PADUREA SPANZURATILOR

“primul roman de introspectie din literatura romana”

Nuvelele care preced romanul “Padurea spanzuratilor” sunt “Catastrofa”, “Itic Strul dezertor” si
“Hora mortii”, pe baza carora Liviu Rebreanu creeaza primul roman de analiza psihologica,
obiectiv si realist din literatura romana, motiv pentru care prozatorul este considerat creatorul
romanului romanesc modern.

Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a primului razboi mondial, in care
accentul cade pe conditia tragica a intelectualului ardelean care este silit sa lupte sub steag strain
impotriva propriului neam; “Padurea spanzuratilor” este ”monografia incertitudinii chinuitoare”
(G. Calinescu). Rebreanu este in acest roman “un analist al starilor de constiinta, al
invalmaselilor de ganduri, al obsesiilor tiranice ” (Tudor Vianu).

Geneza. Romanul este inspirat dintr-o tragedie personala, fratele scriitorului, Emil, ofiter in
armata austro-ungara fusese condamnat si spanzurat pentru ca incercase sa treaca linia frontului
la romani; si o intamplare conjuncturala si anume aceea ca Rebreanu vazuse o fotografie care-l
cutremurase, imaginea reprezentand o padure de copacii careia atarnau spanzurati cehi.
Prozatorul marturiseste insa ca tragedia fratelui sau a fost numai un pretext literar, deoarece
Apostol Bologa nu are nimic din acesta, “cel mult poate cateva trasaturi exterioare si unele
momente de exaltare(…), in Apostol Bologa am vrut sa sintetizez prototipul propriei mele
generatii, sovairile lui sunt sovairile noastre, ale tuturor”.

Metafora din titlul romanului, “Padurea spanzuratilor”, este explicata de capitanul Klapka, care
povesteste cum in Cehia ofiterii cehi patrioti au fost ucisi de regimul austro-ungar, facand o
padure de spanzurati. In ochii lor Klapka vede, ca si Apostol Bologa, o stralucire neobisnuita:
“m-am uitat bine in ochii lor, straluceau cumplit, ca niste luceferi prevestitori de soare si atat de
maret si cu atata nadejde, ca toata fata lor parea scaldata intr-o lumina de glorie”. De aceea,
Klapka simte ca este “frate cu cei stralucitori de sub streang”. Este o proiectie a dramei lui
Apostol Bologa in alt spatiu. Simbolistica titlului este antitetica, padurea sugerand viata in
infinitul temporal si spatial, iar spanzuratoarea moartea hotarata printr-un destin exterior. Titlul
anticipeaza destinul lui Bologa si finalul inevitabil al vietii sale.
Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 18 capitole, cu exceptia
ultimului, care are doar 8 capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literara prin aceea ca viata
tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul are doua planuri
distincte, care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al tragediei razboiului, altul al
dramei psihologice a personajului.

Ca si in romanul “Ion”, constructia este circulara si simetrica, romanul “Padurea spanzuratilor”

incepe si se termina cu imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa a condamnatului.
Compozitional, romanul ilustreaza cateva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se
constituie in adevarate obsesii cu rol de accente psihologice pe parcursului intregului roman:
imaginea spanzuratorii, cuvantul “datorie”, iar lumina din ochii condamnatului devine leitmotiv.
Atmosfera dezolanta a peisajului de toamna mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra,
arborii sunt desfrunziti, iar ploaia, vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata
constituie manifestari ale naturii aflate in concordanta cu strarile sufletesti ale personajelor.

Subiectul romanului

Inceputul romanului relateaza o atmosfera cenusie de toamna mohorata in timpul primului razboi
mondial, in care imaginea spanzuratorii stapaneste intreg spatiul vizual si spiritual. Apostol
Bologa, protagonistul romanului, ca mimbru al Curtii Martiale, a facut paret din completul de
judecata care a condamnat la moarte prin spanzurare pe sublocotenentul ceh Svoboda
(“libertate”-lb. slava), pentru ca incercase sa treaca frontul la inamic. Convins ca si-a facut
datoria fata de stat, Apostol Bologa supravegheaza cu severitate executia, care I se pare un act
de dreapta justitie. Momentul crucial care va avea puternice influente in constiinta eroului si care
va declansa conflictul psihologic al personajului este privirea obsedanta a ochilor lui Svoboda,
“simti limpede ca flacara din ochii condamnatului I se prelingea in inima ca o imputere
dureroasa(…) ochii omlui osandit parca il fascineaza cu privirea lor dispretuitoare de moarte si
infrumusetata de o dragoste uriasa.” Este acum o prima manifestare a crizei de constiinta, care,
treptat, va domina mintea si sufletul lui Apostol.

Rebreanu face o retrospectiva a vietii lui Bologa, motivand devenirea personajului din copilarie
si pana la inrolarea sa in armata. Apostol isi petrece primii ani de viata in targusorul Parva, de pe
valea Somesului, prilej cu care autorul prezinta cateva date despre familie, care argumenteaza
evolutia eroului: tatal sau Iosif Bologa, “cel mai tanar condamnat in procesul Memorandului”, iar
mama sa, in absenta tatului arestat, il creste pe Apostol intr-o atmosfera a supunerii fata de
dogmele religioase, asa ca, la varsta de sase ani, copilul are viziunea lui Dumnezeu “ca o lumina
de aur orbitoare”. Urmand clasele primare la Parva, apoi la liceul din Nasaud, eroul refuza sa
urmeze “cariera preoteasca” si se hotaraste sa studieze filozofia, avand “dorinta de a cunoaste,
de-a gasi raspunsuri precise la toate intrebarile tulburatoare…”. Iesit din inchisoare, Iosif Bologa
se implica in educatia fiului sau, considerand ca acesta trebuie crescut in respectarea perceptelor
morale solide, propunandu-si sa faca din el “un om si un caracter”, veghind “cu o severitate din
ce in ce mai strasnica” evolutia mentala si etica a lui Apostol. Echilibrul lui se clatina puternic
atunci cand este anuntat ca tatal sau a murit de inima, simtind “cum I se darama in suflet, cu
zgomot ingrozitor, o cladire veche, cu temelii ca radacinile stejarului”. Atunci simti o teama
ingrozitoare: “Am pirdut pe Dumnezeu” si il cuprinse o chinuitoare “dorinta de-a cunoaste”
pentru a gasi raspunsuri precise si lamuritoare la toate intrebarile tulburatoare. Ca student la
Facultatea de Filozofie din Budapesta, invata in cateva luni ungureste si nemteste, bucurandu-se
de stima profesorilor pentru inteligenta, sarguinta si curajul opiniilor personale. Venit acasa in
vacanta, o cunoaste pe Marta, fiica avocatului Domsa, se logodeste cu ea, apoi se inroleaza
voluntar in armata, pentru a-i arata acesteia ca este viteaz si curajos. El este convins ca “razboiul
este adevaratul izvor de viata(…), adevaratul generator de energii”.

