ROMANUL MODERN OBIECTIV

,,Ion”de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece

scrie primul roman realist obiectiv din literatura română, ,,Ion” şi primul roman obiectiv de
analiză psihologică din proza românească, „Pădurea spânzuraţilor”.
,,Ion” de Liviu Rebreanu, primul roman obiectiv din literatura română, a apărut în
anul 1920, după o lungă perioadă de elaborare, aşa cum însuşi autorul menţionează în finalul
operei, între martie 1913-iulie 1920. Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm în
epocă, mai ales că nimic din creaţia nuvelistică de până atunci nu anunţa această evoluţie
spectaculoasă: „Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să prevedem admirabila
dezvoltare a unui scriitor, care a început şi a continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire
dar şi fără indicaţii de viitor", nota Eugen Lovinescu. Criticul primeşte romanul ,,Ion” ca pe
o izbândă a literaturii române, iar satisfacţia sa este consemnată în studiul „Creaţia obiectivă.
Liviu Rebreanu: Ion". Pentru iniţiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază
era „sincronismul" literaturii române cu cea europeană, romanul ,,Ion” este cel care „rezolvă
o problemă şi curmă o controversă". Această afirmaţie a Iui Lovinescu se referă Ia faptul că
apariţia primului roman obiectiv direcţionează literatura română către valoare europeană şi
stinge polemica pe care criticul o avea cu sămănătoriştii epocii.
I. Roman social şi realist:
• obiceiuri şi tradiţii populare, evenimente importante din viaţa omului (hora, sfinţirea
hramului bisericii, naşterea, nunta, moartea): ,,<<Ion>> este opera unui poet epic, care cântă
cu solemnitate condiţiile generale ale vieţii: naşterea, nunta, moartea” (G.Călinescu);
• instituţiile de stat: şcoala, biserica, judecătoria, notariatul;
• familia, ca instituţie socială: familia învăţătorului Herdelea, familia Glanetaşului, familia
Bulbuc, familia Vasile Baciu etc;
• destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc;
II. Roman modern şi obiectiv - interferenţa formelor literare tradiţionale cu cele
moderne:
• formula realistă prin ilustrarea vieţii ţărăneşti din Ardeal, în primele decenii ale secolului al
XX-lea, o adevărată „creaţie de oameni şi de viaţă” (articolul „Cred”, 1924);
• obiectivarea romanului românesc: „pornind de la acelaşi material ţărănesc, <<Ion>>
reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de
eticismul ardelean, constituind o dată istorică în procesul de obiectivare a literaturii noastre
epice". (E.Lovinescu).
„M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana I ", mărturisea Liviu Rebreanu,
întrucât amestecul eului în operă ar diminua veridicitatea subiectului.
• tehnicile compoziţionale sunt moderne:
- Rebreanu construieşte două planuri de acţiune care se întrepătrund: pe de o parte destinul
lui Ion, iar pe de altă parte viaţa satului ardelenesc;
- opera este monumentală, "poate mai mare ca natura" (E. Lovinescu); „«Ion» este epopeea,
mai degrabă decât romanul, care consacră pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric"
(G.Călinescu); Rebreanu este „un mare creator tocmai prin intuiţia ritmului etern al existenţei
satului" (N.Manolescu);

1
Geneza romanului:
Liviu Rebreanu mărturiseşte că în lunga sa trudă de creaţie, în cei 7 ani în care a lucrat
la roman, un rol important l-a avut, pe de o parte "impresia afectivă , emoţia, iar pe de altă
parte, acumularea de material documentar. O scenă văzută de scriitor pe colinele
dimprejurul satului I-a impresionat în mod deosebit şi a constituit punctul de plecare al
romanului "Ion". Aflat Ia vânătoare, Rebreanu a observat "...un ţăran îmbrăcat în haine de
sărbătoare", care s-a aplecat, deodată "şi-a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe-o ibovnică.
Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o
simplă ciudăţenie".
O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reţinut atenţia: o fată înstărită, rămasă
însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl ei pentru că trebuia să se
înrudească acum cu un sărăntoc, "care nu iubea pământul şi nici nu ştia să-1 muncească.
Un eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care Liviu
Rebreanu a avut-o cu un tânăr ţăran vrednic, muncitor, pe nume Ion Boldijar ai Glanetaşului,
care nu avea pământ şi pronunţa acest cuvânt cu "atâta sete, cu atâta lăcomie şi pasiune, parc-
ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată..."
O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul Iui
mentalităţile şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor dificilă şi complexă din cauza ocupaţiei
Imperiului Austro-Ungar.
Prima variantă a romanului ,,Ion”a fost o schiţă scrisă de Rebreanu în 1908, care purta
titlul "Ruşinea", subiect reluat într-o nuvelă, "Zestrea", în care conturează portretul lui Ion şi
schiţează întâlnirea dintre flăcău şi Ileana (Ana din roman).
TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
 
Tema romanului o constituie patima pentru pământ, pe care Rebreanu o considera
definitorie pentru țăran. Romancierul intenționa să scrie o trilogie care să urmărească
problema relației dintre țăran și pământ în cele trei provincii românești. Din cele trei romane
proiectate, Rebreanu a scris numai două: „Ion”, care prezintă problema pământului în
Transilvania, și „Răscoala”, a cărui acțiune este situată în Muntenia.
Legătura dintre aceste romane este făcută de Titu Herdelea, personaj-martor, cu
caracter autobiografic.
Dorința de pământ a țăranului este văzută de scriitor ca o patimă mistuitoare,
organică, ce învinge orice alt sentiment, astfel încât, în confruntarea dintre „glasul
pământului” și „glasul iubirii”, primul este cel mai puternic în sufletul lui Ion.
 
STRUCTURĂ, COMPOZIȚIE, LIMBAJ
 
Aceste două sintagme („glasul pământului” și „glasul iubirii”) sunt și titlurile celor
două părți ale romanului. Rebreanu considera că un roman trebuie construit simetric, „ca un
corp sferoid”. Simetria romanului ,,Ion” constă din cele două părți, din faptul că primul
capitol se intitulează „Începutul”, iar ultimul „Sfârșitul” și de reluarea incipitului în final.
La început este descris drumul care duce din șoseaua națională spre satul Pripas, iar în
final, același drum, parcurs în sens invers de familia Herdelea, care părăsește satul.
În viziunea scriitorului, acest motiv al drumului era și o metaforă, care sugera la început
pătrunderea într-un spațiu al ficțiunii, asemenea din toate punctele de vedere cu lumea reală,
spre care cititorul revine în final.

2
 Reprezentativă pentru romanul realist obiectiv este, în structura romanului „Ion”, și
expozițiunea. În acest tip de roman, ea constă dintr-o situație ce reunește, sub un anumit
pretext, toate personajele mai importante, ca acestea să fie prezentate de narator. Un
asemenea pretext este, în „Ion”, hora. Aici se reunește tot satul și aici sunt schițate conflictele
care vor evolua pe parcursul romanului: dintre Ion și Vasile Baciu, dintre Ion și George. Este
precizat, cu același prilej, statutul social al lui Ion și al familiei sale. Tatăl lui, Glanetașu, se
învârtește „ca un câine la ușa bucătăriei” pe lângă cei bogați, încercând să intre în vorbă cu ei.
Acest statut de inferioritate explică de la început dorința lui Ion de a dobândi pământ pentru a
se bucura de mai multă considerație în sat.
Tot la horă, apar evidente stratificările sociale din lumea rurală: intelectualii (familia
învățătorului Herdelea) asistă la petrecerea țăranilor, dar nu participă la ea, una dintre fetele
învățătorului simțindu-se jignită când un flăcău o invită să joace cu el.
Din jocul flăcăilor și fetelor se degajă o violență care va caracteriza și raporturile
ulterioare dintre personajele romanului.
Caracterul verosimil al romanului este realizat și prin intermediul limbajului, care este
unul autentic, caracteristic satului transilvănean, fără să abuzeze de regionalisme. Stilul este
în concordanță cu perspectiva obiectivă, fiind un stil neutru, impersonal, care nu urmărește să
fie frumos în sine, ci exact.
Liviu Rebreanu este prin excelență un narator omniscient, care povesteşte
întâmplările, evenimentele la persoana a III-a. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin
absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese obiectivitatea acestuia faţă de
evenimente şi personaje. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea
evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real, acela al satului
Pripas şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.
Construcţia subiectului:
Incipitul îl constituie descrierea drumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin
"şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul" până la Cluj, din care se desprinde
"un drum alb mai sus de Armadia [...], apoi coteşte brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea
buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline". La intrarea în sat, "te întâmpină [...] o
cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o cununiţă de flori
veştede agăţată de picioare". Imaginea este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci
şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele învăţătorului,
sugerând destinul tragic al lui Ion şi al Anei, precum şi viaţa tensionată şi necazurile
celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, loan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc.
Ca în orice roman, în ,,Ion”există mai multe planuri de acţiune care se întrepătrund
şi se determină reciproc şi la care participă numeroase personaje, puternic individualizate şi
solid construite.
Acţiunea romanului începe cu fixarea timpului şi a spaţiului în care vor avea loc
evenimentele, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toţi locuitorii se află adunaţi ia hora
tradiţională, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Nu lipsesc nici fruntaşii satului,
învăţătorul Herdelea cu familia lui, preotul Ioan Belciug şi "bocotanii" care cinstesc cu
prezenţa lor sărbătoarea. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradiţional,
vigoarea flăcăilor şi candoarea fetelor, prin lăuta ţiganilor care compun imaginea unui ritm
impetuos: "De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu
atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul
de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de
oboseală şi de mulţumire".

3
 Lui Ion îi place Florica, dar Ana are pământ, aşa că el îi face curte acesteia, spre
disperarea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, care se ceartă cu Ion şi-1 face de râsul satului,
spunându-i "sărăntoc". Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, care
avusese avere când se măritase cu el şi acum nu mai aveau decât un petec de ţarină. Vasile
Baciu, om vrednic al satului, se însurase tot pentru avere cu mama Anei, dar fiind harnic
sporise averea şi se gândea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.
Ion, flăcău harnic şi mândru, dar sărac, o necinsteşte pe Ana şi îl obligă astfel pe
Vasile Baciu să i-o dea de nevastă împreună cu o parte din pământuri, dispută patronată de
preotul Belciug. Obţinând avere, Ion dobândeşte situaţie socială, demnitate umană şi
satisfacerea propriului orgoliu. Odată însurat, Ion se poartă violent cu Ana, este indiferent cu
fiul său, care înseamnă pentru el numai garanţia posesiei de pământ.
In celălalt plan narativ, familia învăţătorului Herdelea are necazurile sale. Herdelea îşi
zidise casa pe lotul ce aparţinea bisericii, cu învoirea preotului Belciug. Relaţiile învăţătorului
cu preotul se degradează cu timpul, de aceea Herdelea se teme că ar putea pierde toată
agoniseala şi i-ar rămâne familia pe drumuri. Preotul Belciug, rămas văduv încă din primul
an, are o personalitate puternică, este cel mai respectat şi temut om din sat, având o autoritate
totală asupra întregii colectivităţi.
In sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au oarecare agoniseală,
fapt ce face ca relaţiile sociale să fie tensionate între "sărăntoci" şi "bocotani", între
chibzuinţă rosturilor şi nechibzuinţa patimilor, ceea ce face să se dea în permanenţă o luptă
aprigă pentru existenţă.
Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile
nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice: "în societatea ţărănească, femeia
reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută,
ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu
mult de a oricărei femei, nu" (G.Călinescu). Bătută de tată şi de soţ, Ana, rămasă fără sprijin
moral, dezorientată şi respinsă de toţi, se spânzură. Florica, părăsită de Ion, se căsătoreşte cu
George şi se bucură de norocul pe care îl are, deşi îl iubea tot pe Ion.
Căsătorit cu Ana şi aşezat la casa Iui, Ion, din cauza firii Iui pătimaşe, nu se poate
mulţumi cu averea pe care o dobândise şi râvneşte la Florica. Sfârşitul lui Ion este năprasnic,
fiind omorât de George Bulbuc, care-I prinde iubindu-se cu nevasta lui, aşadar Rebreanu
propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională.
Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, descrie
drumul care iese din satul Pripas, viaţa urmându-şi cursul firesc: "Pripasul de-abia îşi mai
arăta câteva case. Doar turnul bisericii noi, strălucitor, se înălţa ca un cap biruitor. [...] Apoi
şoseaua coteşte, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenuşie în amurgul
răcoros. [...] Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au
stins, alţii le-au luat locul. [...] Drumul trece prin Jidovifa, pe podul de lemn, acoperit, de
peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...".
Intr-o altă perspectivă, satul este ilustrat în relaţiile cu regimul administrativ şi politic
austro-ungar. Realităţile social-concrete ale raporturilor dintre instituţii şi oameni sunt
prezentate obiectiv de Rebreanu, prin fapte, prin situaţiile în care eroii romanului se găsesc în
conflict cu autorităţile. Cei mai afectaţi sunt intelectualii, deoarece slujbaşii şi autorităţile
înăbuşă cu orice prilej conştiinţa asupririi naţionale care se manifestă cu predilecţie la această
clasă socială. Avocatul Victor Grofşoru militează pentru emanciparea socială şi naţională pe
căi legale; profesorul Spătaru este un extremist, pe când Titu Herdelea, cu aere de poet, este
un entuziast.

4
 Liviu Rebreanu îşi Iasă personajele să acţioneze liber, să-şi dezvăluie firea, să
izbucnească în tensiuni dramatice, să-şi manifeste modul de a gândi şi de a se exprima.
Caracterizarea personajului:
Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica
istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
După aprecierea lui Eugen Lovinescu, „Ion” este expresia instinctului de stăpânire a
pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie
procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce
consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o
ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei fiinţe reduse."
Trăsăturile morale ale personajului reies indirect, din faptele, gândurile şi atitudinile
Iui, precum şi din relaţiile cu celelalte personaje. încă de la începutul romanului, la hora
satului se evidenţiază între jucători feciorul Iui Alexandru Pop Glanetaşu, Ion, urmărind-o pe
Ana cu o privire stranie, "parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut", apoi o vede pe Florica
"mai frumoasă ca oricând [...], fata văduvei lui Maxim Oprea." Deşi îi era dragă Florica, Ion e
conştient că "Ana avea locuri şi case şi vite multe."
Conflictul interior care va marca destinul flăcăului este vizibil încă de la începutul
romanului. "Iute şi harnic ca mă-sa", chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia
dintre el şi "bocotanii" satului ca Vasile Baciu. Când acesta îi zice "fleandură, sărăntoc, hoţ şi
tâlhar", Ion, se simte biciuit, nu suportă ocara şi reacţionează violent. De la început, Ion este
sfâşiat de două forţe, glasul pământului şi glasul iubirii, căzând victimă acestor două patimi.
Patima pentru pământ îl macină pentru că "pământul îi era drag ca ochii din cap".
Fiind dominat de dorinţa de a fi respectat în sat, stăpânit de o voinţă impetuoasă, un
temperament controlat de instincte primare, hotărât şi perseverent în atingerea scopului, dar şi
viclean, Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea
pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj
memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea
pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-
1." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."
După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai
ales voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, săruta pământul, iar faţa "îi
zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Este a doua ipostază a lui Ion, când se vede "mare şi
puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".
Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia îşi exercită
energia, vigoarea, hărnicia şi priceperea. După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion
e rece, distantă, cinică, refuză să discute cu ea şi-i spune că va vorbi numai cu taică-său. Când
tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător,
conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care
atâta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta
devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două
glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi
amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească
în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere...".
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu
sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma
că "în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia

5
spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este
vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între
săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi necinstite,
Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul Iui fiind perfect motivat moral şi estetic.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas ce mistuit sufletul lui Ion,
iubirea pătimaşă pentru Florica, duce fără dubiu la destinul tragic al eroului. Ion este omorât
de George, care îi prinde pe cei doi în flagrant, fiind apoi arestat, iar Florica rămâne singură şi
de ruşine satului. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat
de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui
cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul
normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot
satul, iai drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.
Limbajul artistic al Iui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru
adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia
termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului.
Stilul este anticalofil (împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât
crezul prozatorului era că "strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai
totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos,
decât a exprima exact."
George Călinescu, afirma că ,,Ion” este „un poem epic, [...] o capodoperă de măreţie
liniştită".