Luceafarul

Poemul Luceafarul a fost conceput inca din teimpul studentiei poetului la Berlin, realuata in
variante successive intre 1880 si 1883, iar in forma sa desavarsita, a aparut la Viena in “Almanahul
Societatii Academice Social Literare” intitulata “Romania juna” in 1883. Ulterior va fi reporuds la Iasi
in revista “Convorbiri literare”, si mai tarziu inclus in prima si singura editie a poeziilor antume
Eminesciene (1883). Ca orice poet romantic, Eminescu manifesta un interes constant pentru folclorul
national, fiindca a cules basme pe care le-a prelucrat si le-a modificat atat continutul, cat si
semnificatia in raport cu universul sau poetic.

Eminescu a prelucrat un basm romanesc intitulat “Fata in gradina de aur” care fusese cules
de un german in 1881. In acest basm, personajul fantastic este unul negative, un zmeu care
indragostindu-se de o fata de imparat, o cere de sotie sa o faca nemuritoare precum el. Fata refuza,
cerand zmeului sa devina muritor ca ea. Zmeul calatoreste spre Demiurg pt a-I cere dezlegarea de
conditia sa inuabila. Intre timp, tanara imparateasa se indragosteste de semenul ei, Florin. Vazand
tradarea, zmeul prabuseste o stanca asupra fetei necredincioase, iar pe Florin il lasa sa moara de
durere langa stanca ucigasa. Tot de surginta folclorica este si motivul zburatorului present in prima
parte a poemului filozofic, in care este imaginat visul erotic al fetei de imparat ajunsa la varsta iubirii.

Conceptele lui A.Schopenhauer referiotare la distinctiile dintre omul comun sic el de geniu
din volumul “Lumea ca vointa si reprezentare”, sunt valorificate de Eminescu. Filozoful german
stabilea urmatoarea antiteza dintre geniu si lumea obisnuita. Primul se distanteaza de semeni prin
inteligenta, putere de obiectivare, sete de cunoaste, forta de sacrificiu pt indeplinirea idealurilor
sale; fiinta obisnuita se caracterizeaza prin mediocritate, subiectivitate, incapacitatea de a-si depasi
sfera ingusta de actiune, vointa oarba de a trai, sensibilitate in exces etc

Motive mitologice preluate din filozofia greaca ( Platon si Aristotel), din gandirea Indiana,
poemele Vedelor si din mitologia crestina reprezinta alte surse de inspiratie ale poemului
Eminescian. La acestea se adauga elementele biografiei Eminesciene generalizate si ridicate la
valoarea de simbol.

Cea mai veche interpretare ii apartine poetului insusi care nota intr-o fila de manuscris:”
aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte
si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe Pamant nu e nici capabil de a ferici pe
cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are nici moarte, n-are nici noroc. Din perspectiva acestei
marturisiri, Luceafarul devine o alegorie pe tema romantic a locului si a rostului geniului in lume.
Povestea demonstreaza ca geniul castiga eternitatea prin renumele sau, dar plateste in sens
omenesc prin izolare dintre semeni si prin fericire individuala. O alta interpretare ii apartine lui T.
Vianu care considera ca personajele poemului sunt mastile lirice ale poetului insusi care s-ar fi
imaginat pe sine sub chipul lui Hyperon ( omul de geniu), sub chipul lui Catalin ( barbatul
indragostit), sub cel al Demiurgului ( forta universal impersonala), si chiar al cel al Catalinei ( conditia
nemuritoare), astfel Luceafarul este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o
meditatie asupra conditiei umane duale. Poetul intelege drama omului ca fiinta duala sfasiata de
contradictii intre fapta si constiinta, pasiune si renuntare, viata si moarte.
 In cele 98 de strofe, Luceafarul include 4 tablouri ample structurate in 2 serii antitetice:
terestru-cosmic, uman-fantastic. Tabloul I cuprinde o poveste fantastica de iubire intre 2 fiinte
apartinand unor lumi diferite: cea telurica si cea cosmica. Comunicarea dintre indragostiti este
indirecta si se realizeaza prin intermediul visului. Poemul debuteaza cu formula traditionala a
basmului romanesc care marcheaza indicia spatio-temporali, avertizand asupra caracterului fabulous
narativ al povestii imaginate. Fata de imparat este def prin epitetul “preafrumoasa” exprimat printr-
un adjectiv la gradul superlative-absolut. Ea este unicul copil al cuplului imparatesc si se distinge atat
prin armonia trasaturilor frizice, cat si prin insusirile morale –“mandra in toate cele”. Poetul o
compara cu img crestina a “Fecioarei intre sfinti” si cu stralucirea lumii in puzderia de stele a cerului
nocturn. Fata ramane anonima numai in prima parte a poemului. Ea viseaza la un tanar frumos
intrucipat de motivul zburatorului. Ritualul de dragoste o adduce in fiecare seara langa terasa
castelului prin care Luceafarul o priveste. Proiectat in zare, el se deplaseaza in lumina lui stelara, pe
miscatoarele unde ale aerului, si se reflecta in apele marii. Repetarea zilnica a acestei priviri
reciproce provoaca atractia erotica dintre fiinta pamanteana si corpul stellar. Dragostea pt Luceafar
simbolizeaza aspiratia spre absolut si dorinta omului comun de a-si depasi conditia limiatata de
muritor.