Ca ofiter in armata austro-ungara, Bologa are constiinta datoriei fata de stat si se comporta
exemplar, obtinand decoratii pe frontul din Galitia si Italia, fiind apoi numit membru in
completul de judecata al Tribunalului Militar. Criza de constiinta a personajului este generata de
cuvintele tatalui sau: “Sa nazuiesti mereu a dobandi stima oamenilor, si mai ales pe a ta insuti.
De aceea sufletul tau sa fie totdeauna la fel cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, caci
numai astfel vei obtine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca barbat sa-ti
faci datoria si sa nu uiti niciodata ca este roman! ” Avand puternic inradacinat acest principiu de
constinta, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spanzuratorii si de privirea condamnatului
Svoboda care exprima dispret fata de moarte si care era “infrumusetata de o dragoste uriasa”.

De acum, intrega sa fiinta este dominata da aspiratia spre libertate si constiinta apartenentei
etnice. De aceea, cand afla ca regimentul sau trece in Ardeal, incearca sa obtina aprobarea de a
nu participa la aceste lupte ce se vor purta impotriva neamului romanesc.

Discutia cu Klapka dezvaluie pentru prima oara dorinta lui Bologa de a dezerta, daca generalul
Karg nu-i va accepta cererea de a fi mutat pe alt front decat pe acel romanesc. De accea el se
straduieste sa se distinga prin lupte de vitejie si eroism, ca sa poata avea argumente militare care
sa-i sustina cererea in fata superiorilor. Dupa atacul in care Apostol Bologa distyruge reflectorul
rusesc, speranta ca I se va accepta rugamintea creste, dar generalul Karg il refuza
categoric:”Divizia mea are o misiune sfanta in Ardeal!(…) Dusmanul a pangarit pamantul tarii.
Acolo valahii…(…) Mi se pare ca dumneata faci deosebire intre dusmanii patriei… ”
Analizandu-si criza de constiinta, Bologa ii marturiseste generalului starea sa morala
conflictuala:”Nu mi-am cantarit niciodata datoria.(…) Azi insa ma aflu intr-o imposibilitate
morala ”, fapt ce starneste mania superiorului, care considera ca trebuie sa-l rasplateasca cu
“glonte, nu medalie!”. In noaptea aceea Bologa incearca sa dezerteze “la muscali”, dar este ranit
in lupta, este spitalizat, dupa care se intoarce la Parva in convalescenta. Rupe logodna cu Marta,
care filtrase in acest timp cu alti ofiteri, Bologa marturisind insa cinstit ca “nu mai iubesc pe
domnisoara Marta!”.

Revenit pe front, Bologa lucreaza un timp in biroul coloanei de munitii, fiind gazduit de groparul
Vidor, de a carui fiica, Ilona, se indragosteste si cu care se logodeste.

Ca membru al Curtii Martiale este pus in situatia de a condamna la moarte 12 romani acuzati de
pactizare cu inamicul si, pentru a preintampina o noua greseala, ia pentru a doua oara hotararea
de a dezerta, desi era urmarit cu tenacitate de locotenentul Varga, care-I banuia intentia.

Apostol Bologa dezerteaza chiar prin locul pazit de cel mai vigilent dusman al sau, locotenentul
ungur Varga, care il prinde si il preda Tribunalului Militar, consemnand in raport si faptul ca
dezertorul avusese asupra sa “harta cu pozitiile” frontului. Bologa refuza cu incapatanare sa fie
aparat de capitanul Klapka si este condamnat la moarte prin spanzurare. Odata hotarata sentinta,
Apostol Bologa isi simte sufletul impacat cu el si cu lumea din afara, inima ii este inundata de
“iubirea care imbratiseaza deopotriva pe oameni si pe Dumnezeu, viata si moartea(…) e in mine
si in afara de mine ”. moare ca un erou, intruchipand puterea de sacrificiu pentru cauza nobila a
neamului sau, pentru libertate si iubire de adevar, “cu ochii insetati de lumina rasaritului”, cu
privirile indreptate “spre stralucirea cereasca”.

Particularitatile artistice ale scrisului lui Rebreanu, derivate din sinceritatea lipsita de iluzii si
menajamente, sunt sobrietatea si notatia exacta, nuda, aproape stiintifica, fara culoare si
sentimentalitate. Numeroasele fragmente analitice legate de experientele nodale ale vietii
personajului principal (scena executiei, vestea mutarii razboiului pe frontul romanesc) alcatuiesc
o veritabila monografie anatomica a obsesiei.

L. Rebreanu este inaintea lui Camil Petrescu partizanul si teoreticianul scrisului anticalofil, fara
podoabe si stil. “Sinceritatea –isi definea Rebreanu crezul sau artistic realist- e calitatea de baza a
scrisului adevarat… Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun, intr-adevar, ce vreau decat sa
fiu slefuit si neprecis; de altfel, cred ca e mult mai usor de a scrie “frumos” decat a exprima
exact”.

Un mijloc frecvent de analiza psihologica este notatia senzatiilor organice repulsive, iritante, care
incitand puternic simturile, creeaza impresia de durere fizica acuta. Senzatiile dese de sete si
uscaciune exteriorizeaza o puternica fierbere interioara. Astfel, pentru a exprima starile de
neliniste si surescitare nervoasa scriitorul revarsa in text un potop nestavilit de cuvinte sugestive
exprimate prin verbe personale: tiuuie, bazaia, intepau, usturau, sfarteca, fulgerau, clocoti,
zvarcoli, vuiau; adjective: strident, sfasietor; substantive: ravasala, tarare, galgaitul, zdrentuirea.
(“In creierii lui Apostol insa de abia atunci incepu sa tiuie cuvantul de care se spaimantase,
ascutit si sfasietor, parca l-ar fi scormonit un pumnal.”). Notatiile scurte si exacte, propozitile
eliptice, multimea coordonatelor, punctele de suspensie, tradeaza dramatismul interior,
febrilitatea starilor psihice in situatiile limita.

In “Padurea Spanzuratilor” se realizeaza si o obsesie cromatica a albului. Lucirea ochilor lui

Svoboda era din ce in ce mai alba. Spanzuratoarea se albea nepasatoare, imprejmuita de crucile
albe din cimitirul militar. Fruntea copilului Apostol era alba si framantata de ganduri. Semnul
unor emotii puternice sau epuizari nervoase este aproape invariabil albul (obraji albi, fata alba).
Lumina orbitoare a reflectorului era alba. Inaintea mortii Apostol Bologa ceru hartie de scris dar
ea ramase alba.

