Prin gândirea raţională şi acţiunile determinate de aceeaşi raţiune, iluminiştii recunoşteau garanţia

progresului permanent al omenirii în vederea stăpânirii forţelor naturii, precum şi a implementării unei
ordini sociale mai drepte.

Dialectica Iluminismului (titlu original: Dialektik der Aufklärung) este o serie de eseuri filozofice scrise de
Max Horkheimer și Theodor W. Adorno cu subtitlul Philosophische Fragmente.
Opera conține teza conform căreia, eșecul Iluminismului stă chiar în „rațiunea instrumentală” a gândirii
sale. Prin faptul că Iluminismul a încercat să stăpânească natura, accesul la lume (odinioară mitic) este
luminat rațional, „dezvrăjit”. Dar apare un recul: Stăpânirea naturii însă se întoarce iar la mit, la
pozitivism, o afirmare a ceea ce este, care anulează "individul" într-o lume administrată și „față de
puterile economice”. Horkheimer și Adorno reacționează astfel la faptul că masele educate tehnologic
sunt gata, într-un mod bizar, să se supună despotismului ideologiilor totalitare. Ei au catalogat acest
comportament drept „prăbușire a civilizației umane” și o scufundare într-un „nou gen de barbarie”.

 Definitie:
Iluminismul este o mișcare ideologică și culturală, antifeudală, filosofica, estetica, literara, social-
politica si stiintifica desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii revoluțiilor din sec. 17-19 în țările
Europei, ale Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți
„raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase.
Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase și să infiltreze
luminarea maselor pe baza experienței proprii.

 Motto:
Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă. “Tutela este incapacitatea
ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa instrucțiunilor de la o altă persoană. Această
tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a
curajului de a lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană. Sapere aude! Aveți curajul de a vă
folosi propriul simț al rațiunii!" - Immanuel Kant

- Iluminismul este un curent de gandire, cu multiple consecinte pe plan politic, istoric si artistic, care
tinde sa emancipeze omul din pozitia rigida in care il fixase filozofia traditionala, pentru a-l face obiectul
propriei sale activitati: prin munca si cultura, omul este perfectibil ca si societatea pe care el o
construieste.

 Trasaturi:
- are un caracter antifeudal si antidespotic.Toate institutiile feudale erau supuse unei critici
severe: monarhia absoluta bazata pe ideea dreptului divin, biserica, justitia, scoala. Ganditorii
iluministi cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului si acordarea de libertati
sociale si politice intregului popor.
- spiritul său rationalist, materialist si laic. In secolul XVIII s-a afirmat ratiunea, fenomenele vietii
au cunoscut o interpretare materialista iar problemele culturii si ale stiintei au inceput sa se
separe de cele ale religiei, combatand fanatismul si misticismul.
 - militeaza pentru emanciparea poporului prin cultura.
- încurajeaza tratarea problemelor sociale in literatura.
- genereaza o literatura cu caracter moralist.

 Idei:
a)RATIUNEA este considerata ca un dat specific omului.
b)iluminismul proclama EGALITATEA tuturor oamenilor. Monarhul nu mai este unsul lui Dumnezeu si
doar primul slujitor al statului preocupat de siguranta supusilor sai. Negandu-se ierarhia sociala feudala,
societatea va trebui structurata pe baza unui contract social intre om si semenii sai.
c)MONARHUL ILUMINAT reprezinta idealul politic al epocii care inlocuia perimatul monarh absolutist.
Treabuia sa fie un filozof inzestrat cu o capacitate de a intelege mecanismele societatii si de a mediatiza
si armoniaza relatiile dintre clasele sociale.
d)Orasul imaginat de iluminist ca sediu pentru "CETATEANUL UNIVERSAL" este "CETATEA UNIVERSALA-
COSMOPOLISUL", loc in care razboiele ar disparea iar prejudecatile de ordin rasial sau religos ar fi
excluse. Cercetatorii au plasat aparitia unui astfel de oras in 2440.
e)Idealul uman al acestei epoci este FILOZOFUL - figura care inlocuia cavalerul si sfantul Evului Mediu.
f) Reprezentantii iluminsmului au militat pentru revolutionare sistemului educational si introducera
invatamantului in limbile nationale.

