LUCEAFĂ RUL

MIHAI EMINESCU
1883
Poemul „Luceafărul” a apărut în anul 1883 în „Almanahul Societății
Academici Social – Literale „România Jună”, fiind apoi reprodus în revista
„Convorbiri literare”.
Poemul este inspirat din basmul românesc „Fata în grădina de aur.”
Eminescu valorifică inițial acest basm în perioada studiilor de la Berlin,
într-un poem intitulat tot „Fata în grădina de aur.” dar îi modifică finalul.
„Luceafărul” de Mihai Eminescu este o alegorie pe tema geniului, dar
și o meditație asupra condiției umane duale (omul supus unui destin pe
care tinde să îl depășească).
„Luceafărul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului
geniului în lume, poemul reprezintă o meditație asupra destinului geniului
în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor literare și a
speciilor literare. Viziunea romantică e dată de temă, de relația geniu-
societate, de structură, de alternarea planurilor cosmic și terestru, de
antiteză, de motive literare (luceafărul, noaptea, visul, etc.)
Tema poemului este romantică : problematica geniului în raport cu
lumea, iubirea și cunoașterea.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și
terestru și a doua ipostaze ale cunoașterii : geniul și omul comun. Simetria
compozițională se realizează între cele patru părți ale poemului astfel : cele
două planuri interferează în prima și în ultima parte, pe când partea a
doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina) iar
partea a treia este dată de planul cosmic (călătoria lui Hyperion la
Demiurg, ruga și răspunsul).
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic : „A
fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată.” Portretul fetei de împărat,
realizat prin superlativul absolut „O prea frumoasă fată”, scoate în evidentă
unicitatea terestră.
 Partea întâi este o splendidă poveste de iubire, iubirea se naște lent din
starea de contemplație și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive
romantice : luceafărul, marea, castelul, fereastră, oglinda.
Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului. La
rându-i, Luceafărul, privind spre „Umbra negrului castel”, o îndrăgește pe
fată și se lasă copleșit de dor.
Apariția iubiri este susținută de mitul Zburătorului, dar mișcările sunt
de mare finețe și au loc în plan oniric.
Atracția îndrăgostiților unul pentru celălalt este sugerată mai întâi de o
chemare, la chemarea fetei : „O dulce-al nopții mele domn/De ce nu vii tu?
Vină!”, Luceafărul se smulge din sfera sa pentru a se întrupa „prima oară
din cer și mare, ca un „tânăr voievod” totodată „un mort frumos cu ochii
vii.”
Urmând repetatei chemări : „Cobori în jos, luceafăr blând/Alunecând
pe-o raza”, cea de-a doua întrupare va fi din soare și noapte. În antiteza cu
imaginea angelică a primi apariții, cea de-a doua aparține demonicului „O
ești frumos, cum numai-n vis/Un demon se arată.”
Dragostea lor reprezintă atracția contrariilor daca fata, nu este capabilă
de a se înălța la condiția de muritor.
Partea a doua are în centru idila dintre fata de împărat, Cătălina și
Cătălin, idila care se desfășoară cu repeziciune. Portretul lui Cătălin este
realizat în antiteză cu Luceafărul, acesta fiind „Viclean copil de casă”, „Cu
obrăjei ca doi bujori.”
Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea
ideală pentru Luceafăr.
Partea a treia ilustrează planul cosmic și cuprinde trei secvențe : zborul
cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul și liberarea.
Spațiul parcurs de Luceafăr este o călătorie regresivă, el trăiește în
sensul invers istoria creației Universului. În dialog cu Demiurgul,
Luceafărul este numit Hyperion. Hyperion îi cere Demiurgului să îl dezlege
de nemurire pentru a descifra iubirea absolută : „Reia-mi al nemuriri
nimb/ Și focul din privire/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire”. Demiurgul îl refuză pe Hyperion deoarece nu îi poate oferi un
lucru imposibil și anume moartea deoarece muritorii nu își pot determina
propriul destin.
Demiurgul îi oferă lui Hyperion diferite ipostaze ale geniului,
neputându-i oferi nemurirea.
Partea a patra este construită simetric față de prima prin interferența
celor două planuri : terestru-cosmic. Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc

2
într-un cadru romantic, tipic emineșcean, sub flori de tei sub lumina
blândă a lunii. Cătălina încă are nostalgia iubiri pentru Luceafăr și îi
adresează o a treia chemare, Luceafărul semnificând acum steaua
norocului.
Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții care se naște din
constatarea că relația om-geniu este incompatibilă. Omul comun este
incapabil să își depășească limitele iar geniul manifestă un profund dispreț
: „Ce-ți pasă ție chip de lut/ Dacă oi fi eu sau altul?”
Poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu, este o sinteză de categorii
lirice, în care se armonizează teme și motive romantice, elemente de
imaginar poetic precum și simboluri ale eternități/morți și ale
temporalități/vieți.