Romanul incepe cu descrierea cadrului natural unde urma sa aiba loc executia lui Svoboda,
tablou intunecat si cetos, de toamna rau-prevestitoare. Dupa pedepsirea dezertorului intunericul
devine dominator nu numai in natura, ci si in suflete, ceea ce vedem din exclamatia lui Bologa:
“Ce intuneric, Doamne, ce intuneric s-a lasat peste lume!” Existenta se desfasoara ca un
permanent dialog intre intuneric si lumina, intre viata si moarte. Lumina constituie un simbol
central al operei si o obsesie umana, asa cum intuieste Bologa insusi: “Ispiteste, mereu ispiteste
lumina…” Intai Apostol cunoaste in biserica, in vreme ce-si rostea rugaciunea, lumina divina, a
credintei, apoi ca student intercepteaza lumina cunoasterii filozofice, in adolescenta primeste
lumina idealului spre care il povatuieste tatal, pe front dobandeste lumina gloriei ca rezultat al
datoriei implinite, prin Ilona se imbogateste cu lumina dragostei, iar din ochii lui Cervenko, aflat
pe patul spitalului, soarbe lumina sufletului, pe cand din ochii lui Svoboda recepteaza lumina
maretiei sfidatoare, iar pe linia frontului, lumina reflectorului il leaga de umanitatea din tabara
adversa.
Padurea spanzuratilor 
(fragment)

"Peste cateva clipe bubuiturile izbucnira, rare,

chibzuite. Totusi, razele albe alunecau incet,
Toate aceste forme ale luminii se
nepasatoare de obuzele vijelioase, scormonind
contopisera in sufletul sau, care, in clipa
intunericul, apropiindu-se parca sfidatoare de
executiei, se umple de lumina rasaritului,
Bologa. Pe urma, ca si cand l-ar fi descoperit cum
adica a vietii eterne.
statea zgulit in observatorul umed, se oprira chiar
asupra lui, invaluindu-l cu farmecul lor rece,
strabatandu-i, prin ochii bolnavi, in toate
ascunzatoarele inimii, rascolindu-i si tuiburandu-i “Nu frumosul, o nascocire omeneasca,
gandurile ca un neasteptat rasarit de soare in primul intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Cand
moment Apostol simti numai o ura napraznica ai reusit sa-nchizi in cuvinte cateva clipe
impotriva luminii care il imbratisa fara voia lui. Dar de viata adevarata, ai realizat o opera mai
cand vru sa rosteasca doua cuvinte in telefon, ca sa pretioasa decat toate frazele frumoase din
corecteze tragerea tunurilor, nu-si mai putu intoarce lume”.(L. Rebreanu)
privirea. Dezmierdarea razelor tremuratoare incepea
sa i se para dulce ca o sarutare de fecioara
indragostita, ametindu-l incat nici bubuiturile nu le
mai auzea. in nestire, ca un copil lacom, intinse
amandoua mainile spre lumina, murmurand cu gatul
uscat: Padurea spanzuratilor (fragment
- Lumina! Lumina! comentat) de Liviu Rebreanu referat
Chiar in clipa aceea insa, parca le-ar fi retezat un
palos de calau, razele murira, si ochii lui Bologa se
umplura de intuneric. Nu-si dadea seama ce s-a
intamplat. Tunurile bateau mereu, rar, cum
poruncise dansul.
«Mi se pare c-am spart reflectorul», se gandi atunci,
mirandu-se cum a putut face el asemenea ticalosie si
bucurandu-se ca a facut-o.
Statu buimacit un rastimp, avand constiinta ca ar
trebui sa mai faca ceva si neputandu-si aminti ce
anume. Apoi deodata, speriat, simti receptorul
telefonului si striga:
- Rachetele! Rachetele!
Episodul doborarii reflectorului rusesc
Pe cerul mohorat se ivi, sfaraind manios, un glob de este cuprins in partea intai a romanului
lumina ca un ochi iscoditor. in punctul unde fusese
Padurea spanzuratilor, constituind o
reflectorul, Bologa vazu prin binoclu multime de situatie-limita in devenirea
viermisori negri azvarlindu-se neputinciosi. Iscoada
protagonistului, ca treptata iluminare,
din vazduh insa se stinse repede, si tot atunci iesire din intunericul intrebarilor,
tunurile amutira singure, fara ordin, satule parca si
nesigurantei si cautarii de sine la lumina
multumite. intunericul si tacerea infasurara pe cunoasterii de sine, a adevarului dobandit
Apostol ca un lintoliu aspru, in vreme ce ochii lui,
prin gasirea echilibrului intre lumea
cu pupilele largi, se chinuiau intr-o asteptare fara
scop. in fundul sufletului insa simtea clar cum
palpaie dragostea de lumina, blanda, mangaietoare

zicea ca la fel ii taraie si gandurile in creieri, subtiri,

interioara si lumea din afara.
Distrugerea reflectorului desteapta in sufletul lui Apostol Bologa speranta ca va gasi intelegerea
necesara, din partea generalului Karg, astfel incat sa nu mai fie nevoit sa se mute cu divizia pe
frontul romanesc.
Episodul reprezinta un preambul la declansarea conflictului psihologic al romanului, motivat de
dificultatea optiunii intre doua datorii: datoria fata de Imperiul Austro-Ungar, conventionala,
formala, contractata prin mistica juramantului militar, si datoria sau responsabilitatea morala,
puternic resimtita launtric, fata de neam.

In eseul Arca lui Noe, Nicolae Manolescu remarca, in opera lui Rebreanu, o "teroare a
semnificativului", faptul ca "nimic nefiind intamplator, totul devine necesar". in acest sens,
episodul analizat aici este centrat pe simbolul, poate prea straveziu, al luminii, si intra in corelatie
semnificativa, cauzala, cu alte episoade relevante din traseul existentei personajului, pentru a
configura problematica centrala a cartii: iluminarea. Relationarea obiectiva a evenimentelor
dirijata cauzal de simbolistica luminii este explicata de insusi naratorul care se substituie
personajului imitandu-l, reproducandu-i gandurile: Si stralucirea i se parea cand ca privirea lui
Svoboda sub streang, cand ca vedenia pe care a avut-o in copilarie, la biserica. in fata altarului,
sfarsind rugaciunea catre Dumnezeu"

In fragmentul comentat aici, simbolul luminii cumuleaza semnificatii care se nuanteaza si se

imbogatesc reciproc prin multimea reverberatiilor contextuale: de la conotatia senzorial-erotica
(din prima parte) se ajunge treptat la conotatiile spirituale, chiar mistic-spiritualiste (din finalul
fragmentului).

Padurea spanzuratilor de Liviu Rebreanu - rezumat

În amintirea fratelui meu, Emil, executat de austro-ungari, pe frontul românesc, în 1917.

CARTEA ÎNTÂI
1. Se pregăteşte executarea prin spânzurare a sublocotenentului ceh Svoboda, din armata
austro-ungară, pe frontul rusesc al primului război mondial, pentru tentativă de trecere la inamic.
Sentimentul soldaţilor faţă de situaţia lor îl indică reacţia caporalului care îi comandă pe cei
însărcinaţi cu pregătirea gropii şi a instrumentului de supliciu final: „– Ce viaţă mai e şi asta…
Încotro te uiţi, numai moarte şi morminte şi morţi…”, murmură acesta pentru sine, după ce
scuipase cuprins de scârbă. În opoziţie cu el, locotenentul Apostol Bologa, proaspăt sosit la faţa
locului, aferat „Examină groapa mormăind ceva, nemulţumit, şi pe urmă ridicând ochii apucă cu
amândouă mâinile funia ce-i atârna deasupra capului, parcă ar fi vrut s-o încerce dacă-i destul de
solidă.”.

