ION

DE LIVIU REBREANU
PRELIMINARII Liviu Rebreanu este creatorul romanului romanesc modern, deoarece scrie primul roman obiectiv din literatura romana, Ion si primul roman de analiza psihologica din proza romaneasca, Padurea spanzuratilor. Ion e cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii romane si cum procesul firesc al epicei este spre obiectivitate, poate fi pus pe treapta ultima a scarii evolutive - E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane: - E. Lovinescu (Istoria literaturii romane contemporane). Creatie epica de mari dimensiuni, roman-fresca, Ion reprezinta epopeea taranului roman (P. Constantinescu), grandioasa fresca a lumii de tara prin care autorul a ridicat drama personala, a lui Ion al Glanetasului, la inaltimea unei drame simbolice (Perspessicius, Patru clasici). SPECIE Definitie: Romanul este o scriere epica in proza, cu actiune complexa, de mare intindere, desfasurata pe mai multe planuri, cu personaje numeroase si cu o intriga complicate. Romanul are o structura narativa ampla, organizata pe mai multe planuri paralele sau intersectate, in care se prezinta un numar mare de personaje, cu pondere diferita in structura epica (personaje principale, secundare, episodice etc.). Opera literara Ion este roman de tip obiectiv prin specificul relatiei narator-personaj si al naratorului (omniscient, omniprezent). Se observa obiectivitatea/impersonalitatea naratorului, naratiunea la persoana a III-a, atitudinea detasata in descriere, veridicitatea. ROMAN OBIECTIV, SOCIAL, REALIST, MODERN Romanul Ion raspunde cerintei modernismului lovinescian, de sincronizare a literaturii romane cu literatura europeana (principiul sincronismului) prin faptul ca are caracter obiectiv, utilizand sondajul psihologic in construirea personajelor, fiind un roman realist, social, obiectiv si modern. I. Roman social si realist: Viata satului cu intreaga lume taraneasca: bocotani, sarantoci, oameni de pripas, preot, invatator, functionari de stat, oameni politici, reprezentanti ai autoritatilor austro-ungare formeaza o galerie ce ilustreaza o realitate social-economica, politica si culturala din satul ardelenesc din primele decenii ale secolului al XX-lea; Obiceiuri si traditii populare, evenimente importante din viata omului (hora, sfintirea hramului bisericii, nasterea, nunta, moartea): Ion este opera unui poet epic, care canta cu solemnitate conditiile generale ale vietii: nasterea, nunta, moartea (G. Calinescu); Institutiile de stat: scoala, biserica, judecatoria, notariatul; Familia, ca institutie sociala: familia invatatorului Herdelea, familia Glanetasului, familia Bulbuc, familia Vasile Baciu etc; Destine umane individuale: Ion, Ana, George Bulbuc, Titu Herdelea etc.; II. Roman modern si obiectiv interferenta formelor literare traditionale cu cele moderne: Formula realista prin ilustrarea vietii taranesti din Ardeal, in primele deceni ale secolului al XX-lea, o adevarata creatie de oameni si de viata Obiectivarea romanului romanesc: pornind de la acelasi material taranesc, Ion reprezinta o revolutie si fata de lirismul samanatorist sau de atitudinea poporanista si fata de eticismul ardelean, constituind o data istorica in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. (E. Lovinescu) M-am sfiit totdeauna sa scriu pentru tipar la persoana I, marturisea Liviu Rebreanu, intrucat amestecul eului in opera ar diminua veridicitatea subiectului. 1

APARITIE Ion de Liviu Rebreanu a aparut in anul 1920, dupa o lunga perioada de elaborare, asa cum insusi autorul mentioneaza in finalul operei, intre martie 1913 iulie 1920 si reprezinta primul roman al lui Liviu Rebreanu,fiind primul roman obiectiv din literatura romana, o capodopera care infatiseaza universul rural in mod realist, fara idilizarea din proza samanatorista; nucleul romanului se afla in nuvelele anterioare: Zestrea, Rusinea. Aparitia romanului a starnit un adevarat entuziasm in epoca, mai ales ca nimic din creatia nuvelistica de pana atunci nu anunta aceasta evolutie spectaculoasa. TITLUL ROMANULUI Marian Popa opina ca titlul programeaza lectura textului, iar textul determina sensul si titlul, acesta din urma fiind o sinteza a continutului si in acelasi timp un simbol. TEMA ROMANULUI Romanul Ion este o monografie a realitatilor satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea, ilustrand conflictul generat de lupta apriga pentru pamant, intr-o lume in care statutul social al omului este stabilit in functie de averea pe care-o poseda, fapt ce justifica actiunile personajelor. Tema centrala, posesiunea pamantului, este dublata de tema iubirii. In plan simbolic, destinul protagonistului se plaseaza pe doua coordonate: Eros si Thanatos. Tema este social-taraneasca, taranul este dominat de dorinta de a avea pamant si astfel romanul se valideaza ca expansiune a unui semem( Semen unitate care are drept corespondent formal lexemul/cuvantul si care este alcatuita dintr-un fascicul de trasaturi semantice denumite seme/sensuri; ansamblu de seme). Nicolae Manolescu afirma ca in centrul romanului se afla patima lui Ion, ca forma a instinctului de posesiune. De aceea nu problema pamantului o considera centrala, ci tema destinului. GENEZA Substratul antropologic vizeaza conexiunile pertinente ce se pot stabili intre dimensiunile operei si ale realitatii. (conform A. Marino): 1. Ei bine Ion isi trage originea dintr-o scena pe care am vazut-o acum vreo trei decenii. ...am zarit un taran, imbracat in straie de sarbatoare. El nu ma vedea... Deodata, s-a aplecat si a sarutat pamantul. L-a sarutat ca pe o ibovnica. (Marturisiri 1932 L. Rebreanu) 2. aproape toata desfasurarea din capitolul I este, de fapt, evocarea primelor amintiri din copilaria mea [...]. Descrierea drumului pana in Pripas si chiar a satului si a imprejurimilor corespunde in mare parte cu realitatea (L. Rebreanu Marturisiri) 3. La vreo saptamana [...] iata alt <eveniment> in satul nostru: un taran vaduv, dintre cei mai bogati, si-a batut unica fata intr-un hal ingrozitor, [...]. Pe fata o chema Rodovica. Biata Rodovica dealtfel manca destul de des bataie in ultimul timp, fiindca i se intamplase sa greseasca si sa ramana insarcinata [...]. In sfarsit, in ziua cu bataia cea groaznica, taranul nu stiu de la cine se zicea ca ar fi aflat Rodovica lui si-a daruit fecioria celui mai becisnic flacau din tot satul [...]. Afara de greseala fetei, trebuia sa se incruscreasca, el, fruntas, cu pleava satului si sa dea zestre buna unui prapadit de flacau care nu iubea pamantul si nici nu stia sa-l munceasca cum se cuvine. 4. Tot in zilele acelea, am stat mai mult de vorba cu un flacau din vecini, voinic, harnic, muncitor si foarte sarac. Il chema Ion Pop al Glanetasului. Mi se plangea flacaul de diversele-i necazuri a caror pricina mare, grozava, unica, el o vedea in faptul ca n-are pamant [...]. Pronunta dealtfel cuvantul <pamant> cu atata sete, cu atata lacomie si pasiune, para ar fi fost vorba despre o fiinta vie si adorata. Autorul va marturisi insa ca realitatea este pentru mine doar un pretext. Elementele de hipotextualitate reprezinta textele folosite ca sursa de inspiratie. Romanul Ion isi are numeroase puncte de plecare in nuvelele publicate anterior: Ofilire: Saveta ( Ana) se va sinucide constientizand ca nu e iubita; 2

Rafuiala: Toma Lotru ( George Bulbuc), taran bogat se va casatori cu Rafila ( Florica), fata saraca ce-l iubea pe Tanase ( Ion), un taran sarac. Toma il va ucide pe Tanase; Hora mortii: Ileana ( Ana), fata lui Grigore Bulbuc ( Vasile Baciu), taran bogat, este obligata de acesta sa se casatoreasca cu Haramu, bocotan, chiar daca ea il iubea pe Boroiu, un taran sarac; Cuibul visurilor: Aron Avrum; Rusinea: Macedon Glanetasu: - Macedon Cercetasu Ion Glanetasu FORMULA NARATIVA Ca formula narativa Ion apartine primei varste a speciei romanului, ceea ce ii confera statutul de roman traditional. Nicolae Manolescu il numeste doric, termen care califica un stil arhitectural, robust si simplu. Romanul doric dezvoltat in a doua parte a secolului al XVIII-lea si secolul al XIX-lea cu apogeu in dceniul al III-lea al secolului al XX-lea. E o specie tanara, virila, lipsita de rafinament, prefera psihologiei fapta, analizei epicul desi dorinta lui suprema e de a crea iluzia vietii complete. Autorul isi ia in stapanire personajele, e un demiurg capabil doar de sacrificiul de a nu se dezvalui nemijlocit in creatie, in care e prezentat totusi de la primul la ultimul rand prin cunoasterea desavarsita a destinelor, sufletelor si solutiilor intrigii (Nicolae Manolescu, Arca lui Noe). Formula lui Ion nu e nici actuala nici comoda; ea e totusi formula marilor constructii epice, pornind de la cei vechi si ajungand la cei moderni, formula romanului naturalist, a Comediei umane (Balzac)... dar mai ales formula epicei tolstoiene: formula ciclica a zugravirii nu a unei portiuni de viata limitata la o anecdota, ci a unui vast panou curgator de fapte...E o metoda fara stralucire artistica, dar care ne da impresia vietii in toate dimensiunile ei... curgatoare si naturala, formula realizata rar in toate literaturile si pentru prima data la noi in Ion (E.Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane). Anticipand romanul modern spre deosebire de viziunea traditionala a lui Slavici, Ion pune accentul pe psihologic. NARATOR. NARATIUNE Autorul are viziunea de ansamblu, concepe mesajul, alege tehnicile narative si le asociaza, aflandu-se in operele traditionale dincolo de text. Naratorul obiectiv in romanul realist face o relatare voit neutra si impersonala a evenimentelor la care iau parte personajele. El nu intervine in desfasurarea actiunii prin comentarii sau explicatii. Naratorul omniscient poate fi: implicat (ca erou martor sau prin comentariul autorului), neimplicat (fiind o simpla voce ce prezinta actiunea la persoana a III-a ). Naratorul omniscient planuieste traiectoriile existentei personajelor conform unui destin prestabilit cunoscand de la inceput finalul. El infatiseaza evenimentele nu ca pe un sir de elemente accidentale. Inlantuite temporal si cauzal, faptele devin verosimile, credibile. Naratorul obiectiv in Ion controleaza discret faptele narate fara a avea intentia de a manipula personajele si fara a emite judecati asupra acestora. Vocile narative par sa nu aiba nici o relatie cu autorul, de fapt fiecare personaj are si rolul de instanta narativa, pentru ca din opiniile, ideile, informatiile si povestile fiecaruia se creeza vocea publica pe care criticul N.Balota o echivaleaza cu un car de tragedie antica. Proza realist-obiectiva se realizeaza prin naratiunea la persoana a III-a, nonfocalizata. Viziunea dindarat presupune un narator obiectiv, detasat, care nu se implica in faptele prezentate, lasa viata sa curga. Naratorul omniscient stie mai mult decat personajele sale si, omniprezent, dirijeaza evolutia lor ca un regizor universal. El plasmuieste traiectoriile existentei personajelor, conform unui destin prestabilit, cunoscand de la inceput finalul. De aceea textul contine semne prevestitoare ale sfarsitului fiecarui personaj, care este o victima a fatalitatii: nu poate iesi din destinul lui (roman al destinului). Naratorul infatiseaza realitatea plasmuita nu ca pe o sucesiune de evenimente imprevezibile, accidentale, ci ca pe un proces logic, cu final explicabil si previzibil. Inlantuite temporal si cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vietii (veridicitate) si de obiectivitate. 3

