ENIGMA OTILIEI

George Călinescu

1. Introducere
2. Încadrare (curent literar, tip de roman)
3. Tema romanului
4. Titlul operei
5. Structura narativă. Incipitul și finalul
6. Construcția personajelor
a. Caracterizarea personajului feminin, Otilia Mărculescu
b. Prezentarea unui personaj-tip, Costache Giurgiuveanu
c. Ilustrarea relației dintre două personaje
7. Încheiere

1. Introducere

În prima jumătate a secolului al XX-lea, când apare „ Enigma Otiliei”, romanul românesc se
afla într-o perioadă de ascensiune și de sincronizare cu valorile europene. Înzestrat cu temeinice
cunoștințe, cu un talent rar întâlnit și cu simțul limbii, G. Călinescu creează un roman pentru care
alege formula balzaciană, formulă pe care o consideră necesară pentru literatura românească.

2. Încadrare (curent literar, tip de roman, perspectivă narativă)

„ Enigma Otiliei” este un roman realist de tip balzacian, încadrarea în curentul realist
fiind susținută prin tipicitatea personajelor și a situațiilor, prin amprenta mediului pusă

1
asupra societății, prin minuțiozitatea descrierilor redată prin tehnica detaliului, prin
preocuparea pentru social și economic, prin stilul sobru și impersonal al scriitorului, prin
interesul pentru caractere, prin intriga erotică și prin culoarea locală. Dimensiunea
balzaciană aduce în atenție teme precum paternitatea, moștenirea, parvenirea, banul ca
valoare supremă, și pune în evidență descrierea cu funcție decorativă și simbolică, prin
intermediul căreia se ilustrează drumul de la exterior și general spre interior și particular,
urmărindu-se orașul, strada, casa, personajul.

Privind perspectiva narativă, se remarcă prezența naratorului obiectiv, detașat, omniscient

și omniprezent care, totuși, nu este absent, ci comunică prin personajul reflector, Felix Sima.

[Personajul-reflector este "purtatorul de cuvânt" al autorului, înzestrat cu o capacitate superioara de a simti si

de a întelege. Faptele sale sunt dezvaluite prin intermediul gândurilor, trairilor si reactiilor sale. Personajul-
reflector interiorizeaza actiunea. El poate ocupa o pozitie centrala (personaj-principal) sau marginala (personaj
secundar sau episodic) în naratiune.]

3. Tema romanului

Romanul este construit pe ideea degradării instituției matrimoniale și a pierderii

funcțiilor paternității. Lumea romanului călinescian este compusă din clase medii care fac
esența societății: mica burghezie, moșierul mediu, mahalagii, comercianții mărunți, adică o lume
fără aristocrație, fără elită, aproape lipsită de viață culturală.

Narațiunea se focalizează pe imaginea a două nuclee familiale dispuse în antiteză: pe

de o parte, planul Tulea, aparent unitar prin autoritatea absolută a Aglaei și prin asemănările
fizice ale membrilor ei, sugestie a unei existențe primare, a unui nivel rudimentar al biologicului,
iar pe de altă parte, familia lui Costache Giurgiuveanu care reunește oamenii pe baza
legăturilor de suflet sau conjuncturale (= în cazul orfanilor). Acest al doilea nucleu îi alătură pe
Otilia Mărculescu- pupila lui Costache, pe Felix Sima- orfanul ajuns sub tutela unchiului său, și
pe Leonida Pascalopol- aristocratul aflat în căutare de o familie și un mediu în care să își exercite
instinctul patern.

2
 4. Titlul operei

Romanul a fost publicat sub o primă denumire, „Părinții Otiliei”, care reflectă ideea
balzaciană a paternității, căci fiecare personaj încearcă să-și asume acest rol în raport cu
adolescenta orfană. Ulterior, din motive editoriale, scriitorul modifică titlul în „ Enigma Otilia”,
considerându-l mai potrivit prin conotațiile dobândite, învăluind astfel protagonista într-o
umbră de incertitudine și mister, ea fiind, de fapt, chiar enigma feminității.

5. Structura narativă. Incipitul și finalul

Construcția subiectului pe mai multe planuri narative apelează la tehnica specifică

romanului de factură realistă, și anume la micșorarea distanței dintre timpul narării și timpul
evenimentelor, creând iluzia însuflețirii lumii romanului.