De faţă este şi un căpitan, ajuns cu puţin timp înaintea locotenentului, care se prezintă celui din
urmă drept Otto Klapka, ceh, atunci venit de pe frontul italian şi ofiţer în rezervă mobilizat, de
meserie avocat, cu specificaţia că fusese mutat în regimentul de artilerie cincizeci, al
locotenentului. Noului său coleg, Apostol Bologa îi prezintă, cu indignare, fapta condamnatului,
drept răspuns la întrebarea celui dintâi: „– Un sublocotenent ceh, Svoboda… mai mare ruşinea
pentru corpul ofiţeresc… A fost prins tocmai când era să treacă la duşman, înarmat cu hărţi şi
planuri. Ruşinos şi revoltător!”.

După sosirea convoiului cu condamnatul, Apostol îl aude pe acesta spunându-i preotului că vrea
să moară mai repede, apoi constată cum „în vreme ce pretorul înşiruia crimele şi hârtia îi tremura
între degete, obrajii sublocotenentului de sub ştreang se umplură de viaţă, iar în ochii lui rotunzi
se aprinse o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea până în lumea cealaltă. Pe
Bologa, la început, privirea aceasta îl înfricoşă şi îl întărâtă. Mai pe urmă însă simţi limpede că
flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă...”.

Întors la locul unde este încartiruit, după execuţie, Apostol Bologa încearcă să îşi domolească
remuşcările: „Totuşi, pe când asculta în suflet dovezile liniştitoare, în tavanul cu grinzi negre, se
iviră, întâi ca nişte sclipiri fără rost, apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea
mândră, tulburătoare, ca o chemare, în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau
neputincioase.”

2. Doina cântată de Petre, ordonanţa sa, îi reaminteşte locotenentului copilăria petrecută în Parva,
comună de lângă Năsăud, şi de tatăl său, avocat, despre care naratorul arată că „Deşi scump la
vorbă şi veşnic serios, avea un glas pătrunzător de fierbinte, dovedind o inimă blândă şi un suflet
încordat de viaţă lăuntrică. A fost feciorul cel mare al unui preot sărac din Ţara Moţilor, în a
cărui familie rămăsese, ca un trofeu, amintirea strămoşului Grigore, fruntaş în răscoala lui Horea
şi tras pe roată, la Alba Iulia, după potolirea ţăranilor.”.

Apostol s-a născut pe când tatăl său era în închisoare, drept cel mai tânăr condamnat în procesul
Memorandum-ului, pentru ca la întoarcere acasă copilul să îl simtă ca pe un străin cu principii de
viaţă severe, în opoziţie cu căldura unei mame care „Lipsită de iubire [...] şi-a găsit în copil o
ţintă de viaţă.”, educându-l în credinţa fierbinte în Dumnezeu. Drept urmare, la vârsta de şase
ani, în timpul unei rugăciuni în biserică, Apostol a avut viziunea divinităţii, „ca o lumină de aur,
orbitoare, înfricoşătoare şi în acelaşi timp mângâietoare ca o sărutare de mamă...”.

Moartea tatălui, înainte de încheierea liceului, urmat la Năsăud, îl făcuse să-şi piardă credinţa („a
simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche”), relatează în continuarea
naratorul ceea ce-şi va fi reamintit eroul său. Un alt eveniment important al vieţii lui s-a
desfăşurat la Budapesta unde, ca student în filosofie, sub influenţa unui profesor al său, tânărul
devenise adeptul teoriei supremaţiei colectivităţii, a statului, în raport cu individul, dar sosit în
vacanţă la Parva, unde „statul era privit ca un vrăjmaş”, i se clatină convingerile.

Tot în Parva, Bologa s-a logodit cu fiica unui avocat local, Domşa, ca urmare a faptului că tatăl
fetei a favorizat apropierea dintre cei doi. Şi pentru că izbucnise războiul iar Marta vădeşte
admiraţie pentru faptele de arme, Apostol se înrolează ca voluntar, în ciuda opoziţiei alor săi
(„Să te baţi tu pentru ungurii care ne bat pe noi? Dar când ai o patrie ca a noastră nu eşti deloc
obligat să te îmbulzeşti la datorie, ba dimpotrivă!”, se indignase viitorul socru).

3. Dintr-o scrisoare a mamei, Apostol află că bătrânul protopop Groza, cel care o cununase, a
fost închis, în ciuda faptului că avea optzeci de ani, pârât fiind autorităţilor de către notarul
Pălăgieşu, deoarece, scrisese ea, „protopopul a predicat de pe amvon precum ca să nu ne
lepădăm limba strămoşească şi nici credinţa în Dumnezeu, ci să le păstrăm cu sfinţenie.”. Şi tot
de la mamă are ştiri şi aprecieri neliniştitoare despre Marta: „fata-i bună şi are suflet de ceară,
doar că-i nepricepută în viaţă. Mereu îmi spune că i-e dor de tine, dar iarăşi nu poate sta nici ea
prea retrasă şi trebuie să mai glumească cu cei ofiţeraşi de pe aici, că aşa-s vremurile.”.

4.În timpul unei discuţii la popotă prilejuită de execuţie, locotenentul evreu Gross condamnă
statul de pe poziţii anarhiste, susţinând în principiu că nici un fel de stat nu are dreptul să dispună
de soarta vreunui om, căci „omul e mai presus de orice”. Iar locotenentul Varga, nepot al
profesorului din Budapesta pe care îl admirase Apostol şi prieten al acestuia din urmă, elogiază
statul multinaţional austro-ungar, ridicând datoria faţă de stat deasupra datoriei faţă de naţiune.

Invitându-l la el pe Klapka, noul său comandant, Apostol Bologa îi arată, pe drum, lumina unui
reflector rusesc, care îi obsedează pe combatanţi, afirmă locotenentul („Ispiteşte, mereu ispiteşte
lumina!… Parcă toate tunurile din lume n-ar mai fi în stare s-o înăbuşe…”).

5.Căpitanul Klapka, după ce face o inspecţie bateriei conduse de Bologa, mărturiseşte

locotenentului laşitatea sa, datorată copiilor şi soţiei, dorinţei de a-şi revedea familia. Pregătise o
tentativă de dezertare la inamic pe frontul italian, dar a renunţat, de teamă, în ultimul moment, iar
de camarazii cu care pregătise dezertarea s-a lepădat „ca de lepră”, zice Klapka, după ce au fost
prinşi „între linii, cu planuri şi hărţi cu secrete”. În timpul execuţiei, într-o „pădure a
spânzuraţilor”, sub ştreang ochii camarazilor săi „Străluceau cumplit ca nişte luceferi prevestitori
de soare”.
Dar pe cel căruia i se confesase „Glasul căpitanului, în care bâlbâia numai frica, începu să-l
indigneze. Se stăpânea, simţind însă cum i se infiltra ura în sânge, cum îi alerga prin toate vinele,
ca o otravă.”.