TIPURI DE FOCALIZARI Focalizarea reprezinta perspectiva din care evenimentele unei naratiuni sunt aduse la cunostinta cititorului de catre autor. Ea implica si concentrarea evenimentelor prin revenire, insistenta. Tipuri de focalizari Focalizarea externa- inregistreaza evenimentele asemenea unei camere de luat vederi, aducand in fata cititorului fapte brute fara sa le insoteasca de comentarii si neavand acces la gandurile si trairile personajelor. Are ca efect neutralitate si obiectivitate, prin absenta inregistrarii emotiei, nu orienteaza reactiile cititorului si apare destul de rar. Focalizarea interna urmareste gandurile personajelor si patrunde in constiinta acestora. Da cititorului impresia ca percepe si judeca fiintele si lucrurile si recurge la verbe de perceptie (a vedea, a auzi, a crede, a dori). Are ca efect permiterea cititorului de a patrunde in psihologia personajului, ofera posibilitatea de a intelege psihologia acestuia din interior si creeaza complicitatea cititorului cu personajul, mergand pana la identificarea cu acesta (scena sarutarii pamantului). Focalizarea zero descrie realitatea din perspectiva naratorului omniscient (vede si stie tot), oferind o viziune globala. Furnizeaza cele mai multe informatii cititorului, dandu-i impresia ca domina povestirea (pasajul cu care se deschide romanul si ultimele 6 paragrafe din final). SPATIUL SI TIMPUL Isi diversifica semnificatiile simbolice: a) spatiul si timpul cadru sunt cele ale existentei atemporale care se desfasoara in ritmul traditiei, inregistrat de autor prin evocarea monografica a satului Pripas. b) spatiul si timpul evenimentelor propriu-zise localizeaza si fixeaza ordinea temporala a desfasurarii evenimentelor din viata eroilor si se deschid spre istorie, spre lumea din afara satului. Categoria timpului in naratiune presupune diferite tipuri de relatii: cronologia, durata, frecventa, distanta temporala. Durata si viteza temporala vizeaza elipsa, omisiune din discurs a unor evenimente presupuse; pauza sau suspendarea timpului, ilustrata de descrieri, reflectii filozofice, morale; rezumatul, comprimarea timpului ( intinse perioade temporale definite in cateva pagini); scena, realizeaza coincidenta celor doua temporalitati: discurs si istorie prin dialog; digresiunea, care consta in consideratii ale autorului-narator cu privire la evenimentele naratiunii. REMA Arhitectura romanului sustine, la nivel macrotextual, functia epica de interpretare. Romanul este alcatuit din doua parti opuse si complementare, coordonate ale evolutiei interioare a pesonajului principal: Glasul pamantului si Glasul iubirii, sugernd aspiraiile personajului principal, forele contrare ce-l stpnesc: cea demonic, de posedare a pmntului, i cea angelic, dragostea pentru Florica. n aceast lupt dintre contrariile ce se atrag, n finalul romanului, personajul este distrus, sfiat. Titlurile celor 13 capitole (numar simbolic, nefast) , ase n prima parte, apte n a doua, sunt i ele semnificative, mai ales cele care mrginesc simetric textul, cu aer de epopee, nceputul i Sfritul, sugernd bucla de timp n care se nscrie aciunea i mai ales destinul personajului principal: Inceputul, Zvarcolirea, Iubirea, Noaptea, Rusinea, Nunta (prima parte); Vasile, Copilul, Sarutarea, Streangul, Blestemul, George, Sfarsitul (partea a doua). Aceast organizare este justificat i de formula balzaciana de roman obiectiv, oglinda purtat de-a lungul unui drum, ce deschide acest solid roman, n mod neateptat, ctre parabol. O parabol a vieii i a morii, expresie a scufundrii sale n lumea de jos a patimilor. COMPOZITIA ROMANULUI Actiunea romanului este plasata in universuri sociale si psihologice distincte: lumea taraneasca si intelectualii rurali. Primul plan epic contine tablouri din viata taranilor si are in centru povestea lui Ion. Al doilea plan urmareste alte categorii sociale: invatatori, profesori, preoti, avocati, notari si are in centru povestea invatatorului Herdelea. Problematica variata a romanului permite considerarea lui ca roman social, de familie, erotic, psihologic si al conditiei intelectualului rural in Imperiul Habsburgic. Actiunea romanului dobandeste amploare prin multimea intamplarilor si destinelor prezentate. 4

Romanul este structurat pe baza a doua forme de fictiune in proza (element de modernitate): romanul (N. Frye) urmarind primul plan al diegezei: destinul personajului eponim/titular Ion; si anatomia (N. Frye) urmarind relatiile interumane si realizand o fresca a vietii satului. Prozatorul se dovedeste de la acest prim roman un arhitect atent la echilibrul epic si la perspectiva. O geometrie clasica domina fiecare capitol, structurat in mici diviziuni care cuprind o scena, un moment important pentru tesatura intregului. Romanul este in expresia criticului Constantin Ciopraga un corp sferoid care se termina precum a inceput, in sensul descrierii drumului ce se indreapta spre satul Pripas, devenind topos literar, se decupeaza apoi un univers al fictiunii, pentru ca in final sa se revina la imaginea drumului parcurs in sens invers, simbolica iesire din lumea cartii, a fictiunii. Prima secventa sugereaza adevarate detalii topografice (Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului). Dupa consumarea unei actiuni dramatice, tabloul se estompeaza, cercul se inchide, iar capitolului initial cu titlul Inceputul ii corespunde in final capitolul Sfarsitul, cu o secventa aproape simetrica: Satul a ramas inapoi acelasi, parca nimic nu s-ar fi schimbat. Peste zvarolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele (...). Drumul trece prin Jidovita, pe drumul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput.... Acest procedeu al drumului inchis, folosit in cinematografia moderna, reapare in toate romanele importante. In Rascoala, capitolul initial Rasaritul intra in legatura cu cel final, Apusul, sugerand o lunga zi ca in tragediile antice. Precum intr-o epopee, in Ion si Rascoala tonul ia o anumita cadenta, nasterea, nunta, moartea, calmul, crisparea seinscriu in ordinea faptelor naturale. Din aceasta geometrie a cercului nimeni nu poate iesi (Constantin Ciopraga). Astfel, un principiu compozitional devine semnificativ in raport cu desfasurarea epica. Rebreanu se dovedeste un dialectician al tragicului, personajele se misca sub semnul fatalitatii, destinul lor nu poate fi altul, iar alegerea nu este posibila. Cele doua parti Glasul pamantului si Glasul iubirii traduc dubla drama a personajului patima ancestrala a taranului pentru pamant si erosul, dimensiune fundamentala a existentei umane. Alte capitole cu titluri-sinteza (Zvarcolirea, Iubirea...) urmaresc traiectoria dramatica a eroului. Planurile compozitionale urmaresc alternativ aspecte din viata taranilor, dar si lumea intelectualilor din universul rural. Se deruleaza in acest plan scene din viata de familie a invatatorului Zaharia Herdelea, dificultatile materiale, confruntarea cu autoritatile imperiale sau rivalitatea cu preotul satului. Preotul Belciug reprezinta ipostaza patriotului autentic ce apara spiritul romanismului intr-un Ardeal incatusat, el este constiinta vie a satului, vocea autoritara. Intamplarile din familia Herdelea, cearta cu preotul Belciug subliniaza contrapunctic semnificatiile dramei taranesti. Grijile familiale, nunta Laurei, ezitarile politice ale invatatorului, experientele tinerilor Laura si Titu nu au energia concentrata, consumata in celalalt plan. Acest plan narativ secund va completa impresia, chiar daca notele dominante sunt fragmentarul, juxtapunerea intamplarilor. Si daca aceste destine nu cunosc pasiunile mari si mici, ravagiile lor tragice (...) au in schimb un instinct al continuitatii, al dainuirii, alatura spectacolul aspru al pasiunilor tragice poezia fetei obisnuite, nemonumentalizate a existentei (N. Cretu, Constructori ai romanului,). Criticul continua aratand ca din punct de vedere compozitional romanul este o combinatie de drama si cronica (a evenimentului obisnuit de viata). Unitatea acestor planuri narative este data de fluidul de mare poezie epica rebreniana care asigura coerenta montajului. In capitolul intitulat Arhitecturi rebreniene, din lucrarea Constructori ai romanului, criticul N. Cretu apreciaza solidaritatea <lumilor> rebreniene, forta dramatica a tensiunilor prin care ele se definesc, deschiderea ampla a spatiului epic, institand asupra caracterului rotund al operei, de un sobru echilibru interior. Perspective diverse se deschid satul, problemele sociale si politice ale Ardealului, poezia marilor evenimente existentiale (nastere, nunta, moarte). Dincolo de suprafata continua a epicului, se afla un relief al dramei, un montaj al detaliilor de cronica si fresca, organizarea compozitionala a unei infrastructuri simbolice (N. Cretu, op.cit., p. 31). In centrul cartii se afla povestea lui Ion, prins intr-o drama taraneasca in care se confrunta si alte destine Ana, Vasile 5

Baciu, George, Florica. Alte straturi ale epicului (viata intelectualilor de tara, targul ardelenesc la inceputul secolului, problema nationala) amplifica adevarurile eterne, ancestrale, inchise in cele doua mari patimi pamantul si iubirea. Gesturi, vorbe, mimica, ganduri alcatuiesc episoade, secvente ale dramei, organizate in structura imaginarului narativ. Starile de criza, situatiile dilematice iau forma zvarcolirilor un adevarat laitmotiv identificat de Lucian Raicu in toate romanele lui Rebreanu. Faptele obisnuite, cotidiene ascund o latenta tragica, intarziata prin tehnica amanarii. Aspectul este valabil atat pentru destinul Ion, cat si pentru drumul ireversibil al Anei spre sinucidere. Ana este un caracter tragic cu o economie de mijloace exemplara. O existenta ritmata sever in miscarea unica de flux-reflux al iubirii, pasiune careia i se sacrifica totul, urmata de un moment al adevarului si disperarii, dincolo de care nu mai poate fi decat moartea. Intre asteptarea si framantarile preludiu al izbucnirii patimii (capitolul <Noaptea>) si obsesia totala a mortii (<Streangul>), drumul Anei e un sir de destramari. (N. Cretu, op.cit., p. 37) Dramatic este si jocul confuziilor traite de Ion. In episodul nuntii, Ana este inlouita de Florica, inchipuindu-si ca Florica e mireasa lui, apoi personajul crede ca nimic ireversibil nu s-a intamplat, ca totul ar putea fi refacut. Aceste autoamagiri sporesc tensiunea tragica a romanului. CONSTRUCTIA DISCURSULUI NARATIV. INCIPIT, FINAL Incipitul este o forma de inceput a unui roman/nuvela care se tine minte si are consecinte in desfasurarea ulterioara a operei. Incipitul romanului realist renunta la conventii (confesiunile unui personaj, manuscrisul gasit) si surprinde cadrul unei lumi existente in care naratiunea pare a fi o continuare a vietii insesi. Modelele de incipit sunt: descrierea mediului (oras, strada, casa); fixarea timpului si locului actiunii; dialogul prin care se intra in mijlocul evenimentelor; referirea la un eveniment anterior sau la unul in desfasurare. Descrierea drumului valideaza ucenicia naratorului care intelege ca trebuie sa pregateasca scena, sa prezinte panoramic personajele, pentru a trece apoi la perspectiva focalizata, devenind astfel echivalentul primei pagini dintr-o piesa dramatica, unde este prezentat decorul si inventariate personajele. Elementele de decor au valoare de motive anticipative. Descrierea initiala a drumului, supusa conventiei veridicitatii prin detaliile toponimice, introduce cititorul in viata satului ardelean de la inceputul secolului al XX-lea, cu aspecte topografice, etnografice (hora), sociale. Drumul este o metafora deosebita a romanului, personificat prin verbe de miscare alerta (spinteca, alearga, coboara, da buzna), gradatia urmarind firul epic ce se va amplifica pe parcursul romanului. Drumul pare a fi o fiinta vie, la inceput este energic: inainteaza vesel, neted, serpuieste printre coline si ajunge in satul Pripas. El face legatura intre lumea reala si lumea romanului (fictiunii). Este o cale de acces si prin el cititorul intra in roman. Drumul are semnificatia simbolica a destinului unor oameni si este investit cu functie metatextuala. El separa viata reala a cititorului de viata fictionara a personaului din roman. Inceputul panoramic fixeaza un loc geografic marcat de localitati ori de rauri cunoscute :Carlibaba,Somes, Cris, Bistrita, dar si inventate precum Armadia. Inca de pe acum realitatea si fictionarul fuzioneaza nestingherit. In fraza de inceput exista un conotativ validat ca motiv anticipativ, care anunta perpetua pendulare a personajului intre glasul pamantului si cel al iubirii (Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj...) Criticul N.Manolescu aseamana drumul cu un personaj cel dintai din roman, tanar si sprinten si nerabdator sa ajunga la destinatie, destinatia fiind satul Pripas unde ni se va nara istoria tragica a unui esec. Pe acest drum nu merge nici unul dintre personajele romanului, in afara de cititorul condus de narator pe ulitele satului. La inceputul romanului te intampina o lume a obiectelor. Primul obiect simbolic, un fel de carte de vizita a satului Pripas este crucea stramba, pe care este rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu o cununita de flori vestede Hristos isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri). Acest motiv al crucii deteriorate 6

anticipeaza un spatiu uman degradat spiritual, tragismul destinelor, o umanitate ce-si neglijeaza dimensiunea spirituala, religioasa. Crucea are in consecinta o functie de sinteza si de masura. In ea se intalnesc cerul si pamantul. In ea se intrepatrund timpul si spatiul. Ea este cordonul ombilical niciodata retezat intre cosmos si centrul originar. Dintre toate simbolurile, el este cel mai universal, cel mai totalizant (Jean ChevalierAlain Gheerbrant) Celalalt detaliu nu apartine planului fizic, al obiectelor semnificative. Este vorba de sat (cronotop), spatiu cu anumite caracteristici initial, schimbate de evenimente datorita trecerii timpului. Naratorul intervine brusc Satul parca este mort, si urmeaza detalii care confirma impresia: tacere nabusitoare, fuior de fum, cainele cu ochii intredeschisi, elemente banale. Descrierea caselor ilustreaza, prin aspect si asezare, conditia sociala a locuitorilor si anticipeaza rolul unor personaje (Herdelea, Glanetasu) in desfasurarea narativa.. Prima casa fiind cea a invatatorului Herdelea, semn al distinctiei si al respectului de care se bucura in sat. Drumul care trece peste Paraul-Doamnei lasa in stanga casa lui Alexandru PopGlanetasu, care are usa inchisa cu zavorul, semn al sufletului inchis care nu se lasa cercetat de ceilalti. Acoperisul de paie parca este un cap de balaur -Ion dupa ce intra in posesia pamantului pare un balaur in fata acestuia, subliniindu-se caracterul nociv, virulent al personajului.Gardul foarte inaltilustreaza un univers inchis si pune un semn de intrebare asupra harniciei personajului, pe Ion interesandul numai pamantul. Conceptia autorului despre roman inteles ca un corp geometric perfect, corp sferoid, se reflecta artisitc in structura circulara a romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea drumului care intra si iese din satul Pripas, loc al actiunii romanului. Din soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul [...] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece peste podul batran de lemn, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita [...]. Lasand Jidovita, drumul urca intai anevoie pana ce-si face loc printre dealurile stramtorate, pe urma inainteaza vesel, neted, [...] ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline. Deznodamantul in romanul realist este cert, marcheaza o rezolvare a conflictului, nelasand loc interpretarilor cititorului. Finalul in romanul realist evidentiaza viziunea scriitorului care intentioneaza sa realizeze o reprezentare a lumii la fel de complexa si adevarata ca si a celei reale si asigura coerenta elementelor care compun intregul precum si unitatea viziunii artistice. Finalul nu coincide intotdeauna cu deznodamantul si foloseste diverse strategii: descrierea care reia datele din incipit (Ion); dialogul sau o replica prin care se rezuma lumea fictiunii (Rascoala); prefigurarea unor evenimente care nu mai sunt relatate in roman. Finalul realizeaza deschiderea catre lumea cititorului pentru ca sugereaza :posibilitatea de a continua actiunea si indiferenta fata de elementele relatate. In romanul realist, finalul implica simultan inchiderea si deschiderea unei noi continuari, facand posibila constructia unui nou ciclu romanesc. Se accentueaza astfel ambitia romanului realist de a rivaliza cu realitatea si de a face concurenta starii civile. In prezentarea finala a drumului sunt prezentate verbele de miscare lenta (coteste, se indoaie, se intinde, trece, se pierde). Ne intampina aceeasi bogatie a tomonimelor (Armadia, PadureaDomneasca,Jidovita), care sporesc autenticitatea, realizand motivarea realista a operei. Drumul face legatura intre lumea reala si lumea fictiunii si urmarindu-l intram si iesim ca printr-o poarta din roman, creandu-se efectul de circularitate. (N.Manolescu- Arca lui Noe) Circularitatea este sustinuta si de motivul crucii, doar ca-n final Hristosul de tinichea apare cu fata poleita de o raza intarziata, care parca-i mangaia usor trupul. Actiune incepe si se sfarseste intro zi de Duminica. Descrierea finala inchide simetric romanul si face mai accesibila semnificatia simbolica a drumului prin metafora soselei viata: Drumul trece prin Jidovita, pe podul de lemn, acoperit, de peste Somes, si pe urma se pierde in soseaua cea mare si fara inceput.... Viziunea autorului este una cinematografica. Ochiul obiectivului cinematografic- ochiul romancierului obiectiv- inregistreaza totul, asa cum este. Aplicand la roman o tehnica proprie 7

cinematografiei, Rebreanu isi pregateste cu minutie prim-planurile printr-un traveling gradat. In oglinda pe care o poarta de-a lungul unui drum, se vede totul, caci nimic nu se poate ascunde Camera de filmat prinde, selectiv, detalii ale unui sat ce pare adormit de caldura zilei si e aproape pustiu. Numai ajuns in preajma carciumii lui Avrum, participantul la acest mic spectacol cinematografic poate constata ca, de fapt, satul taieste.Pe nesimtite, din timpul real se trece in timpul fictiv al romanului. Ce se va intampla de acum inainte cititorul va afla din corpul de cateva sute de pagini ale cartii. Dupa ce a asistat la bucuriile si, mai ales, la dramele satului, dupa ce personajul central, Ion, a gasit o iesire din dilema in care a trait, iar iesirea e una tragica- moartea, cititorul va parasi Pripasul pe acelasi drum pe care a venit in incipit-ul romanului. Purtat in sens invers, el se departeaza de locul unde viata clocotise cu toate suferintele, patimile si nazuintele ei. De la distanta urmele se sterg, iar timpul devine nepasator. Lumea fictiunii a ramas intre paginile cartii. Vedeam acum in fiecare moment mersul romanului. Incepuse a mi se sintetiza in minte ca o figura grafica: o tulpina se desparte in doua ramuri viguroase, care, la randul lor, isi incolacesc bratele din ce in ce mai fine, in toate partile; cele doua ramuri se impreuna apoi iarasi, inchegand aceeasi tulpina regenerata cu seva noua.(L. Rebreanu, Marturisiri) In roman exista secvente narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scena simbolica este hora de la inceputul romanului, o hora a soartei (N. Manolescu). CONSTRUCTIA SUBIECTULUI. REZUMAT PE MOMENTELE SUBIECTULUI SCENA HOREI. EXPOZITIUNEA. Hora are un rol social de confirmare a legaturii dintre individ si lume. In romanul Ion, hora reprezinta o dezlantuire de forte telurice care conduce la pierderea identitatii dansatorilor. Peisajul este umanizat, din departare patrund sunete de viori si chiuituri, sugerand prezenta omului, prilej de a prezenta hora de duminica, o hora a soartei.(N.Manolescu), din curtea vaduvei lui Maxim Oprea, Todosia. Evenimentul ofera ocazia prezentarii globale a satenilor. Jocul potenteaza dorinta tinerilor de viata (capacitatea de a se bucura, de cantec, de dans pe masura muncii indarjite), fapt relevat de prezenta verbelor de miscare (scapara ciocnesc, plesnesc, bolbocesc, invaltoreste). Prezentarea personajelor urmareste o stratificare clara a societatii rurale. Cele doua grupuri ale barbatilor respecta stratificarea economica. Fruntasii satului, primarul si chiaburii, discuta separat taranii mijlocasi, asezati pe prispa. In satul traditional, lipsa pamantului (averea) este echivalenta cu lipsa demnitatii umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetasu: Pe de laturi, ca un caine la usa bucatariei, trage cu urechea si Alexandru Glanetasu, dornic sa se amestece in vorba, sfiindu-se totusi sa se vare intre bogatasi, neavand curajul sa se apropie de ei, semn al limitarii impusa de indigenta (saracie). Fetele ramase nepoftite privesc la hora, iar mamele si babele, mai retrase, vorbesc despre gospodarie. Copiii se amesteca in joaca printre adulti. Este prezentata si Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare a vestilor rele in sat, infatisata cu un portret grotesc. Intelectualii satului, preotul Belciug si familia invatatorului Herdelea, vin sa priveasca petrecerea poporului, fara a se amesteca in joc. Descrierea jocului traditional, somesana, este o pagina etnografica memorabila, prin portul popular, pasii specifici, vigoarea dansului si navala cantecului sustinut de figurile pitoresti ale lautarilor. Cercul horei, centru al lumii satului, este o descatusare dionisiaca de energii. In expozitiune, sunt prezentate principalele personaje, timpul si spatiul, ceea ce confera veridicitate romanului realist. Romanul incepe cu descrierea drumului catre satul Pripas, la care se ajunge prin soseaua ce vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul pana la Cluj, din care se desprinde un drum alb mai sus de Armadia si, dupa ce lasa Jidovita in urma, drumul urca intai anevoie pana ce-si face loc printre dealurile stramtorate (...), apoi coteste brusc pe sub Rapile Dracului, ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline. La intrarea in sat, te intampina (...) o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalata de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare. Imaginea este reluata simbolic nu numai in finalul romanului, ci si in desfasurarea actiunii, in scena licitatiei la care se vindeau mobilele invatatorului, sugerand destinul tragic al lui Ion si al Anei, precum si viata 8

tensionata si necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. INTRIGA Rolul horei in viata comunitatii satesti este acela de a-i asigura coeziunea si de a facilita intemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea in joc sunt numai flacai si fete. Hotararea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogata la joc, desi o place pe Florica cea saraca, marcheaza inceputul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatal Anei, de la carciuma la hora, si confruntarea verbala cu Ion, pe care il numeste hot si talhar, pentru ca sarantocul umbla sa-i ia fata promisa altui taran bogat, George Bulbuc, constituie intriga romanului. Rusinea pe care Vasile i-o face la hora, in fata satului, va starni dorinta de razbunare a flacaului, care la randul sau il va face pe chiabur de rusinea satului, lasand-o pe Ana insarcinata pentru a-l determina sa accepte nunta. La sfarsitul petrecerii, flacaii merg la carciuma. Bataia flacailor, in aparenta pentru plata lautarilor, in fapt pentru dreptul de a o lua de sotie pe Ana, se incheie cu victoria lui, Ion, care il rapune cu parul pe George. Scena alimenteaza dorinta de razbunare a lui George si este construita simetric cu aceea de la sfarsitul romanului, cand George il ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. DESFASURAREA ACTIUNII. DEZNODAMANTUL Dorind sa obtina repede mult pamant, Ion ii face curte Anei, fata unui bocotan, o seduce si il forteaza pe Vasile Baciu sa accepte casatoria. Cum la nunta Ion nu cere acte pentru pamantul zestre, simtindu-se inselat, incep bataile si drumurile Anei de la Ion la Vasile. Preotul Belciug mediaza conflictul dintre cei doi tarani, in care biata Ana nu este decat o victima tragica. Sinuciderea Anei nu-i trezeste lui Ion regrete sau constiinta vinovatiei, pentru ca in Ana, iar apoi in Petrisor, fiul lor, nu vede decat garantia propietatii asupra pamanturilor. Nici moartea copilului nu-l opreste din drumurile lui dupa Florica, maritata intre timp cu George. Astfel ca deznodamantul este previzibil, iar George care-l loveste nu este decat un instrument al destinului. George este arestat, Florica ramane singura, iar averea lui Ion revine bisericii. In celalalt plan, rivalitatea dintre preot si invatator pentru autoritate in sat este defavorabila celui din urma. El are familie: sotie, un baiat, poet visator, Titu, si doua fete de maritat, dar fara zestre, Laura si Ghighi. In plus, casa si-o zidise pe lotul bisericii, cu invoirea preotului. Cum relatiile dintre ei se degradeaza, pornind de la atitudinea lor fata de faptele lui Ion, invatatorul se simte amenintat. Marturisirea lui Ion ca invatatorul i-a scris jalba determina conflictul celui din urma cu autoritatile austro-ungare si problemele sale de constiinta nationala. Accepta inutil compromisul, votandu-l pe candidatul maghiar la alegeri. Preotul Belciug este un caracter tare. Ramas vaduv inca din primul an, se dedica total comunitatii. Visul sau de a construi o biserica noua in sat este urmarit cu tenacitate, ia romanul se incheie cu sarbatorirea prilejuita de sfintirea bisericii. COMENTARIU PE CAPITOLE Glasul Pamantului - Inceputul Inca din fraza incipit a romanului printr-un conotativ validat ca motiv antiipativ este anuntata perpetua pendulare a personajului intre glasul pamantului si glasul iubirii soseaua... intovarasind Somesul, cand in dreapta, cand in stanga. Descrierea caselor presarate pe acest drum valorifica metoda balzaciana bazate fiind pe teoria determinismului. Pana la aparitia lui Honore de Balzac in literatura cu a sa Comedie umana, descrierea se afla in subclasa naratiunii. Incepand cu operele scriitorului francez, aceasta modalitate de expunere capata un caracter preponderent individualizator, avand un rol dominant in conturarea unor trasaturi morale ale personajelor, sau cu alte cuvinte, felul in care arata casa, camera, vestimentatia unui personaj iti sugereaza trasaturi psihice ale acestuia. Teoria determinismului = teorie care sustine universalitatea principiului cauzalitatii, teza ca toate fenomenele naturii, societatii si gandirii se nasc si se dezvolta in virtutea unor cauze, miscarea lor fiind guvernata de legi obiective: casa invatatorului Herdelea este prezentata prima, semn al distinctiei si respectului de care se bucura in sat; descrierea casei lui Ion Pop Glanetasu abunda in conotative (usa e inchisa cu zavorul, semn al unui suflet inchis, imprevizibil; acoperisul de paie 9

parca e un cap de balaur sugereaza caracterul virulent, nefast pe care-l va avea acest personaj asupra altora. El va schimba in rau destinul a cel putin cinci personaje. (virulent nociv, toxic); peretii varuiti de curand de-abia se vad prin sparturile gardului: ar putea pune un semn de intrebare asupra harniciei personajului, traducand ideea ca pe Ion il intereseaza doar pamantul, dar nu va avea grija de caminul sau sugerand un gard inalt, ar traduce iar sufletul inchis al personajului). Pasajele acordate personajului Ion releva caracterul specios al acestuia, viclenia ce-i va insoti toate intentiile ce o vizeaza pe Ana: avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut. (specios inselator, viclean). Naratorul realizeaza numeroasele imersiuni psihologice (Norman Friedman) alcatuind o adevarata fisa cazuistica personajului. Este, de altfel, un obicei al lui Rebreanu de a justifica actele personajelor printr-un complex psihologic cu radacini sociale{motivatia luptei lui Ion: tocmai aceasta il intarata si pe el (faptul ca V. Baciu era potrivnic) Florica era saraca [...] Ana avea locuri si case si vite multe (polisindetonul fiind uzitat pentru a scoate in evidenta bogatia fetei) (Polisindeton repetitie a conjunctiilor pentru a potenta o idee.)} Incidentul dintre Ion si Vasile Baciu atesta: statutul ingrat pe care-l aveau oamenii saraci: Ce ti-am spus eu tie, sarantocule, ai? [...] Flacaul primi ocara ca pe o lovitura de cutit. Fiece vorba il impungea drept in inima, cu osebire fiindca auzea tot satul si orgoliul exarcebat al personajului ca demers al luptei. Portretul personajului se contureaza nu numai din perspectiva auctoriala, ci si din parerile altor personaje, ale altor instante narative: George: Ion e artagos ca un lup nemancat; V. Baciu va folosi referitor la Ion sintagma calici tantosi. Bataia dintre Ion si George Bulbuc releva alte trasaturi ale personajului: violenta, caracter impulsiv. El isi varsa furia asupra lui George neputand sa-si spele altfel ocara adusa de Vasile Baciu si considerandu-se mereu o victima: George a asmutit pe Baciu. Si, fiindca nu s-a putut rafui cu Baciu, i se infipse in creier gandul ca trebuie sa se rafuiasca cu George. - Zvarcolirea Prezentarea unei zile de munca evidentiaza atat harnicia flacaului, cat si patima pentru pamant a acestuia: pamantul ii era drag ca ochii din cap. Nici o brazda nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei, instinctul de posesiune: cu o privire setoasa, Ion cuprinse tot locul cantarindu-l. Simtea o placere atat de mare vazandu-si pamantul, incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze. I se parea mai frumos pentru ca era al lui. Contemplarea pamantului nu este urmata insa de un act care sa traduca si altfel aceasta iubire, ci ii prilejuieste doar un oftat: Locul nostru, saracul! sau e demersul unui sentiment de inferioritate: Glasul pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. Se simtea mic si slab, cat un vierme. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: - Cat pamant, Doamne! Lexemele acordate teluricului statueaza caracterul acestuia de zeitate, de fiinta mistica. Instinctul de posesiune va invinge insa iubirea de pamant sau va valida ideea: unei iubiri interesate: in fundul inimii lui rodea ca un cariu parerea de rau ca din atata hotar el nu stapaneste decat doua , trei crampeie, pe cand toata fiinta lui ardea de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult si a unei iubiri nascute din orgoliu: vesnic a pizmuit pe cei bogati. Ion este: o fiinta primara, renunta la scoala pentru a munci pamantul: De ce sa-si sfarame capul cu atata scoala? Cat ii trebuie lui, stie. Si apoi i-e mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesuv, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu pamantul; este privit ca o emanatie telurica: Oboseala il inatarata ca o patima. Munca apare astfel erotizata (N. Manolescu). Munca ii era draga, oricat ar fi fost de aspra, ca o ravna ispititoare. Are un caracter oscilant. In timp ce coseste o intalneste pe Ana; Tare-i slabuta si uratica, saraca de ea! si pe Florica o lua in brate, o stranse si-o inabusi si o saruta pe gura cu o patima salbatica, titlul capitolului gasindu-si ecou si in zbuciumul din sufletul lui Ion care oscileaza mereu intre cele doua fete. - Iubirea Caracterul truculent al personajului se intrevede si in confruntarea cu Simion Lungu ii fura o jumatate de delnita din pamant, apropiindu-si-l. Personajul se crede mai presus de orice, sfidand totul: Nu mi-e frica nici de Dumnezeu. 10

- Noaptea Ideea seducerii Anei nu-i apartine, i-o va da Titu, lucru care demonstreaza iarasi ingustimea mintii lui Ion, urmarile acestui fapt, prezentat in capitolele urmatoare validand-o pe Ana ca personaj pacient. (agent personaj care sustine firul epic in mod dominant; pacient personaj care suporta des urmarile actelor altor persoane (Henry James), - Rusinea Ca niste pasari speriate alergau tipetele fetei, se risipeau chematoare prin sat [...] Apoi ca sa-i inabuse vaietele o tranti cu capul in zapada care se inrosi indata de sangele ce o podidi pe gura si pe nas, pe cand pieptul ei tot mai horcaia de gemetele neputincioase, comparatiile folosite potentand statutul ingrat al acesteia, iar imaginea vizuala a zapezii amestecate cu sange validandu-se ca motiv anticipativ (B. Tomasevski), decupajul reprezentand o pauza descriptiva ( fragment care pregateste in general punctul culminant, dar care poate aparea intr-un moment tensionat, prelungindu-l astfel printr-o desriere) Caracterul truculent al lui Ion este evidentiat si prin atitudinea pe care o are in raport cu suferinta Anei: Lasa ca bine-i face! Las s-o bata zdravan, ca i se cade! adauga Ion cu un ranjet rautacios care-i innegri fata. Denotativele concretizatoare folosite de narator puncteaza infatuarea prosteasca a personajului: Nu vreau, bade Vasile! Cand am vrut eu, n-ai vrut d-ta... Acum nu mai vreau eu, uite-asa! sfarsi Ion, urmandu-si calea semet si cu nasul in vant.; Ion se uita la dansa si-i cantari burta cu o privire triumfatoare.. Faptul ca in spatiul rural casatoria este vazuta ca un contract social este punctat si aici: ... eu cu tine n-am ce sa ma sfatuiesc, dar cu dumnealui om vorbi si ne-om chibzui, de s-o putea, ca doar oameni suntem... Dar fara tocmeala cum sa ne invoim?. - Nunta Instinctul de posesiune, patima cu care-si incarca toate actele in atingerea telului sau ii anuleaza atributele umane: Ion il va trada pe invatatorul Herdelea marturisindu-i preotului ca el i-a scris reclamatia si-l va trata cu insolenta. Glasul Iubirii - Vasile Caracterul truculent al personajului se valideaza si-n raport cu Ana, dupa ce se casatoreste cu aceasta: cu o pofta neinfranta ridica mana si o lovi greu peste obrazul drept. Scena patibularii/spanzurarii Anei este pregatita cu minutiozitate si reprezinta un summum/apogeu al validarii acesteia ca personaj pacient: Si atunci gandul mortii i se cobori in suflet ca o scapare fericita (alungata de sot si de tata, Ana nu-si mai gaseste rostul). Calinescu opineaza insa ca in societatea taraneasca femeia reprezenta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii. Odata criza erotica erotica trecuta, ea inceteaza de a mai reprezenta ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebita cu mult de a oricarei femei, nu. - Copilul Naratorul insereaza motive anticipative (B. Tomasevski) si raportate la exitus-ul personajului principal: - Afurisita muiere! bombani Ion [...] Stie ca-i soseste ceasul si vine sa fete pe camp! Bata-i Dumnezeu socotelile ei de toanta! - Taci, Ioane, ca te-a trasni Dumnezeu din senin ca pe popa din Runc! murmura Glanetasu u glasul inecat de mila. Capacitatea totusi a taranului de a contempla, de a-si face timp so pentru o altfel de percepere a realitatii, printre grijile gospodaresti este sugerata si aici ca o trasatura fortuita a taranului (dominanta va fi amplificata de catre M. Preda in Morometii) (fortuit intamplator) Amandoi aveau in suflet uimirea si smerenia in fata minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor si pe care totusi omul n-a ajuns inca sa o inteleaga in toata maretia ei dumnezeiasca. Truculenta/violenta sporita a personajului eponim se valideaza si prin faptul ca nici o saptamana n-apuca sa treaca si Ion gasi pricina sa-si snopeasca iar nevasta. Ana constientizeaza ca a 11

fost doar o modalitate pentru Ion de a intra in posesia averii: Prefacatorie a fost dulceata, precum prefacatorie a fost pana si imbratisarea lui cea dintai [...] pana ce i-a mancat norocul si viata.. In momentul in care Avrum, carciumarul, se spanzura pentru ca a fost pacalit de un ovrei intr-o afacere ce l-ar fi adus intr-o saracie lucie, Ana <se uita deodata la mortul parasit si-n mintea ei rasari ca o lumina gandul: Ce iute moare omul cand ii soseste ceasul!> - Sarutarea Este continuat climaxul pentru sugestia incuibarii in sufletul Anei a gandului mortii: In urechile ei rasunau vorbele mosneagului si in ochi pastra numai infatisarea lui senina si multumita in clipa mortii. (e vorba de Dumitru Moarcas) (climax gradatie ascendenta). Scena reala a acelui taran care intr-o atitudine de suprema adorare saruta pamantul isi gaseste ecou in capitolul 8, dupa ce Ion reuseste sa intre in posesia pamanturilor lui V. Baciu in mod oficial: Se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si isi lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceea grabita simti un fior rece, ametitor. Imaginea simbolica reuseste sa articuleze ideea unei relatii aproape simbiotice taran-pamant, o legatura indestructibila. Superioritatea pamantului (vazut pana acum ca o zeitate, ca o fiinta mistica) in raport cu fiinta sa infima resimtita de Ion inainte de a fi in posesia acestuia este transferata de data aceasta umanului: Se vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme, pentru a valida iarasi ideea superioritatii, puterii conferite de avere. - Streangul Naratorul articuleaza prozei narative tehnici regizorale cinematografice folosind flash-back-ul ( rememorare fulgeratoare): Privind cuptorul, o sageata ii trecu prin minte si deodata parca s-ar fi intors inapoi pe o cale spinoasa... Parca e intuneric bezna... Lespedea rece ii gadila talpa cum se suie pe cuptor si inima-i bate sa-i sparga coastele... Se urca incet sa nu-i fasaie camasa, sa nu destepte pe tatal ei care sforaie beat in pat... Oata averea obtinuta, Ion se dezintereseaza total de ceea ce reprezinta nevasta sau copilul sau: - Am sa ma omor, Ioane! - Da omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de tine! mormai apoi nepasator, scotand pe gura si pe nas fuioare albe de aburi, ca un balaur intaratat, comparatia avand in constructie un lexem uzitat de autor in descrierea casei lui Ion, nu face decat sa potenteze rolul nefast pe care-l are acesta in destinul Anei, este practic autorul moral al sinuciderii ei. L. Rebreanu se dovedeste a fi un bun cunoscator al psihologiei si fiziologiei patibularii, scena in care Ana se spanzura proband aceste calitati ale naratorului. Miscarile si reactiile personajului sunt inregistrate cu precizie cinematografica, naratorul reusind sa ajunga la impersonalitatea camerei fotografice (N. Friedman), conditie sine qua non a obiectivitatii, a impersonalitatii absolute. (patibulare spanzurare; Sine qua non fara de care nu se poate) Limba i se umfla, ii umplu gura, incat trebui s-o scoata afara. Apoi un fior o furnica prin tot capul. Simti o placere grozava, ametitoare, ca si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare [...] Ca o fulgerare ii mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, placerea... Pe urma toate se incalcira... Ochii holbati nu mai vedeau nimic. Doar limba crestea mereu sfidatoare si batjocoritoare, ca o razbunare pentru tacerea la care a fost osandita toata viata. Prsonajul Ion ii este specific verbul a avea, nu a dori sau a iubi cum a fost des afirmat. Dorinta lui de a avea pe Florica nu vine neaparat din iubire, ci dintr-o dorinta primara a unei fiinte exacerbat de egoiste, care nu traieste decat pentru sine, incapabil sa vada in femeie altceva decat o realizare din nou a placerii: Cum se marita si de ce? isi zise furios ca si cand cineva i-ar fi furat cea mai mare si mai buna delnita de pamant, comparatia uzitata fiind edificatoare. - Blestemul Aupra copilului, Ion nu incearca sa-si reverse atentia, nici dragostea decat in masura in care-l crede legat de avere: Atunci deodata isi dadu seama de ce se gandeste el atata la copil. Adica prin moartea Anei ar pierde tot; degeaba s-ar fi luptat daca n-ar fi copilul... Il ogoia ca o doica iscusita, gandindu-se mereu ca duce in brate tot pamantul castigat cu staruinte si zbuciumari. 12

I momentul in care Herdelea il lamureste cat de cat asupra legii, lui Ion nu i se parea atat de sfasietor plansul de adineauri, chiar daca Petrisor plangea iar, mai dureros. Ttlul capitolului se valideaza in prezentarea intalnirii lui Ion cu Florica, langa marul paduret sub care nascuse anul trecut Ana si care acum era incarcat de rod si facea o umbra groasa, intalnire in care acesta ii marturiseste din nou iubirea: Frunzele marului fosneau ca o imputare. Si imputarea ii aducea aminte de Ana. Sari in picioare parca l-ar fi intepat o vipera. Nu mai indrazni sa se uite la marul sub care, acum un an cealalta i-a nascut copilul. Se duse la secera, fara a intoarce capul, ca si cand din spate l-ar fi amenintat o mana nevazuta. - George Acensiunea unui om in spatiul rural, chiar prin astfel de metode nu e vazuta ca un motiv de descalificare, ci dimpotriva (element care va deveni dominant in Concert de muzica de Bach H.P. Bengescu): George se simtea magulit ca vine si se mandrea ca-i cauta sfaturile un barbat destept ca Ion, care prin minte si siretenie s-a instarit de unde mai inainte era mai calic ca soarecele de biserica. Personajului ii placsa pozeze in victima si considera ca orice tendinta a sa trebuie inteleasa doar pentru ca e a lui fara sa tina seama de nici o regula. In momentul in care Titu il sa sfatuieste sa se astampere, pe Ion raspunsurile lui Titu il umpleau de fiere. Destainuia intaia oara framantarea lui cuiva si, in loc de incurajare, gasea impotrivire. Il ustura inima ca nu poate scapa de nehotarare. Si totusi patima lui crescuse atat de puternic, incat simtea bine care are sa-l mistuie daca nu va nimeri calea spre potolirea ei. - Sfarsitul Icapacitatea lui Ion de a-si asuma total un singur glas al personalitatii sale este sugerata in scena mortii acestuia: Poate un sfert de ceas sa fi tinut sfortarea crancena care-l duse pana sub nucul batran, de langa gardul dinspre ulita. Mai avea vreo doi pasi ca sa ajunga la poarta. Fptul ca personajul a fost construit in linia unei emanatii telurice este relevat si de alte instante narative, doctorul care ii va face autopsia afirmand: A fost un om ca otelul. Putea sa traiasca o suta de ani!. Exitus-ul personajului nu are valente justitiare ca in roamantism, este doar un mod de rezolvare, de stopare a unei ascensiuni imposibil de stavilit altfel. Pe parcursul intregului roman, raportat la acest personaj sunt folosite trei campuri semantice: al focului sau ignicului in secventele care asociaza tensiunea existentiala a eroului cu imaginea focului: scaparand scantei din ochi, zambind aprins, scaparare furioasa, strigat inabusit, uscaciunea, i s-a aprins sufletul, in ochii lui ardea atata manie, ii ardeau obrajii, incepe sa clocoteasca sangele, se aprinde ca focul, sangele incins; al patimei: patima, ravna ispititoare, patima salbatica, iubire patimasa, zbuciumare, imbratisare, rautate, incapatanare, nainfranata si al teluricului: hotarul, pamantul, plugurile, claile de fan, stoguri de paie, porumbiste, faneata, livada, delnita, campul, hat, bulgari, plug. Viata fictiva se pierde in acelasi fel, la Rebreanu, in viata cea mare si fara inceput. Romanul fiind un univers inchis si rotund, el seamana cu un succedaneu artificial al realitatii deschise si infinite: pare a se varsa, si la un capat, si la altul, in viata; dar e complet izolat de ea. Romancierul isi ia in stapanire universul fara intermediari, zugravindu-l meticulos, populandu-l de fiinta si obiecte. Nu se intreaba cine vede locurile, casele, cainii, gainile si ulcica de lut. Toate acestea sunt pur si simplu acolo, de cand lumea. Ochiul in care se reflecta este la fel de cuprinzator si de obiectiv ca ochiul lui Dumnezeu. Pentru autorul lui Ion, lumea fictiunii nu este decat o alta lume reala. Romancierul doric, isi ascunde in definitiv ambitia de a crea o lume in spatele ambitiei de a o face sa semene, ca doua picaturi de apa, cu lumea reala. Importanta nu este atat impresia ca fictiunea repeta viata, cat aceea ca viata prelungeste, intr-o parte si in cealalta, fictiunea. Cititorului i se inculca intai o iluzie: ca e de ajuns sa intinda inocent mana ca sa atinga reliefurile de pe panza. Romanul doric ilustreaza generalul prin particular, exemplifica legea istorica ori ideea economica. Nu e romanul individului numit Birotteau, ci al maririi si prabusirii lui: in spatele parfumierului, purtandu-i masca, se afla Mucenicul cinstei comerciale.Rastignac, Rubempr nu sunt 13

ceea ce sunt, ci ceea ce ilustreaza: provinciali ambitiosi, in lupta cu Parisul. Iar Ion e Taranul obsedat de pamant. In Ion, la un nivel artistic mai sus, unde intra in joc fatalitatea cea mai sumbra, cercul finalist se inchide si romanul se confunda cu Tragedia. Si aica exista teleologie. Cand, la pagina 15 apare Savista, oloaga, si din gura ei principalele personaje isi aud rostite numele, cvintetul tragic s-a alcatuit. Hora din primul capitol este o hora a soartei. Vasile Baciu exclama: O fata am si eu si nu-mi place fata pe care-o am. Conflictul e deja schitat. Bataia dintre Ion si George, de la carciuma, este ca o repetitie generala in vederea crimei. Moartea lui Moarcas sau a lui Avrum anunta sinuciderea Anei. Dar acestea nu sunt pure semne premonitorii, ci elemente ale unui ritm esential al existentei. Transcrierea fidela a vietii cotidiene nu lipseste. Trezirea Glanetasilor in al doilea capitol e atat de minutios infatisata incat autorul reproduce pasi strigatul matinal al cocosului (In clipa aceea, in tinda, cocosul raspunse mai aspru si mai poruncitor: Cucuriguuu!... ) sau replici cu desavarsire anodine (-Bine, bine, las ca ma scol! Mormai flacaul somnoros). Dar, in a doua parte a capitolului, simbolismul ia locul naturalismului: Pretutindeni pe hotar, oamenii ca niste gandaci albi, se trudeau in sfortari vajnice spre a stoarce roadele pamantului. Flacaului ii curgea sudiarea pe obraji, pe piept, pe spate, iar cate un strop pe frunte i se prelingea prin sprancene si, cazand, se framanta in huma, infratind parca, mai puternic, omul cu lutul. Il dureau picioarele din genunchi, spinarea ii ardea si bratele ii atarnau ca niste poveri de plumb. O scena, pe nedrept respinsa, va fi aceea a sarutarii pamantului. G. Calinescu avea dreptate sa sustina ca Ion este un poem epic, cuprinzand momente din calendarul sempitern al satului, miscatoare prin calitatea lor elementara. El observa in roman un caracter epopeic. Epopeea inseamna inainte de orice spirit epic, supradimensionare a personajelor, ce primesc statura eroica, si a actiunii. Nici in cele mai izbutite momente ale Rascoalei viziunea realista nu atinge maretia din Ion. Personajele seamana aici cu niste masive forte ale naturii, existenta lor este privita fara realitivism si fara ironie, cuprinsa intr-o temporalitate lenta, ce trece parca pe deasupra istoriei, ingloband-o in sine. A spune ca in centrul lui Ion se afla problema pamantului, mecanismul social al luptei pentru pamant este insuficient si chiar neadevarat. Am atras atentia deja in Utopia cartii: in centrul romanului se afla patima lui Ion, ca forma a instinctului de posesiune. Ion este victima inocenta si mareata a fatalitatii biologice. Simtea o placere atat de mare, vazandu-si pamantul incat ii venea sa cada in genunchi si sa-l imbratiseze: suntem in primele pagini ale romanului si tema destinului rasuna deja, sublimand simfonia beethoveniana. Nivelul conflictului fiind acela natural- biologic, omul psihologic sau moral nu au ce cauta aici. A vedea in Ion viclenia ambitioasa (un erou stendhalian, spune E. Lovinescu, in limitele ideatiei lui obscure si reduse) sau brutalitatea condamnabila e la fel de gresit, caci implica un criteriu moral. Ion traieste in preistoria moralei, intr-un paradis foarte crud, el e asa zicand bruta ingenua. Ion sau Petre Petre poseda lumea in sensul ca participa la ea prin toate simturile. E un alt tip de obiectivitate, obtinut nu prin hipertrofia perspectivei auctoriale, capabila a se face insesizabila prin maxima extindere, ca in Ion, ci, dimpotriva, prin reducerea ei pana aproape de zero si inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot vedea si intelege in limitele campului lor de observatie.Aceasta efasare a povestitorului permite uneori sa existe,m despre aceeasi realitate, mai multe puncte de vedere. Spanzuratoarea apare de patru ori si de fiecare data mediata de o alta viziune: aceea simbolica a naratorului;superstitioasa, a micului caporal; alarmanta, incarcata de amintiri, a capitanului Klapka; in fine, neutra, functionala, a lui Bologa. Cea dintai perspectiva este matriciala, in raport cu celelalte, reunite in ea. Orizontul auctorial se lasa desfacut in parti, dar continua a functiona ca un factor de coerenta. Liberalismul autorului nu merge dincolo de afirmarea unor viziuni psihologic- diferentiale asupra evenimentelor, ce sunt insa mereu controlate si integrate unei viziuni supraindividuale. Stilistic, elementul frapant il constituie numarul mare de verbe si si de substantive care desemneaza privirea: toate personajele se uita, privesc, intorc ochii. Privirea este aici o metafora pentru perspectiva relativizanta de care am vorbit.

14

Intre narator si lumea naratiunii exista nenumarati intermediari, ambasadori acreditati de autor la curtea personajelor sale, cum i-a numit Dana Dumitriu, cu un termen al lui Henry James, intr-un magistral eseu. PRECIZAREA CONFLICTELOR Conflictul central din roman este lupta pentru pamant in satul traditional, unde posesiunea averii conditioneaza dreptul indivizilor de a fi respectati in comunitate. Drama lui Ion este drama taranului sarac. Mandru si orgolios, constient de calitatile sale, nu-si accepta conditia si este pus in situatia de a alege intre iubirea pentru Florica si averea Anei. Conflictul exterior, social, intre Ion al Glanetasului si Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, intre glasul pamantului si glasul iubirii. Cele doua chemari launtrice nu il arunca intr-o situatie-limita, pentru ca forta lor se manifesta succesiv, nu simultan. Se poate vorbi si de conflicte secundare, intre Ion si Simion Butunoiu, pentru o brazda de pamant, sau intre Ion si George Bulbuc, mai intai pentru Ana, apoi pentru Florica. In planul intelectualitatii satului, se manifesta conflictul national, deoarece satul din Ardeal este infatisat in conditiile stapanirii austro-ungare. Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi si de conflictul tragic dintre om (nu intamplator taran) si o forta mai presus de calitatile individului: pamantul-stihie. In fond, destinul personajului principal nu este marcat de confruntarile cu semeni de-ai lui, pe care ii domina, ci in relatie cu pamantul. Dorinta obsesiva a personajului de a avea pamant, iubirea lui patimasa il fac monumental, dar se incheie omeneste, prin intoarcerea in aceasta matrice universala. Impresionanta este scena in care Ion saruta pamantul: Se opri in mijlocul delnitei [...]. Il cuprinde o pofta salbateca sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. [...] Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor. In relatie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pamantul-mama (Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil [...]. De pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama), pamantul-ibovnica, pamantul-stihie. PLANURI NARATIVE Prin tehnica planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii rurale. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizeaza prin alternanta, iar succesiunea secventelor narative este redata prin inlantuire (respectarea cronologiei faptelor). Viata personajelor se desfasoara dupa legile interne ale lumii lor si evolueaza paralel. Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la hora, dar interferenta se produce in sensul determinarii destinului unui personaj din celalalt plan, prin gesturi care par a fi dictate de hazard. Drama lui Ion si a altor personaje din planul taranimii este dictata de o vorba aruncata inconstient de Titu Herdelea: Daca nu vrea el sa ti-o dea de bunavoie, trebuie sa-l silesti!, dupa cum drama invatatorului Herdelea este declansata de marturisirea lui Ion ca i-a sris jalba care il scapase de temnita in urma conflictului cu Simion Lungu. MODURI DE EXPUNERE Modurile de expunere indeplinesc o serie de functii epice in disursul narativ. Descrierea initiala are, pe langa rolul obisnuit de fixare a coordonatelor spatiale si temporale, functie simbolica si de anticipare. Pasajele descriptive sustin interesul cititorului pentru desfasurarea epica. Naratiunea obiectiva isi realizeaza functia de reprezentare a realitatii prin absenta marcilor subiectivitatii, prin stilul cenusiu (Tudor Vianu). Alaturi de functia esentiala de reprezentare, in roman apare si functia epica de interpretare/semnificare. Ea nu anuleaza obiectivitatea, ci o accentueaza prin semnele care anticipeaza destinele si conduc eroul (si cititorul) pe calea stabilita de naratorul omniscient. Dialogul sustine veridicitatea si concentrarea epica. ASPECTE MONOGRAFICE Dincolo de destinele individuale, romanul prezinta aspecte monografice ale satului romanesc traditional: traditii legate de marile momente din viata omului (nunta, botezul, inmormantarea), obiceiuri de Craciun, relatii de familie, relatii socio-economice, hora, jocul popular, portul, gura 15

satului, carciuma, institutiile (biserica, scoala), autoritatile. Comunitatea se conduce dupa legile statului austro-ungar, dar si dupa legi nescrise. Casatoriile se fac in functie de avere si cu acordul parintilor, iar fetele trebuie sa-si apere virtutea. Incalcarea acestor norme are urmari tragice, cum este cazul Anei, alungata si dispretuita de toti. Substanta epica a romanului, drama lui Ion se deruleaza pe fundalul satului, intr-o corelatie cu ritmurile si pulsatia acestuia. Desi fixat geografic, spatial si temporal, satul rebrenian capata accente mitice, iar viata se desfasoara ritualic, in ritm de nastere, casatorie si moarte. De la inceput se impune imaginea horei, element stravechi al traditiei populare, se aud acorduri ale Somesanei, ale Invartitei, iar destinele se desprind ca adevarate drumuri ale naratiunii. Acestea vor evolua alaturi sau se vor intretaia, comunicand mereu pentru a da o imagine ampla, monografica a satului romanesc. Antologica este si scena nasterii pe camp, cand Ana traieste durerile paroxistice ale facerii intro scena lucrata in aceeasi pasta vascoasa, cu aceleasi tuse groase, apasand mereu pe reactia fiziologica dura (Al. Sandulescu, op.cit., p.34). Nasterea copilului, misterul creatiei ii infioara pe cei doi barbati, Ion si tatal sau, prezenti la scena. Amandoi barbatii stateau nemiscati, in picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinta noua isi cerea dreptul la viata. Amandoi aveau in suflet uimirea si smerenia in fata minunii ce se petrece zilnic sub privirea oamenilor si pe care totusi omul n-a ajuns inca s-o inteleaga in toata maretia ei dumnezeiasca. Nunta este prezentata realist, dar cu mentionarea datinii. Aceasta tine trei zile, alaiul este impresionant: Calaretii pocneau mereu din pistoale, lautarii isi frangeau degetele cantand, apar: caruta cu mirii, hrisca cu nasii. Urmeaza ospatul, dansul, in timp ce autorul noteaza psihologic si trepetele nefericirii Anei care isi vede mirele fulgerat de patima, strangand-o pe Florica, mistuit de remuscari inabusite. Nunta este pentru Ion doar un ritual de intrare in posesiune. Moartea este un motiv frecvent al romanului si incheie violent dramele. Eroii vor sfarsi tragic Ion ucis de George Bulbuc, iar Ana prin sinuidere. Destinele lor inseamna abatere de la legea universala a sfarsitului firesc. O adevarata meditatie asupra mortii, conceputa cu seninatate taraneasca rosteste Dumitru Moarcas, om simplu, dar cu filosofie a bunului-simt: Omul traieste ca sa moara. Si cum traieste asa moare. Daca traieste rau, moartea-i buna si blanda ca o sarutare de fata mare. Daca traieste bine, atunci moartea-i rea si coasa nu taie si te chinuieste.... Discutiile despre moarte ilustreaza tehnica anticiparii, prin care se prefigureaza destinele celor doua personaje. Rebreanu a descoperit in roman poezia epica a vietii taranesti, drama pasiunilor, tragedia aspra a momentelor esentiale ale existentei nastere, nunta, moarte. Detaliile realiste din actele fundamentale ale vietii, situatiile tipice ale epicii intra in sfera omenescului care isi are propia sa maretie, ascunsa in cenusiul cotidian, alcatuiesc ceea ce Calinescu numea calendarul sempitern al satului. TEHNICI DE REALIZARE A TEXTULUI Tehnici dominante: Una din tehnicile folosite este cea a contrapunctului (element de modernitate).In literatura dezvolta aceeasi tema in medii si momente diferite, marcand semnificatia comuna a secventelor epice. Termenul vine din muzica, fiind o tehnica in compozitia muzicala, constand in suprapunerea a doua sau mai multe linii melodice de sine statatoare, avand fiecare un inteles propriu , dar formand laolalta un tot organic. In literatura universala tehnica contrapunctului se impune prin romanul lui Aldous HuxleyPunct, contrapunct. In romanul Ion, fiecare secventa tablou este dominata de figura unui personaj, fiecare capitol fiind afectat punctiform unui personaj, familii, unui aspect din viata satului. Sunt prezente conflictele exterioare:Ion-Vasile Baciu, Herdelea-Belciug, evenimente: nunta Anei, nunta Laurei, iubiri ilegitime: Ion-Florica, Titu-Roza Lang. Circularitate 16

