sacerdotul exorcist, căruia-i
Se-amestecā prin pārul meu datorăm transcrierea poemului epic Epopeea lui
Culori de raze umple cerul Ghilgameş, cea mai veche scriere literară a omenirii).
Și plâng și florile-n pustiu! În această sublimă deschidere a ferestrei spre ceea
ce vom numi, în timp, artă, o fărâmă din această divină
De dorul tāu mā pierd pe câmpuri, înzestrare s-a revărsat, frumos, discret şi generos, şi-n
61
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

scrisul românesc, pe trepied celest aflându-se Eminul furtună, în durere, / În arderea unei păduri bătrâne, / În
nostru, singurul ce-a meritat a-şi spune, „fost-am în lume arderea şi-amestecul hidos / Al gândurilor unui neferice / E
poate unic” (Ca o făclie...). frumuseţea. Nu – în seninul, / În liniştea adâncă
Da, zămislirea sa este demnă de Povestea magului călător sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica
în stele. „Un om se naşte – un înger o stea din cer aprinde / frumuseţe...” (Odin şi Poetul).
Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut...” Binecuvântare Astăzi, de Ziua Limbii Române, şi-oricând vom
celestă: „Aripa unui înger el simte că-l mângâie...” – şi pronunţa numele lui MIHAI EMINESCU, întăresc ideea că
astăzi – la 130 de ani de la călătoria sa spre sferele înaltului trecerea sa dinspre acest spaţiu, teluric – înspre marele
necuprins. spaţiu, celest, se preschimbă-n etern ecou: „Ca un luceafăr
Şi fiecare dintre noi – am această credinţă – ştie că am trecut prin lume” (Odin şi Poetul). Da, s-avem
Mihai Eminescu (fiul lui Gheorghe şi al Ralucăi încredinţare, acest Luceafăr, numit Mihai Eminescu,
Eminovici) a înflorit frumos şi demn (în Ipoteştii brăzdează, in aeternum, Limba şi Literatura Română!
Botoşanilor), visu-i măreţ, îndeplinindu-i-se: „Şi am visat
odată să fiu poet”. N-a fost doar un vis „deşert şi fără Livia Ciupercă
noimă”, ci a fost o realitate. O „eternă mângâiere” pentru
prezentul acesta şi pentru generaţiile care ne vor urma. Să
nu ne îndoim de această realitate!
Asemenea fiecăruia dintre noi, omul-poetul-
jurnalistul Mihai Eminescu a avut parte nu numai de
cununa biruinţei, ci, firesc, şi de „umbrele-ntristării”
(Codru şi salon). Şi mă puteţi crede pe cuvânt, Lumina n-
ar în veci biruitoarea fără faldurile Umbrei. Aşa ne
explicăm de ce în zbaterile-i necurmate de multele vânturi
neprielnice, Mihai Eminescu a ştiut să preţuiască virtuţile
morale, lăsându-ni-le moştenire artistică: „Nu crede că-n

Şi cu glasul temurat
De iubire şi-mplinire
Adina Daniela
După dor de săutat?
Dumitrescu
Sânziană, fată floare
Dă noroc de casă nouă
La sfârşit de săptămână Speranţă şi la băieţi
Ca să zburde-n cucueţi
Fără ploaie, doar răcoare Ce se-ascund în ie nouă
Aproape de sărbătoare Lângă cofă de fântână
Mă gândesc la care floare Scăpată atunci din mână
Să vă fie cu plăcere Varsă apă sânziană
Să ne-nveselim marasmul Peste mână de băiat
Teama zilei mari de mâine? Să se coacă rod în sat!
Trandafiri şi margarete?
Le-om cânta pe îndelete De sus, până-n plecare
Să ne împletească plete
Dar îngălbeneşte dealul De sus, din Novaci, care
Păpădiilor zburate novaci, haiduci? Ei, mă duci
Ş-n floreşte altă zână. cu vorba, coboară oi, drumuri
Sânziana fată bună şi râuri salbe de nalbe din Ciocadia
Nu vrei să-mpleteşti cunună spre Gilort, Blahniţă-n baniţă făcută
Pentru fete cucuiete ciur să mă bucur încă de toamnă
Ce te-aşteaptă-n aici şi-acum, lipeşte-mi bobul de strugure
Nerăbdare să te-arunce strungă de viespe pe frunte, dă-mi-l,
Peste casă la holtei cu brâu pe creste nori croşetează căciuli
De soare să le dai o sărutare albe de alabastru prinse în irişi,
Sperantă de fete mari fruntea mi-e încălzită de amintirile
Frumoase cu dor de joacă scaldelor anilor dinapoi, dă-mi-le,
Prunc şi lagăn legănat un, doi trageţi linie după voi

62
 MEMORIA SLOVELOR
în corzile iernii să nu cad, mă agăţ
de murii ţepoşi, coc în jar acoperit
castanele, merele de aur,
trec pin Tismana tizana Adormirii
pe drumurile dintre păduri,
scoruşe granat îmi bat marginea
asfaltului să mă-ntorc pe râu,
la Sohodol calcar, cremene să
mă legene, să nu uit deschise
peşterile, Polovragii, Muierile
iernilor ce vor veni, mă leg
să-mi dezleg inima la întoarcere
ca la-nsemnată, sfântă trecere
pe drumul oierilor,
Mihai Știrbu
Mircea Eliade și Maitreyi
Enigmaticul Mircea Eliade
(1907-1986) şi-a împărţit viaţa,
trăindu-şi-o în România,
Portugalia, Franţa, şi India, apoi
definitiv în America, unde şi-a scris
mare parte din Istoria religiilor.
În 1928 a devenenit licenţiat în filozofie la
Universitatea din Bucureşti, cu teza"Contribuţii la filosofia
Renaşterii". A studiat ebraica şi limba persană, învăţând
italiana ca să-l citească în original pe Papini, apoi engleza
pentru a-l putea citi pe Frazer. În acelaşi an a călătorit la
Roma, unde a studiat cu febrilitate în biblioteci, apoi în
noiembrie a ajuns în India, pentru că maharajahul
Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar îi promisese o
bursă de studii. La Calcutta, la Biblioteca Imperială, l-a
întâlnit pe marele filozof indian Surendranath Dasgupta,
care-l acceptase ca doctorand. S-a dedicat studiului
gramaticii sanscrite şi a filosofiei hinduse. Datorită
aprecierii de care se bucura, s-a mutat în casa lui Dasgupta,
unde Eliade a descoperit, nu numai o biblioteca imensă, ci
şi pe frumoasa Maitreyi, fiica profesorului.
