OMUL ȘI CONDIȚIA UMANĂ – în filosofie

În cadrul filozofiei tradiționale, problema omului a fost înțeleasă în principal ca

problema a definirii lui. Se aprecia ca o definiție ar permite identificarea unei naturi sau
esențe umane, respectiv a unui set de trasaturi esentiale.
Concepția creștină despre natura umană este aceea că omul reprezintă o creație divină
care se deosebește de toate celelalte prin faptul că este făcut după chipul și asemănarea lui
Dumnezeu. Gânditor creștin, Augustin dezvoltă această idee, pornind de la textul biblic: „Și a
zis Dumnezeu: să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Prin urmare, omul este o
imagine a lui Dumnezeu, însă, Augustin o prezintă ca Trinitate, ca unica esență formată din:
Dumnezeu-Tatăl, Isus și Sfântul Duh. Potrivit lui Augustin, omul este o imagine a Trinității.
Acesta face distincție între trup și suflet, adică între omul interior și cel exterior. Omul interior
este reflecția pură a divinității, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Augustin
spune că esența omului se găsește în suflet, reprezentat prin trei facultăți: existența,
cunoașterea și voința. Prin omul exterior, Augustin înțelege aspectul carnal, perisabil, al
omului și cunoașterea provenită din simțuri. De aceea, doar omul interior, adică sufletul și
facultățile sale, reflectă Divinitatea. Sfântul Augustin înțelege omul ca fiind alcătuit din trup și
suflet: „este o ființă care cunoaște că este și că vrea să fie și să cunoască”. Faptul de a fi în
sine, o imagine a lui Dumnezeu, implică cunoașterea acestui sine și iubirea de sine, atribute
esențiale ale naturii umane.
Gândirea filosofică despre om nu poate ignora dimensiunea sa socială, astfel că, în
lucrarea „Politica”, Aristotel definește omul prin sintagma „zoon politikon”, animal social,
ceea ce înseamnă că natura umană are definitorie sociabilitatea, capacitatea de a trăi și simți în
cadrul grupului. Mai mult decât atât, omul este singura ființă înzestrată cu limbaj articulat, iar
statul reprezintă manifestarea stării naturale a omului, nicidecum a uneia artificiale.  În
această lucrare, Aristotel mai precizează faptul că statul este anterior individului, însă
explicând că acest lucru este posibil doar din punct de vedere valoric, devenind astfel, o
necesitate. Filosoful mai punctează că omul fără stat sau lege, și-ar folosi inteligența și toate
procesele cognitive, doar pentru a-și satisface nevoile primare. Pe de altă parte, dacă nu se
întovărășește în societate din cauza insuficienței sale, atunci omul nu este membru al statului,
ci este ori „fiară”, ori „zeu”. În concluzie, statul îi dă omului esența și calitatea de ființă
superioară, de „zeu”, iar în absența statului, omul devine „fiară”.
Într-o manieră asemănătoare cu Aristotel, filosoful Thomas Hobbes definea omul prin
sintagma „homo homini lupus”, adică omul este lup față de semenul său, deoarece starea
naturală anterioară celei sociale este permanent conflictuală. Urmărindu-și propriile interese,
oamenii nu țineau în niciun fel seama de interesele celorlalți. În stare naturală, omul se simțea
în nesiguranță, viața și bunurile îi erau amenințate. De aceea, oamenii au acceptat să formeze
o comuniune care să-i apere de invazia străinilor sau de nedreptățile unuia împotriva celuilalt.
Oamenii au acceptat un fel de pact sau contract social, de felul: „renunț la dreptul meu de a
mă conduce singur și autorizez pe acest om sau grup de oameni, să asigure drepturi și
obligații pentru toți, cu condiția ca fiecare om să facă la fel”. Astfel, aluat naștere statul.