 Reprezentanti:
 În Anglia : David Hume, John Locke, Isaac Newton
 În Germania : Immanuel Kant, Friedrich von Schiller, Gotthold Ephraim Lessing
 În Italia : Cesare Beccaria
 În SUA : Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Thomas Paine
 În România : Ion Budai Deleanu, Ienăchiţă Văcărescu, Anton Pann, Samuil Micu, Gheorghe Şincai

Literatura
 Pierre Beaumarchais - Bărbierul din Sevilia (1775);
 Daniel Defoe - Robinson Crusoe (1719);
 Henry Fielding - Tom Jones (1749);
 Carlo Goldoni – Gondolierul (1753);
 Louis de Montesquieu – Scrisori Persane (1721);
 Jean-Jacques Rousseau – Noua Eloiză (1761);
 Jonathan Swift – Călătoriile lui Gulliver (1726);
 François Voltaire - Candid (1759).

Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie, comedie );
Daniel Defoe (1659/1661 - 1731) a fost un jurnalist și scriitor englez. Este celebru prin romanul
„Robinson Crusoe” (1719), o poveste despre un om naufragiat care a rămas singur pe o insulă. Împreună
cu Samuel Richardson, Defoe este considerat fondatorul romanului englez. Primul mare romancier
realist englez, Defoe este un observator minuțios, preocupat de morala individuală și socială.

Carlo Goldoni (n. 25 februarie 1707 – d. 6 februarie 1793) este un cunoscut dramaturg și libretist italian
din Veneția. Printre operele lui și cele ale lui Luigi Pirandello se enumeră unele dintre cele mai cunoscute
opere italiene.
Suprnumit de Voltaire "Molière al Italiei", Goldoni a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul
venețian și în franceză.

Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais (n. 24 ianuarie 1732 – d. 18 mai 1799) a fost un ceasornicar,
inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar (atât francez cât
și american). El a fost totuși cunoscut pentru piesele lui de teatru, în special cele trei piese cu bărbierul
Figaro.

Ţiganiada
Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică ( Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ). În Epistola închinătoare către Mitru
Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui
Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional. Ţiganiada
a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai
echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul
român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.
Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă
lumea pe dos, parodierea ordinii universale.
Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata
lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee
care se respectă, eroii pământeni au duşmani şi protectori supranaturali.
Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea,
universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun
„adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea
parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a
absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:
a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază
motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură
mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea
acestora (întâi ordinea, apoi haosul);
b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că
Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu
sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.
Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenţia verbală începe de la
numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.),
trece prin invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi
ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia pentru a le face să rimeze (dracă, palată,
copace etc). În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie:
„Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.
Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în Moldova şi Ţara
Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european, a stat în serviciul idealului naţional,
la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul
românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană
a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice
pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe
planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.
Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu
Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii
Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi
ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de
iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea
culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.
Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:
Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul
românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană
(Sinodul de la Blaj);
Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic
cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;
Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare a
românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).
Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte
emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează
aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde
tratate de istorie şi de filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a
continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, afirmarea conştiinţei
naţionale în părţile vestice ale spaţiului romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând şcoala,
biserica, aspectele general-culturale şi, în primul rând, cultivarea limbii.
În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au încercat să impună ideea
originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani. Samuil Micu, în
lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec
evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai multor neamuri
dovedeşte mai mult spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri
istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter
polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare însă.
În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea
cu alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae
sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea
lor cu neologisme latineşti. Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme
romanice, eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina populară
( disertaţia de la finalul lucrării istorie pentru începutul românilor în Dachia ).
Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea lui Ion Budai –
Deleanu, Ţiganiada.
Învăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească
între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă
formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit
de către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de
carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei
iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele
dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie
Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special,
din Enciclopedia lui Didero