Între cei doi tineri s-a înfiripat o idilă. Povestea de
dragoste dintre Eliade şi Maitreyi Devi a fost una atipică,
unică prin însuşi zbuciumul conştiinţei lui. La început,
Mircea n-o plăcuse pe indianca zvăpăiată, pe care o vedea
urâtă faţă de alte tinere. Dar sentimentele confuze,
transformate într-o iubire platonică faţă de misterioasa,
spiritualaşi fermecătoarea Maitreyi, l-au împins către o
stratagemă uimitoare: pentru a putea comunica intim, a
învăţat-o pe Maitreyi limba franceză, iar ea l-a învăţat
bengaleza. După doar câteva zile, Mircea Eliade s-a hotărât
s-o ceară în căsătorie pe hindusa de doar 16 ani. "Cu tot ce
putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una
occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile
noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era
destinul", scria Eliade în "Memoriile" sale. Intenţiona ca
NR. 10/11 (15/16) 2019
a vieţii cărare, Sfântă Facere!
Adina Daniela Dumitrescu se naște la 1 decembrie
1944, în comuna Grădiștea, județul Vâlcea - moare la
14 decembrie 2017 la Râmnicu-Vâlcea). Poet, prozator,
dramaturg, eseist.
având acceptul mamei şi dovada unui venit lunar de 35 de
lire sterline, să treacă la hinduism, asemeni viitoarei soţii.
Maitreyi a acceptat să-i devină parteneră de viaţă doar
după o judecată minuţioasă, conformă tradiţiilor indiene,
dispusă la concesii de dragul tânărului român. Dar, când
tatăl lui Maitreyi a aflat de intenţia celor doi, reticent fiind
în la ideea unei legături între fiica sa şi un creştin, a reacţionat
radical, alungându-l din casă. "Eşti un mare maestru în arta
disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să
vii la mine acasă, sub niciun motiv".
Ajuns la mănăstirile din Himalaya, la Rishikesh
Svarga Ashram, a avut drept guru pe Swami Shivananda.
Din nou în Calcutta, a învăţat limba tibetană şi a studiat
etnografia Asiei orientale. La sfârşitul anului 1931 s-a
văzut silit să părăsească India, pentru satisfacerea stagiului
militar în ţară.
Clipele trăite alături de Maitreyi şi sentimentul
neîmplinirii, nostalgia după ce ar fi putut să fie, l-au
determinat pe Eliade să adune material documentar
(corespondenţa cu ea, scrisorile primite de la profesorul
indian, o fotografie veche, o şuviţă de păr, flori uscate între
paginile unei cărţi, jurnalul zilnic al acelor ani), pentru un
roman unic. La sfârşitul lunii aprilie 1933i-a apărut, la
numai 26 de ani, romanulMaytrei,foarte bine primit de
critica vremii şi de cititori.În acelaşi an a devenitdoctor in
filosofie "Magna cum laude" cu teza despre Yoga, în faţa
comisiei conduse de Dimitrie Gusti. Devenind consilier
cultural la Lisabona între 1941 şi 1944, a învăţat şi limba
portugheză.
Între 1945-1949 a predat la Sorbona, colaborând la
revistele Critique, Revue se l’Histoire des religiones,
Comprendre, Paru, etc. Din ianuarie 1958 a început să
predea la Universitatea din Chicago, apoi dinmai
1966adevenit membru al Academiei Americane de Arte şi
Ştiinţe, şi Doctor Honoris Causa la Universitatea din
Yale.Din 14 februarie 1976 a primit titlul de Doctor
Honoris Causa la Universitatea Sorbona.
Este autor a 40 de volume ştiinţifice, opere literare
şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1.200 de
articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, Mircea
63
 MEMORIA SLOVELOR
Eliade rămânând în literatura universală prin monumentala
trilogie "Istoria ideilor şi credinţelor religioase".
Scriitorul a fost al doilea fiu al căpitanului
Gheorghe (Ieremia) Eliade şi al Jeanei, (născută
Vasilescu). Tatăl, asemeni fraţilor săi, şi-a schimbat
numele în Eliade dintr-un elan patriotic, datorită admiraţiei
faţă de scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. A avut o
soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.
Se pare că prima femeie care a apărut în viaţa lui
Mircea Eliade şi i-a fost aproape, a fost Rica Botez
(căsătorită Stoicescu), care-l vizita în mansarda lui de
adolescent studios. Se cunoscuseră printr-o colegă a Ricăi,
Erifili Comati, într-o excursie la Mănăstirea Pasărea.
Tânăra serioasă, studioasă, deja respinsese avansurile
sentimentale ale lui Radu Boureanu, Anton Holban sau
Zaharia Stancu. Însuşi scriitorul îşi amintea despre ea:
"Într-o zi de decembrie, când căzuse prima zăpadă, a
apărut şi o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns
scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată,
coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu
nici una din fetele pe care le cunoscusem până atunci."
Săptămânile care s-au scurs până la plecarea în India au
fost cele mai dramatice: "Rica fusese numită profesoară la
liceul din Strehaia, de unde-mi trimitea zilnic scrisori
deznădăjduite. Îi răspundeam şi eu tot zilnic, fără să înţeleg
de ce-i scriu cu atâta înverşunare - pentru că iremediabilul
se împlinise...".
Sentimentele lor fuseseră profunde, dar n-au vorbit
niciodată despre dragoste, chiar dacă Mircea a încercat de
multe ori s-o facă să înţeleagă ce simţea pentru ea. A iubit-
o cu o iubire tristă.
Se ştia despre intenţia lui de a pleca în India.
Printr-o exprimare anecdotică, mama lui Mircea Eliade a
îndemnat-o pe Rica: "Mărită-te cu nebunul ăsta, ca să nu
plece!". Ea îi înţelesese vocaţia şi nu s-a opus plecării.
Însă, în prima tinereţe, pe când aspira la o carieră
universitară, a avut două iubiri, fiind obligat să aleagă între
Sorana Ţopa, actriţă la Teatrului Naţional din Bucureşti, şi
o funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi care avea o fiică.
Ajuns în camera celei de a doua, pe când încerca
să-i explice "filosofic" intenţia de a renunţa la ea, observă
că femeia se apropia încet de fereastra deschisă, cu intenţia
de a se arunca în gol, nemaiputând rezista şocului produs
de pierderea marii iubiri pierdute. Poate sentimentalismul
lui Eliade l-a determinat să-şi schimbe imediat strategia. A
ales, considerând că menirea sa era de a salva o viaţă, să-i
propună să-i devină soţie. Numai că Nina intuise acest
"sacrificiu" asigurându-l că oricum nu vor rămâne mult
timp împreună: "ştiu c-am să mor tânără". Despre aceasta
etapă a vieţii, şi aventură în acelaşi timp, vorbeşte însuşi
Mircea Eliade: "Iubeam pe Nina, mă exaspera Sorana, dar
nu puteam renunţa nici la ea. În iunie 1933, Sorana şi-a
făcut un raclaj, iar în aceeaşi lună Nina mi-a spus că e
însărcinată. Şi-a făcut şi ea raclajul, dar de atunci n-a mai
rămas niciodată însărcinată iar în 1943 a descoperit că avea
64
NR. 10/11 (15/16) 2019
un cancer uterin. Şi atunci, nu sunt eu vinovat de
suferinţele şi moartea ei?..."
Nina avusese un destin tragic, poate determinat
indirect şi de primul soţ care era militar de carieră. De unul
dintre camarazii săi, Nina s-a îndrăgostit. Sentimentele de
dragoste curată au determinat-o să divorţeze, dar soţul n-a
acceptat, ş-atunci ea l-a părăsit pentru tânărul locotenent.
Doar că tatăl acestuia, un vestit general pe atunci, l-a trimis
cu o misiune în capitala Franţei. Acolo, dând dovadă de un
nepotrivit umor negru, glumind, a aranjat să-şi însoare fiul
cu altă fată, chiar dacă el era după o beţie cu camarazii de
arme. "Cînd ziarele din Braşov au anunţat căsătoria, Nina a
avut un asemenea şoc, încît a trebuit să fie transportată la
clinică", nota chiar Eliade într-un volum de memorii.
Căsătoria cu Nina n-a durat mult, fiindcă după zece ani, în
noiembrie 1944, ea a murit. Cu toate păcatele ei, îi dăruise
soţului întreaga sa dragoste. Dezechilibrul produs de
moartea ei, l-a marcat pe Eliade profund. Prin "Jurnalul
portughez" (cea mai pesimista scriere a lui), s-a confesat
tuturor, arătându-şi dragostea pentru prima soţie, pe care-o
îngrijise în ultimii ani de suferinţă. Fiind bolnavă de
cancer, o internase la Lousa. "Am adus-o astăzi pe Nina la
"Casa de saśde e de repouso" din Lousa. A urcat anevoie
cele două etaje, rezemîndu-se în baston. Am urcat după-
amiază pe coamele dealurilor. Mi-am amintit de ultima
ascensiune făcută cu Nina, în vara 1939, cînd ne-am suit la
Bran şi de acolo am traversat munţii". După pierderea
soţiei s-a sfârşit şi slujba lui de ataşat al ambasadei
României la Lisabona. A ajuns şomer sărac, fiindcă îşi
vînduse până şi cărţile pentru a-i cumpăra Ninei
medicamente. Nina a fost femeia cea mai importantă din
viaţa lui, iar la cinci ani după ce o pierduse, i-a dedicat
monumentala lucrare care a făcut înconjurul lumii, "Tratat
de istorie a religiilor".
Cel mai bun roman al său rămâne Maitreyi,
aducând în prim plan o experienţă existenţială specifică
tinereţii, dragostea. Dar personajul Maitreyi a existat în
realitate, a venit şi în ţara noastră, după ce reuşise să-l
întâlnescă pe Mircea Eliade la Chicago.
Ea primise o educaţie aleasă, scria poezii încă din
copilărie. La doar16 ani şi-a publicat primul volum de
poezii, prefaţat de Rabindranath Tagore. A publicat patru
volume de poezie, opt lucrări despre viaţa şi opera Guru-lui
său, Rabindranath Tagore, a scris cărţi de filosofie sau cu
tentă socială şi, cărţi de călătorie. Ca scriitoare, Maitreyi
Devi a fost una dintre personalităţile Bengalului.
Aflase de romanul care-i purta numele. Datorită ei,
avem o tulburătoare poveste a iubirii imposibile dintre un
european şi o indiancă, poveste cunoscută în cercuri largi,
nu doar în mediile scriitoriceşti şi academice.
Maitreyi a sosit în iarna lui 1963 la Universitatea
din Bucureşti pentru un eveniment cultural denumit: "o
întâlnire cu scriitoarea indiană Maitreyi Davis". Era deja o
doamnă în vârstă, cu o faţă coşcovită, învelită în şaluri
groase, era altfel de cum ţi-o puteai închipui din scrierea
 MEMORIA SLOVELOR
lui Eliade. Dar când a început discursul, femeia bătrână nu
mai exista, era doar ea, adevărata Maitreyi.
La Bucureşti le cunoscuse pe mama şi pe sora
iubirii sale din tinereţe (Mircea), şi le dăruise câte un
exemplar din romanul vieţii ei, "Dragostea nu moare", o
replică la celebrul roman al lui Mircea Eliade.
După pierderea iubitei soţii Nina Mareş în 1944, în 1950 el
s-a recăsătorit cu una dintre cele mai frumoase femei pe
care le întâlnise, Christinel Cottescu (sora soţiei
cunoscutului dirijor Ionel Perlea), descendentă a unei vechi
familii boiereşti. Ea se trăgea, pe linie maternă, din spiţa
Şendrea. Unul dintre descendenţii săi, hatmanul Şendrea,
fusese cumnatul lui Ştefan cel Mare. Christinel Eliade era o
femeie foarte distinsă şi foarte frumoasă, cu trăsături
remarcabile, avea ochi albaştri, însă fuma mult şi era foarte
autoritară. Împreună, cei doi s-au stabilit la Chicago.
Conform spuselor lui Stelien Pleşoiu, din postura
de om de casǎ al familei acolo, Christinel "era foarte dură,
întotdeauna se punea pe post de şefă în casa aceea,
autoritară, timbrul vocii de comandă, pe toţi ne punea la
punct, pe toţi ne trimitea cu gunoiul. Eu consider că toată
această atitudine a pornit de la faptul că soţul dânsei era un
om foarte moale şi cu o personalitate foarte blândă.
Andrada Victoria Diaconescu
Ziua LIMBII ROMÂNE
sărbătorită de REVISTA
INTERNAŢIONALĂ
STARPRESS și LIGA
SCRIITORILOR – La Horezu
Ligya Diaconescu a organizat a
cincea ediție a Festivalului
ZILEI LIMBII ROMÂNE, la
Horezu 31august 2018
Onoare și bucurie, prețuire și respect
organizatorilor, distinsei doamne Ligya Diaconescu-
directoarea Revistei de Informație , Turism și Cultură
Româno- Canado–Americană ,,Starpress’’, condusă de
Ligya, ,,Doamna Limbii Române’’așa cum au numit- o cei
prezenți, denumirea fiind dată de președintele Ligii
Scriitorilor Români, Al. Florin Țene în urmă cu câțiva ani.
Doamna Ligya, cea care, alături de domnul Al.
Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români au
luptat împreună cu regretatul om de cultură, regizorul,
scriitorul Corneliu Leu, inițiind Petiția către Parlamentul
României, (făcând numeroase drumuri la Parlament,
Președinție, Ministerul Culturii, în decursul a peste 7
ani), privind propunerea Sărbătoririi limbii române, a
limbii vorbite de românii din interiorul țării, dar și de cei
din diaspora.