Jean-Jacques Rousseau, în lucrarea „Discurs asupra inegalității dintre oameni”, a considerat
abordarea stării naturale a omului ca fiind un regres, pentru că omul este obligat să renunțe la
starea edenică a libertății naturale, apoi va fi constrâns să accepte, sub autoritatea legilor
sociale, toate consecințele unui pact mutual, corupția fiind doar una dintre acestea. Spre
deosebire de Aristotel, Jean Jacque Rousseau nu mai consideră că omul este social de la
natură și că statul îi desăvârșește atributele înnăscute, ci el susține că, inițial oamenii au trăit
în stare de natură, ca ființe naturale, lipsite de societate. De la natură, oamenii ar poseda nu
numai tendința spre egoism, așa cum considera Thomas Hobbes, ci și înclinația spre altruism.
Jean-Jacque Rousseau consideră că statul și societatea, create de om printr-un contract
social, au distrus sufletul omului natural și i-au slăbit robustețea fizică. El argumentează că
relațiile sociale și proprietatea privată, au accentuat egoismul omului și au slăbit tendința spre
altruism a acestuia. Rousseau este încrezător în posibilitatea omului de a se afirma în mod
autentic. Această afirmare autentică înseamnă o nouă legislație socială în acord cu însușirile
naturale ale omului. Indiferent de opțiunea omului natural sau social, Rousseau rămâne
celebru prin sintagma: „omul s-a născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”. Blaise Pascal
și-a propus să caracterizeze natura umană din perspectiva antropologiei creștine. Modernitatea
analizei sale, rezidă în modalitatea prin care este surprinsă disproporția și paradoxul existenței
umane:„fiind nimic în comparație cu infinitul și tot, prin comparație cu neantul”, omul este
„un lucru de mijloc între nimic și tot”. Omul este o ființă cu totul aparte, a cărei natură nu se
lasă ușor dezvăluită și a cărei condiție este determinată de păcatul originar. Datorită acestuia,
omul a ajuns să fie prins în mod tragic între setea și imposibilitatea de a-l cunoaște pe
Dumnezeu, între căutarea continuă a fericirii și nefericirea lui aproape iremediabilă, în
condițiile unui război permanent între rațiune și pasiune. Blaise Pascal înțelege omul ca
dualitate trup-suflet și consideră că măreția omului rezidă în sufletul său, în trăsătura esențială
a acestuia, care este rațiunea. Pascal definește omul prin sintagmele: „imbecil vierme de
pământ”, „lepădătura Universului”, „depozitar al adevărului”, „îngrămădire de
incertitudine și de eroare”, însă metafora revelatorie a sa, este: „trestie cugetătoare”. Omul
lui Pascal este circumscris în jurul ideii finitudinii și este comparat cu o orgă: „Oamenii sunt
adevărate orgi, deosebite una cu alta. Când atingi pe om, trebuie să știi unde sunt
clapetele”. Este cert, faptul că, omul este făcut pentru a cugeta.
Concepția lui René Descartes despre om, este asemănătoare cu cea a lui Blaise Pascal.
La ambii filosofi se evidențiază contrastul dintre sufletul pătruns de gândire și trupul
necugetător. Față de Pascal, René Descartes ajunge să susțină un punct de vedere dualist,
conform căruia sufletul uman și trupul, sunt  două substanțe independente una de alta. Potrivit
lui Descartes, omul este alcătuit din trup și suflet, pe care le consideră două substanțe diferite,
străine întru totul, una de alta. Aceasta înseamnă că, pentru a înțelege ce este trupul, nu este
nevoie să se cunoască ce este sufletul, iar pentru a înțelege ce este sufletul, nu este nevoie să
se știe ce este trupul. Cele două nu depind una de alta. Când spunem că omul este o ființă care
