Luceafarul

“Luceafarul”, de Mihai Eminescu, a aparut in anul 1883, intr-o publicatie vieneza, fiind
mai tarziu reprodus in revista “Convorbiri literare”.
„Luceafarul” are inspiratii folclorice, printre care basmul „Fata-n gradina de aur”, cules
de Richard Kunisch, si basmul „Miron si frumoasa fara cap”. Basmul cules de Kunisch relateaza
povestea unui zmeu care se indragosteste de o fata de imparat. Zmeul se duce la Demiurg
pentru a-i cere sa-l prefaca in muritor, dar acesta refuza. Intre timp, fata se indragosteste de un
baiat. Zmeul, manios, ii pedepseste pe cei doi. Autorul s-a inspirat de asemenea din mitul
Zburatorului si filozofia lui Schopenhauer, care avea de-a face cu conditia omului de geniu.
Textul este un poem, o specie literare de interferenta a epicului cu liricul, de intindere
relativ mare, cu un continut filozofic si acaracter alegoric. Alegoria, in cazul acetui poem, este
pe tema locului geniului in lume. Povestea, personajele si relatiile dintre ele sunt transpuse intr-
o suita de metafore, personificari si simboluri. „Luceafarul” este o opera ce apartine
romantismului, prin amestecul de genuri si specii literare. Aspectul liric este reprezentat prin
meditatia filozofica si expresivitatea limbajului. Acesta este turnat in schema epica a basmului,
care contine elemente dramatice, precum secventele de dialog si dramatismul sentimentelor.
„Luceafarul” prezinta elemente fantastice in combinatie cu idila, elegia, meditatia filozofica,
pastelul si monologul liric. Alte caracteristici tipice romantismului sunt tema, legata de conditia
geniului si iubirea, motivele literare, structura care alterneaza planurile terestru si ceresc,
antitezele , metamorfozele lui Hyperion si imaginarul poetic.
Tema poemului este problematica omului de geniu in raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea. Printre motivle literare care sustin aceasta tema sunt marea, fereastra si noaptea,
care, in plus, creeaza atmosfera de visare in care ia nastere iubirea. Alte motive literare sunt
antiteza inger-demon, zborul cosmic si cuplul adamic, reprezentat prin Catalin si Catalina.
Poemul are patru parti, care alterneaza intre planul terestru si planul cosmic. Prima
parte si ultima parte combina cele doua planuri, creand astfel simetrie, perfectiunea formei
tipica clasicismului.
Prima parte este inceputul povestii de dragoste dintre fata de imparat si Luceafar si se
incadreaza atat in planul terestru cat si in cel cosmic. Incipitul este marcat de formula initiala
din basm „A fost odata ca-n povesti/A fost ca niciodata”, reprezentand „illo tempore”, un timp
mitic, de poveste. Portretul fetei de imparat, realizat cu suberlativul absolut de factura populara
„prea frumoasa” evidentiaza unicitatea terestra a fetei. Iubirea se naste intr-un cadru nocturn,
in vis. Acest cadru este construit folosind motive romantice, cum ar fi noaptea, fereastra sic
astelull. Este prezentata contemplarea Luceafarului de catre fata de imparat: „Cum ea pe coate-
si razima/ Visand ale ei tample/ De dorul lui si inima/ Si sufletu-i se imple”.
Iubirea apare fulgerator, rapid, la fata de imparat: „Il vede azi, il vede mani/ Astfel,
dorinta-i gata”. In cazul Luceafarului, iubirea se naste printr-un proces lent, profund: „El iar,
privind de saptamani/ Ii cade draga fata”. In descrierea intalnirii celor doi, este evidentiat mitul
zburatorului, care intra in camerele fetelor si le „imbolnaveste” cu dragoste. Metafora „Tesand
cu recile-i scantei/ O mreaja de vapaie” reda intensitatea si delicatetea iubirii Luceafarului.
Prima chemare scoate in evidenta dorul, dorinta de iubire a fetei de imparat. Luceafarul
se smulge din sfera lui, intrupandu-se din cer si mare, ca un „tanar voevod”. Portretul lui
schiteaza ipostaza angelica: „Par de aur moale”, „umerele goale”, „umbra fetei stravezii””.
Acest ideal de frumusete este construit dupa canoanele romantice. Luceafarul ii cere fetei sa-l
urmeze in lumea sa, promitandu-i iubire eterna: „colo-n palate de margean/Te-ai duce veacuri
multe”. Aceasta il refuza, speriata de privirea sa.