6.O altă reacţie a locotenentului provocată de discuţia cu superiorul său a fost profunda nelinişte
interioară, pe care şi-o maschează faţă de sine însuşi prin pregătirea operaţiunii de distrugere a
reflectorului inamic – „Îi clocote inima şi creierii îl usturau. Stătu un minut în picioare, cu ochii
după Klapka, apoi se prăbuşi pe scaun, în faţa hărţii, agăţându-se de compas ca de o nădejde
mântuitoare.”.

Alinarea, atât cât se putea, îi vine de la discuţia cu Petre („Era om de peste treizeci de ani, înalt,
spătos, cu mâinile ca nişte lopeţi, cu obrajii osoşi şi cu ochi nespus de blânzi, în care pâlpâia
evlavie şi resemnare.”), care îşi acceptă liniştit, fatalist, destinul („Pedeapsa lui Dumnezeu, don
locotenent” – aceasta reprezenta pentru el războiul şi complicaţiile sale).

7.Urmează nopţi liniştite, în cursul cărora Bologa „se bucura simţind că primenirea lui
sufletească, oricum o răsucea, îi încălzea inima, pe când vechea «concepţie», [cea referitoare la
supremaţia datoriei faţă de stat în raport cu datoria faţă de neam, n. n.] pentru care douăzeci şi
şapte de luni şi-a primejduit viaţa, a fost veşnic severă, ca o mamă vitregă.”. O linişte iluzorie
însă căci, atunci când află, de la Klapka, drept ştire confidenţială, că divizia lor urmează a fi
mutată pe frontul cu România, va avea, drept răspuns, o puternică reacţie de respingere („acolo
nu pot merge... Acolo presimt că am să mor... Şi nu vreau să mor!”), după care completează:
„-Decât să mă duc acolo, mai bine trec la muscali, şopti atunci Apostol, uitându-se drept în ochii
căpitanului.”.

8.Apostol Bologa se hotărăşte să se prezinte la raport, generalului de divizie Karg, spre a-i
solicita mutarea pe un alt front decât cel românesc, bizuindu-se pe faptele de arme şi decoraţiile
primite, idee ce i se pare salvatoare, realizabilă şi îl linişteşte, adăugându-i şi speranţa de a
distruge reflectorul rusesc cu tunurile bateriei sale, drept argument suplimentar în ochii
generalului.

Intenţia de a distruge reflectorul îi reuşeşte, însă cu câteva clipe înainte are trăiri contradictorii,
căci mai întâi „simţi o ură năprasnică împotriva luminii care îl îmbrăţişa fără voia lui. Dar când
vru să rostească două cuvinte în telefon, ca să corecteze tragerea tunurilor, nu-şi mai putu
întoarce privirea. Dezmierdarea razelor tremurătoare începea să i se pară dulce ca o sărutare de
fecioară îndrăgostită, ameţindu-l încât nici bubuiturile nu le mai auzea. În neştire, ca un copil
lacom, întinse amândouă mâinile spre lumină, murmurând cu gâtul uscat: – Lumina!…
Lumina!”.

9.Chemat de generalul Karg, acesta îl felicită călduros pentru distrugerea reflectorului,

considerându-l erou, şi îl anunţă ca va primi cea de-a medalie, medalia de aur pentru vitejie,
prilej pentru locotenent de a solicita generalului rămânerea pe frontul rusesc ori mutarea pe
frontul italian. Generalul va fi la început intrigat de cerere („Nu pricep însă de ce n-ai merge cu
noi? Divizia mea are o misiune sfântă în Ardeal!”), apoi, dându-şi seama că Apostol Bologa este
român, îl acuză, în urma precizărilor acestuia („mă aflu într-o imposibilitate morală…”):
„Fiecare cuvânt al d-tale ar merita un glonte! Gândurile ce se ascund în dosul cuvintelor d-tale
sunt criminale!…”.

10.Drept urmare a cuvintelor generalului, locotenentul îl informează pe Klapka despre intenţia de

a dezerta la ruşi, cu precizarea că „Acum o lună, chiar acum trei zile, nici n-aş fi îndrăznit să mă
gândesc la dezertare... M-aş fi dispreţuit eu însumi cel dintâi... Fiindcă până azi am fost alt om...
Îmi face impresia, când mă uit înapoi, c-am purtat în mine viaţa unui străin...”, ceea ce îl
determină pe căpitan să se disocieze de el („eu nu vreau să ştiu nimic… nimic… Eu mă spăl pe
mâini…”).

11. Bologa studiază cu atenţie harta, pregătindu-şi trecerea la inamic, dar se declanşează un
atac, iar el va fi rănit de explozia unui obuz, pe când se afla în punctul de observaţie: „În faţă,
numai la câţiva paşi, se despică cerul, şi un vârtej cumplit smulse acoperişul observatorului.
Apostol primi un cuţit în piept şi o lovitură în cască. Apucă cu amândouă mâinile teodolitul, ca
să nu se răstoarne. Apoi i se păru că se ridică în sus şi deodată se pomeni iar la pământ, cu o
durere crâncenă în coapsă…”.

CARTEA A DOUA

1. După patru luni de spitalizare, pe patul de suferinţă, Bologa înţelege că prin blocarea tentativei
de dezertare datorită atacului rusesc şi rănilor, „soarta a făcut bine ce a făcut. De ce ar fi dezertat
el la ruşi când tocmai i se oferea prilejul să treacă la români? Pentru muscali ar fi fost un simplu
şi dispreţuit dezertor, în vreme ce românii îl vor primi ca pe un frate. Dincolo dezertarea ar fi fost
o crimă dezonorantă, urmată de o captivitate ruşinoasă: aici va merge ca un adevărat erou cu
fruntea sus, şi va putea lupta contra duşmanilor adevăraţi…”. Se linişteşte sufleteşte, înţelegând
totodată că prin acel război „Un capriciu al vieţii a pus faţă în faţă milioane de oameni, pe care
i-a însemnat cu moartea în frunte, silindu-i astfel să descopere în sufletele lor taine nebănuite şi
să ia hotărâri neaşteptate.”.

Ajunsese în aceeaşi cameră de spital cu Varga, mai vechiul său prieten, care îi reproşează înstrăinarea de
el („te-ai schimbat îngrozitor… Odinioară mă iubeai, ne înţelegeam…”), motiv pentru locotenentul
român de a-l asculta cu ochii înlăcrimaţi de regretul schimbărilor sufleteşti petrecute.

2. Discuţia despre modificarea profilului psihic continuă în trenul cu care cei doi se întorc la
regiment, Apostol găsindu-i şi o detaliere suplimentară, asupra conştientizării ei pe care o pusese
la îndoială Varga („-Îmi dau seama prea bine că m-am schimbat… Cum să nu-mi dau seama,
când schimbarea s-a săvârşit în chinuri, ca o nouă naştere?… Dar eu de-abia prin schimbarea
aceasta am dobândit adevăratele sentimente fireşti”), dar fără a preciza natura modificărilor
interioare. Asta până când prietenul său îl provoacă să se destăinuie, fapt pe care Bologa nu ezită
să îl facă, afirmând că în concepţia sa nouă de viaţă „Lege, datorie jurământ sunt valabile numai
până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta!” şi că nu va ezita să treacă de partea
alor săi. Drept urmare, Varga se va simţi jignit în sentimentele sale naţionale şi îşi avertizează
prietenul că nu va ezita să îl captureze, dacă va tenta o dezertare prin sectorul său de front, dar
totuşi îl înţelege în fundul sufletului.

