Eminescu ofera in cultura romaneasca unul din cele mai izbitoare exemple si argumente pentru

descompunerea unei creatii care depaseste puterea de cuprindere a mintii noastre omenesti, in partile
ei constitutive:”LUCEAFARUL”.

Poemul are ca punct de plecare un basm romanesc, „Fata in gradina de aur”, cules de calatorul german
Richard Kunisch, pe care Eminescu l-a versificat intr-o prima versiune, chiar sub acest titlu. Apoi,
trecandu-l printr-o serie de alte variante, marele poet l-a filtrat, restructurandu-l mereu si dandu-i
sensuri noi, pana ce a devenit „Luceafarul”.In prima varianta versificata, Eminescu a pastrat basmul ca
atare, evitand doar finalul brutal si punandu-l pe zmeu sa rosteasca numai un blestem: „Un chin s-aveti:
de-a nu muri deodata!”

Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o
compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul.Si totusi poemul Luceafarul este
o creatie lirica, intimplarile si personajele sint defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza
idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.

Titlul creatiei eminesciene, in raport cu titlul basmului popular "Fata din gradina de aur", evidentiaza
focalizarea viziunii poetice asupra personajului masculin. Substantivul - titlu fixeaza in centrul
imaginarului artistic prezenta "luceafarului" ca reper esential. Reluarea lui din textul poetic, ca
substantiv comun ortografiat cu litera mica valideaza natura categoriala, suprainidividuala a
protagonistului, a carui identitate, Hyperion, se defineste numai in planul universaliilor in raport cu
Demiurgul.

Tema poemului o reprezinta conditia omului de geniu intr-o societate mediocra, incapabila sa il
inteleaga. Aceasta tema este completata de tema cunoasterii, de cea a iubirii, a naturii si a cosmogoniei.

Viziunea despre lume este data de tema, de relatia geniu societate. Luceafarul este omul de geniu, una
dintre elementele care asigura eternitatea umanitatii prin ceea ce are ea mai valoros, ridicandu-se
deasupra propriei biografii, condamnat sa traiasca in vesnicie. In opozitie cu acesta este omul comun
reprezentat de cuplul Catalin Catalina care traieste o viata cu dorintele si pasiunile ei, fara nicio
insemnatate. Viziunea despre lume este aceea ca omul de geniu nu poate fi fericit si, la randul sau, nu
poate ferici pe nimeni.
Poemul este structurat in 4 tablouri ce surprind tema poeziei:

Primul tablou

Incipitul poemului aminteste de formula specifica basmului plasand povestea de iubire intr-un spatiu si
timp nedeterminat. Fata de imparat se distinge prin frumusetea fizica sugerata prin epitetul cu valoare
de superlativ absolut ”o prea frumoasa fata”. Singura la parinti, fata este unica si prin curatenia
sufleteasca, aspect subliniat prin comparatia dezvoltata ”cum e Fecioara intre sfinti si luna intre stele”.
Dragostea fetei de imparat pentru Luceafar exprima aspiratia ei spre absolut. Castelul aminteste si el de
basmul popular, este spatiul ce tine de lumea terestra, lumea fetei de imparat.

Fereastra este un simbolul al celor doua lumi. Ea il invoca in vis cerandu-i sa coboare in lumea terestra,
in lumea limitata ”cobori in jos Luceafar bland..”. Luceafarul raspunde la chemarea fetei se arunca in
apele marii si ia infatisarea unui ”tanar voievod cu par de aur moale” ce ”tine un toiag incununat cu
trestii” asemeni zeului Neptun.

Metamorfozat in ipostaza angelica, Luceafarul are ca parinti simbolici cerul si marea ”iar cerul este tatal
meu si muma mea e marea”. Luceafarul ii cere la randul lui sa renunte la lumea ei facandu-i promisiunea
ca o va transforma in regina marii. Ea nu-l urmeaza intrucat constientizeaza ca ar trebui sa moara in sens
uman. Luceafarul nu are semnele vietii, iar fata observa acest aspect.

”Strain la vorba si la port / Lucesti fara de viata / Ca eu sunt vie / Tu esti mort si ochiul tau ma-ngheata”

Dupa trei zile de asteptare, Luceafarul se arata iar, fata il cheama cu aceeasi invocatie. Luceafarul
metamorfozeaza in ipostaza demonica. Portretul fizic intareste imaginea acestei ipostaze: ”Pe negre-i
vitele de par”, ”negru giulgi”, ”marmoreele brate”. Parinti simbolici sunt de data aceasta Soarele si
noaptea (”Si soarele a tatal meu/Iar noaptea-mi este muma”).

Luceafarul ii face si de data aceasta o promisiune spunandu-i ca o va transforma in cea mai stralucitoare
stea (”Pe a mele ceruri sa rasari/Mai mandra decat ele”). Fata nu-l urmeaza nici de data aceasta datorita
incompatibilitatii dintre cele doua lumi ale lor.

Luceafarul este dispus la sacrificiu de a renunta la lumea lui pentru a cunoaste sentimentul iubirii.
Tabloul al doilea

Acest tablou se deruleaza in spatiul terestru cuprinzand strofele 44-64. Intre I si al II-lea tablou exista o
strofa care are rolul de a face legatura dintre cele doua parti (43). In acest tablou fata de imparat este
individualizata avand un nume.

Prin numele lor asemanatoare se subliniaza faptul ca ei reprezinta exponentii aceleasi lumi, cea terestra.
Catalin este portretizat cu ajutorul limbajului popular ”cu obrajii ca doi bujori/De rumeni bata-i vina”.
Din punct de vedere social este un simplu paj cu origine necunoscuta ”Baiat din flori si din pripas”. Intre
cei doi exista diferenta din punct de vedere social, de aici si indrazneala lui Catalin de a o atrage pe
Catalina in jocul iubirii. Tentatia de-al respinge exista, mai ales ca fata are nostalgia Luceafarului.

