Luceafarul are o structura epico-lirica cu implicatii dramatice.

Temele si motivele poemului se

distribuie pe doua planuri de referinta: un plan universal cosmic, aflat in antiteza cu planul uman,
terestru. Cele 98 de strofe sunt impartite in patru parti, patru tablouri: in prima parte cele doua planuri
interfereaza; partea a doua se desfasoara in plan terestru; partea a 3-a in cel cosmic iar in ultima parte
planurile interfereaza din nou.

Alaturi de surse folclorice si mitologice („Fata-n gradina de aur” si motivul zburatorului), poetul
valorifica izvoare filosofice (antonimiile dintre geniu si omul comun din filosofia lui Arthur
Schopenhauer).

Primul tablou are o structura epico-dramatica si debuteaza ca o poveste fantastica de iubire

dintre doua fiinte care apartin unor lumi diferite. Cadrul este epic, de basm: „A fost odata ca-n povesti/A
fost ca niciodata/Din rude mari imparatesti/O preafrumoasa fata”. Izolata „In umbra falnicelor bolti”,
traind mai mult intr-o lume imaginara, tanara fata isi indreapta aspiratiile nedefinite, iar apoi dorul adus
de zburator catre fiinta celesta a Luceafarului, astru calauzitor al calatorilor de mare si a pastorilor.
Luminii Luceafarului, atingerii ei imateriale ii corespunde in planul sentimental fluctuatia dorului. Pe
tanara fata acest dor de Luceafar o ridica din planul existentei comune („Cum e fecioara intre sfinti/Si
luna intre stele” – fecioara exprima ideea de puritate, sacralitate, iar luna pe cea a regalitatii), iar pe
Luceafar il coboara cu o suprema fatalitate in lumea necuoscuta a muritorilor: „Il vede azi, il vede
mani/Astfel dorinta-i gata;/El iar, privind de saptamani/Ii cade draga fata”. Zburatorul ii aduce fetei
aflate la o varsta problematica aceasta stare greu de definit ce se materializeaza in sentimentul pentru
Luceafar. Ca fiinta a spatiului sideral, Luceafarul nu se poate implini afectiv, el are nevoie de o experienta
prin care sa-si depaseasca propria conditie. Acest lucru nu se poate realiza decat intr-o lume in care
toate granitele sunt abolite: lumea visului. Purificata de orice atingere materiala, iubirea celor doi este o
aventura in oglinda: Ea il privea cu un suras/El tremura-n oglinda/Caci o urma adinc in vis/De suflet sa se
prinda”. Aceasta dragoste devine pentru cei doi o oportunitate de a se cunoaste pe sine mai bine.
Iubirea dobandeste astfel conotatii existential-ontologice. Aceasta apropiere a contrariilor se realizeaza
prin intermediul magiei, al incantatiei ritualice: „Cobori in jos, luceafar bland/Alunecand pe-o
raza/Patrunde-n casa si in gand/Si viata-mi lumineaza”.

Din prea multa iubire Luceafarul capata fiinta din cer si mare, intruchipandu-se intr-un tanar
voievod cu o infatisare angelica si neptunica.

Din „nemarginiri” de iubire, Luceafarul se intruchipeaza si a doua oara la chemarea magica a

printesei, dar cu tot mai multa durere. De data aceasta el se incarneaza din noapte si soare, figura
fiindu-i una demonica: „Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc, himeric/Ca doua patimi fara sat/Si pline
de-ntuneric”.

De aceasta data el o cheama alaturi de el in lumea siderala ca sa nunteasca. Din nou fata simte
in aproprierea lui o diferentiere ontologica: „O, esti frumos, cum numa-n vis/Un demon se arata/Dara pe
calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodata”. Apropierea nemuritorului este simtita ca durere: „Ma dor de
crudul tau amor/A pieptului meu coarde/Si ochii mari si grei ma dor/Privirea ta ma arde”.
 La nivel semantic, cuvintele Luceafarului sunt greu de perceput: „Desi vorbesti pe inteles/Eu nu
te pot pricepe”, si datorita aceste comunicari intrerupte fata ii cere sacrificiul suprem al iubirii: „Dar daca
vrei cu crezamant/Sa te-ndragesc pe tine/Tu te coboara pe pamant/Fii muritor ca mine”.

Al doilea tablou ne introduce intr-un spatiu terestru cunoscut, specific idilelor eminesciene.
Protagonistii sunt Catalin si Catalina, adica umanitatea obisnuita: insasi omonimia numelor sugereaza
corespondenta de esenta dintre cei doi tineri. Printesa este acum, printr-un alter ego al ei, Catalina.
Catalin o invata pe tanara fata o „ars amatoria” terestra, lipsita de spiritualitate. Limbajul folosit de poet
este acum direct, iar gesturile, stereotipice: „Ce voi? As vrea sa nu mai stai/Pe ganduri totdeauna/Sa razi
mai bine si sa-mi dai/O gura, numai una”.

Fata simte ca acest tanar „guraliv si de nimic” corespunde propriei esente umane. El vorbeste
intr-un limbaj pe care il poate pricepe. Traversand o criza existentiala, are revelatia diferentei de esenta
dintre ea si Luceafar. Ca raspuns, Catalin ii propune solutia fugii in lume: „Tu esti copila, asta e/Hai si-om
fugi in lume/De ni s-or pierde urmele/Si nu ne-or stii de nume”.

Tabloul al treilea imbina elementele lirice cu cele dramatice. Cadrul este cosmic, iar
problematica se grupeaza in jurul dialogului purtat de Luceafar, adica Hyperion, cu Demiurgul.

Poetul are deosebita capacitate de a materializa abstractiile, de a sugera imensitatea distantelor

cosmice: „Porni Luceafarul. Cresteau/In cer a lui aripe/Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe”.

Ajuns la inima lumilor, el cere Demiurgului dezlegarea de apasarea vesniciei; acesta este insa
factor prin al Universului si „cuvant care zideste” si nu poate fi eliberat de propria-i esenta. Atractia
iubirii reprezinta pentru el atractia mortii, care ar inseamna, insa, desfiintarea universului, a echilibrului
sau. In schimbul renuntarii la aceasta dorinta, Demiurgul ii ofera cateva destine exemplare: al lui Orferu,
de conducator absolut sau de profet.

Tabloul al patrulea prezinta povestea fericirii omului si revelatia Luceafarului asupra propriei
esenta si a diferentelor dintre cele doua lumi. Cadrul poemului este terestru si cosmic. Cadrul combina
elemente binecunoscute: seara, luna, teiul, crangul cu apa. Acum iubirea se spiritualizeaza, Catalin se
inalta prin sentiment la ideea iubirii pure: „O, lasa-mi capul meu pe san/Iubito, sa se culce”. Patima
devoratoare s-a stins, a ramas doar iubirea inalta si pura.

Fata il cheama din nou pe Luceafar, dar de aceasta data ca sa-i lumineze norocul. Luceafarul insa
nu se materializeaza, acceptandu-se propriul destin.

Luceafarul isi asuma o pozitie eroica, de veghetor al eternitatii: el raspunde cu usor regret si
distantare fiintelor pamantene. Ca esenta, el ramane „nemuritor si rece”, pe cand fiinta muritoare este
supusa fluctuatiilor provocate de timp si conjuncturilor destinului. Planul terestru si cosmic se
delimiteaza din nou in ultima strofa, comunicarea fiind abolita: „Traind in cercul vostru stramt/Norocul
va petrece/Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece”.