TEMATICA EMINESCIANĂ

I. OMUL DE GENIU

Tema geniului include 5 ipostaze felurite: 1. creatorul - omul superior prin excelență, reprezintă proto-

tipul mitic al poetului (episodul Orpheu din poezia Memento mori)

2. făptura sustrasă morții biologice ( Luceafărul)

3. demonul - forță a răului ( Înger și demon)

4. titanul - simbol al răzvrătirii (poemul Mureșan și în Geniul

pustiu)

5. bătrânul dascăl - în contrast cu aspectul exterior (sărăcie, existența mizeră,gesturile care trădează
bătrânețea,neputința) apare latura spirituală (aparență/esență): geniul,preocupat de meditație, este
posesorul unui cifru magic care dezleagă misterul universului (al viitorului, al trecutului,al nemărginirii).

Eminescu a oferit un indiciu asupra acestei temei în manuscrisul 2275/p.56, prin care el precizează
semnificația pe care a dat-o poemului său Luceafărul ,anume, că este vorba despre geniu:

În descrierea unui voiaj prin țările române, germanul Kunisch povestește legenda Luceafărului. i
Aceasta este povestea. Iar înțelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaște nici moarte și
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva,nici
capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului din
poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ și i-am dat acest înțeles alegoric.
- la Schopenhauer: GENIUL = mintea aplicată numai la obiect

- spiritul obiectiv care-și sacrifică fericirea personală

- la el predomină CUNOAȘTEREA

OMUL COMUN = nu poate ieși din el însuși

- e subiectiv

- la el predomină VOINȚA

- la Constantin Noica : - geniul nu este o simplă hipertrofie a eului, cum voia sec. al XIX-lea, e acel EU