Dupa a doua chemare, Luceafarul se intrupeaza din soare si din noapte, in ipostaza
demonica: „negre-i vitele de par”, „marmoreele brate”, „palid e la fata”. Apare antiteza inger-
demon dintre prima si a doua aparitie a Luceafarului, un aspect tipic romantismului. Fata il
refuza din nou, neputand sa-i raspunda cu aceeasi intensitate. Ii cere renuntarea la stautul de
nemuritor. El este capabil, din iubire, sa faca acest sacrificiu suprem, aratand astfel
superioritatea sa. In plus, prin iubire, Luceafarul spera la cunoastere absoluta, cele doua fiind
asemanate.
A doua parte are in centru idila dintre Catalin si Catalin, care infatiseaza rapiditatea
stabilirii lehgaturii dintre exponentii lumii terestre. Iubirea terestra dintre Catalin si Catalina
este prezentata in antiteza cu iubirea ideala dintre fata de imparat si Luceafarul. Astfel, apar
doua ipostaze ale iubirii.
Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi conditie, cea umana. Portretul
lui Catalin este realizat in limbaj popular, „obrajii ca doi bujori”, cu scopul de a evidentia
antiteza cu Luceafarul, al carui portret este realizat cu termeni din mit, abstracti. Versurile „O,
de Luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte” arata aspiratia Catalinei pentru iubirea
ideala a Luceafarului, chiar daca accepta iubirea pamanteana. Fata recunoasye asemanarea
dintre cei doi dincolo de statutul social: „Si guraliv si de nimic/Te-ai potrivi cu mine”. In acelasi
timp, recunoaste imposibilitatea iubirii dintre ea si Luceafar: „In veci il voi iubi si-n veci/ Va
ramane departe”. Finalul celei de-a doua parti contine promisiunea unei iubiri pamantene care
o va face sa uite de aspiratia spre absolut: „Vei pierde dorul de parinti/ si visul de luceferi”.
Dialogul dintre Catalin si Catalina are forma unui joc al carui scop este infiriparea iubirii.
A treia parte are trei secvente poetice. Orima, zborul cosmic, este o calatorie regresiva
temporal prin care Luceafarul parcurge in sens invers istoria nasterii Universului. Ajunge intr-un
spatiu atemporal, inaintea crearii lumii: „Caco unde-ajunge nu-i hotar/Nici ochi sprea a
cunoaste/ Si vremea-ncearca in zadar/ Din goluri a se naste”.
In a doua secventa, convorbirea cu Demiurgul, Luceafarul ii cere dezlegarea de „greul
negrei vecinicii”. Chaosul este spatiul atemporal dinaintea aparitiei lumii. Prin versurile „Din
chaos, Doamne, am aparut/ Si m-as intoarce in chaos”, Luceafarul cere sa se mai nasca o data,
ca muritor. Versul „Mi-e sete de repaos” simbolizeaza setea de viata finita, de stingere.
 Luceafarul este numit Hyperion de catre Demiurg: acesta este cel care il numeste pentru
prima oara, deoarece ii cunoaste adevarata natura. Demiurgul ii refuza cererea, aratandu-i
absurditatea acesteia prin antiteza dintre muritori si nemuritori: „Ei foar au stele cu noroc/ Si
prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici timp, niciloc/ Si nu cunoastem moarte”. Demiurgul ii ofera
in schimb alternative, acestea fiind impostaze ale geniului, „dar moartea nu se poate”,
A treia secventa poetica o reprezinta eliberarea din chinul dorintei de a fi muritor.
Partea a patra prezinta idila dintre catalin si Catalina intr-un cadru natural descris cu
motive romantice: „noaptea”, „luna”, „teiul”. Catalin isi declara iubirea patimasa: „Caci esti
iubirea mea de-ntai/ Si visul meu din urma”.
A treia chemare a Luceafarului de catre fata este diferita de primele doua, fiind chemat
ca stea a norocului: „Norocu-mi lumineaza”. Luceafarul se interiorizeaza, devine rece si priveste
cu dispret lumea muritorilor. Isi exprima dramatismul conditiei prin versurile „Ci eu in lumea
mea ma simt/ Nemuritor si rece”.
Sensul denotativ al titlului se refera la Luceafar ca la cea mai stralucitoare stea de pe cer.
Sensul conotativ sugereaza atat conditia omului de geniu cat si aspiratia spre absolut.
Poemul are o muzicalitate elegeica, meditativa. Versurile au masura de 7-8 silabe iar
rima este incrucisata.
„Luceafaru:” este o sinteza a liricii eminisciene si armonizeaza teme si motive romantice,
atitiudini romantice, elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor.