Luceafărul

-de Mihai Eminescu, romantismul

Romantismul
Este o reacție anticlasicistă care evidențiază sensibilitatea și dă expresie stării melancolice.
Acest curent literar artistic promovează imaginația ca principiu fundamental de creație,
libertatea de creație, trecutul istoric, natura și multe altele.

Mihai Eminescu
Este considerat ultimul mare romantic, cu o cultură vastă, care scrie poeme de meditație,
dar fără să ajungă la un sistem filozofic ca și Blaga. Acesta cunoaște literatura română de la
origine, și are cunoștințe bogate și din literatura universală, prin care a creeat opere inedite
marcând istoria literaturii.

Poezia Luceafărul
A apărut în Almanahul Academiei Social-Liberare „România Jună” din Viena în anul 1883,
apoi a fost reprodus în primul volum de poezii a lui Eminescu: „Poesii”.

Luceafărul reprezintă o îmbinare a genurilor literare: epicul este prezent prin prezența
personajelor: Luceafărul, Cătălin, Cătălina, Demiurgul și prin prezența indicilor spațio-temporali
ce se remarcă in cele două planuri: uman-terestru și universal-cosmic, dar și prin prezența unei
acțiuni liniare cronologice; Liricul se manifestă prin plasticitatea și estetica limbajului și prin
versificația poeziei care asigură muzicalitatea acesteia; dramaticul este reprezentat prin
conflictul puternic între efemer și etern, incompatibilitatea dintre cele 2 ființe și dintre cele 2
lumi și prin drama omului de geniu care nu-și atinge idealul prin iubire.

Trăsăturile romantice sunt puternic vizibile în poezie, prin descrierea cosmosului într-un
limbaj și un registru fantastic, artistic decorativ, care sensibilizează cititorul, prin abordarea
unor teme specifice: iubirea, care devine idealul absolut, tema omului de geniu, tema naturii,
tema timpului și tema cosmogonică, dar și prin faptul că Luceafărul este capabil de lucruri
impresionante, devenind modelul eroului excepțional, simbol al perfecțiunii, al omului superior.

Luceafărul inițal nu a avut această formă, Eminescu versificând „Fata în grădina de aur”, care
a fost principala sursă de inspirație, dar modifică finalul dandu-i un sens filosofic. Aceaste formă
inițială a suferit multe transformări, până a ajuns la forma actuală.
 Sursele de inspirație
Sursele de inspirație sunt multiple, din diferite domenii:

Principala sursă este folclorul și fantasticul, Eminescu se inspiră din bazmul „Fata în grădina
de aur”, un basm din Oltenia, cules de neamțul Richard Kunisch. În basm un zmeu se
îndrăgostește de fata de împărat, dar aceasta nu-l iubește, ci ea se îndrăgostește de un tânăr,
iar zmeul vazând acest lucru hotărăște să se răzbune prăvalind un bolovan peste ei. În poezia lui
Eminescu Luceafărul se detașează de lumea meschină și rostește o sentință filosofică pentru
Cătălin și Cătălina.

Din mitologie acesta se inspiră: din mitologia indiană, sanscrită, din „Imnurile creațiunii” sau
poezia „Vedelor”. De asemenea se inspiră și din mitologia greacă. În prima întrupare a
Luceafărului acesta se naște din cer și mare, din Uranus și Geea, iar in cea de-a doua intrupare
din întuneric si lumină, întunericul primordial. Din mitologia românească se inspiră din mitul
autohton cum că universul a luat naștere din boaba de spumă de pe suprafața mării.

O alta sursă de inspirație a fost filosofia. Acesta se inspiră din filosofia germană a lui Kant și
Schopenhauer și explică teoria mișcării atomilor în vid.

Tema
Tema poemului este de fapt o îmbinare de teme, cea principală fiind a iubirii, în sensul unei
idile pasionale cum ar fi cea dintre Cătălin și Cătălina, la care se adaugă latura filosofică a iubirii
și anume iubirea ca ascensiune spre idealul absolut. De aici se naște altă temă filosofică și
anume tema omului de geniu. Condiția omului de geniu este explicată chiar de Eminescu prin
fraza: „geniul nu cunoaște moarte, dar n-are nici noroc”. Se naște astfel ideea incompatibilității
în iubire, care se manifestă între două ființe antagonice care aparțin unor lumi diferite
diametral opuse: lumea omului comun și lumea ființei superioare. Pe lângă cele două teme
există și tema naturii prezentată de pastelul cosmogonic, mai exact de călătoria galactică a lui
Hyperion spre Demiurg. Această temă este reprezentată însă și prin cele două planuir:
uman-terestru și universal-cosmic. Nu în ultimul rând putem remarca tema fantasticului prin
elementele ireale fabuloase prezente în conținut: aparițile Luceafărului, originea sa fabuloasă,
prezența cifrei simbolice 3.

