Luceafarul

de Mihai Eminescu

Opera literara ,,Luceafarul” de Mihai Eminescu, aparuta in 1883 la Viena in Almanahul

Societatii ,,Romania Juna” apoi reluata in ,,Convorbiri literare” este un poem ce sintetizeaza temele si motivele
eminesciene, ce imbina elemente epice, lirice si dramatice intr-un continut alegoric, reprezentativ lirismului
subiectiv si al liricii mastilor. Sursele principale de inspiratie au fost 2 basme culese de calatorul german Richard
Kunisch ce ilustreaza preocuparea romanticilor pentru folclor : ,,Fata din gradina de aur’’ si ,,Miron si frumoasa
fara chip’’, povesti de iubire intre fiinte care apartin unor lumi diferite, precum si ,,Domnisoara Christina’’ de
Mircea Eliade, ,,Riga Crypto si lapona Enigel’’ de Ion Barbu, dar si ideile filozofului german Arthur
Schopenhauer, conform caruia omul de geniu si omul de rand traiesc in sfere diferite si orice incercare de
apropiere este sortita esecului.

Temele si motivele romantice sunt natura, iubirea, conditia omului de geniu, aspiratia spre absolut, zborul
intergalactic, luna, stelele si codrul. In poem se reunesc elemente lirice narative, dramatice (dialogul), elemente
de meditatie filozofica (raspunsul Demiurgului), elemente de pastel (descrierea din ultimul tablou, opera fiind
structurata in 4 tablouri), elemente de elegie (raspunsul final al Luceafarului), precum si antiteza, procedeu
romantic predilect.

Primul tablou reprezinta infiriparea iubirii dintre Luceafar si fata de imparat, fiind conturat in spatiu
terestru, dar si cosmic. Incipitul este reprezentat de o formula initiala, specifica basmului, care are mai multe
roluri : separa lumea reala de cea fabuloasa, capteaza atentia, asigura trecerea cititorului in lumea textului,
trimite la sursa de inspiratie folosita de poet si subliniaza localitatea intamplarilor.

Portretul fetei de imparat :,,O prea frumoasa fata’’ contureaza frumusetea si unicitatea ei care sunt
evidentiate prin comparatia cu luna si cu Fecioara Maria. Ea are un statut superior in lumea din care face parte si
este capabila sa aspire catre inalt, catre un ideal care ia chipul sentimentului de iubire pentru un astru : ,,De dorul
lui si inima/ Si sufletu-i se imple’’. Fata vine dintr-un spatiu deschis, un mal de mare care ofera deschidere si
perspectiva departarii. Ipostaza sa este cea a pamanteanului care, dornic de absolut, ridica ochii spre inalt. Ea
traieste nostalgia altei lumi, iar iubirea pentru Luceafar devine expresia dorintei de absolut. Chemarea
fetei : ,,Cobori in jos, luceafar bland/ Alunecand pe-o raza/Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza !’’
esre formulata ca o invocatie cu forta unui descantec in care nu cuvintele care sunt spuse sunt importante, ci felul
in care sunt rostite. De asemena, formula ,,Cobori in jos’’ accentueaza distanta foarte mare dintre cele 2 lumi din
care fac parte instantele lirice. Luceafarul este o fiinta cosmica, simbolizand absolutul, iar fata de imparat este o
fiinta telurica, superioara in lumea ei, dar foarte departe de lumea lui.

Intalnirea dintre cei doi se desfasoara noaptea, care este momentyul favorit al romanticilor, fiind mediata
de un obiect care asigura legatura dintre lumi- oglinda : ,,Ea il privea cu un suras/ El tremura-n oglinda’’. Prima
intrupare a Luceafarului il infatiseaza intr-o ipostaza angelica :,, Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale/
Un vanat giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale./Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara-/ Un mort frumos
cu ochii vii/ Ce scanteie-n afara.’’

Luceafarul se metamorfozeaza, ia trup omenesc si ia fiinta din cer si mare- elemente primordiale ale
universului, in mitologia greaca. Este frumos, de o frumusete princiara, dar rece, (,,Un mort frumos cu ochii
vii’’), este lipsit de viata si doar privirea scanteietoare este cea care il invidualizeaza. El isi cheama iubita in
lumea lui :,,Eu sunt luceafarul de sus/Iar tu sa-mi fii mireasa/ Colo-n palate de margean/Te-oi duce veacuri
multe/Si toata lumea in ocean/ De tine o s-asculte’’, ii ofera nemurirea si stapanirea peste lumea acvatica.
 Fata subliniaza frumusetea lui angelica : ,,O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata,/ Dara pe
calea ce-ai deschis,/N-oi merge niciodata.’’, dar il refuza, pentru ca sesizeaza diferenta de conditie dintre
ei : ,,Strain la vorba si la port’’, precum si faptul ca stralucirea lui este lipsita de viata :,,Lucesti fara de viata !’’,
iar privirea lui nu-i transmite iubire, caldura sau afectiune :,,Si ochiul tau ma-ngheata’’.

