CONDIȚIA UMANĂ

Omul este considerat, în sens general, o fiinţă vie, o fiinţă constituită ca personalitate,
care a cunoscut o evoluţie istorico-politică menită să-i confere unicitate. Astfel, condiţia umană
cuprinde mai mult decât condiţiile în care viaţa i-a fost dată omului. Tot ce atinge sau intră într-o
relaţie de durată cu viaţa umană dobândeşte imediat caracterul de condiţie a existenţei umane.

În următorul eseu voi aborda această problematică progresiv, creând legături esențiale
între temele filosofice abordate de marii filosofi precum Platon, Aristotel, L, Blaga etc. și
aborând corelarea opiniilor acestor filosofi.

În opinia mea, cunoașterea umană este abordată în mod diferit începând întotdeauna de la
întrebarea : „Ce este omul?”. Această întrebare a dat naștere întregului concept filozofic și a fost
abordat de mulți filozofi, care la rândul lor, au lăsat răspunsul pentru a fi interpretat.

Un filosof care a abordat tema condiției umane a fost Platon, discipol al lui Socrate.
Platon considera că omul este ființa dotată cu rațiune, care ar trebui să descopere că sufletul este
calea spre fericirea vieții de apoi, nu trupul,căci trupul se aseamănă cu ceea ce este muritor și
efemer, sufletul fiind ceresc, oferind o notă caracteristică, prin el se coboară harul divin de bun
augur „celeilalte ființe”, ființa de apoi. Condiția umană este diferită pentru fiecare persoană dar
principul general valabil al fiecarei ființe este că se referă la finalitatea vieții, omul să se
ingrijească de sufletul său divin, nu de efemerul trupesc și plăcerile deșarte căci nu ele reprezintă
fericirea veșnică.

Inspirându-se din învățăturile lui Platon, Aureliu Augustin consideră că condiția omului
există în două forme: omul interior, controlat prin simțuri de rațiune, gândire și suflet, și omul
exterior, controlat prin simțuri de lume. Prin aceste cuvinte, Aureliu Augustin subliniază că
„omul interior” este o ființă superioară, capabilă de o relație cu divinitatea. Astfel, conștiința,
gândirea sau rațiunea sunt calități ce apropie omul de divinitate, acest lucru definind condiția
umană.
 René Descartes începe de la aceeași premisă suflet-corp cu Aureliu Augustin. Acesta
susține faptul că omul este diferit de altă viețuitoare prin faptul că gândește (Cuget, deci exist) și
alege să raspundă la întrebarea „Ce este omul?” cu sintagma „cel care gândește”. Percepția lui
asupra omului imbină doua concepte existențiale diferite: al gândirii (res cogitans) și al întinderii
(res extensa). Întinderea, adică corpul este important și într-o corelație stransă cu sufletul, deși
este doar o „substanță divizibilă, caracterizată prin întindere” . Astfel, prin concentrarea pe
întindere, omul își pierde esența. În mintea omului este o bătălie constantă între rațiune și simțire,
mintea împiedică ascensiunea sufletului iar sufletul întunecă mintea, nevoie fiind de un echilibru.

Lui Blaise Pascal, la fel cu Rene Descartes , condiția omului caracterizat din trup și
suflet, este tot definită prin cugetare. Acesta susține: condiția umană este restricționată de răutate,
de tendințe contrare și un simbol al decadenței umane. Dar condiția umană potae fi grațiată de
abilitatea omului de a cugeta. Gândirea îi oferă omului, în opinia lui Pascal, acces spre infinit și
spre o viață veșnică pentru că este „o trestie gânditoare”

Întregul sistem filosofic include și faptul că omul este o ființă socială iar acest atribut
definește condiția umană, analizată de Aristotel. Aristotel și Rene Descartes împărtășesc aceeași
credință, omul și animalul se diferențiază, în spusele lui Aristotel, pentri că omul este un un zóon
politikón (ființă socială. Aristotel consideră faptul că omul este singurul om înzestrat cu limbaj
articulat, acest lucru făcându-l înzestrat și cu abilități cognitive. Legea joacă un rol esențial în
condiția umană, căci omul fără lege își va folosi abilitățile doar pentru a-și îndeplini nevoile
primare. Legea și statul ajută omul în dezvoltarea sa, condiția umană fiind definită de nivelul de
docilitate al omului. Statul îi dă omului esența și calitatea de ființă superioară, de „zeu”, iar în
absența statului, omul devine „fiară”.

Omul este definit prin condiția sa, iar condiția sa emană de la locul său în socitate. Henri
Bergson consideră că aspectul care îi oferă omului unicitate este capacitatea de a-și construi
singur uneltele. Chiar dacă şi instinctul animal poate face acest lucru, capacitatea de a da un scop
uneltei, uneltele create de el au scopul de a ușura organizarea vieții. Bergson susține că ceea ce a
dus la dezvoltarea societății a fost calitatea omului de a inventa diferite lucruri. Astfel, inteligența
umană este ceea ce dă condiția umană.
 Lucian Blaga contestă opinia lui Bergson despre raportarea omului la natură dintr-o
perspectivă „biologic-nauralistă”. În concepția filosofului român, Lucian Blaga, omul este o
ființă cultă. El defineşte omul ca fiinţă „întru mister şi pentru revelare” și setea de relevare a
misterului este dată de cunoaștere. Lucian Blaga considera că omul trebuie să-și dedice timpul
spre o ascedere la nivel spiritual dar nu va fi niciodată capabil să își depășească condiția în a
ajunge „o ființă superioară”. Condiția umană, spre deosebire de animal, creează conștient, din
nevoi spirituale, pe care natura nu le poate asigura. Omul creează din setea de cultură :
„Orizontul misterului este specific uman. Dezocultarea lui face din om o fiinţă creatoare de
cultură, prin excelenţă”

În concluzia, răspunsul la întrebarea „Ce este omul?” este văzut din perspectiva a mai
multor filosofi lăsând loc de interpretare. Condiția umană este cea care definește omul în
totalitatea valorilor sale.

BIBLIOGRAFIE

* Manual Filosofie

* ”Filosofia si condiția umană”- Ion Tudorescu

* „Condiția umană in literatură”