Primul dialog imaginar al celor 2 fiinte simbolice cuprinde chemarea fetei si raspunsul
Luceafarului. Ea ii cere sa paraseasca lumea cosmica s isa se intrupeze ca o fiinta omeneasca.
Luceafarul se arunca in apele marii, si din el. Acvatic se naste “un mandru tanar” cu aspect de inger.
Poetul il compara cu un voievod din timpurile trecute, cu parul blond “ca aurul moale”, cu umerii goi
pe care este prins “un giulgiu vanat”, cu fata stravezie si alba ca de ceara, tinand in mana un toiag
impletit din trestii, simbolizand un zeu ala pei si al vegetatiei marine. Dar Luceafarul se dovedeste
capabil sa reproduca numai forma umana, nu si pulsatia biologica. De aceea are aspect cadaveric si
lipsit de viata. Poetul il numeste printr-un oximoron “un mort frumos cu ochii vii”. Identiatea sa este
tradata de luminozitatea intense a ochilor care semnalizeaza si setea lor de cunoastere. La randul
sau, Luceafarul ii cere fetei sa devina mireasa lui, promitand sa o transforme intr-o zeitate acvatica.
Intr-o lume a visurilor ea va stapani “palate de margean”. Fata il respinge, nu din mediocritate
sufleteasca, ci pt ca a intuit lucid ca nemurirea promise inseamna moartea ei in sens uman. Ca sa
renasca sub forma unei entitati eterne, ea trebuie mai intai sa piara in apele marii. In consecinta ea ii
reporseaza ca vorbele ii sunt straine, ca straluceste fara viata, si ca lumina ochilor sai ii ingheata
sangele in vene. Antitezele folosite de eroina demonstreaza intelegerea faptului ca cei 2 apartin unor
lumi diametral opuse: viata si inertia mortii.”Caci eu sunt vie, tu esti mort/Si ochiul tau ma-ngheata”.
Luceafarul sufera o infrangere care det sa nu-si mai faca aparitia 3 zile, insa dragostea e mai
puternica decat voina si il face sa revina la fereastra fetei.

Al 2-lea dialog din timpul somnului urmeaza ritualul celui dintai, dar inregistreaza si cateva
evenimente notabile. Auzindu-I chemarea, Luceafarul se prabuseste din ceruri, si se intrupeaza sub
chipul unui demon caract prin img funebe. Parul ii este negru, pe cap poarta “o coroana ce arde”,
este palid la fata, iar ochii inflacarati clipesc intunecat. De data aceasta parintii lui simbolici sunt
Soarele si Noaptea. El isi repeat chemarea si ii promite iubitei ca o va transforma in cea mai
luminoasa stea de pe cer. Dragostea Luceafarului se explica prin aspiratia lui spre lumea concreta si
prin dorinta de a imbraca si o alta conditie decat vsnicia incremenita in sine. Iubirea lor poate fi
inteleasa sic a o atractie irezistibila a contrariilor. Metamorfozele Luceafarului in inger si in demon
esueaza pt ca prototipul astral este incapabil sa dozeze insusiri umane. El ii provoaca fete isenzatia
de inghet sau de ardere, in ambele ipostaze lumina lui fiind ucigatoare.
 Luceafarul evidentiaza dihotonia dintre calitatea lui de nemuritor si cea a finite supuse
legilor firii si destinate mortii inevitabile. Fata ii cere sa renunte la calitatea lui de corp ceresc, sa
coboare pe Pamant, devenind muritor ca ea. Iubirea nu se poate implini decat omneste. Si
Luceafarul, ca si zmeul din pvoeste, decide sa renunte la conditia eterna. Superlativul absolut folosit
in versul “ cat te iubesc de tare” justifica afectiv transpunerea fetei in conditia de obiect unic al
pasiunii Luceafarului. In consecinta, Hyperion accepta datina pacatului si implicit dezlegarea de legile
vesniciei. Pt a-si schimba conditia primordial, el se indreapta catre centrul lumii dorind sa convinga
divinitatea de importanta covarsitoare a experientei lui sentimentale.