La minunata sărbătoare au participat scriitori,
iubitori ai culturii, colaboratori ai revistei STSRPRESS ,
membrii ai Ligii Scriitorilor, membri ai Uniunii
65
NR. 10/11 (15/16) 2019
Moartea maestrului a fost pentru Christinel Eliade o
adevărată nenorocire. Deci, amândoi s-au sfârşit săraci, cu
toate că ar fi putut avea ceva bani şi de la sutele de
«prieteni» foarte adevăraţi şi foarte generoşi ".
Christinel Eliade şi-a împărţit singurătatea, după
moartea în 1986 a soţului, până pe 9 martie 1998 la
Chicago, cu Claudia Vechiu.
Mircea Eliade preţuia femeia care dă viaţă: "În
India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei
doamne sau domnişoare - de orice rang, de orice vârstă -
nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după
numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel
Indira Devi. Care este numai zeiţa, numai jertfa creatoare,
mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta
din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o
mamă."
Mihai Știrbu
Scriitorilor, ai altor organizații culturale , români din țară,
din SUA și Canada, Marea Britanie, Germania, din
România, dar și cantareti de muzică ușoară, populară,
pricesne, romanțe etc. , care au desfășurat un spectacol de
peste patru ceasuri.
Scriitoarea Ligya Diaconescu, membru în
Comitetul de conducere al Ligii Scriitoarilor, directorul
Revistei de Informație, Turism și Cultură Româno-
Canado –Americană ,,Starpress’’, membru al Clubului de
Presă Transatlantic, membru fondator al AJRP –
Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni (AJRP)
Qubec- Canada(”Association des mass-médias et
journalistes d’expression roumaine sansfrontière”),
infiinţata la 25 septembrie 2011, la Toronto / Canada, a
fost sprijinită în acesta an de părintele doctorand
Constantin Mănescu din Horezu, președinte al Ligii
Scriitorilor Vâlceni care s-a mobilizat ca și coorganizator
al acțiunii, pentru ca sărbatoarea să fie resimtită din plin.
Sărbătoarea a fost precedată, marți 30 august 2018,
de o seară de suflet și credință creștină.
Ligya Diaconescu, împreună cu amfitrionul din
acest an, care a sprijinit-o pe doamna Limbii Române în
organizarea superbului eveniment, părintele Constantin
Mănescu din Horezu, au organizat o excusie de suflet în
patria ceramicii românești și la Mănăstirile Horezu, Bistrița
și Arnota .
Oasptii au vizitat Zona Horezu, care este
cunoscută ca un vechi centru de ceramică populară.
Atelierele de ceramică din Horezu și magazinele cu
suvenirurisunt atracția orășelului. Sunt înșirate pe strada
principala și îți fac cu ochiul cu o grămadă de produse.
 MEMORIA SLOVELOR
Ceramica de Horezu este realizată folosind
mijloace tradiționale: roata olarului, cuptoare orizontale pe
lemne, obiecte de finisat tradiționale. Oaspetii au targuit
obiecte minunate, pentru ei, familii și prieteni și au primit
în dar de la părintele Constantin Mănescu, câte un obiect
de ceramic, care să le amintească de vizita în aceste locuri,
de neuitat. Olarii le-au povestit istoria olaritului din zona
dar și din alte zone în care se prelucrează lutul, din țară, cu
care aceștia colaborează.
Apoi, autocarul ne-a purtat la renumitele mănăstiri
din zonă.
Mănăstirea Horezu, situata in judetul Vâlcea, la
poalele muntelui Căpațânii, este considerata cea mai
reprezentativă construcție în stil brâncovenesc.
Numele mănăstirii vine da la huhurezi, o specie de
păsari de noapte, cu un penaj colorat. Potrivit legendei,
mesterii tocmiti să o construiască, de teama turcilor, erau
nevoiti să lucreze numai noaptea, când cântau huhurezii.
La această ctitorie a domnitorului Constantin
Brâncoveanu, scriitoarea Mariana Popa din Brașov a citit
o minunată scriere despre domnitor, mai puțin cunoscută,
bine documentată, despre locul uciderii domnitorului, a
pruncilor și a spatarului săi la Constantinopol.
Ziua execuţiei a fost 15 august, când Constantin
împlinea vârstade 60 de ani, iar creştinii sărbătoreau, ca în
zilele noastre, „AdormireaMaicii Domnului”.
Domnitorul, împreună cu cei patru fii ai sai,
Constantin, Stefăniţă, Radu, Mateiaş şi ginerele său,
Enache Văcărescu, au fost obligaţi să meargă pe jos prin
oraş până la locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi
îmbrăcaţi doar în cămăşi. La eveniment au fost invitaţi să
asiste şi ambasadori din Europa creştină. Domnitorul
ConstantinBrâncoveanu a ramas in istorie , incurajandu-I
pe fii: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în
această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să
ne spălam păcatele cu sângele nostru”.
Vizitat de domnia sa, locul în care se păstrează
parcă amprenta acelui timp, acriitoarea a simțit o durere
cumplită la vizitarea lui. În momentul în care scriitoarea
Mariana Popa a citit “călăul i-a tăiat capul domnitorului,
acesta fiind fericit că nu a cedat, trecând la religia
musulmană”, ca o minune, a început să bată – de 40 de ori-
clopotul mănăstirii, anunțând începerea slujbei de seară,
vecernia.
După atingerea sufletelor prezente de spiritul
locului, emoționantă și vibrantă, scriitoarea Nadia Urian-
din Cristestii Ciceului, cunscuta pentru poveștile minunate
scrise cu mult har, adunate din sate, a prezentat o altă
scriere dedicată marelui domnitor Constantin
Brâncoveanu, la fel de pătrunzătoare.
Călătorind prin bogatele sate , pictate parcă de
renumiți pictori în culori de vara târzie, printre care cu boi,
încrcate cu fân și vii încununate de rod, meri cu crengile
atingând pământul, peri și nuci ce te imbiau, am ajuns la
Mânăstirea Bistrița.
66
NR. 10/11 (15/16) 2019
Așezată în apropierea satului Bistrița din comună
Costești –Vâlcea, pe valea pitorească a râului cu același
nume, Mănăstirea Bistriţa este, de peste cinci veacuri, sălaș
pentru moaștele Sfântului Cuvios GrigorieDecapolitul,
cunoscut pentru minunile făcute credincioșilor locului și
celor veniți de departe. Rugacini, treceri pe sub moaște,
optimism și trăiri intense la atingerea raclei și sarutatea
icoanelor Domnului IISUS, Maicii Domnului și celorlalți
sfinți care ne priveau parcă dându-ne optimism, prin
credință. Ctitorie a boierilor Craioveşti, Mănăstirea Bistrița
datează din jurul anului1490. Prima atestare documentară a
mănăstirii se păstrează în „Hrisovul de danie” datat 16
martie 1494 aparțînând lui Vlad Vodă Călugărul. În anul
1497 marele ban Barbu Craiovescu a adus de la
Constantinopol moaștele SfântuluiGrigorie Decapolitul
(780-842). Există o frumoasă legendă în acest sens.
