Luceafărul, M Eminescu – romantism/ 1883

Opera literară ”Luceafărul” este capodopera creaţiei eminesciene, pentru că reuneşte temele şi
motivele esenţiale ale liricii eminesciene: tema geniului, abordată în „Numai poetul”, blestemul
nemuririi „Sarmis”, „Strigoii”; motivul zburătorului „Călin (file din poveste)”. Este un poem pe tema
destinului omului de geniu. Pretextul dezvoltării acestei teme este, după cum considera
Z.D.Buşulenga o criză dionisiacă rezolvată printr-o contemplare apolinică. Se referă la cele două
ipostaze antitetice: dionisiacă - cultul vieţii şi apolinică-cultul stelar. Poemul „Luceafărul” are ca
punct de plecare basmul „Fata din grădina de aur”. „Luceafărul” poem romantic pe tema destinului
omului de geniu. Conceptul de geniu este preluat de Eminescu de la Schopenhauer, pentru care
geniul este mintea aplicată exact la obiect, spiritul dotat cu desăvârşită obiectivitate capabil să-şi
sacrifice fericirea personală în favoarea scopului obiectiv. Se defineşte în opoziţie cu omul comun
subiectiv care nu poate ieşi din el însuşi. Geniul obiectiv este în stare să se depăşească, să treacă
dincolo de sfera sa. La omul de rând predomină voinţa, la geniu cunoaşterea, de aici drama
singurătăţii: ”din aceste motive vine faptul că geniul trăieşte singur. Rareori se întâmplă să-şi poată
nimeri semenii şi să-i deosebească de ceilalţi ca ei să-i fie tovarăşi. La ei precumpăneşte voinţa, la
geniu inteligenţa”.Motivele sunt romantice: ”luceafărul”, „luna”, „geniul”, „cosmogonia”, „marea”,
”vanitas vanitatum et omnia vanitas”( deşărtăciunea deşărtăciunilor şi toate sunt deşarte), „fortuna
labilis” (norocul trecător). Cât priveşte compoziţia, se remarcă valorificarea liricii măştilor prin care
geniul se obiectivează: fata de împărat reprezintă anima geniului, Luceafărul – aspiraţia uranică şi
neptunică, Hyperion- arhetipul geniului, Demiurgul- conştiinţa supremă, Cătălin- dimensiunile
senzuale. Incipitul, specific basmului, precizează coordonata temporală şi cea spaţială. Finalul reia
ideea centrală a incompatibilităţii. Sunt valorificate antiteza romantică: inger-demon, cosmic-teluric,
relativ-absolut şi alegoria – zborul Luceafărului reprezintă alegoric experienţa de cunoaştere a
geniului, sunt realizate descrieri romantice: tabloul cosmic, teluric, portrete umane. Dialogul se
desfăşoară între măştile lirice, poemul ilustrând o experienţă de autocunoaştere. Monologul se
concretizează într-un ars amandi (Cătălin). Sub influenţa filosofiei lui Kant, este realizat tabloul
cosmic; decorul este atemporal şi aspaţial. Desigur şi decorul teluric este romantic şi este realizat prin
imagini vizuale „răsare luna”, olfactive „miroase”. Codrul este spaţiul ideal, securizant, surprins în
asfinţit (element romantic) şi în apropierea nopţii (motiv romantic). Este un decor feeric, ideal
protector, egal în frumuseţe cu cel cosmic. Schema epică a poemului este reprezentată de elementul
narativ preluat din basm, care devine pretext pentru reflecţia filosofică; caracterul dramatic este
evidenţiat de dialodul dintre măştile lirice. Viziunea despre lume este conturată prin ochii
Demiurgului: meschină, omenirea este descrisă prin nimicnicia şi prin efemeritatea ei, pentru care
omul de geniu nu trebuie să renunţe la nemurirea conferită de statutul său. Aşadar, oamenii „numai
durează-n vânt/deşerte idealuri” şi „doar au stele cu noroc/şi prigoniri de soarte”, /Căci toţi se nasc
spre a muri/şi mor spre a se naşte”.Compoziţional, poemul „Luceafărul” este structurat în patru
tabouri. Primul surprinde cele două metamorfoze ale Luceafărului. Urmând tradiţia folclorică, pentru
mentalitatea fetei de împărat, Luceafărul este o fiinţă nepământeană, un duh ce poate fi apropiat
printr-o formulă magică de descântec. Este chemat în vis de preafrumoasa fata de suflet să se prindă.