cugetă, spunem deci, că esența omului este gândirea. Însă, gândirea caracterizează sufletul, nu
trupul. Cugetarea presupune actele de a te îndoi, a înțelege, a afirma, a nega, a voi, a nu voi, a
imagina, a simți. În urma îndoielii, René Descartes ajunge la sintagma: „cogito ergo
sum”, adică gândesc, deci exist. Filosoful René Descartes este întemeietorul raționalismului
modern și al metodei dualiste. René Descartes crede că Dumnezeu ar garanta gândirea
rațională, abstractă, care este la fel de clară și distinctă precum inițialul „cogito”. Aceasta
înseamnă că, cugetarea noastră matematică, asupra lumii, este corectă, dar experiențele
noastre senzoriale sunt subiective și pline de cusururi. Scepticismul lui René Descartes este un
fel de joc filosofic pe care-l folosește pentru a stabili ce modalități de cunoaștere există. Sunt
numeroase îndoieli la tipul de cunoaștere subiectivă a lui Descartes. Pare ciudat să credem că
„simțurile ne-ar putea înșela”. Noi credem că o vâslă introdusă în apă se îndoaie pentru că
așa o vedem. În concluzie, cele două substanțe, corpul și sufletul nu pot exista una fără
cealaltă „la fel cum este corăbierul pe corabie și sunt legate în chip, cât se poate de strâns și
 ca și cum am fi confundați”.
Immanuel Kant a formulat principiul rațiunii suficiente și anume: „orice lucru are un
temei”  și a elaborat două concepte: „a priori” – ceea ce există înainte de orice experiență,
independent de experiență, dar care face posibilă experiența (de exemplu: „toate corpurile
sunt întinse”) și „a posteriori” – ceea ce urmează experienței, ceea ce rezultă din experiență
(de exemplu: „toate corpurile sunt grele”). Immanuel Kant a formulat imperativul categoric:
„Lucrează în așa fel încât să folosești umanitatea atât în persoana ta, cât și în persoana
celorlalți, oriunde și oricând”. Imperativul categoric îl întâlnim în lucrarea „Critica rațiunii
practice”, a cărei primă secțiune începe cu „Morala Datoriei și Voința Bună”. În secțiunea a
doua, Kant se ocupă de metafizica moravurilor sau de deducerea rațională a datoriei sau legii
morale. Prin voință se înțelege facultatea de a lucra potrivit legilor obiective ale rațiunii. Dacă
nu lucrează conform rațiunii, ea se lasă influențată de „înclinări”. Față de aceste „înclinări”,
legea morală se înfățișează ca o poruncă sau un imperativ, deci ca o constrângere deosebită de
cea naturală. Se disting două tipuri de imperative: imperativul ipotetic sau condiționat
și imperativul categoric. Imperativul este ipotetic sau condiționat când poruncește o acțiune în
vederea unui scop străin, de pildă, utilitate sau fericire. Imperativul ipotetic este pragmatic și
atunci dă sfaturi de înțelepciune: „Dacă vrei să fii fericit, fii cumpătat”. Imperativul ipotetic
este analitic.
Imperativul categoric este atunci când poruncește, nu este un simplu mijloc în vederea
unui scop, ci însuși scopul, fără nicio condiție, adică legea morală sau datoria. Imperativul
categoric este moral, necondiționat, adică nu este subordonat nici unui scop. Imperativul
categoric are o valoare în sine și comandă în mod absolut, întotdeauna și pretutindeni, oricare
ar fi consecințele. Imperativul categoric îmbracă forma legii morale care se enunță astfel:
„Acționează astfel încât maxima voinței tale să poată fi considerată întotdeauna și ca
principiu al unei legislații universale”. Imperativul categoric este sintetic și a priori.
În lucrarea „Bazele metafizicii moravurilor”, a lui Immanuel Kant, putem distinge
câteva concepte:

1. scopuri relative sau subiective, ce au ca obiect lucrurile, care fiind lipsite de rațiune, au

valoare relativă și constituie scopuri ce devin mijloace în atingerea altor scopuri. Se

întemeiază pe o stare particulară a facultății de a râvni și constituie baza pentru imperativul
ipotetic;

2. scopuri absolute sau obiective, ce au ca obiect persoanele, care fiind înzestrate cu rațiune, au
valoare absolută și constituie un scop în sine. Se întemeiază pe rațiune și constituie baza
pentru imperativul categoric;

imperativul categoric este practic, principiul suveran și are ca obiect, natura rațională ca scop
în sine. Este un principiu, atât subiectiv, cât și obiectiv. Este subiectiv deoarece este valabil
pentru propria noastră subiectivitate și este obiectiv, pentru că e valabil doar pentru persoane,
adică ființe raționale.
În concluzie, Kant susține că omul poate fi definit din perspectiva înțelegerii sale ca
scop în sine sau ca mijloc în relațiile cu semenii săi. Kant observă că oamenii se raportează la
semenii lor, nu numai ca scopuri, ci și ca mijloace, deoarece au nevoie de concursul lor în
realizarea unor scopuri. De aceea, imperativul său categoric reclamă ca omul să-și cultive
propria umanitate, cât și umanitatea celorlalți, nu numai ca mijloc, ci întotdeauna ca scop.
Raportarea  la tine însuți sau la altul, ca scop, înseamnă să te folosești de rațiunea umană, să
respecți și să cultivi ceea ce este rațional și specific uman în om. Immanuel Kant susține că,
spre deosebire de obiectele materiale, putem scăpa de cauzalitatea lumii fenomenale. Oamenii
trebuie să aibă libertatea de a alege să fie ființe morale: „a trebui înseamnă a putea”. Dacă
omul vrea să fie virtuos, trebuie să-și satisfacă datoria și să ignore sentimentele sale. Să fii o
persoană morală, înseamnă să nu faci ceea ce este firesc și deseori asta implică o luptă
interioară împotriva dorințelor noastre.
În lucrarea „Despre demnitatea omului”, pare a rosti imperativul categoric, dar într-o
manieră puțin diferită. Tot voința este cea care determină și hotărăște natura umană. Omul lui
Mirandola este înzestrat cu voință, cu posibilitatea de a-și hotărî singur soarta. De aceea spune
Pico della Mirandola că, așezând pe om în centrul Universului, Dumnezeu i-a vorbit astfel:
„O, Adame! Nu ți-am dat nici loc sigur, nicio înfățișare proprie, nici vreo favoare deosebită,
pentru că acel loc, acea înfățișare, acele îngăduințe pe care tu însuți le vei dori, tocmai pe
acelea să le dobândești și să le stăpânești după voința și hotărârea ta, pentru că singur și
prin voia ta ai să fi propriul tău sculptor și plăsmuitor de cinste”. Omul nu este nici înger,
nici demon, nici muritor și nici nemuritor. Pentru că, el este înzestrat cu spirit, poate fi într-un
fel sau altul și se poate ridica la cer sau poate cădea în infern. Între aceste extreme, nimic nu-i
lipsește omului. Pico della Mirandola, în lucrarea sa, mai spune: „Îți vei hotărî natura prin
propria-ți voință, în a cărei putere te-am așezat; vei putea să decazi în cele de jos ce sunt
lipsite de inteligență; vei putea prin hotărârea spiritului tău să renaști în cele de sus ce sunt
divine”. Voința și gândirea umană constituie, doar mijloace prin care omul poate să-și fixeze
scopurile superioare sau inferioare și implicit poate să-și stabilească sigur și singur destinul.
Omul este subiect de interes pentru orice individ care gândește, pentru teolog, ca și
pentru omul de știință. Un teolog creștin, de pildă, ne va aminti că omul este ființa creată de
Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, că este supus păcatului originar și că Iisus Hristos l-
a mântuit prin jertfa sa. Pentru unii oameni răspunsul teologului creștin corespunde celor mai
adânci așteptări ale lor cu privire la natura și rostul omului în lume; alți oameni consideră însă
că, dacă vrem să știm ce este omul, trebuie să ne adresăm de asemenea științelor care îl
cercetează: psihologia, antropologia, sociologia, științele medicale etc. Pe măsură ce aceste
științe evoluează, cunoștințele noastre despre om vor fi tot mai numeroase, mai complete și
mai exacte. Cu toate acestea, cu greu am putea să pretindem că, știind mai multe despre
funcționarea corpului sau a sufletului nostru, vom putea susține ceva despre rostul nostru în
această lume, despre natura speranțelor noastre ori despre ceea ce trebuie să facem. Aceste
așteptări rămân încă neîmplinite. În această zonă de ne- împlinire se ivește filozofia. Intrând
pe terenul filozofiei, renunțăm mai întâi de toate la ideea unor răspunsuri categorice. Filozoful
nu își propune și nu pretinde să ne spună lucruri neștiute despre om, care ar fi ascunse ori
inaccesibile experienței comune sau științei. Mai degrabă, el ne invită să reflectăm asupra
rostului ori a valorii cunoștințelor noastre. În zona filozofiei, în primul rând înțelegem că
lucrurile pot fi văzute și altfel, că ceea ce pare clar, neproblematic, poate masca erori sau
prejudecăți. Prin efortul filozofilor de a le găsi dezlegarea, problemele nu se simplifică, ci se
complică, adâncindu-se, transformându-se în „neînțelesuri și mai mari“, după cum spunea
Lucian Blaga.
Filozofia nu oferă de fapt răspunsuri, ci noi întrebări. Cel ce speră că, prin intermediul
ei, se va lămuri o dată pentru totdeauna asupra unor lucruri, precum sunt: viața, moartea,
existența, binele etc., nu s-a apropiat încă de adevăratul spirit al filozofiei.
Filozofii nu își propun să ofere certitudini, ci să pună sub semnul îndoielii ceea ce
credem că știm. În lipsa răspunsurilor certe, filozofia ne indică o cale de urmat — o cale al
cărei sfârșit, dacă nu este liniștea celui care știe, poate fi măcar o neliniște mai înțeleaptă.
„Fără cunoștințe nu vei deveni niciodată filozof“, scria Kant, „dar nici cunoștințele sigure nu
te vor face vreodată filozof“.
Prin urmare, la întrebarea Ce este omul?, filozoful nu va încerca, de aceea, să dea un
răspuns direct și precis; el va răscoli ceea ce știe, pentru a arăta care dintre certitudinile, dintre
prejudecă- țile noastre trebuie puse sub semnul îndoieli.