Amcontinuat drumul, printre stânci calcaroase, pe
un drum de piatră, spre Athosul României, Mănăstirea
Arnota, aflată la 840 de metri înălțime, pe un drum destul
de greu , dar superb, șerpuind într-un peisaj de
vis,considerată unul dintre cele mai reprezentative
monumente istorice și de artă religioasă din țară. Străjuind
masivul Arnota, din peisajul pitoresc al Munților
Capatanii, asemeni unui cuib de vulturi, Mănăstirea
Arnota păstrează între zidurile sale mormântul lui Matei
Basarab Vodă, evocând trăsăturile parcă întipărite în piatră
ale acestui energic ctitor.
Aici am fost primiți cu multă căldură de maicile
mănăstirii,care ne-au așezat la o masă românească,
tradițională, cu sirop de frăguțe, vin de buturugă, borș de
peste, aperitiv cu branzica, cârnăciori, șuncă etc., toate
naturiste, din partea locului. Checul avea cel mai bun gust
din lume.
Rugăciunile noastre au înseninat seara și ne-au
apropiat de Dumnezeu…oricum, ajunsesem mai aproape,
prin înălțime.
Și pentru aici, Ligya Diaconescu dăduse o tema
de lucru- renumitului scriitor Florin Roman, a cărei scriere
despre ctitoria lui Matei Basarab, despre domnitor și multe
aspecte necunoacute desfășurate aici și trăite de domnitor
ne-au purtat prin istorie și credință în vremuri și
…vremi. Cunoscută ca o bună recitatoare și interpreta ,
scriitoarea Olimpia Sava din Galați a citit în biserica
scrierea lui Florin, present alaturi de noi, biserica rezonând
împreună cu sufletele noastre, păracă și sfinții ascultând cu
emoție.
Toată această călătorie a fost filmată cu drona de
specialistul în imagine FlorinŢene, de la DigiTV
A două zi, în 31 august, la CASA DE
CULTURĂ CONSTANTIN BRÂNCOVEANU din
Horezu s-au desfășurat manifestările de Ziua Limbii
Române, După ce s-a tăiat o paglica cu tricolor de către
doamna Ligya Diaconescu, primarul localitățîi, Nicolae
Sărdaresu, Al. Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor
Români, preotul Constantin Mănescu președintele Ligii
Scriitorilor Vâlceni, și scriitorii, cântăreții și ivitatii
 MEMORIA SLOVELOR
cuprinși în proiect, fiind primiți apoi cu pâine și sare de
câteva fetițe de 9 anișori, în portul tradițional din zonă,
frumoase costume populare, care ne-au încântat apoi,
jucând călușarii.
Fetițele au primit daruri .
După ce a expus programul zilei, doamna Ligya
Diaconescu a rugat primarul localitățîi, domnul
Sărdărescu, care ne-a sprijinit în organizarea acțiunii,
punând la dispoziție sala Casei de Cultură și sonorizarea,
să ia cuvântul. Domnul primar a urat bun venit
participanților și a vorbit despre localitatea pe care o
păstorește, și câteva proiecte de viitor în domeniul
turismului, menționând că localitatea Horezu are două
obiective înscrise în UNESCO, lista patrimoniului
mondial, Ceramica de Horezu și Mânăstirea Horezu.
Și directorul Casei de Cultură- Constantin
Brâncoveanu a urat bun sosit participanților .
Apoi,scriitoarea Ligya Diaconescu a prezentat Antologia
„Limba noastră cea română”,realizată de domnia sa la
editura Olimpias, în format A4,scrieri în versuri și proză a
51 de autori, cuprinși în două secțiuni, poezieși proză.
La secțiunea Poezie au participat poețîi: Mariana
Popa, Adalbert Gyuris, Melania Rusu Caragioiu, Florica
Candea, George Filip, Geanina Iovănescu, Titină Nica
Țene, Teona Scopos, Constantin Iodan, Carina A. Ienasel,
Rodica Calotă, Florin T. Roman,Olimpia Sava, Ionuț Țene,
Ionela Flood, Costina Ștefănescu, Vasile Bele, Elena Alina
Grecu, Camelia Florescu,Maria Filipoiu,Nicoleta
Stavarache, Rodica Fercana, Virgil Ciucă, Teodora Ianto,
Andrei Pogany, Petruța Freund, Ileana Cornelia Neagă,
Cristina Maria Negreanu, Bianca Georgiana Bele, Teodora
Cosmina Coloja, Maria Giurgiu, Maria Bahnareanu, Ligya
Diaconescu.
La secțiunea Proză: AL. Florin Țene,Teresia
Bolchis Tătaru, Gina Agapie, Constantin Bidulescu, Elena
Buică, Gheorghe Patza, Magdalena Albu, Corneliu Zeana,
Nadia Urian, Vasile Szolga, Madeline Davidsohn, Milena
Munteanu, Ion Paraianu, Voichița Palaceanu-Vereș,
Constantin Mănescu, Tudosia Lazăr, Antonia Bodea, Dora
Alina Romanescu.
Scriitorii au fost nominalizați.
Manifestările au continuat cu o frumoasă
melodie folk cântată de Adrian Borcea din Arad.
Amfitrionul, sprijinul Ligyei Diaconescu în
organizarea ZILEI LIMBII ROMÂNE în acest an, la
Horezu , părintele Constantin Mănescu, președintele Ligii
Scriitorilor filialaVâlcea , a prezentat zona Horezu,
mănăstirile și o adevărată lecție de istorie, menționând că
domnia sa iubește tare mult istoria.
Apoi a prezentat cărțile Ligii Scriitorilor Vâlceni,
nou apărute, cu ocazia Zilei Limbii Române, dar și a
sărbătoririi a 10 ani de la înființarea Ligii Scriitorilor
Vâlceni, Antologia scriitorilor vâlceni și Revista Memoria
Slovelor, a cărui redactor- șef este bibliotecarul Ilie Fîrtat.
Parintele a mentionanat că revista a fost fondată de
scriitorul Petre Petria, plecat dintre noi.
67
NR. 10/11 (15/16) 2019
Au rmat Gheorghe Carbunescu, care a lansat un
CD de romanțe intitulat “TATA’, romanțe pe muzică
compusă de domnia sA, pe versurile unor scriitori.
Președintele Ligii Scriitorilor Români, Al. Florin
Țene a vorbit despre importanta sărbătoririi limbii române,
amintind că este, a fost și va fi alături de Doamna Scrisului
Românesc, așa cum a numit-o în urmă cu doi ani pe Ligya
Diaconescu, menționând că aceasta, pe lângă faptul că este
un bun scriitor și jurnalist, este un organizator de excepție
a întâlnirilor scriitoricești, reușind să reunească
întotdeauna, scriitori, oameni de cultură, artiști de peste
mari și țări, din Canada, Australia, UȘA, Germania,
Anglia, Spania, Italia etc., subliniind că o face din propriul
buzunar, fără fonduri primite de undeva și aceste reuniuni,
deosebite, în care toți cei prezenți se simt minunat, nu vor
putea fi vreodată uitate. Domnul Al. Florin Țene
a prezentat noile sale proiecte, a recitat din creațiile proprii
și a înmânat doamnei Ligya Diaconescu, cea mai înalta
distincție a Ligii Scriitorilor Români– TABLETA DE
AUR A LIMBII ROMÂNE. Domniasa a început
discursul – recitand o poezie dedicate Ligyei Diaconescu.
Un adevărat spectacol s-a desfășurat pe scena
Casei de Cultură din Horezu, momentele muzicale
alternând cu creațîi literare minunate, poezieși proză, ale
autorilor prezenți.
Au lansat cărți și au citit din creațiile lor și
scriitorii cuprinși in proiect.
Un moment deosebit ne-a oferit poeta Mariana
Popa din Brașov, redactorul șef al redacției Cultură a
revistei fondate de Ligya Diaconescu, româno-canado-
americană – STARPRESS-vâlcea-turism.ro, care a
lansat cartea NIHIL SINE DEO, recitand două poezii.
Aceasta a prezentat și două cronici despre creațiile literare
ale Ligyei Diaconescu, semnate de renumițîi critici literari
Gheorghe Novac și Mircea Doreanu. Totodată, a vobit și
despre ANTOLOGIA– AMINTIRI DE SECOL XX,
STARPRESS 2018, edituraOlimpias-Galați, realizată de
Ligya Diaconescu, cu scriitori de origine română de pe
toate meridianele, menționând numele participanților în
carte, (această antologie fiind tematică, scrierile au fost
doar despre întâmplări din secolul xx, “ cozi la carne –
pentru “frații Petreus”, aglomerația din autobuze,caltorii
îmbulzindu-se , mergând pe scările acestora , apă caldă
restricționată-după program, programul Tv, doar două ore
pe zi, funcțiile …doar pe criteri apolitice dar și frumusețea
peisajelor, ne distruse de mâna omului, iubirile adevărate,
fiorul atingeii de mâna etc.}.
-Melania Rusu Caragioiu din Montreal,
Canada – redactorul-șefal redacției culturale
Montreal,despre viața căreia s-a turnat un film în Canada în
urmă cu câțiva ani ne-a încântat cu glasu-I dulce și suav,
recitând; În urmă cu doi ani, poeta Melania Rusu
Caragioiu a participat și la Ziua Limbii Române pe care
Ligya a organizat-o la Sâmbăta de Sus , cusprijinul poetei
Mariana Popa și a soțului său Ovidiu Popa. Domnul
Ovidiu ne-a încântat atunci și cu un superb foc de tabăra, la
 MEMORIA SLOVELOR
poale de Făgăraș, în curtea sa, unde s-a cântat, s-a dansat și
doamna Melania a interpretat în limba franceză melodii ale
cântăreței Edit Piaf, alăturându-i-se și fiind secondată de o
altă poetă, prezentă la toate întâlnirile noastre, profesoara
de franceză Rodica Calotă, din Tg. Jiu. Doamna Melania a
mărturisit că nu a mai cântat de peste 40 de ani, doamna
Rodica adăugând…”nici eu, de peste 10ani”.
–poetul George Filip, redactorul șef al redacției
culturale a Revistei STARPRESS- Canada, -poet total-
cum îi place să se intituleze, care a scris un număr de peste
50 de cărți și cu care Ligya a realizat în urmă cu 12 ani,
primul concurs internațional de poezie și proză, a citit cu
ocazia acestei sărbători un poem impresionant, dedicat
Ligyei Diaconescu . Ligya a complotat în urmă cu câțiva
ani cu primarul Tuzlei – Constanța, ca scriitorul să fie
desemnat cetățean de onoare al Tuzlei. Sufletul său a vibrat
de o mare bucurie atunci, venit la marea cea mare, Marea
Neagră ca și acum, prezent printre prieteni de suflet,
creatori de frumos. Domnia sa organizează în Montreal,
minunate întâlniri culturale, de ziua marelui poet Mihai
Eminescu, soția sa Maria , făcând mulți cozonaci și sute de
sarmale, ducându-le la biserică, pentru a face parastas lui
Eminescu dar și celor dragi plecați din families și
prietenilor. George Filip duce țuiculiță pregătită cu mâinile
sale, vinisorul, la fel, după slujba , enoriașii și prietenii
savurând bucatele în recitări de poezii, muzică, proză.
Că“așa-i romanul”
–Scriitoarea Olimpia Sava, director al editurii
Olimpias Galați (prin care Ligya Diaconescu realizează
mai toate cărțile) a prezentat cartea sa recent apărută citind
din ea dar și Antologia bilingvă ROMÂNĂ-ENGLEZĂ (a
două ediție)- realizată de scriitoarea Ligya Diaconescu ,
amintind că Ligya a realizat antologii bilingve anual, în
română-engleză, română-franceză, română-
germană, română-spaniolă, română-italiană, română-
greacă, română-rusă,în prezent lucrând la cea în română-
turcă dar intenționând să realizezeși antologii bilingve în
română- arabă, chineză, japoneză etc., pentru ca scriitorii
români să poată fi cunoscuți și în alte țări, de vorbitori în
alte limbi. O minunată surpriză i-a făcut Ligyei
Diaconescu, înmânându-i o DIPLOMĂ DE
EXCELENȚĂ acordată LIGYEI –în
cadrul FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL AL
CĂRȚII – AXIS LIBRI GALAȚI, ediția a x-a, din partea
Bibliotecii V.A. URECHE Galați, semnată de directorul
acesteia, prof. dr.Ilie Zanfir.
-Scriitorul Adalbert Gyuris din
Augsburg, Germania, colaborator STARPRESS
Germania, publicist, rebusist, poet, artist plastic, a vorbit
despre importantă păstrării nealterare a limbii române,
traduceri și scrierile sale, menționând că se simte tare bine
în mijlocul celor prezenți și că de câțiva ani buni a avut o
colaborare deosebită cu Ligya Diaconescu, aducând și
mulțumiri părintelui Mănescu pentru prima zi petrecută la
Horezu, vizita la mănăstiri, unde, spiritualitatea s-a îmbinat
cu inspirația, urmând noi creații literare minunate.
68
NR. 10/11 (15/16) 2019
–Poeta – Rodica Calotă din Tg. Jiu a prezentat o
carte de haikuuri, amintindu-i Ligyei că mai are de realizat
antologii bilingve, inclusiv în română- japoneză, originea
poemelor prezentate fiind în această țară.