Titlul
Este simbolic deoarece poartă numele ființei superioare ce reprezintă omul de geniu. În sens
denotativ acesta redă numele planetei Venus care este considerată simbolul iubirii și care
conform mitologiei este consideată steaua marinarilor, care ghidează destinele navigatorilor.
 În sens conotativ acesta este un simbol al unicității, întruchipând geniul. Numele
Luceafărului: Hyperion este un cuvânt compus din limba greacă provenit de la „hiper” care
înseamnă ”peste” și „eon” care înseamnă ”perioadă de miliarde de ani”. Astfel numele lui s-ar
traduce: „cel care există peste timp” sau „pe deasupra mergătorul”.

Tabloul I
Poemul debuteaă în maineră de basm prin folosirea unei formule specifice: „A fost odată ca-
n povești/ A fost ca niciodată”, apoi este prezentată originea nobiliară a fetei de împărat „Din
rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată”. Fata reprezintă un ideal feminin prin unicitatea
ei „O prea frumoasă fată/ Și mândră-n toate cele” și aspiră puțin către planul cosmic,
interferența planurilor devenind astfel posibilă.

Întâlnirea celor doi se poate realiza doar într-un spațiu fantastic, intr-un spațiu al dublului,
care la început este reflexia din fereastră a Luceafărului sub forma unei lumini ca de văpaie ,
născându-se astfel idila dintre cele două ființe, acesta fiind un zeu căruia îi lipsește perfecțiunea
fiind stăpânit de dorința iubirii. Întâlnirile dintre cei doi se vor petrece întotdeauna în spații
fantastice: fereastra, oglinda și în final visul ca spațiu oniric.

Se realizează prima chemare prin care fata îi cere Luceafărului să pătrundă in lumea ei
muritoare. Chemarea se realizează printr-o licență poetică: „Cobori în jos”, prin care poetul își
lasă amprenta asupra poemului. Se produce prima metamorfoză simbolică a Luceafărului, el
născându-se asemenea mitologiei din cer și mare. Înfățisarea lui este una fantastică: „Pare un
tânăr voievod/ Cu părul de aur,/ Încununat de trestii”, cu o capă regală pe umeri. Imaginea lui
se realizează prin intermediul unui oximoron: „Un mort frumos cu ochii vii”, prin care se
valorifică motivul strigoiului de origine folclorică. Luceafărul îi propune fetei să-l urmeze în
eternitate pentru a devenii stăpâna mărilor, dar fata refuză propunerea din cauza
incompatibilității dintre cei doi: „Căci eu sunt vie, tu esti mort/ Și ochiul tău mă-ngheață”.

Prin intermediul unei formule mediane ”Trecu o zi, trecură trei” este sugerată dinamica
acțiunii și se observă folosirea cifrei simbol 3 specifică basmului.

Fata realizează cea de-a doua chemare si astfel are loc cea de-a doua metamorfoză a
Luceafărului, dar de data aceasta el se naște din lumină și întunericul primordial. Apariția
acestiua este din nou fantastică: el pare un demon, o himeră cu părul negru și cu o coroană de
lumină. Se produce și cea de-a doua chemare a Luceafărului, ca fata să devină regina nopții, iar
fata refuză categoric accesul la lumea superioară.

Luceafărul pune în lumină incompatibilitatea dintre cei doi: „Au nu-nțelegi tu oare/ Cum că
eu sunt nemuritor,/ Și tu ești muritoare?”, fata, ființa muritoare neputând să își depășească
condiția. Fata îi cere Luceafărului să renunțe la nemurire și sa vină pe tărâmul ei, iar acesta este
dispus să realizeze sacrificiul suprem în numele iubirii și pleacă spre creatorul său.
 Tabloul II
Tabloul al doilea este dominat de spațiul uman-terestru, la palat, ce surprinde idila dintre
Cătălin si Cătălina. În acest tablou Luceafărul este prezent doar ca ideal în gândurile și dorul
fetei. Se prezintă descrierea și originea lui Cătălin: „Viclean copil de casă”, el servește la curtea
împăratului, umple pahare cu vin mesenilor și poartă rochia împărătesei ca un paj, iar fata își
pierde unicitatea devenind o simplă muritoare: Cătălina.