”O, de Luceafarul din cer / M-a prins un dor de moarte”.

Modalitatea prin care incearca sa o atraga Catalin este asemnata cu cea a vanatorii din evul mediu.
Apartenenta la aceeasi lume este exprimata prin faptul ca fata observa cateva calitativa comune:

”Si guraliv si de nimic / Te-ai potrivi cu mine”.

Motivul sarutului dezvolta ideea acestei potriviri dintre membri cuplului. Pentru Catalina existenta ei
fara iubirea pentru Luceafar inseamna o viata fara implinire. Solutia finala propusa de Catalin este fuga
in lume.

”Hai si-om fugi in lume / Doar ni s-or pierde urmele”.

Aceasta solutie ar facea sa uite de parinti.

Al treilea tablou

Acest tablou (65-85) este construit din mai multe secvente poetice care prezinta zborul Luceafarului in
timp la momentul primordial al creatiei, rugamintea adresata de aceasta Demiurgului si argumentele
folosite de creator pentru a-l determina sa renunte la ideea de a deveni muritor. Prin subtantivele in
vocativ se exprima superioritatea Demiurgului in raport cu Luceafarul numit pentru prima data
Hyperion. Atributul eternitatii de care cere sa fie dezlegat de catre Demiurg exprima superioritatea celor
doi in raport cu lumea terestra.

Dezlegarea de nemurire este determinata de sentimentul iubirii pentru fata ”Si pentru toate da-mi in
schimb/O noapte de iubire”. Cererea Luceafarului nu poate fi indeplinita intrucat s-ar ajunge la haosul
primordial, de aici si nevoia creatorului de-ai aminti diferentele dintre ei si lumea comuna. Oamenii
obisnuiti sunt supusi trecerii timpului fiind cunoscut succesiunea generatiilor.

Viata oamenilor obisnuiti tine de noroc (”Ei doar au stele cu noroc/Si prigoniri de soarta”) pe cand ”Noi
nu avem nici timp, nici loc/Si nu cunoastem moarte”. Demiurgul se ofera sa-i dea Luceafarului
intelepciunea ”cuvantul meu dintai”, spiritul justitiar, dreptate si tarie si posibilitatea de a controla
destinul umanitatii, insa fara a-i da posibilitatea de a deveni muritor. Argumentul final exprima faptul ca
Luceafarul va fi dezamagit in urma revederii cuplului Catalin-Catalina. Rapiditatea cu care se stabilesc
relatiile intre oameni va reprezenta dezamagirea Luceafarului din finalul poemului.

Ultimul tablou

Ultimul tablou (86-98) este construit simetric in relatie cu primul tablou datorita alternantei spatiului
terestru cu a celui cosmic. Cuplul este plasat intr-un cadru romantic ”Sara in asfintit sub lumina lunii” in
preajma teilor.

Metaforele ”noaptea mea de patimi”, ”iubirea mea dintai”, ”visul meu din urma” exprima iubirea dintre
cei doi indragostiti. ”Imbatata de amor” fata il invoca pentru ultima data inca cu o deosebire ”Patrunde
in codru si in gand/Norocu-mi lumineaza”. Prin metafora ”chip de lut” este reluata ideea efemeritatii
omului. Tot acum se produce si despartirea definitiva intre cele doua luni a omului care traieste in ”cerul
stramt” incapabil de a-si controla norocul, destinul in timp de geniul isi este suficient siesi.

Epitetele ”nemuritor si rece” exprima atitudinea de detasare si totodata atributul eternitatii pentru
Luceafar.

Prin ”Luceafarul” destinul omului de geniul in raport cu iubirea si cunoasterea este marcat de neputinta
de a cobori intr-o lume inferioara lui desi intentia de sacrificiu exista.
In structura poemului exista elemente care apartin celor trei genuri litarare: liric, epic si dramatic.

Lirismul provine din muzicalitatea formei, din trairile personajelor, dar si din prezenta unor specii
apartinand genului liric: pastelul terestru si cosmic, meditatia si elegia.In ceea ce priveste genul
dramatic, trebuie sa distingem intre aspectul tehnic al termenului si cel al continutului; ca tehnica
dramatica, poemul este alcatuit din mai multe scene in care modalitatea esentiala de exprimare este
dialogul – din punctul de vedere al continutului, vorbim de framantarile dramatice ale personajelor intre
ceea ce sunt ele-n realitate si ceea ce vor sa fie.De genul epic apartine schema epica, caracterul narativ
al poemului.

Luceafarul se dovedeste a fi o constructie complexa, bazata pe imbinarea elementelor clasice si

romantice, cu predominarea elementelor romantice. Clasica este perfectiunea formei, constructia
simetrica, rafinamentul si simplitatea exprimarii artistice. De clasicism tine si dilema lui Hyperion, care
trebuie sa aleaga intre iubirea pentru o fiinta pamanteana si datoria de a ramane ceea ce este. Elemente
romantice: tema geniului neanteles, a demonului indragostit, a titanului razvratit impotriva conditiei
sale, legatura stransa intre iubire si natura, cadrul nocturn, setea de absolut, elementul cosmic,
inspiratia folclorica, intensitatea sentimentelor.

Din punct de vedere prozodic poemul este impartit in 98 de strofe a cate 4 versuri,cu o masura de 7-8
silabe si un ritm amfibrahic.

Poemul “Luceafarul” este cea mai inalta expresie a poeziei romanesti, deoarece reuneste toate
motivele, ideile fundamentale, categoriile lirice si mijloacele lui Eminescu, poemul fiind intr-un fel si
testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput propriul destin.