–Nadia Urian- din Cristestii Ciceiului- o
remarcabilă scriitoare de povești culese de prin satele din
zona sa a prezentat o nouă carte de povești. Un remarcabil
cadru didactic, duce mai departe tradițiile populare,
educand copii în acest sens și realizând frumoase momente
de muzică și jocuri populare. Și domnia sa este prezentă în
fiecare an la întâlnirile de ZIUA LIMBI ROMÂNE
organizate de Revista STARPRESS, în colaborare cu Liga
Scriitorilor Români.
–Ne-a încântat cu vocea și frumusețea sc, Camelia
Florescu, un nume al muzicii ușoare românești dar și o
poetă de o sensibilitate marcantă, ridicând lumea de pe
scaune, dansând cu toții la momentele sale muzicale. Este
prezența în antologiile și proiectele STARPRESS și deși
invitată la ZiuaLimbii Române din Chișînău – a spus că
anual va veni la întâlnirile noastre de suflet, STARPRESS
fiind de acum o adevărată familie, așteptând an de an să
nevedem cu drag și dor , să depănăm amintiri, să ne
confesam.
–Maria Bradean din Arad de 15 ani, ne-a cântat
Dumnezeiește Pricesne, cu vocea-i de privighetoare, voce
Îngerească. Prezentă și la Moneasa, îndrăgită de membrii
familiei STARPRESS , mama sa, cea care a însoțit-o,
împreună cu tatăl, a afirmat că Maria a venit cu mare drag
la sărbătoarea noastră, renunțând chiar la câteva zile de
vacanță, plecând mai devreme din Grecia.
-O altă lansare de carte și un nume cu rezonanță în scrisul
românesc – a fost Florin Roman din Arad,amfitrionul
nostru de la întâlnirea de anul trecut a sărbătorii,
desfășurată trei zile la Moneasa, un prieten adevărat, un
sprijin desăvârșit.
–Prozatoarea Tudosia Lazăr din Ivești-
Galați aprezentat o carte de suflet dar și cartea Ligyei
Diaconescu, apărută de ziua copilului, CĂRTICICĂ
PRICHINDEILOR, vorbind despre necesitatea apariției
cărților pt. copii și rolul lor în educația acestora.
-De la Arad a venit chitaristul Adrian Borcea, cu o
voce caldă și un vast repertoriu, tatăl sau cântând în
cenaclul Flacăra , cenaclul lui AdrianPaunescu, el
continuând tradiția. A afirmat că s-a simțit tare bine”doar
oameni faini și de calitate” și că va veni și anul viitor, fiind
prezent și anul trecut la Moneasa
–Îndrăgitul cântăreț vâlcean de muzică
populară Mihai Sima a cântat câteva melodii de suflet,
prezent și el în mai multe proiecte STARPRESS, realizate
în colabrare cu Liga Scriitorilor Români .
-Marin Mitroescu, vâlcean, a cântat la câteva
instrumente din cele 20 la care cânta, prezentându-
ne…drâmba, ocarina, fluierul etc.
–Mariana Duță a cântat “ mult e dulce și
frumoasă limba ce-o vorbim”, Domnia sa organizează
frumoase întâlniri pentru copii și nu numai și a înființat un
 MEMORIA SLOVELOR
ansamblu de cântec și dans popular, prin ONG-ul Rosini,
organizand de Ziua Copilului, un frumos specatacol pentru
copii în Parcul Mircea Cel Bătrân-din centrul municipiului
Rm.Vâlcea, împreună cu Revista STARPRESS, directorul
acesteia, Ligya Diaconescu care a lansat cu această
ocazie”CĂRTICICĂ PRICHINDEILOR,” pe care a
înmânat-o cu drag tuturor copiilor prezenți.
Revista STARPRESS a înmânat diplome de
excelență pentru ACTIVITATEA LITERARĂ și diplome
de excelență – IUBITOR AL CULTURII.
Apoi a ăruit premiile câștigătorilor concursului
internațional de poezie și proză – CENTENARUL UNIRII,
STARPRESS 2018.
Președintele Ligii Scriitorilor, Al. Florin Țene a
dăruit diplome scriitorilor talentați, Ligya Diaconescu
înmânându-i în prima parte a manifestării , TABLETA DE
AUR A LIMBII ROMÂNE.
-Deși nu a putut fi prezentă la
eveniment, scriitoarea Ionela Flood din Londra, Marea
Britanie, președinte al Asociației ROMÂNCA – a trimis
carți cu creații personale –poezii – si diplome de onoare
pentru scriitorii Mariana Popa, ConstanțaTriță și Costi
Triță și diplome de excelență scriitorilor Ligya Diaconescu,
Al.Florin Ţene, preot Constantin Mănescu, Florin T.
Roman și Andradei Victoria Diaconescu.
–Ansamblul de cântece și dansuri populare-
STELUȚE BRÂNCOVENE din Horezu, câștigător a
numeroase premii naționale și internaționale a prezentat
cântece și jocuri populare și ceea ce e inedit, câteva fetițe
de 8 anișori au dansat “Dansul călușarilor” , dans care vine
din negurile timpului, fiind de origine precreștină. Dansul a
fost legat că origine și de străvechiul cult al Soarelui.
Dansul Călușarilor se practică în sudul țării, dar și în
Moldova de Rusalii. Cu toate că de Rusalii se sărbătorește
Pogorârea Sfântului Duh, românii i-au asociat acestei
sărbători și semnificații magice. De Rusalii se sărbătorea în
trecut Rozalia, sărbătoarea trandafirilor.
Sonorizarea evenimentului s-a făcut cu sprijinul
preotului Ana Cristian din Govora, care a cântat la orgă,
incantandu-ne cu vocea și la Serată Literară care a avut
loc începând cu ora 20,30 pe terasă pensiunii SIVA, și s-a
desfășurat până spre dimineață.
În încheierea amplei manifestări din 31 august,
Al.Florin Ţene a dat citire mesajului adresat participanţilor
cu ocazia Zilei Limbii Române de la Horezu “, scris de
scriitorul Ion I. Părăianu, present în sală.
69
NR. 10/11 (15/16) 2019
La masă festivă și la Serată Literară, mic dejunuri
și prânz, oaspeții s-au îndulcit cu produse delicioase,
cozonaci cu ciocolată, nuca, checuri șicornuri, donate de
firma BOROMIR, prin directorul acesteia, sufletistul om,
iubitor al culturii Dinel Boromiz, un creștin adevărat,
ctitorul Mănăstirii Boia.
Traversând Munţii Carpaţi spre Făgăraş, pe un
drum forestier, între păduri de brazi şi stejari, departe de
zgomotul civilizaţiei, pe valea pârâului Boia, în comună
Câineni din jud. Vâlcea, se află Mânăstirea Boia: o
mânăstire de măicuţe, cu hramul Acoperământul Maicii
Domnului. Mânăstirea se află la 61 km de Rm. Vâlcea.