Dialogul cu Luceafărul are loc în somn, el este chemat să pătrundă în spaţiul finit – casa şi tainic finit
– în gând. Ca orice fiinţă fantastică, Luceafărul are proprietatea de a se metamorfoza: aruncându-se
în mare, el se întrupează neptunic într-un tânăr voievod cu păr de aur moale, însă întruparea nu este
decât a mortului frumos cu ochii vii, ce scânteie-n afară, oximoronul sugerează natura antitetică a
Luceafărului. În această primă întrupare, Luceafărul devine o făptură angelică: „O, eşti frumos/ Cum
numai-n vis/Un înger se arată”. O invită pe fată să locuiască-n palatele de mărgean şi să stăpânească
adâncurile mării. Luceafărul este nemuritor, pentru muritori însă nemurirea este o formă a morţii şi
de aceea fata are o puternică senzaţie de frig: „Străin la vorbă şi la port/ Luceşti fără de viaţă/Căci eu
sunt vie, tu eşti mort/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă”. Peste câtva timp, în somn fata rosteşte din nou
chemarea. Luceafărul se întrupează din văile sure ale haosului, vine înveşmântat în giulgiu negru,
purtând pe viţele-i negre de păr o coroană ce parcă arde. Tatăl Luceafărului este focul, soarele însuşi,
iar mama este noaptea. Noaptea, după Hesiod, este zeiţa tenebrelor, fiica haosului, mama tuturor
zeilor. Întrupat celest de data aceasta în demon, el îi făgăduieşte miresei cununi de stele şi îi oferă
cerul pe care să răsară ca o stea strălucitoare alături de el. Distanţa dintre nemuritor şi muritor este
percepută de fată ca o formă a morţii şi de aceea are acum o puternică senzaţie de căldură: „Mă dor
de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde/ Şi ochii mari şi grei mă dor/ Privirea ta mă arde”.
Cuprinderea Luceafărului de către fată este una senzorială. Refuzul ei de a-l urma în adâncuri sau pe
ceruri sugerează faptul că fata este incapabilă să depăşească condiţia şi, pentru a convieţui cu
Luceafărul, îi cere si devină muritor ca şi ea. Semnificaţia alegoriei este clară: pământeanul aspiră
spre absolut, în timp ce geniul simte nevoia compensatorie a dragostei concretizată în ora de iubire.
Pentru că este masca geniului, fata de împărat are atribute excepţionale sugerate prin epitete:
frumuseţe desăvârşită „prea frumoasă, complexitate „mândră-n toate cele”, unicitate „una la
părinţi”. Comparaţiile au funcţia de sugera puritatea ”cum e Fecioara” şi aptitudinea de a comunica
cu aştrii „cum e luna”. Tabloul al II-lea al poemului cuprinde idila dintre Cătălin şi Cătălina
(prezentată în plan epic). În tratarea mitului Zburătorului, ne referim la Călin (File din poveste), se
întâmplă un fenomen similar cu cel din „Luceafărul”: la început, Călin este prezentat ca Zburător cu
negre plete fără a i se preciza însă numele. Abia mai târziu, când se umanizează, îi apare şi numele şi
abia atunci cunoscând fiindu-i esenţa este posibilă cunoaşterea. În „Luceafărul”, prezentată generic
şi nedeterminat o preafrumoasă fată, ea devine Cătălina, atribuirea numelui însemnând dezvăluirea
substanţei terestre şi posibilitatea cunoaşterii. Incapabilă să-şi depăşească condiţia, fata rămâne
fidelă propriei sale naturi. Idila dintre ea şi pajul Cătălin, copil de casă simbolizează repeziciunea cu
care se stabilesc legături între exponenţii aceleiaşi lumi. Diferenţierea din acea lume este una de gen