Acțiunea desfășurată în intervalul iulie 1909- martie 1911 este urmată de epilogul
proiectat la un deceniu și jumătate distanță. Lărgirea spațiului epic se realizează prin plasarea
conflictelor în diverse locuri: de la casa lui Costache Giurgiuveanu cu rol de „centrum
mundi” (= centru al lumii), la casa familiei Tulea și la moșia lui Pascalopol. Relațiile spațio-
temporale evocate reflectă ideea balzaciană, descrierile realizându-se minuțios prin
aglomerarea detaliilor care reflectă personalitatea locatarilor. De exemplu, incipitul de tip
balzacian ne introduce în lumea romanului prin vechiul artificiu al drumului de acces, ca liant
între real și ficțional, văzut de un narator neutru.

Bazându-se pe convenția literară a străinului care se inițiază într-un nou mediu, secvența
narativă permite notarea detaliilor printr-o schimbare de perspectivă. Felix, personajul
reflector, surprinde cu o privire inocentă stereotipiile și anomaliile mediului bucureștean, dar
este supravegheat neîncetat de naratorul omniscient, care își asumă statutul demiurgic (= de
Dumnezeu care regizează destinele). Ochiul călinescian este unul estet, percepând critic
realitatea și dezvăluindu-și prezența prin erudiția limbajului.

Prin sublinierea contrastului dintre grandoare și ridicol, dintre model și copie

parodică, strada Antim este o metaforă a romanului văzut ca amestec de stiluri, ca dublu
caricaturizat al unui model prestigios.

3
 Naratorul omniscient nu participă la evenimente nici ca personaj, nici ca martor.
Totuși, acesta preferă focalizarea centrată pe Felix, lumea prezentându-se prin ochii
protagonistului, naratorul părând să știe tot atât cât știe personajul.

Fresca socială pe care naratorul tinde să o construiască cu atenția pe documentar, se

definește prin caracter panoramic și tentație a totalității. Sunt surprinse astfel mediul negustoresc,
moșieresc, medical, universitar, dar toate la același nivel al mediocrității.

Secvența inițială, accentuat descriptivă, continuă cu prezentarea treptată a personajelor

implicate în roman, caracterul scenic al acestei secvențe fiind o tehnică narativă specifică lui
G. Călinescu. Cel puțin două secvențe pot candida la statutul de incipit: fie descrierea străzii
Antim și a casei lui Costache Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor spațio-temporale în stil
balzacian, fie secvența întâlnirii lui Felix cu unchiul său și replica absurdă „Aici nu stă nimeni!”,
replică reluată în final.

De asemenea, finalul este construit și el din două secvențe narative: pe de o parte, este
deznodământul în care Felix Sima este abandonat și primește o explicație din partea Otiliei
menită să dezlege misterul și, pe de altă parte, există pasajul în care se anunță împlinirea carierei
strălucite a lui Felix, neîncoronată însă de o dragoste împlinită.

6. Construcția personajelor

Personajele sunt construite prin tehnica detaliului cu valoare conotativă de origine

balzaciană în care mediul și fizionomia sunt relevante pentru structura caracterologică.
Tipologia personajelor constituie un element de modernitate grefat pe clasicitatea
balzaciană a cărții. Se remarcă tipologii ca avarul (Costache Giurgiuveanu), arivistul (Stănică
Rațiu), cocheta (Otilia) sau aristocratul (Pascalopol). Există numeroase personaje-tip construite
după formula balzaciană, dar și personaje atipice pentru Pascalopol și Otilia. Pentru conturarea
trăsăturilor, naratorul are la îndemână procedee diverse. La modalitățile directe și indirecte de
caracterizare, se adaugă tehnici precum pluralitatea punctelor de vedere (= mai multe
personaje descriu un același personaj), numită și reflectarea poliedrică sau tehnica oglinzilor
paralele.

4
 a. Caracterizarea personajului feminin, Otilia Mărculescu

Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu, este pesonajul
eponim și cel mai spectaculos al romanului. Figură cu un comportament contradictoriu, și
cuceritor, și revoltător, Otilia reprezintă misterul feminității.