Tabloul 2 dezvolta un moment de dragoste sub forma unei idile intre individualitati
pamantene. Intr-un cadru terestru si intr-o atmosfera intima se produce comunicarea directa intre
finite de acelasi fel. Incepand cu partea mediana a poemului, fata isi pierde anonimatul si se
individualizeaza sub numele de Catalina. Nu intamplator, barbatul poarta ca si femeia acelasi nume,
deoarece sunt exponentii individuali ai aceleiasi spete o menesti. Ei rep simbolul perechii, al cuplului
uman, alcatuit pe baza unui sentiment de atractie erotica reciproca.

Daca Luceafarul avusese fie o conditie ingereasca, fie una demonica, in schimb Catalin este
conceput ca un om obisnuit care indeplineste rolul de paj al tinerei imparatese. Poetul il defineste
din pct de vedere social drept copil ilegitim si orfan, numindu-l “baiat din flori si din pripas” ca sa
sublinieze conditia lui precara de viata. Pajul care duce trena fetei suplineste vitregia conditiei
sociale prin indrazneala, prin viclenie si prin curajul de a-si declara iubirea fata de Catalina. Tanarul
traieste sub semnul norocului si incearca o forma de seductive erotica asupra fetei de imparat. Fata
il refuza initial pe pajul indraznet si il opune cu luciditate lui Hyperion. Acceptandu-l pe Catalin,
eroina nu-si demonstreaza mediocirtatea, ci are revelatia asemanarii de conditie si de structura
umana cu cel care apartine aceleiasi lumi ca si ea. Totusi Catalina isi exprima regretful pt dragostea ei
initiala care ramane o proiectie nostalgica : “Dar se inalta tot mai sus,/Ca sa nu-l pot ajunge”. Ea
intelege ca va ramane pt totdeauna despartita de spatial astral in care fiinteaza Luceafarul.

Tabloul 3 prezinta calatoria Luceafarului in spatial intergalactic si dialogul sau cu tatal cerest.
Intr-un cadru cosmic si intr-o atmosfera glaciala, Demiurgul si Hyperion isi expun argumentele
distincte despre nemurire, cunoastere si sensul vietii pamantesti. Este infatisat zborul Luceafarului si
dialogul cu Demiurgul. Divinitatea rep. absolutul, adica material universal, superior organizata si
ordonata de o fiinta nescunoscuta si nerelevata inteligentei omenesti. In raport cu Demiurgul care
este esenta inuabila, Hyperion este o foroma individualizata a absolutlui, deci un fragment de
materie eternal. In limba greaca veche, termenul provine din hyper si ion care inseamna cel care
merge deasupra sau cel ce este peste fire. Dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire rep.
vointa lui de a primi o alta structura marcata de vitalitate, compatibila cu idea dragostei omenesti.
Dialogul lor se transforma intr-o controversa la finalul careia Hyperion va fi refuzat. “Pt o ora de
iubire” el accepta sa plateasca orice pret, afirmand ca Tatal ceresc este omnipotent, cunoaste
secretul vietii si este capabil sa-I insule traire vitala corpurilor inanimate precum stelele. Demiurgul
aprecieaza ca aceasta cerere este imposibila de implinit pt ca material universala nu-si poate
contrazice conditia primara de existent. Modificand legile firii, adica ceea ce a statornicit odata pt
totdeauna, creatorul lumii s-ar nega implicit pe sine. Ca sa-l consoleze pt refuzul de a-l transforma
intr-un muritor, tatal ceresc ii ofera lui Hyperion urmatoarele: posibilitatea de a primi intelepciunea
cosmica, descifrand toate tainele lumii, inzestrarea glasului fetei iubite cu insusiri Orfice, prin care
vocea ei divina sa se auda pana in vf. Muntilor si insulele marilor, putere universal, dreptate si tarie
prin int. carora sa stapneasca intreg pamantul si popoarele ce vietuiesc si se succeda pe suprafata
lui.