3. Cum în acelaşi tren se afla şi generalul Karg, acesta îl cheamă pe Apostol Bologa la el, aflând
de prezenţa lui acolo, şi îl chestionează asupra stării sale psihice; fără a ezita, locotenentul
mărturiseşte că, prin trecerea pe frontul românesc, în sufletul său „s-a prăbuşit o lume”. Spre a-l
menaja, generalul dispune să fie mutat la coloana de muniţii („Căci noi suntem umani… Noi…
armata noastră…”, întăreşte comandantul semnificaţia gestului său), post de unde nu intră în
contact direct cu frontul, dar „Bunătatea generalului, inexplicabilă şi neaşteptată, îl exaspera pe
Bologa.”.

4. Biroul coloanei de muniţii se află în satul Lunca, cu populaţie amestecată, română şi maghiară,
în casa lui Paul Vidor, groparul satului, ungur şi om gospodar a cărui fiică, Ilona, o ţărăncuţă de
17 ani, îl farmecă pe Apostol; ochii ei pătrund în „acea cămăruţă a inimii” unde locotenentul
„păstra dragostea Martei, întreagă, curată, ferind-o cu îngrijire de orice atingere”. Întâmplarea îl
nemulţumeşte însă, considerând că simpatia faţă de fată îl poate împiedica să-şi îndeplinească
dorinţa de a se alătura oştirii române, şi că, prin urmare, „dacă o ţărăncuţă ar fi în stare să-i
zădărnicească hotărârea, atunci mai bine să se împuşte.”.

5. Are loc prima întâlnire a lui Apostol Bologa cu camaradul său Klapka, în cursul căreia
locotenentul afirmă că doreşte să acţioneze cât mai repede, trecând la ai săi, pentru a nu fi
cuprins de îndoieli datorate influenţelor exterioare, căci „Numai când e singur omul cu sufletul
său, numai atunci există un echilibru între lumea lui cea mică dinlăuntru şi restul universului;
îndată ce intervine realitatea de-afară, omul devine o jucărie neputincioasă, fără voinţă adevărată,
mergând încotro îl mână puteri şi hotărâri străine voinţei lui…”.

Cu acelaşi prilej, lui Apostol Bologa i se cere să fie translator pentru un mic grup de prizonieri
români. Văzând că e român, ofiţerul îi reproşează participarea la război de partea
Austro-Ungariei: „– Dacă ai fi cu adevărat român, n-ai trage în fraţi [...] Locul d-tale ar fi
dincolo, nu aici, domnule... Dar români ca d-ta...”.

După ce a plecat de la postul de comandă al căpitanului, Bologa face o vizită părintelui

Constantin Boteanu, preotul din Lunca şi fostul său coleg de şcoală, căruia i se confesează asupra
tulburării sale sufleteşti („O ură istovitoare îmi arde inima. Urăsc tot ce-i aici, pe toţi oamenii,
prieteni, camarazi, superiori, inferiori, tot, tot, Constantine.”) şi asupra intenţiei de a dezerta la
români, spre marea groază a părintelui, aflat în primejdie de a fi asociat cu fapta colegului său.

6. Surmenat, Apostol cade la pat, dar convalescenţa i-o farmecă prezenţa Ilonei („Veselia aprinsă
în ochii ei, tinerească, visătoare, îi alungă gândurile care-i chinuiseră toropeala bolnavă.”), căci
fata groparului preluase, cu de la sine învoire, de la ordonanţa Petre, îngrijirea ofiţerului român.
Drept urmare a stării de sănătate precare, acesta din urmă primeşte un concediu medical de o
lună; plecând la gară pentru a merge acasă, „Groparul cu Ilona îl însoţiră ca pe un musafir drag.
Când sosi trenul, Apostol dădu mâna cu Vidor şi apoi cu fata.Mâna ei ardea, iar în ochi îi licărea
o întrebare.”.

7. În Parva natală, Apostol este vizitat, a doua zi după sosire de Marta, însoţită de un ofiţer de
honvezi, care îi făcea curte şi cu care vorbea ungureşte. Auzindu-i în faţa casei, Apostol „avu
impresia că a căzut de pe o culme” şi, după o discuţie sumară cu logodnica sa, trimite tatălui ei o
scrisoare prin care anunţă ruperea logodnei, împreună cu inelul de logodnă. În timpul cât a luat
decizia îi reveniseră în minte cuvinte ale tatălui său („Să-ţi faci datoria totdeauna şi nu uita
niciodată că eşti român!”) precum şi faptul că s-a înrolat ca voluntar pentru a-şi impresiona iubita
de atunci.

8. Comunică apoi tatălui fetei, sosit în casa familiei Bologa pentru explicaţii, motivul gestului
său: „nu mai iubesc pe domnişoara Marta!”. Cu toate protestele sale, „În realitate şi Domşa
observase şi condamnase în sinea sa uşurinţele Martei, dar niciodată n-a avut puterea să le
reprime.”. Pentru a-şi salva reputaţia, Marta susţine în faţa tatălui ei că ruptura se datorează
faptului că a vorbit ungureşte cu ofiţerul de honvezi ce o însoţea, iar avocatul răspândeşte această
variantă în Parva, oamenii ajungând astfel să o compătimească pe logodnica părăsită, din
moment ce a vorbi o limbă străină atunci când cel de faţă nu o înţelege pe a ta reprezintă un gest
de politeţe şi nu o culpă.

9. Ceva mai liniştit sufleteşte şi mai obiectiv, a doua zi după discuţia cu avocatul Domşa, Bologa
„îşi dădu seama că toată ziua gândurile lui cele mai tainice au alergat mereu departe, ca şi cum
acolo ar fi căutat sprijin. Oare, dacă n-ar fi fost Ilona în inima lui, s-ar mai fi grăbit să înapoieze
Martei inelul de logodnă? Nu s-a revoltat că Marta a venit însoţită de un bărbat străin, ci fiindcă
a venit cu un ungur şi a vorbit ungureşte. Atunci nu din gelozie n-o mai iubeşte, ci numai pentru
că i-e dragă cealaltă, iar revolta lui împotriva ungurului şi a limbii ungureşti a fost o comedie.”.

Dar lucrurile nu se vor opri aici, deoarece notarul Alexandru Pălăgieşu, prieten mai vechi,
devenit între timp mâna dreaptă a „solgăbirăului” (pretorului) ungur, îl acuză de răspândirea unei
atitudini demoralizante prin condamnarea Martei pentru că a vorbit ungureşte. Gestul fostului
prieten se soldează pentru acesta cu primirea unei cumplite lovituri de pumn.
10 .În urma incidentului, Apostol mai are o revelaţie: „Acum îşi dă seama că iubirea adevărată,
adâncă, mântuitoare n-a cunoscut-o, ci numai ura, subt diverse forme… I s-a părut că-i sunt dragi
toţi cei de un neam cu dânsul şi, îndată ce n-a găsit în inimile lor ura lui, dragostea s-a împrăştiat
ca pulberea în adierea vântului…”. Îl salvează însă din marasmul sufletesc regăsirea credinţei în
Dumnezeu – „Îşi simţea sufletul legat prin mii de firişoare cu nemărginirea, palpitând fermecat
în ritmul imensei taine unice ca într-o mare de lumină. Apoi o fericire fierbinte îi umplu fiinţa
întreagă mai puternică decât bucuria vieţii şi mai dureroasă decât suferinţa morţii.”.

