Poemul „Luceafarul” de Mihai Eminescu a fost publicat

pentru prima data in anul 1883, „Almanahul Societii

Academice Social-Literare” din Viena si apoi in revista
„Convorbiri literare”. Viziunea romantica este influentata de
filosoful gernan Arthur Schopenhauer, care considera ca
geniul este nefericit si neinteles.
In ceea ce priveste curentul literar, se incadreaza in
romantism, deoarece prezinta particularitatile ale acestui
curent literar: tema conditiei omului de geniu, viziunea
despre lume conform careia geniul este nefericit in iubire,
amestecurile genurilor si speciilor (poemul contine elemente
din genul epic prin schema epica de basm, elemente
dramatice fiind sugerate de structura in 4 parti care
seamana cu actele din textul dramatic si prin frecventa
dialogului.
Motivele literare romantice creeaza un imaginar poetic
specific: noaptea, castelul, umbra, luna, marea, oglinda, visul,
iar in acest poem identificam antitezele angelic-demon, om
geniu-om comun, terestru-cosmic, lumina-intuneric.
Sursele de inspiratie ale poemului sunt: basmul popular
romanesc „Fata din gradina de aur” cules de germanul
Richard Kunish, mitul „Zburatorului” din florclorul romanesc.
Tema centrala a poemului „Luceafarul” consta in conditia
omului de geniu in raport cu iubirea, cunoasterea si lumea
comuna. Iubirea se gaeste in dubla ipostaza: cea cosmica,
intre Hyperion si fata de imparat si cea terestra, intre
Catalin si Catalina.
O primă idee poetică ilustrativă pentru temă o
reprezintă antiteza angelic-demonic. La chemarea fetei,
Luceafărul se întrupează mai întâi sub chip angelic din cer și
mare, ca ulterior, din soare și noapte, să ia chip demonic.
Portretul său este un amestec de viață și moarte, iar fata îl
simte străin, nu-l poate înțelege, de aceea refuză să-l
urmeze în lumea lui. Luceafărul este capabil sa renunte la tot
pentru iubire și acceptă să renunțe la nemurire.
Cea de-a doua idee poetică reflectă tema iubirii cu
două dimensiuni: cea ideală absolută, dar imposibil de
realizat dintre fată și Luceafăr și cea umană, terestră,
dintre Cătălin și Cătălina. În timp de Luceafărul îi oferă
împărăția cerurilor și a mărilor, Cătălin își propune să-și
încerce norocul și oferă fetei o inițiere în tainele amorului.
Viziunea despre lume graviteaza in jurul relatiei omului de
geniu cu societatea care exista. Acesata viziune este
predominant romantica, ceea ce se observa prin alternarea
planului terestru cel cosmic, motive literare si tema aleasa.
Intalnim numeroase motive literare: cel al
incompatibilitatii dintre omul de geniu si omul comun, al
noptii, al visului si al luceafarului fiind motive centrale.
Acestora li se mai adauga si alte motive cum ar fi: castelul,
luna, stelele, marea.
Poemul este structurat in 98 strofe, impartite in 4 parti,
iar prima parte si ultima imbina planul cosmic cu planul
terestru ceea ce confera simetrie compozitionala operei.
Prima parte are un inceput ca de basm intr-un spatiu
neprecizat („A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata.”)
si contine o frumoasa poveste de iubire intre doua fiinte
apartinand a doua lumi diferite, fata de imparat apartinand
lumii terestre si Luceafarul, apartaninand lumii cosmice care
reprezinta omul de geniu. Portretul fetei este realizat
printr-un superlativ si ne prezinta o fiinta superioara chiar
daca apartine lumii comune: „O preafrumoasa fata/ Si
mandra-n toate cele”. Iubirea dintre cei doi se naste din
contemplatie, iar intalnirea dintre ei are loc in vis. Chemarile
fetei sunt pline de entuziasm, de aceea Luceafarul se
desprinde din lumea lui cosmica intrupandu-se intr-un tanar
cu o frumusete ireala. In prima infatisare, Luceafarul apare
ca un tanar „cu par de aur moale” si fata lui „ca de ceara”
care arata apartenenta sa la lumea cosmica. Tanarul accepta
cererea fetei de a renunta la nemurire ca dovada a iubirii,
dar in acelasi timp acest gest ne arata puterea de sacrificiu
a omului de geniu.
Partea a doua are in centru idila dintre fata de imparat,
numita Catalina si pajul Catalin. Rapiditatea cu care se
stabileste legatura lor sentimentala si asemanararea numelor
sugereaza apartenenta la aceeasi categorie, a omului comun.
Portretul lui Catalin este realizat prin metafore si
comparatii, care il pune in categoria omului comun: „Baiat din
flori/ Cu obrajori ca doi bujori”. Aspiratia fetei spre
Luceafar ii este dezvaluita tanarului Catalin, care isi asuma
rolul de intiator in dragoste, promitindu-i ca o va face sa
uite „visul de luceferi”.
Partea a treia este cea mai importanta pentru ca se
construieste prin antiteza diferenta dintre omul de geniu si
om comun. La inceput este imaginata calatoria in momentul
Creatiei Universului. In aceasta secventa Luceafarul este
numit Hyperion. In punctul acela al nasterii universului,
Hyperion merge la Demiurg pentru a cere delegarea la
nemurire. Dialogul dintre Hyperion si Demiurg este un motiv
care arata diferenta dintre cele doua lumi, cea a muritorilor
si cea a nemuritorilor. Incercand sa-l convinga sa nu-i ceara
ce nu-i poate da, aceasta ii ofera lui Hyperion mai multe
puteri, dar refuza. Acest refuz arata capacitatea omului de
geniu de a se sacrifica pentru iubire.
 Partea a patra arata cuplul de indragostiti, Catalin si
Catalina la adapostul padurii si al noptii, intr-un cadru
ocrotitor, natural si romantic. Gesturile arata puritatea
iubirii dintre cei doi care formeaza un cuplu adamic. Fata isi
inalta privirea spre Luceafar si ii cere sa-i lumineze norocul,
iar Luceafarul priveste cu indiferenta catre cei doi,
asumandu-si conditia de fiinta solitara: „Ci eu in lumea mea
ma simt/ Nemuritor si rece”.
Putem spune cu certitudine, ca poemul „Luceafarul” de
Mihai Eminescu apartine romantismului prin prezenta
conditiei omului geniu si a motivelor literare specifice si ca
este unul din cele mai frumoase poeme ale literaturii noastre
care surprinde relatia dintre omul comun si omul de geniu.