Demiurgul defineste conditia umana prin precaritatea ei pt a-l det. pe luceafar sa renunte la
ea. Oamenii se nasc si mor, generatii anonime, succedandu-se unora altora, idealurile omenesti sunt
desarte s iefemere, existent limitata a fiintelor este guvernata de noroc si soarta, care provoaca fie o
fericire, fie o deziluzie permanenta. In antiteza cu nestatornicia vietii se plaseaza durata eternal a
astrilor, mereu egali cu sine si care nu se schimba niciodata. Ei nu cunosc notiunea de timp, nici pe
aceea de spatiu, si n-au revelatia mortii in absenta cunoasterii vietii. Hyperion ramane neclintit in
locul lui menit din cer, in succesiunea neschimbata a rasariturilor si asfintiturilor. Demiurgul arata ca
nu numai oamenii pier, ci si corpurile celesti. Stelele se pot dezagrega si ele, in locul astrilor
intunecati si reci se naste iarasi Soare. Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa se intoarca spre
pamantul ratacitor pt a se convinge de infidelitatea Catalinei, de nestatornicia ei.

Tabloul 4 releva fericirea cuplului omenesc datorita iubirii implinite sub semnul
characteristic al norocului, si retragerea Luceafarului din lumea caruira ii apartine. Hyperion surpride
idila pamanteasca dintre Catalin si Catalina palsati intr-un décor paradisiac realiza tprin motive
romantic recurente in lirica Eminesciana, motive ce evidentiaza frumusetea nepieritoare si vesnicia
naturii: codrul, teiul, noaptea, apa, crangurile etc. Imbratisarea celor 2 semnifica aspiratia spre
fericire a perechii pamantene. Hyperion traieste o drama atat d.p. de vedere a cunoasterii, dar si
afectiv. Contempland iubirea tinerilor el devine constient de conditia sa eternal care este ireversibila.
Catalina ii adreseaza chemarea obisnuita, dar invocatia ei nu mai are valoare magica, caci ea nu-I mai
cere Luceafarului sa-I lumineze viata, ci norocul. Astfel cea de-a 3-a invocatie marcheaza dorinta
supersitioasa a finite pamantene de a-si prelungi fericirea printr-o stea. Luceafarul refuza cerinta
fetei pe care o numeste “chip de lut” metafora ce aminteste in sens crestin de pamantul in care s-a
nascut si in care va fi ingropat dupa poarte. Prin versul “dac-oi fi eu sau altul” Luceafarul distinge
intre fiinta pamanteana ( aleasa de Catalina pt a-si continua existent alaturi de semenul ei), si fiinta
vesnica ( pe care Hyperion o rep). In strofa finala el nu este insufletit de dispret, ci de nostalgia si
regretful datorate incapacitatii sale de a trai dupa legile omenesti. El nu are acces la “cercul stramt”
al norocului ce-I conduce destinul oamenilor, la conditia marginita de muritor. In lumea lui de
esente, Hyperion ramane un prototip neschimbat si rece, caruia I se refuza sansa de a cunoaste
sentimentele omenesti si de a trai revelatia iubirii.

Semnificatia poemului n ueste alta decat cea desprinsa din inegalabilul basm romanesc
“Tinere fata batranete si viata fara de moarte”: generalul tanjeste dupa intruchipare individuala, iar
in antiteza, umanul aspira catre idealitatea eterna. Constantin Noica spunea :”exista in lumea finite,
un fel de lume al generalului pur, in care oamenii nu au asezare” (Sentimentul romanesc al fiintei).