11.Cu acea credinţă în suflet, Bologa îşi cere iertare, la „cazină”, lui Alexandru Pălăgieşu, apoi,
acasă la ea, Martei („îi sărută mâna, o privi în adâncul ochilor şi o rugă să-l ierte cu atâta patimă
că fata se zăpăci, zâmbi ruşinată, apoi izbucni în lacrimi murmurând că numai ea a fost
vinovată…”), după care pleacă înapoi pe front, nu înainte de a spune mamei că se simte însoţit
de Dumnezeu şi de convingerea că pretutindeni se află oameni dornici de iubire.

CARTEA A TREIA

1. La înapoiere „Pe peron, în acelaşi loc unde rămăsese, ca şi cum vreme de patru săptămâni nici
nu s-ar fi clintit de acolo, stătea Ilona, scormonind cu priviri din ce în ce mai îngrijorate prin
toate vagoanele, pe rând, încât faţa ei, în încordarea aşteptării, părea mai aspră şi mai slăbită.
Apoi deodată, zărind pe Bologa, i se aprinse în ochi o flacără sălbatecă şi buzele îi încremeniră
într-un surâs speriat.”. Revăzând-o, pe Apostol „inima îl durea de bucurie.”. În casă „o privea şi
se vedea în ochii ei ca într-o oglindă. Ridică braţul puţin, parc-ar fi dorit să-i strângă mâna şi
deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrăţişarea lui, cu o rămăşiţă de protestare
supusă.”, apoi „Împreunându-se, buzele lor fierbinţi se crâmpoţiră cu o patimă furioasă, câteva
clipe.”.

2. Frământat de aceeaşi dorinţă a trecerii la inamicul armatei austro-ungare, armata română,

Apostol Bologa cercetează cu atenţie detalii de pe hartă căutând un loc convenabil şi apoi se
întreabă asupra relaţiei dintre dragostea pentru Ilona şi credinţă, deoarece „Îşi dădea seama vag
că între Dumnezeu şi iubirea lui e o prăpastie, şi nu era în stare să înţeleagă ce rost are prăpastia
aceasta. Dacă Dumnezeu e iubire, de ce Ilona nu se cuprinde într-însul?”.

3. Într-o discuţie cu Gross, Apostol Bologa vorbeşte despre credinţa sa în Dumnezeul iubirii, pe
când Gross, anarhist fiind, propovăduieşte ura, în numele socialismului („meritul cel mare al
socialismului stă tocmai în îndrăzneala de a propovădui pe faţă ura, de-a împărţi oamenii în două
tabere, care să se urască în veci!”). Pentru Gross, credinţa lui Bologa nu reprezintă decât o formă
de a-şi marca, în numele iubirii de oameni, refuzul de a lupta împotriva armatei române, şi
şovinismul.

Întâlnindu-l pe Varga, Bologa este avertizat, aparent în glumă, asupra tentativei de evadare („Am
să te mai aştept, Bologa!… Fii sigur, am să te aştept…”), cu referire la o ameninţare anterioară –
dacă îl va surprinde, nu va ezita să îl reţină.

4. După acea îmbrăţişare pătimaşă din ziua întoarcerii sale, Ilona îl evitase, până când aceasta îl
aşteaptă în cancelaria companiei comandate de Bologa, din casa ei, unde „fără sfială, aproape
sfidător” îi spune că nu a supărat-o gestul, dar îi este ruşine. Şi în noaptea de dinaintea Învierii,
chemată de Apostol, Ilona merge în camera lui, după slujbă, pentru a-i deveni femeie („–
De-acum nu-mi pasă… chiar să mă omoare!”, sunt cuvintele cedării ei).

5. A doua zi dimineaţa „În faţa ei râdea bucuria întreagă, netulburată de gânduri şi nepăsătoare
de lume, triumfătoare şi ispititoare. Uitându-se lung în ochii ei, Bologa îi văzu inima, toată,
caldă, simplă, sălbatecă şi în căldura aceasta i se topi îngrijorarea încetul cu încetul. Înţelese că
Ilona preţuieşte mai mult decât toate tainele lumii, şi o clipă sau poate mai puţin, i se păru că tot
universul se preface deodată în neant, lăsându-l pe el cu ea în faţa lui Dumnezeu...”. Bărbatul
merge apoi, liniştit, la preotul Constantin Boteanu, spre a i se confesa despre lupta sa pentru
credinţă („Am simţit totdeauna că am nevoie de Dumnezeu şi Dumnezeu m-a chinuit îngrozitor!
… Am avut clipe când l-am simţit în inima mea şi nu l-am putut păstra acolo!”) şi a-l întreba
dacă iubirea pentru o femeie se include în iubirea pentru Dumnezeu, iar răspunsul preotului va fi
afirmativ („Iubirea e una şi nedespărţită, întocmai ca credinţa!”).

6. Cuprins de aceeaşi stare de linişte, întărită şi prin conversaţia cu părintele, Apostol o cere de
soţie tatălui ei pe Ilona; la început groparul este circumspect, datorită deosebirii de condiţie
socială dintre cei doi, dar privindu-l în ochi pe locotenent, intuindu-i sinceritatea sentimentelor,
acceptă, pe când fata, întrebată de tată, „răspunse printr-o privire fierbinte, izvorâtă din plâns şi
împodobită cu un surâs de fericire.”.

Cu prilejul slujbei de logodnă, săvârşită de către părintele Boteanu, se discută despre trei ţărani,
doi români şi unul maghiar, surprinşi pe linia frontului cu treburi gospodăreşti, dar acuzaţi de
spionaj, ceea ce se va solda probabil cu o sentinţă de condamnare la moarte, precizase Vidor,
înduioşat de cele petrecute.

La slujba de înviere ţinută de Boteanu, alături de Ilona şi Apostol participă sergentul ungur al
companiei; în cântecul de Paşte, „glasurile fâlfâiau ca nişte steguleţe de pace şi se ridicau în
văzduhul limpede şi se înălţau tot mai sus, la tronul mângâierilor cereşti.”.

7. Luând masa cu Ilona şi cu tatăl ei, Apostol află de la acesta despre executarea ţăranilor acuzaţi
de spionaj: „– Nici nu le-au ridicat spânzurători, povesti groparul, plângând ca o babă. I-au
agăţat, ca pe nişte câini, pe câte o cracă de copac… Am vrut să le facem groapă, cum se cuvine
creştinilor, dar nu i-au coborât din ştreang… Zice că-i porunca să atârne acolo trei zile şi trei
nopţi, să-i vază toată lumea şi să se înveţe minte! Doamne, Doamne, iartă-ne! Până ce le-au pus
laţul de gât, s-au jurat bieţii oameni că-s nevinovaţi… Parcă a vrut cineva să-i asculte?… Ordin
şi iar ordin!…”. După amiază va afla de la acelaşi părinte zdrobit de milă că mai fuseseră
spânzuraţi, pe lângă cei trei, alţi patru oameni, din aceeaşi pricină.