Acest sfânt lăcăş a fost ridicat cu binecuvântarea
Preasfinţitului Părinte Gherasim, Episcopul Râmnicului, în
anul 2005, fiind cea mai tânără ctitorie monahală din
judeţul Vâlcea, de către protosinghelul Iustin Pârvu,
stareţul Mânăstirii Petru Vodă, judeţul Neamţ şi Nicolae
Boromiz şi Gheorghe Ureche din satul Grebeşti, la cererea
şi cu sprijinul credincioşilor din zonă.
Liniştea şi frumuseţea locului parcă îţi taie
respiraţia…
Mulțumim domnului Dinel Boromiz și cu această
ocazie!
Mulțumim și părintelui Ana Cristian din Govora,
care a sigurat sonorizarea la Casa de Cultură și la Serata
Literară, susțînând și un minunat recital la orgă.
Și cum așchia nu sare departe de trunchi, fiul
său Ana Eduard Gabriel, elev în clasa a VI-a, la
Colegiul Național Matei Basarab din Rm.Vâlcea, anul 4 –
saxofon , și la Școală Populară de Arte din Tg. Jiu, a
cântat la saxofon împreună cu prietenul său, Buga George
Alexandru- elev în clasa a Vlll-a la Liceul Constantin
Brâncoveanu din Horezu și în anul IV- saxofon la Școală
Populară de Arte din Tg. Jiu.
Serata Literară – de ZIUA LIMBII ROMÂNE s-a
desfășurat cu muzică, dans, poezie, jocuri populare, voie
bună, participanții, peste 100, savurând produse
tradiționale românești și nelipsitul vin de buturugă dar și
țuiculiță de prună.
-Au susținut recitaluri Camelia Florescu, Gheorghe
Cărbunescu, Asdi Borcea și Ana Cristian.
-Două micuțe recitatoare, Anastasia Țene din Cluj
Napoca, în clasa a lll-a si Maria Elena Diaconescu din
Arad, din clasa a lll-a , recitând din poeziile Ligyei
Diaconescu din Cărticica prichindeilor.
TeleviziuneaVlL. 1 a filmat și mediatizat
evenimentul.
Andrada Victoria Diaconescu
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

CUPRINS

1. Alexandru- Florin Țene - Ritualul orific al vieții în arta ca iluzie …………………………................................… 1

Alexandru- Florin Țene – Universul lui Berson ... .............................................................. ................................... 2
2. Mihai Sporiș – Neamul Rudenilor ................Poeme........................................................................................….... 3-7
3. Constantin Mănescu – Biserica Ortodoxă și unitatea de neam .......................................................... .………… 7-12
4. Ligia Diaconescu – Versuri .…………………………………………………………………………………… 12-14
5. George Filip – Eu ... nu mă bag .....................Versuri .......................................................................................... 14-15
6. Mihaela Rădulescu – Algoritmul iubirii sau luminosul din noi în romanul lui Ion Nălbitoru ............................. 16-17
7. Ion Nălbitoru – Dreptul de a trăi…………………………………………………………................................... 17-19
8. Florentin Smarandache – Trubadurul spațiului rural ............................................................................................ 19-20
9. Ion Părăianu – Florentin Smarandache: Mă consider om de știință dar.... ................................. Versuri…….... 20-22
10. Constanța Badea – Doamna Pia Pleșoianu ........................................................................................................ 22-23
11. Puiu Răducan – Urcuș …………………………………………………………………………………………... 23-25
12. Elena Buică – Câmpul energetic al omului ..........................................................................................................25-27
13. Victor Manole – Versuri ..................................................................................................................................... 27
14. Ovidiu Dinică – Versuri ......................................................................................................................................... 27-30
15. Tudosia Lazăr - …… Mila 23 ............................................................................................................................ 30-31
16. Adina Enăchescu – Pensionarii astăzi ……… Poeme ......................................................... ................................. 31-33
17. Titina Țene – Versuri .............................................................................................................................................. 34
18. Ion Micuț – Epigrame ............................................................................................................................................. 34-36
19. Gângu Silvia – Epi-proverbe-grame ..................................................................................................................... 36-37
20. Dumitru Mesia Onescu – Versuri .......................................................................................................................... 37
21. Olimpia Sava – Versuri ......................................................................................................................................... 37-38
22. Adalbert Gyuris – Versuri ...................................................................................................................................... 38
23. Paulian Buicescu –Versuri ..................................................................................................................................... 38-39
24. Constantin Geantă – Izvorul care urcă la stele ……. Poeme ............................................................................... 40-43
25. Urian Nadia – Grija .............................................................................................................................................. 43-44
26. Ana Maria Barbu – Versuri ………………………………………………………………………………………. 44
27. Rodica Ghinea – Versuri .......................................................................................................................................... 45
28. Teresia Bolchiș Tătaru – Versuri ............................................................................................................................. 45
29. Florica Candea – Arad - Versuri ............................................................................................................................. 45
30. Rodica Calota – Versuri ........................................................................................................................................... 46
31. Carina Ienasel – Versuri ........................................................................................................................................... 46
32. Ionela Flood – Versuri ............................................................................................................................................ 46-47
33. Maria Giurgiu – Versuri ............................................................................................................................................ 47
34. Mariana Popa – Petra – mister și emoție ................................................................................................................. 47
35. Melania Rusu Caragioiu – Versuri .......................................................................................................................... 49
36. Lucia Elena Locusteanu – Versuri ........................................................................................................................... 50
37. Gheorghe Dumitrașcu -Mamu – Versuri ………………………………… ........................................................... 50-51
38. Iuliana Ciubuc – Versuri .......................................................................................................................................... 51-52
39. Constantin Iordan – Versuri .................................................................................................................................... 52
40. Marcela Straua – Versuri ....................................................................................................................................... 53
41. Camelia Florescu – Versuri ………………………………………………………………………………….… 53
42. Ilie Fîrtat – Iancu Nebunu……………………………………………………………………………….……... 54-56
43. Zenovia Zamfir - La fereastra sufletului, lacrima iubirii nu va seca niciodată - Veronica Tamaş ............ 56-57
44. Teona Scopos – Poeme ………………..……………………………………………………………………….. 57-58
45. Marinela Belu-Capșa – Versuri ............................................................................................................................. 58
46. Miriam Nadia Dâbău - Versuri…………………………………………………………………………………… 59
47. Livia Ciupercă – In honorem ……………………………….. …………………………………………………. 59-60
48. Adina Daniela Dumitrescu – Versuri ………………..………………..………………………………………… 60-61
49. Mihai Știrbu - Mircea Eliade și Maitreyi ..........……………………………………………………...………. 61-63
48. Andrada Victoria Diaconescu – Ziua Limbii Române, Horezu 2018 ………………………..………….……..… 63-67

70
MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

71
 MEMORIA SLOVELOR NR. 10/11 (15/16) 2019

s 72