Prin caracterizare directă, realizată de către narator, Otilia este prezentată asemenea
unei ființe a contradicțiilor, dând dovadă uneori de o inteligență captivantă, iar alteori de o
naivitate puerilă. Autocaracterizarea poate deruta cititorul mai mult pentru că propriile
afirmații („Eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”) vor fi contrazise de fapte și nenumărate judecăți
profunde.

Cele mai interesante efecte le au însă caracterizările făcute de celelalte personaje,

deoarece sunt diametral opuse, portretul fiind realizat prin tehnica oglinzilor paralele/ tehnica
reflectării poliedrice. Dacă Felix o consideră frumoasă, inteligentă, altruistă și talentată,
Pascalopol vede aceleași calități, alături de o ușurință inocentă cu care se lasă întreținută.
Aglae consideră că urmărește cu încăpățânare prefăcută moștenirea lui Costache
Giurgiuveanu, și că este o femeie de moravuri ușoare. Weissmann o prețuiește pentru eleganță
și frumusețe, Stănică Rațiu îi apreciază talentele, dar crede că face totul interesat și că ar fi o
soție potrivită pentru el, considerând-o aptă de compromis, pe când Costache vede în ea un
copil, numind-o „copila mea”.

Caracterizarea indirectă este foarte sugestivă. Prin intermediul faptelor, dialogurilor,

gesturilor și a relațiilor cu alte personaje, Otilia se dovedește a fi un personaj atipic,
contradictoriu și surprinzător. Se comportă ca un om liber, nu ține cont de nicio regulă,
pleacă la Paris cu Pascalopol, după care își reia viața nedând importanță celor întâmplate.
Opiniile ei despre femei justifică propriile fapte: „ o femeie ignorată de bărbați e un monstru.
Singura noastră formă de inteligență, mai mult din instinct, este să nu pierdem cei câțiva ani de
existență.” Observația aceasta trădează o atitudine de femeie matură cu forța de a privi
adevărul în față. Faptele o dezvuluie altruistă, grijulie atât față de cei apropiați, cât și față
de adversari. Concluzia este că Otilia poartă o mască dincolo de care nu trece nimeni.

La începutul relației cu Felix Sima, acesta recunoaște „ Pentru mine, Otilia, ai început să
devii o enigmă”. În epilog, Pascalopol face o afirmație asemnătoare, demonstrând că este

5
singurul care înțelege profunzimea Otiliei: „ Pentru mine e o enigmă”. Prin urmare, elementul
care îi definește personalitatea este misterul feminității, trăsătură evidențiată și înaintea
plecării sale cu Pascalopol la Paris - secvență ultimă în care apare alături de Felix.

Așadar, prin complexitate și profunzime, Otilia este un personaj rotund, de maximă

modernitate.

b. Prezentarea unui personaj-tip, Costache Giurgiuveanu

Costache Giurgiuveanu întruchipează în „Enigma Otiliei” tipul avarului, bogat ilustrat

în literatura universală. Acțiunile personajului sunt subordonate unei manii (=obsesii) care
capătă dimensiunile grotescului, în ciuda sentimentului patern profund pe care îl are față de
Otilia. Preocuparea pentru a nu fi furat și gândul de a-și spori și plasa banii în afaceri profitabile
devine o obsesie care îi limitează libertatea. De aceea, comportarea lui este bizară, iar
preocupările sale meschine.

Maniera balzaciană de introducere a personajului în acțiune este evidentă din primele

pagini ale romanului, prezentarea mediului fiind o modalitate importantă de caracterizare
indirectă în romanul realist. După descrierea străzii Antim, imaginea este concentrată pe casa lui
Costache care are un aer „ de ruină și răceală” generat de arhitectura prețioasă. Exteriorul casei
este descris cu detalii semnificative sugerând lipsa de calitate și simț estetic: imitații ieftine,
intenția impresionării prin grandoare, vechime și starea dezolantă a clădirii. Acestea
constituie o anticipare a caractarului personajului: zgârcenia, decrepitudinea (= stare de slăbire
excesivă și pierdere totală a forțelor fizice și intelectuale, care apare de obicei la bătrânețe
avansată), acumularea fără discernământ. Atenția este centrată asupra unui detaliu
semnificativ al casei: ușa de lemn umflat și descleiată, imensă, de forma unei ferestre gotice.
Teama sugerată de scârțâitul îngrozitor al ușii creează o atmosferă lugubră (= terifiantă, care
sperie).