Căpitanul Otto Klapka îl vizitează acasă pe Bologa şi este surprins aflând noutatea matrimonială
(„Ceea ce nu pricep în logodna aceasta sunt motivele care te-au îndemnat să-ţi legi viitorul de o
fetiţă, nostimă, negreşit, dar necivilizată…”), dar primeşte în replică o apologie a primitivităţii:
„– Sufletul e acelaşi la ţărancă şi la contesă, răspunse Bologa cu mai multă însufleţire. Cel puţin
în privinţa cuprinsului... Numai forma a schimbat-o civilizaţia. Şi eşti sigur că schimbarea s-a
făcut întru fericirea omului? Nu, nu, eu cred că civilizaţia a falsificat pe om şi l-a înrăit; omul
primitiv e bun şi drept şi credincios, de aceea e mult mai fericit decât omul civilizat. Imensei
majorităţi a oamenilor civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul”.

8. Lui Apostol Bologa „I se părea că viaţa lui începe undeva, departe, dar de-abia de la Ilona i se
luminează, ca o odăiţă plină de soare şi de bucurie.”, dar este chemat de urgenţă la generalul
Karg şi dus cu maşina mesagerului. Pe drum vede sătenii spânzuraţi – „în ochii lui cei şapte se
multiplicau neîncetat, iar braniştea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de
un drum fără sfârşit… Şi în fiecare copac al pădurii nemărginite, de-a lungul şoselei nesfârşite, i
se părea că atârnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii după el, cerându-i socoteală…”, cu o
privire ce i-o reaminteşte pe a cehului Svoboda, la a cărui execuţie asistase cuprins de sârg.

9. Ajuns în Făget, la sediul comandamentului de divizie, locotenentul află de la aghiotantul

generalului că urmează a fi numit judecător al Curţii Marţiale, pe locul vacant datorită
îmbolnăvirii unui ofiţer; vor fi judecaţi doisprezece români, după cum îi spune primarul, în casa
căruia se instalase comenduirea. Generalul l-a convocat pentru că dorise să îl avertizeze despre
„datoria sacră a oricărui soldat conştiincios şi disciplinat” de a-i condamna pe „criminalii
dinăuntru”, cei care se împotriveau războiului.

10. În urma numirii sale ca judecător, la întoarcere înspre Lunca, pentru Apostol „Drumul mijea
ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea întruna:
«Înainte!… Înainte!» ca un comandant care nu îngăduie nici o şovăire.”. Acasă „Ilona îl privea
cu nişte ochi speriaţi, simţind că împrejurul lor pândeşte o primejdie crâncenă.” şi se oferă,
intuindu-i dorinţele, să îl însoţească spre a-i arăta un drum sigur, dar Apostol o refuză şi ia cu
sine, într-un gest mecanic, harta sectorului său de front.

11. Pe drumul către liniile româneşti, locotenentul simte că vechiul său amic, Varga, îl aşteaptă
mereu, cu toate acestea nimereşte pe cărarea bătută de patrule, unde va da piept în piept cu
ofiţerul maghiar, care îl arestează, vorbindu-i „sec, rece”.

CARTEA A PATRA
1. La întoarcere, în stare de arest, Apostol „Simţea o uşurare ciudată, întocmai ca după o
primejdie mare trecută cu bine.” şi repeta în gând, obsesiv, cuvintele „În sfârşit… În sfârşit…”.
După întocmirea raportului de predare a dezertorului, Varga îl va certa pe un ton plin de regret,
totuşi („Vezi, Bologa?... Îţi aduci aminte când te-am prevenit în tren şi pe urmă şi... Rău îmi pare
că... Eu mi-am făcut datoria, numai datoria, precum trebuie să şi-o facă orice om pe lume,
oriunde şi în orice împrejurare...”).

2. În drumul său către cartierul diviziei, locotenentul prizonier se va întâlni cu Klapka, care îl
privea „cu atâta groază încât îi dârdâiau şi braţele şi picioarele.”, dar după ce îşi revine se oferă
să îl apere la proces, avocat fiind. Apoi Bologa trece pe lângă ţăranii spânzuraţi, pe care îi mai
văzuse, şi consideră că spectacolul este „foarte interesant”.

3. Pretorului care îl cercetează, Apostol îi spune, drept justificare a tentativei de dezertare, pe

care o recunoaşte imediat, că „e mai îngrozitor să judeci pe alţii decât a fi judecat”, referindu-se
la numirea sa în Curtea Marţială, pentru judecarea ţăranilor acuzaţi de spionaj, însă nu va fi
înţeles, căci „A împărţi dreptate sau a pedepsi pe cei vinovaţi nu-i o crimă, ci o datorie pentru
orice om.”, afirmase pretorul cu suficienţă.

4. Apostol consideră că a greşit înrolându-se, că s-a înşelat cu vorbe lipsite de conţinut, dar
„Atunci îi apăru în suflet Ilona şi îndată simţi o căldură binefăcătoare, ca şi cum chipul ei i-ar fi
umplut inima de o iubire vie, ca o lumină uriaşă, în care se cuprindeau toţi oamenii şi toată
lumea.”. Ilona vine să îl încurajeze – „Pe obraji avea urme proaspete de lacrimi, iar în ochi şi pe
buze un zâmbet de îmbărbătare, umil, sfios, subt care încerca să-şi ascundă o groază cumplită...”.

5. La întâlnirea cu căpitanul Otto Klapka de dinaintea procesului, apărătorul său, acesta îi cere să
renege prima depoziţie, cea în care îşi recunoscuse tentativa de a dezerta, însă Bologa respinge
ideea în numele iubirii universale: „Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea
îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţă şi moartea. Iubirea cea mare e aici, în
odaia aceasta… O respir în fiecare clipă… E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul
infinitului…”.

6. În timpul procesului, ce are loc la trei ore după discuţia celor doi, Apostol trăieşte un moment
de panică („o frică lentă, ca o caracatiţă dezgustătoare.”) şi nu reuşeşte decât să ceară ca totul să
se desfăşoare mai repede şi să exclame „– Omorâţi-mă!… Omorâţi-mă!…”, spre indignarea
judecătorilor săi.

7. Aşteptând sentinţa în camera unde se afla deţinut, la gândul morţii pe Apostol „îl îmbrăţişă
groaza, din ce în ce mai strâns şi mai sălbatec, îngheţându-i sângele.”.
8. Înainte de a porni la locul supliciului final, Preotul Boteanu, chemat să îl asiste, îi spune lui
Bologa că acesta îndeplinise porunca dată lor de tatăl lui („Niciodată să nu uitaţi că sunteţi
români!