care a aflat este în noi ceva mai adânc decât noi înșine

- EUL CARE ȘI-A GĂSIT SINELE

Pentru a ajunge la înțelegerea intenției mărturisite a poetului, trebuie să lămurim cei doi termeni
evocați în textul de mai sus, și anume: ce este geniul și ce este norocul, precum și ce raport credea
Eminescu însuși că are cu geniul.
Privitor la ultima întrebare, precum se știe, poetul și-a recunoscut genialitatea în câteva rânduri,
începând încă de la 18 ani: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor precum soarbe soarele un nor din
marea lui de amar” și tot la acea vreme scria în poezia Replici –„ Eu sunt un geniu,/ Tu o problema.”
Astfel, în „Luceafărul” este vorba despre propriul destin al poetului.
Această definire a geniului, prin care, de fapt, Eminescu s-a explicat pe sine, se află în postumă
Povestea magului călător în stele. În acest vast poem se afirmă ca geniul este un străin într-o lume
străină. Este „o lume în lume”, și anume, „gândire pură”, o conștiință martor transmundană ( mundan=
al lumii, al universului, lumesc) „coborâtă în trupul cel urât” și dublată de un eu intramundan, eul de
serviciu în lumea empirică. Geniul este atât de străin acestei lumi, încât „Dumnezeu însuși se împiedică
în cifrul său”, pentru că „sunt scrieri străine”. Geniul este o entitate care nu face parte din planul
Creației.
Se mai spune în acest poem că geniul nu are nicio stea, o stea cu noroc, așa cum au pământenii,
norocul intrând în definiția destinului uman, indisolubil legat însă de perisabilitate, așa cum precizează
Demiurgul vorbind despre oameni: „Ei au doar stele cu noroc / Și prigoniri de soarte./ …Noi nu
cunoaștem moarte”. Exista deci o ireductibilă antinomie (opoziție): noroc și moarte pentru om, nenoroc
și nemurire pentru Hyperion.
Care este acel privilegiu, norocul, rezervat oamenilor? În viziunea lui Eminescu, norocul este
iubirea, de a cărei împlinire însă geniul nu are parte. Pentru geniu, acel tu al „singurătății absolute în
doi” nu se află în lumea umană, afirma magul în finalul poemului Povestea magului călător în stele, ci
trebuie căutat într-un transorizont rămas nedefinit însă. Ce rol conferea Eminescu iubirii, atât de
pasionat căutată?
La începuturi, Unul (reprezintă unicitatea), suferind de singurătate, și-a creat, din iubire - kama
Vedelor sacre - un alterego, care este lumea umană. Dar Creația a fost o nereușită, o greșeala,
caracterizată prin suferință și moarte, așa cum se afirmă în poezii ca Mortua est, Rugăciunea unui dac.
Confesiune, Mureșanu. Or, Eminescu credea că iubirea are o menire cosmică, și anume, prin unirea lui
tu cu eu se poate reface unitatea primordială de dincolo de Întâia Zi a cosmogoniei, așa cum scrie într-
un catren fundamental: „Când ființele se-mbină/ Când cufund pe tu cu eu/ E lumina din lumina,
Dumnezeu din Dumnezeu.” Prin iubire a fost creata lumea, prin iubire poate fi anulată eroarea care a
inaugurat Geneza. Cei doi contopiți devin Ajunul, Preludiul ontologic, idee leitmotiv (idee care se
repetă) în filozofia indiana.
Având în vedere aceste repere, care este fenomenologia (semnificația/simbolistica) din
Luceafărul ?
Principiul feminin de la nivelul terestru, - o fata de împărat de o frumusețe absolută - are o
iluminare, și anume, aspiră la unirea cu o făptura cereasca. Prin urmare, femeia are inițiativa unei
hierofanii (hierofania = orice formă de manifestare a sacrului) cosmice. Acest fapt corespunde unor
realități istorice: femei dotate cu o inteligență deosebită au avut revelația unei iubiri inspirata de un
geniu, de un mare creator. La unele dintre ele tensiunea aspirației a trecut până dincolo de viața, așa
cum a avut loc de exemplu, cu iubirea, Heloizei pentru Abélard, sau a Suzettei Gondard pentru
Hölderlin; la altele însa iubirea a obosit, a urmat abdicarea (renunțarea). Acest fapt va avea loc în
Luceafărul.
Răspunzând chemării Cătălinei, Luceafărul coboară în două rânduri, dar fata îi reproșează de fiecare
dată tocmai străinătatea astrului în raport cu lumea pamântească: „Străin la vorba și la port,/ Lucești
fără de viață./ Căci eu sunt vie/ Tu ești mort”. Consecutiv, ea cere Luceafărului să renunțe la nemurire –
„Fii muritor ca mine”.
În vreme ce Hyperion pleacă spre Demiurg pentru a cere dezlegarea ontică (existențială, adică să
renunțe la nemurire și să devină muritor), omonimul întru destin al fetei de împărat, Cătălin, o pândește
și îi servește lecția de dragoste care, după a sa minte, este un laț de prins păsări ( un joc cinegetic,
vânător). Totul expeditiv, într-un colț al palatului. Câtă diferență – simbolică pentru definirea
personajelor și a conflictului dramatic - dintre strâmtul ungher unde prințesa se lasă prinsă în plasa de
servitorul regal, și spațiul infinit în care visa la începutul aspirației ei stelare!
Iubirea sa fiind absolută, Hyperion vrea să renunțe la nemurire. Dar Demiurgul îi refuză abdicarea.
De ce? Pentru că renunțarea la statutul său de arheu (prototip) ar fi atras prăbușirea întregii ordini a
Cerului (Luceafărul simbolizează originea Universului, iar renunțarea la nemurirea ar însemna negarea
Creației). Din acest motiv, Ființa Supremă ( Demiurgul/Creatorul) îi spune lui Hyperion cuvântul decisiv:
„Ci tu Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune/ Tu ești din forma cea de-ntăi,/ De veșnica minune”.
 În final, cele două sfere existențiale se despart ireversibil: Luceafărul se întoarce în solitudinea
purității sale, iar cei doi muritori își află dragostea împlinită într-un spațiu feeric al naturii. Dialogurile
finale – dintre Demiurg si Hyperion, și dintre Catalina și Luceafăr - delimitează cele doua lumi: de partea
omului, orizontul îngust, însa plin de norocul efervescent al patimii, de partea eonului uranic
transorizontul infinit, însă pustiu, lipsit de acea istorie a existentei telurice care însemnează ardere și
moarte. ( Hyperion= hiper + eon, înseamnă cel care merge pe deasupra/zboară; în folclorul nostru se
numește Zburător=ființă imaginară care apare în/chinuie visul fetelor/ imaginea bărbatului ideal)
Luceafărul reflecta o întreita dramă: drama onto-axiologică (onto= ontologie, înseamnă existență,
iar axiologic înseamnă care se referă la valorile morale) a Creației, plătită cu moarte; drama absolutului,
adică a geniului, a lui Eminescu, plătită cu pururea însingurare; și drama omul rămas captiv condiției
sale purtătoare de noroc plătit cu prigoniri de soarte încheiate cu pieire.
La aceasta triadă se adăuga și drama timpului. În Luceafărul temporalitatea se afla într-o dificultate
logică greu de rezolvat: ce este de preferat? Bogăția ființării omenești, cu neastâmpărul, dogoarea și
imprevizibilul sau evenimențial, dar cu cădere finala în abis, prin urmare, să viețuiești și să mori arzând,
- sau golul unei existențe reci, incolore pe toată derularea eternității în care eonul strălucește, însă fără
viața, așa cum îi reproșează Cătălina idolului ei de-o clipa?
Aceasta multiplă dramă se desfășoară în cel mai amplu spațiu și cea mai multă lumină din lirica
universală, spațiul si lumina care izvorăsc neîncetat din ele însele până se ajunge dincolo de orice spațiu
și durată, și mai mult, la un dincolo unde nu mai se află nici abisul ființei, nici abisul neființei, ci doar o
tensiune în sine, fără capăt. „Nu e nimic și totuși e/ O sete care-l soarbe/ E un adânc asemenea/ Uitării
celei oarbe.” Extrema tensiune a gândirii din aceste versuri este unicat în literatura universală, fapt care
diferențiază Luceafărul de capodoperele-simbol amintite la începutul expunerii noastre.
Amintim însă unele principii ale gândirii poetico-filozofice a lui Giordano Bruno, care coincid cu
cele ale lui Eminescu. În cartea sa fundamentală, De gli eroici furori - despre entuziasmele eroice –
filozoful italian afirma că zborul intelectului celor rari nu sfârșește niciodată; “Cei aleși au inteligența
cerească, posedă lumina divină. Puterea intelectuală nu se afla niciodată în repaus, nu este nicicând
satisfăcută cu un adevăr inteligibil, ci aspiră mereu și mereu spre adevărul de necuprins... Ea străpunge
bolta cerească, se avânta în nemărginire și, prin eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând –
treaptă cu treaptă adevăruri tot mai înalte.”
Ascensiunea minții lui Eminescu nu avea limită de oprire, pentru că pe el îl tenta absolutul, iar
absolutul este o fata morgana care fuge mereu și mereu dinaintea oricărui zbor intelectual. Poetul își
asumase structural ceea ce Karl Jaspers denumea - șansa minunata și primejdioasa a Deschisului. A
acelui Deschis tentat de asemenea și de Hölderlin, rămas însă și pentru el nedefinit, o tensiune în extasi
mentis, care nu are capăt.
II. TEMA COSMOGONICĂ a constituit o atracție pentru poet. Este una dintre temele filozofice ale
poeziei eminesciene.
 Geneza și apocatastaza universului (reconstruire a unor situații inițiale de proveniență
originară,readucere la stadiu anterior) sunt prezentate în imagini-simbol, de la momentul
increatului( când nu exista nimic, nici spațiul, nici timpul,nici materia, era un haos cufundat în întuneric)
la nașterea lumilor și căderea stelelor. Tabloul grandios al haosului, al momentului de increat,
desfășoară imagini care nu se pot subordona noțiuni de spațiu și timp.
Surse de inspirație: 1. Imnul Creațiunii din Rig-Veda: - descrie creația lumii dintr-un material
necunoscut
- sâmburele-aurit răsare din apele mari ce cuprindeau
universul și creează lumea din haos
2. Poemul naturii de Lucrețiu, care, preluând ideea lui Democrit, explica nașterea
lumii prin mișcarea atomilor în vid
3. credințele populare românești - sâmburele creator a luat naștere dintr-un vârtej
de spumă de pe suprafața unei mări aflate într-un
întuneric fără margini.
4. Byron - stingerea Soarelui și a Universului
III. ISTORIA , ca izvor de inspirație al literaturii, este o descoperire a romantismului.
Eminescu a realizat în poemele Memento Mori și Panorama deșertăciunilor o creație sociologică, prin
care și-a propus să înfățișeze succesiunea marilor civilizații umane: apariția, dezvoltarea, prăbușirea și
înălțarea lor continuă, din mărire la cădere, din cădere la mărire.
Viziunea asupra trecutului își are originea foarte departe, în miturile vechii Dacii. Eminescu s-a
arătat interesat de figurile mitologiei grecești, de credințele nordice, de filozofia indică/budistă. De la
Epigonii și Împărat și ploretar până la Scrisoarea III, poemele explică mersul lumii și sunt organizate pe
ideea unei incompatibilități fundamentale: aceea dintre plenitudinea și înțelepciunea trecutului și
căderea prezentului ( trăsătură a romantismului, antiteza dintre trecutul glorios și prezentul decăzut).
Întâlnim în aceste poeme un Eminescu satiric, vizionar, poet al unei imense scârbe sau, dimpotrivă,
înflăcărat al valorilor tradiționale.
IV. NATURA se conturează sub două ipostaze:
1. Eminescu a fost atras de imensitățile spațiale (marea și cerul), de natura polară, ca în Diamantul
Nordului de pădurile pline de umbre și mister, de o geologie sălbatică. Natura exterioară se prelungește
în interiorul eminescian (Luceafărul, Sărmanul Dionis), conturând un spațiu în ruină, ca și cum el ar fi o
parte integrantă a realității înconjurătoare.
2. Prin contrast, un cadru natural mitic, o lume de taine și mister, cu elementele ei ocrotitoare: codrul,
teiul sfânt înflorit, salcâmul , izvoarele, lacul etc. alcătuiesc „rama” poeziilor de dragoste, Lacul, Sara pe
deal, Flare albastră. Există însă și un interior intim, ospitalier, ce sugerează solitudinea.
V. IUBIREA . În lirica eminesciană care are ca temă iubirea, se disting două etape:
1. între 1870-1880, domină în poezii puterea de iluzionare, starea de visare, de aspirație spre fericire.
Iubirea este proiectată în planul dorinței, al visării, cu speranța împlinirii ei (Dorința). Natura este
ocrotitoare, feerică, iar iubita este angelică, ispititoare, șăgalnică. Sentimentul iubirii, întâlnirea celor doi
sunt proiectate în viitor.
2. După 1880 ( -1883), domină deziluzia, scepticismul scepticismul provocat de neîmplinirea visului de
iubire ideală. Acestei atitudini îi corespunde o natură tristă, citadină (plopii fără soț, ploi reci,
sentimentul singurătății triste), iar iubita este rece, străină, statuară. Iubirea este proiectată în trecut,
devine imposibilă.
VI. TIMPUL apare sub două forme la Eminescu :
1. timpul istoric: antiteza romantică trecut/prezent
2. timpul etern, reversibil (eternitatea), veșnicia -cosmogonia(facerea Universului)
i Legenda Luceafărului
Poemul Luceafărul are ca sursă principală de inspiraţie basmul popular românesc Fata în
grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch într-o peregrinare a sa prin Oltenia.
Eminescu ia cunoştinţă de acest basm din cartea de călătorie a folcloristului german, încă din
timpul studenţiei sale la Berlin, îl versifică între anii 1870-1872, păstrându-l în manuscris. Mai
târziu, poetul creează cinci variante succesive ale basmului, între 1880 şi 1883, mai întâi
versificându-l şi schimbându-i finalul, apoi, îmbogăţindu-l cu idei filozofice reflectând condiţia
geniului în lumea superficială şi meschină, transformându-l într-un poem filozofic de unică
valoare ideatică şi artistică.
Îndrăgostit de o pământeană, fată de împărat, Zmeul merge la Creator să fie dezlegat de nemurire şi să
capete statut de om pentru a-şi putea împlini iubirea. În acest răstimp, fata se îndrăgosteşte de un
pământean, Florin. Întorcându-se, Zmeul îi vede împreună şi, ca să se răzbune, prăvăleşte o stâncă
peste fata necredincioasă, lăsându-i iubitul să trăiască mai departe, chinuit şi neconsolat. De durere,
Florin moare şi el lângă stânca sub care zăcea iubita lui. În prima variantă versificată, Eminescu
modifică răzbunarea Zmeului, acesta căpătând detaşarea superioară specifică geniului, transformând-o
într-un blestem: „Fiţi fericiţi - cu glasu-i stins a spus - / Atât de fericiţi, cât viaţa toată / Un chin s-aveţi:
de-a nu muri deodată”.
Mitul „Zburătorului” este valorificat în primul tablou al poemului Luceafărul, prin visul erotic al fetei
de împărat-care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică şi în
ipostază demonică, pentru a putea dialoga cu acesta după legile pământene.

Kama Vedele - Marele imn cosmogonic hindus, Rig Veda îl indică pe Kama ca fiind primul pas al
începutului creației Universului.
Rig Veda – este una dintre cele mai vechi creații din lume. Este o colecție de imnuri vedice din
India antică , dedicată zeităților vedice. Reprezintă mitologia indică.