Luceafărul (Mihai Eminescu)

Poemul ,,Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-

Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista Convorbiri literare.
Sursele de inspirație ale poemului sunt cele folclorice (basmul), mitologice ( mitul
zburătorului) și izvoare filozofice. Basmul este inițial versificat de Eminescu, acesta păstrând
schema epică, dar schimbând finalul. Zmeul nu îi omoară pe îndrăgostiți, ca în basm, ci îi
blestemă să cunoască chinul despărțirii definitive prin moarte.
Poemul ,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar romantism prin: tema și
motivele literare specifice curentului literar, problematica omului de geniu, în raport cu
lumea, iubirea si cunoașterea, motive – noaptea, visul, luceafărul, amestecul de genuri și
specii, folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin excelență ( om de geniu-om
comun, planurile terestru/uman-cosmic/universal, ipostazele
Luceafărului-angelică/demonică).
Tema și viziunea despre lume a autorului poate fi sintetizată în replica pe care o
adresează Demiurgul lui Hyperion: “Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu
avem nici timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte”. Așadar, opera eminesciana propune o
atenta analiza a antitezei dintre omul de geniu si cel comun. Dacă omul comun prezintă spirit
gregar, se definește în colectivitate, cunoaște fericirea prin iubire, este egoist, se raportează
subiectiv la lume și nu este capabil să înțeleagă absolutul, omul de geniu este solitar, altruist,
apt de cunoaștere obiectivă, are capacitatea de a-și depăși sfera și nu poate atinge fericirea.
Incipitul poemului stă sub semnul basmului, timpul fiind unul mitic: ,,A fost odată ca-
n povești/ A fost ca niciodată”. Cadrul abstract este umanizat, portretul fetei de împărat este
realizat printr-un superlativ de factură populară, ,, o prea frumoasă fată”, fata reprezentând
terestrul, iar comparațiile ,,Cum e Fecioara între sfinți/Și luna între stele”, propun dualitatea.
Ca structură, poemul cuprinde patru tablouri. Primul tablou reunește cele două
planuri, cosmic și terestru, și se constituie din mai multe secvențe: incipitul, ce prezintă
portretul fetei de împărat; momentul îndrăgostirii, săvârșit prin intermediul privirii;
întâlnirea celor doi în spațiul oniric, depășind bariera incompatibilității; incantația fetei; cele
două întrupări ale Luceafărului; dialogul dintre cei doi. În primul tablou este prezentat
refuzul fetei ce se întemeiază pe conștientizarea diferenței dintre cele, doua lumi din care
aparțin, „Străin la vorbă și la port/Eu sunt vie, tu ești mort”. În ciuda refuzului și în numele
iubirii pământești, astrul e dispus să renunțe la nemurire.
Al doilea tablou subordonează planului uman-terestru prin aducerea în centrul
atenției a celor doi pământeni, Cătălin si Cătălina. Ambii beneficiază de un portret fizic plasat
sub semnul frumuseții, despre Cătălin fiind spus că are „obrăjei ca doi bujori” și este „viclean
copil de casă”. La invitația pajului Cătălina ezită inițial, respinge posibilitatea de a cunoaște o
altă iubire, după care aceasta revarsă asupra lui Cătălin iubirea pentru Luceafăr, înțelegându-
și condiția și acceptând-o ,, Te-ai potrivit cu mine”.
Al treilea tablou cuprinde cadrul universal-cosmic. Hyperion îi cere Demiurgului
nemurirea, „Reia-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/
O oră de iubire...”, dar acesta refuza să-i îndeplinească cererea, demonstrându-i că
umanitatea are o condiție inferioară, sunt efemeri, au deșarte idealuri și sunt muritori.
 Al patrulea tablou revine la interferența celor două planuri, cosmic si terestru.
Reapare motivul visului ce sugerează simbolul iubirii unice și ideale, „iubirea mea dintâi/ Și
visul meu din urmă”. Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un cadru romantic, scenele de
iubire petrecându-se departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate și liniște.
Declarația de dragoste a lui Cătălin, pătimașa sa sete de iubire, este exprimată în metafore:
„noaptea mea de patimi”, „iubirea mea dintâi”, „visul meu din urmă”, fapt ce îl proiectează
pe acesta într-o altă lumină decât cea din partea a doua a poemului. Cătălina încă simte
nostalgie față de astru, așa că își adresează chemarea pentru a treia oară, însă modificată,
Luceafărul semnificând acum steaua norocului. Din monologul Luceafărului reiese
dramatismul propriei condiții, constată că relația este incompatibilă, viața cotidiană a omului
urmează o mișcare circulară, „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.
„Luceafărul” este un amplu poem romantic cu structură narativă, cu secvențe
dialogate și cu lungi si emoționante inserții lirice. Prin particularitățile limbajului său, prin
expresivitatea sa artistică, putem spune că Eminescu este un inovator al limbajului poetic.
Opera ,,Luceafărul” se încadrează în curentul literar romantism prin: tema și motivele
literare specifice curentului literar, tema- problematica omului de geniu, în raport cu lumea,
iubirea si cunoasterea, motive – noaptea, visul, luceafărul, sursele de inspirație,din folclor
( basmul ,,Fata in grădina de aur”), din mitologie ( mitul Zburătorului), din filozofie ( opoziția
om de geniu-om comun), amestecul de genuri și specii (structura narativă, secvențe
dialogate, inserții lirice), folosirea antitezei ca procedeu artistic romantic prin excelență.