A doua intrupare a Luceafarul este ipostaza demonica : ,,Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde
pare,/Venea plutind in adevar,/Scaldat in foc de soare.’’Se insista, din nou, asupra intensitatii privirii :,,ochii
mari si minunati/Lucesc adanc, himeric’’, ,,ochii mari si grei ma dor/Privirea ta ma arde’’. Luceafarul poarta
insemnele regalitatii, este nascut din soare si noapte (rezultatul reunirii contrariilor) si din nou ii ofera stapanirea
peste un spatiu indepartat :,, Pe-a mele ceruri sa rasari/Mai mandra decat ele’’. Raspunsul fetei este, din nou,
negativ, pentru ca intre ei 2 nu exista cale de apropiere : ,,Desi vorbesti pe inteles,/ Ei nu te pot pricepe’’, ,, Au
nu-ntelegi tu oare/ Cum ca eu sunt nemuritor/ Si tu esti muritoare ?’’. Ea simte intensitatea privirii lui ca pe un
foc mistuitor si nu se poate ridica la inaltimea lui, asa ca-i cere sa coboare pep amant alaturi de ea :,, Tu te
coboara pe pamant/ Fii muritor cu mine’’. Luceafarul, ca fiinta superioara, are puterea de a se sacrifica pentru
iubire si accepta sa-si schimbe conditia pentru ea :,, Da, ma voi naste din pacat/ Primind o alta lege’’.

Tabloul al doilea se concentreaza in jurul perechii de pamanteni : Catalin si fata de imparat, devenita
acum Catalina, iar spatiul este opus celui din primul tablou : ,,un ungher’’. Catalin este conceput in antiteza cu
Luceafarul : ,,Viclean copil de casa’’, ,,un paj’’, ,,Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii’’.

Reactia fetei la propunerea lui Catalin (,,Sa razi mai bine si sa-mi dai/ O gura, numai una’’, ,,Daca nu stii,
ti-as arata/ Din bob in bob amorul’’) este initial una de respingere, pentru ca ea traieste, inca, ,,visul de
luceferi’’ :,, Da-mi pace, fugi departe-/O, de luceafarul din cer/el-a pris un dor de moarte’’ Apoi, fata isi da
seama de apropierea de conditie dintre ea si Catalin si sesizeaza potrivirea lor :,,-Inca de mic/ Te cunosteam pe
tine,/ Si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine…’’. Catalin ii ofera fetei o adevarata lectie de iubire si
incearca sa o ademeneasca sa uite de iubirea imposibila si de tentatia absolutului ca sa se bucure de fericirea
pamanteasca : ,, Hai s-om fugi in lume/ […]/ Vei pierde dorul de parinti/ Si visul de luceferi’’. Insistenta lui
Catalin sugereaza atitudinea si mentalitatea omului comun, superficial si dispretuitor fata de idealuri si de ideea
de absolut. Limbajul folosit este unul popular presarat cu termeni regionali si exprimari afective, care sugereaza
familiaritate, apropiere, in antiteza cu stilul solemn si grav folosit de Luceafar.

Tabloul al treilea prezinta drumul Luceafarului la Demiurg, conturat in spatiul cosmic. Descrierea
drumului evidentiaza idei stiintifice avansate : ,,Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe.’’- viteza
luminii, ,,Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de stele’’- zborul intergalactic, ,,Caci unde-ajunge nu-i hotar,/
Nici ochi spre a cunoaste/ Si vremea-ncearca in zadar/ Din goluri a se naste.’’- geneza neintrerupta, sfarsitul
lumii cunoscute, haosul primordial.

Luceafarul ii cere Demiurgului sa-i dea moartea si sa-i schimbe soarta pentru a deveni o fiinta muritoare,
dovedind ca este capabil sa renunte la nemurire pentru iubire :,,Si pentru toate da-mi in schimb/ o ora de
iubire…’’. Demiurgul il refuza, implacabil, motivandu-si raspunsul :,,Nu cere semne si minuni care n-au chip si
nume’’, ,,Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.’’. Oamenii sunt supusi sortii trecatoare si
norocului, ei traiesc intr-o iluzie, mor spre a se naste si se nasc spre a muri ; existenta lor este ciclica, nesfarsita,
continua, ceea ce accentueaza conditia umana efemera, trecatoare.

Demiurgul si Hyperion fac parte dintre instantele superioare ale universului, care s-au nascut odata cu el,
ii asigura echilibrul si vor disparea cand lumea intreaga se va stinge. Conform teoriei spetelor, universul este
alcatuit din oameni obisnuiti si fiinte superioare, iar intre ei nu exista posibilitate de apropiere. Nimeni nu isi
poate schimba conditia, ceea ce da nastere dezechilibrului intregului univers. Demiurgul ii ofera lui Hyperion tot
ce-si poate dori un om :,,intelepciune’’, ,,glas acelei guri’’, ,,dreptate si tarie’’, dar nu ii poate oferi moartea, ci
mai mult ii atrage atentia asupra deziluziei care il asteapta pe ,,acel pamant ratacitor’’.

Tabloul al patrulea prezinta iubirea dintre Catalin si Catalina, prin interferenta terestru-cosmic. Catalin
este un indragostit matur, sincer, care traieste autentic sentimentele. Cadrul de natura tipic eminescian sugereaza
frumusetea iubirii implinite si intensitatea sentimentelor. Catalin si Catalina intruchipeaza coordonata umana a
geniului care-si poate gasi implinirea prin iubire. Chemarea fetei adresata Luceafarului revine simetric, dar
accentueaza functia protectoare a astrului :,, Patrunde-n codru si in gand,/Norocu-mi lumineaza’’. Luceafarul ii
respinde cererea si-i raspunde cu dispret, izolandu-se in lumea sa, convins acum de adevarul spuselor
Demiurgului. Metaforele ,,chip de lut’’ si ,,cercul vostru stramt’’ exprima dispretul suprem al fiintei superioare
care respinge lumea continua. El ilustreaza teoria schopenhaueriana a geniului : ,,geniul nu cunoaste moarte, nici
iubire, nu poate ferici pe altii, dar nici el sa fie fericit’’.