Similitudinea numelor sugerează compatibilitatea dintre cei doi. Cătălin încearcă să o

cucerească pe fată, dar aceasta îl respinge la început, deoarece nu cunoștea sentimentele
iubirii. Cătălin descrie ritualul iubirii vazut ca o joacă, ca o idilă, iar această ipostază a iubirii,
precum și limbajul transformă povestea într-una de iubire comună, ca o idilă dintre un flăcău și
o fată oarecare.

Jocul iubirii se bazează pe reciprocitatea sentimentelor, pe care fata pare să îl accepte din
cauza compatibilității, dar in același timp, își exprimă dorul de Luceafăr și neputința de a ajunge
la el. Tânărul îi propune o viață tihnită în care fata să uite de idealul ei superior.

Tabloul III
Numit si „drumul cunoasterii” este dominat de planul universal-cosmic. Motivația călătoriei
este fata, simbolul iubirii ideale. Călătoria Luceafărului spre demiurg în spațiul intergalactic
simbolizează un drum al cunoașterii și totodată motivația meditației pe care Eminescu o face
asupra condiției omului de geniu în raport cu oamenii obișnuiti, dar și cu idealul spre care aspiră
acesta. Luceafărul este numit pentru prima dată „Hyperion” de către Demiurg: „Hyperion ce din
genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume”.

Hyperion îi cere Demiurgului dezlegarea de nemurire, pentru a putea descifra taina fericirii,
prin împlinirea iubirii absolute, ideal pentru care este capabil de sacrificiul suprem: „Reia-mi al
nemuririi nimb/ Și focul din privire,/ Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”.
Demiurgul îi respinge dorința dezvăluindu-i disprețul pentru statutul de muritor al omului
obișnuit, care nu-și poate determina propriul destin, ci se bazează numai pe noroc, în antiteză
cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte, care-l fac nemuritor, dar și neînțeles în
societate: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Și
nu cunoaștem moarte.”

Ideea ciclicității, aceea că existența umană este alcătuită din viață și moarte, este unul dintre
argumentele Demiurgului în a-l convinge pe Hyperion să renunțe la dorința de a deveni muritor:
„Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște” și respinge cu fermitate cererea lui
Hyperion. Demiurgul își exprimă profun disprețul pentru această lume superficială , meschină,
dominată de egoism și care nu merită sacrificiul omului de geniu: „Întoarce-te, te-ndreaptă/
Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă
 Tabloul IV
Îmbină, ca și primul, planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie
perfectă. Geniul redevine astru, iar fata își pierde unicitatea, frumusețea, înfățișarea, ipostaza
fetei în acest tablou fiind aceea de muritoare oarecare.

Întorcându-se pe cer, Luceafărul privește pe pământ și vede „doi tineri singuri”, într-un
dezlănțuit joc al dragostei. „-O, lasă-mi capul meu pe sân,/ Iubito, să se culce/ Sub raza ochiului
senin/ Și negrăit de dulce” . Fata, ”imbătată de amor”, adresează Luceafărului o chemare
modificată, formula nu mai este magică și accentuează ideea că omul obișnuit este supus sorții,
întâmplării, norocului, fiind incapabil de a se înălța la iubirea absolută, ideal care nu-i este
accesibil: -„Cobori în jos, luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază,/ Petrunde-n codru si în gând,/
Nococu-mi luminează!”.

Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea strâmtă, meschină, superficială

și „nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul”, exprimându-și desconsiderarea față de
incapacitatea acestei lumi de a-și depăși limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor
superioare: „Ce-ți pasă ție, chip de lut/ Dec-oi fi eu sau altul?”.

Finalul
Finalul poemului este o sentință cu caracter filosofic ce subliniază menirea creatoare a
geniului eliberat de patima iubirii, de amăgitoar ele chemări ale fericirii pământești, care este
trecătoare și lipsită de profunzimea sentimentului: „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece,-/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”

Atitudinea Luceafărului din finalul poemului nu exprimă o resemnare, ci o atitudine rece, rațională, o
detașare superioară specifică geniului, care nu mai permite un dialog între cei doi, deoarece ei aparțin
unor lumi incompatibile, având concepții diferite despre iubire.