(sex), ideea este sugerată prin onomastica cvasiasemănătoare, diferenţierea fiind sugerată stilistic
prin morfemul de gen. Cătălin este ipostaza lui Cupidon, maestru al erosului, aşa cum o dovedeşte în
monologul său – ars amandi. Este o mască a geniului care deţine la superlativ arta de a iubi. El
reprezintă latenţele telurice ale omului geniu caracterizat prin vitalitate „obrăjei ca doi bujori”, prin
locvacitate „guraliv”, prin îndrăzneală „îndrăzneţ”, mediocritate „paj” cu origine incertă ”băiat din
flori.Al treilea tablou prezintă călătoria Luceafărului prin spaţiul cosmic şi călătoria lui spre Demiurg
spre a-l ruga să-l absolve de veşnicie. Călătorind spre Demiurg , Luceafărul străbate spaţiile şi timpul,
abstracţiunile prin care călătoreşte Luceafărul capătă în viziunea lui Eminescu corporalitate, sunt
reprezentate vizual. Pentru un zbor atât de îndrăzneţ, aripile Luceafărului cresc la dimensiuni uriaşe.
Din cauza vitezei colosale a luminii, mişcarea pare un fulger neîntrerupt rătăcitor prin stele. Din văile
haosului izvorăsc lumini; Luceafărul zboară „gând purtat de dor/ Până piere totul”. Spaţiul acestei
călătorii este acelaşi din cosmogonia eminesciană din „La steaua”, „Scrisoarea I”. Universul întreg
este pentru Eminescu ca şi în filosofia indiană reprezentat prin principiul unităţii totului: „Toate sunt
într-una /Precum una e in toate”. Zona unde sălăsluieşte Demiurgul este spaţiul finit, adânc ca şi
abisul uitării. Luceafărul apare acum numit de către Demiurg Hyperion, ceea ce în limba greacă
înseamnă cel ce merge pe sus. Numele sub care acesta apare îi dezvăluie esenţa lui superioară.
Demiurgul nu poate să-l absolve de veşnicie, deoarece Hyperion este un element constitutiv al
entităţii Demiurgului şi a-i anula existenţa, ar însemna ca Demiurgul să se anuleze pe sine. Pentru a
menţine echilibrul universal, Demiurgul refuză lui Hyperion dezlegarea de nemurire şi îi oferă, în
schimb, puteri supreme: puterea orfică „vrei să dau glas acelei guri”, puterea Logosului „cuvântul
meu dintâi”, cea a împăratului „pământul în bucăţi” şi de comandant de oşti „ catarg lângă catarg”.
Demiurgul îi îndreaptă privirea lui Hyperion spre codru, unde, într-o natură feerică şi fecundă, cuplul
Cătălin şi Cătălina este cuprins de o beţie de amor. (partea a IV-a) Cătălina are încă nostalgia
Luceafărului şi îl invocă din nou. De data aceasta, să-i lumineze drumul prin codru, simbol al
necunoscutului vieţii, să abată lumina nu asupra fericirii, ci asupra vieţii. Dezgustat de micimea
condiţiei umane, Luceafărul rămâne impasibil în înălţimea solitară, însingurat în melancolia
impersonala, cum afirma T. Maiorescu. „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.” – versuri
care duc la finalul din „Floare-albastră”: „Totuşi este trist în lume”În concluzie, se conturează o
viziune a lumii prin prisma antitezei: omul de geniu- omul comun: iubirea este caracteristica celor
care aparţin „cercului strâmt”, în timp ce omul de geniu trăieşte drama singurătăţii. Eminescu însuși
nota ”Aceasta e povestea. Iar înțelesul alegoric ce i l-am dat este că, dacă geniul nu cunoaște nici
moarte și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta
Luceafăruli din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ și i-am dat acest înțeles
alegoric.”