Portretul personajului se realizează din perspectiva lui Felix, personaj reflector.

Giurgiuveanu are ca semn distinctiv prudența provenită din teama sugerată de ochii
proeminenți. În atitudinea generală a lui Costache se observă aceeași vigilență extremă, teama
de a nu fi urmărit și jefuit. Proeminența ochilor este atenuată de „clipitul rar și moale”, semn
al stilului tergiversant ( =care evită, care amână lucrurile).

6
 Amănuntele fizionomice semnificative sunt notate printr-o tehnică a acumulării, ceea ce
creează efectul de exces. Pivot al acțiunii în unul dintre planurile narațiunii, personajul este
conturat din perspectiva celorlalți eroi. Judecându-l în raport cu Aglae, Felix observă că
avariția lui Costache este atenuată de iubirea bătrânului pentru Otilia. Avariția este, în
cazul lui Giurgiuveanu, o manie a senectuții (= a bătrâneții).

Având un adevărat cult pentru casele solide, macedonean prin origine, Costache are
această manie a banului încă din copilărie. Moștenirea morală se reduce la o legătură de chei
care îi dădea încă de la o fragedă vârstă sentimentul bunăstării și al siguranței. Proprietar al
mai multor imobile, Costache Giurgiuveanu duce o viață austeră, cu teama permanentă de
risipă. Personajul are iluzia muncii cinstite, de aceea când îl fură pe Felix recurge la justificări
minuțioase.

Aflat la mijloc între lăcomia Aglaei și dorința lui Stănică Rațiu „de a-și face o situație
prin familie”, Costache are un final memorabil, anticipat de Otilia și de Felix, și provocat cu
sânge rece de Stănică, care smule banii acestuia de sub salteaua pe care zăcea bolnav.

Prin urmare, construit din nuanțe, cu grija de a evita schematismul psihologic, Costache
Giurgiuveanu rămâne un reper estetic prin reflectare al tipologiei avarului în literatura
română.

c. Ilustrarea relației dintre două personaje

OTILIA MĂRCULESCU FELIX SIMA

Reluarea caracterizării Otiliei de la 6. a)
Este personajul reflector prin intermediul
căruia naratorul obiectiv, omniscient și
omniprezent, realizează minuțioase descrieri
ale tipologiilor și ale cadrelor, după modelul
balzacian al tehnicii detaliului cu valoare
conotativă.

7
 Felix Sima este orfanul ajuns sub tutela unchiului său. Spre deosebire de Otilia, acesta
este intelectualul ambițios, cu planuri ferme și perspectivă certă. Caracterizat în mod
direct, de către narator, personajul masculin pare a avea un chip „ aproape feminin” și un
suflet „ limpede, incapabil de disimulație și profund în sentimente.” În mod indirect, prin
faptele, gesturile, relațiile cu cei din jur și vorbele sale, Felix se dovedește o fire cerebrală,
analitică și cu un spirit de observație impresionant.
Relația dintre cele două personaje, care își găsesc ca numitor comun statutul de orfan, se
compune în jurul iubirii. Dacă Otilia percepe dragostea ca fiind efemeră, cu libertăți totale și
dăruire limitată temporal, Felix o înțelege ca fiind dăruire nesfârșită. Comportamentul
derutant al Otiliei este de neînțeles pentru Felix, care este lipsit de experiență de viață. Dragostea
și aprecierea pentru Otilia este statornică, indiferent de acțiunile fetei, evidențiându-se astfel
naivitatea, sensibilitatea, imaturitatea tânărului.
O scenă reprezentativă a relației lor este ....
O altă secvență semnificativă este .....
(cele doua scene le găsiți în comentariul pe care vi l-am dat înainte)
8. Încheiere

În concluzie, consider că Otilia, personajul principal, reprezintă idealul feminin, fiind

portretizată ca o ființă contradictorie, derutantă, însă fermecătoare și exuberantă. Așadar, autorul
transmite prin replica fetei „ Rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire”
propria concepție despre condiția femeii în contextul societății bucureștene de la începutul
secolului al XX-lea.