Romanul incepe si se sfarseste cu aceeasi imagine a drumului care intra si iese din Pripas (sprinten la inceput ca apoi sa devina o pamblica cenusie in amurgul racoros). Fragmentul incipit (descrierea drumului) valideaza ucenicia in ale dramaturgiei a naratorului care intelege ca trebuie sa pregateasca scena si sa prezinte panoramic si personajele pentru a trece apoi la perspectiva focalizata, devenind echivalentul primei pagini dintr-o piesa dramatica unde este prezentat decorul si inventariate personajele. Elementele de decor au valoare de motive antipative (B. Tomasevski) In prezentarea incipit a drumului, o metafora deosebita a romanului, abunda verbele de miscare alerta (alearga, spinteca, coboara si da buzna) gradatia anuntand firul epic ce se va amplifica pe parcursul romanului. In prezentarea finala a drumului sunt prezente verbe de miscare lenta: Drumul trece prin Jidovita... si pe urma se pierde-n soseaua cea mare si fara inceput Circularitatea este sustinuta si de bogatia toponimelor: Cluj, Armadia, Bucovina, Jidovita sporeste autenticitatea realizand motivarea realista (B. Tomasevski) a operei. Despre drumul de la inceputul lui Ion s-a spus ca face legatura intre lumea reala si lumea fictiunii: urmarindu-l, intram si iesim, ca printr-o poarta din roman . (N. Manolescu Arca lui Noe) Insusi autorul dezvaluie rolul dominant pe care-l are acest personaj in organizarea interna a epicii sale afirmand despre Ion ca este un roman conceput ca o figura grafica: o tulpina se desparte in doua ramuri viguroase care-si incolecesc bratele din ce in ce mai fine in toate partile. Circularitatea este sustinuta si de insertia unor elemente ce asigura simetria: in incipit: pe o cruce stramba se vede un Hristos cu fata spalacita de ploi ce isi tremura jalnic trupul,iar in final: pe crucea de lemn. Hristosul de tinichea cu fata poleita de o raza intarziata, parca-i mangaia Satul se afirma astfel ca un cronotop (un spatiu cu anumite caracteristici initial, schimbate de evenimente datorita trecerii timpului): o data raul inlaturat, spatiul este purificat, catharsis-ul fiind relevet aici prin lexeme afectate ideii de divinitate si apartinand unui camp semantic al beneficului. Ideea este teoretizata de T. Todorov in Poetica. Gramatica Decameronului: O povestire ideala incepe printr-o situatie stabila pe care o perturba o forta oarecare. Rezulta de aici o stare de dezechilibru; prin actiunea unei forte dirijate in sens invers, echilibrul este restabilit; al doilea echilibru este asemanator primului, dar cele doua nu sunt niciodata identice. Prezentarea unei manifestari populare hora Somesana Dupa ce peisajul este umanizat din departare patrund sunete de viori si chiuituri, sugerand prezenta implicita a omului, este prezentata hora de duminica, o hora a soartei (N. Manolescu) din curtea vaduvei lui Maxim Oprea, Todosia. Naratorul isi alege in mod deliberat un eveniment important din viata satului pentru a avea ocazia prezntarii globale a satenilor. Jocul tinerilor potenteaza dorinta de viata (capacitatea de a se bucura de cantec si dans pe masura muncii indarjite) prin profunzimea verbelor de miscare scapara, si bolbocesc, se invaltorira, inteteste, sa se invarteasca, ciocnesc, plesnesc. Prezentarea personajelor urmareste o stratificare clara a societatii rurale: barbatii casatoriti nu mai iau parte la hora, primarul isi pastreaza pozitia printr-o conduita demna, Stefan Hotnog, chiabur cu burta umflata gaseste fel de fel de clenciuri primarului, semn al puterii ce-i este conferita prin pamant, Simion Butunoiu, fost invatator este ascultat cu evlavie de catre consateni, Alexandru Pop Glanetasu (sarantoc) nu are curajul sa se apropie de ei, semn al limitarii impuse de indigenta. (indigenta saracie) in final, slujba sfintirii bisericii; la scoala are loc balul domnesc in timp ce in aceeasi curte a Todosiei hora taranilor, Invartita spatiul afectat descrierii e de data aceasta redus: Lautarii cantau Invartita cu foc. Flacaii tropaiau tantos, iar fetele se rasuceau ca sfarlezele, cu zambete multumite pe fata. Umbra nucilor batrani de langa sura se intindea din ce in ce, subtire, cuprinzand aproape toata ograda. daca la inceput verbele sunt la prezent, aici verbele sunt la imperfect, un timp al continuitatii, al durativului, iar numeroase lexeme apartin unui camp semnatic al cercului, invartita, se rasuceau, sfarlezele, semn al unui univers inchis, poate autogenerator. La nivel microtextual, functia epica de interpretare se realizeaza prin tehnica contrapunctului: prezentarea aceleiasi teme in planuri diferite (nunta taraneasca a Anei corespunde, in planul intelectualitatii, cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion si Vasile Baciu corespunde 17

conflictului intelectualilor satului: invatatorul si preotul). Prin aceasta tehnica se pun in evidenta secvente narative/episoade simetrice si antitetice, care confera aspect polifonic actiunii. Flash-back este o tehnica regizorala imprumutata din cinematografie.Este folosita de Rebreanu in rememorarile Anei inainte de a se sinucide. Bun cunoscator al psihologiei si fiziologiei patibularii, urmareste miscarile si reactiile personajelor cu precizie cinematografica reusind sa ajunga la impersonalitatea camerei fotografice(N.Freidman) Tehnicile compozitionale sunt moderne. Rebreanu construieste doua planuri de actiune care se intrepatrund: pe de o parte destinul lui Ion, iar pe de alta parte viata satului ardelenesc; opera este monumentala, poate mai mare ca natura (E. Lovinescu); Ion este epopeea, mai degraba decat romanul, care consacra pe Rebreanu ca poet epic al omului teluric (G. Calinescu); Rebreanu este un mare creator tocmai prin intuitia ritmului etern al existentei satului (N. Manolescu); tehnica romanului este circulara, deoarece incepe cu descrierea drumului spre satul Pripas si cu imaginea satului adunat la hora si se termina cu imaginea satului adunat la sarbatoarea hramului noii biserici si descrierea drumului dinspre satul Pripas; romanul estestructurat in doua parti cu titluri sugestive (Glasul pamantului si Glasul iubirii), capitolele au titluri-sinteza (Inceputul, Hora, Nunta, Nasterea etc). PERSONAJELE Lumea personajelor Caracterul epopeic si de fresca al romanului, semnalat de G. Calinescu: Hora in sat, bataia intre flacai, tocmeala pentru zestre, nunta [...], nasterea, moartea [...] sunt momente din calendarul sempitern al satului, este dat si de numarul mare de personaje, despre care criticul afirma: nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si generatiei (personaje tipice). Marian Popa, in studiul Monografie si caz, remarcand numarul mare de personaje si varietatea lor caracterologica, le clasifica in doua serii fundamentale ale caror prototipuri sunt Ion si Titu Herdelea, adica seria taranilor in multiple variante posibile si seria inteligentei. Seria taranilor (Ion, George, Vasile Baciu) sunt conceputi ca pasiuni dezlantuite, ca materie oarba, fixatie si instinct, incapacitate de disimulare, reactie violenta si spontana, vitalitate a dorintei si a vointei. Cealalta categorie, a inteligentei, cuprinde invatatorii, avocatii, preotii, simplii functionari si reprezinta constiinta nationala. Toate actiunile sociale si politice sunt organizate de ei. In adancul tesaturii narative actioneaza si conditia asupririi nationale a romanilor din Ardeal, precum si aspiratia realizarii visului lor de unire cu Tara. Fapte, situatii concrete exprima raporturile reale dintre institutiile statului austro-ungar si romani. Constiinta asupririi nationale se manifesta diferit, dupa gradul de dependenta. Paul Magheru afirma ca personajele pot fi impartite in clase si pe categorii, realizandu-se urmatoarele nexuri: -bogotanii: Vasile Baciu, Toma Bulbuc, George Bulbuc; -sarantocii: Ion Glanetasu, Dumitru Moarcas, Florica; -oamenii de pripas: Savista; -preotul: Ion Belciug; -invatatorul: Zaharia Herdelea; -functionarii de stat: avocat Lendvay, copistul Ghita Pop; -oameni politici: V. Grofsoru, Bella Beck; -reprezentantii autoritatilor austro-ungare: inspectorul Horvat. Aceste relatii intre personaje (conform N. Frye Anatomia criticii analiza exhaustiva a relatiilor inter-umane) sunt afirmate in expunerea unor obiceiuri si traditii populare, evenimente de o importanta capitala in viata omului: hora (Inceputul -1), nunta (Nunta -6-8), nasterea (Copilul -4), hramul bisericii (Sfarsitul -4), inmormantarea (Sfarsitul -2), a unor institutii de stat: scoala, biserica, judecatoria, notariatul si a unor aspecte ale vietii de familie ca institutie sociala (familiile lui Herdelea, V. Baciu, T. Bulbuc, I. Pop. Glanetasu). Toate aceste expuneri valideaza o fresca a realitatilor sociale, economice, culturale si politice ale statului ardelenesc la inceputul secolului al XX-lea statutand caracterul social si realist al romanului. 18

Mentalitatea ca oamenii sunt respectati daca au avere, genereaza relatii sociale tensionate intre saraci si bogati si face ca insasi casatoria sa fie vazuta ca un contract social, familiile neintemeindu-se pe sentimente, ci pe interese economice. Factorul acesta este sursa dramei multor personaje (Ion, Florica, George, Ana, Vasile Baciu, Laura etc). In relatiile cu regimul austro-ungar, cei mai afectati sunt intelectualii, deoarece autoritatile cauta cu obstinatie (incapatanare) sa eludeze (indeparteze) orice forma de constiinta nationala ce se manifesta cu predilectie la aceasta clasa sociala: Victor Grofsoru militeaza pentru emanciparea sociala si nationala pe cai legale, prof. Spataru e un extremist, iar Titu Herdelea un entuziast. O serie de elemente de viata sociala si politica configureaza stari tensionale, conflicte cu reprezentanti ai institutiilor oficiale (scoala, judecatoria) pentru rezistenta unitatii vietii spirituale: apararea limbii nationale (confruntarea dintre preotul Belciug si inspectorul scolar Horvat, preotul trebuind sa faca fata unor situatii absurde pentru a pastra constiinta neamului printr-o corecta educatie religioasa, atunci cand inspectorul ii spune: zic c-as dori sa aud Tatal nostru in ungureste!!!); efortul preotului roman de a construi o biserica, arborarea insemnelor nationale (costumul popular, tricolorul miniaturizat), intonarea marsului Desteapta-te romane!. Toate acestea vorbesc despre permanenta vietii romanesti cu rosturile ei statornicite si neclintite si conduc la ideea romanului Ion ca unul al esecurilor, al vointelor infrante, al resemnarilor. Pentru autor aceasta specie literara inseamna creatie de oameni si de viata (Cred 1924), in arta interesand pulsatia vietii, viata surprinsa romanesc cu obiectivitate, iar romanul devine o imago mundi (N. Manolescu), ilustrand generalul prin particular, lucru specific romanului doric (N. Manolescu). In romanul Ion personajele par sa actioneze ca pe o scena de teatru, iar naratorul se comporta in umbra asemenea unui regizor, Liviu Rebreanu fiind considerat astfel un extraordinar creator de caractere complexe, maestru al conturarii figurilor tragice. ION Incadrarea personajului in roman Ion este personajul central al romanului, protagonist,real, simbol al destinului tragic al taranului roman din Transilvania si, in acelasi timp, moment de referinta in evolutia prozei romanesti de inspiratie rurala. Este un personaj monumental, realizat prin tehnica basoreliefului, in calea caruia nimeni nu sta, existenta sa fiind guvernata de verbele a ravni si a poseda. Intregul roman este organizat in doua parti, coordonate ale evolutiei interioare a personajului principal: Glasul pamantului si Glasul iubirii. Cele doua femei, conturate antitetic si complementar, Ana si Florica reprezinta cele doua obsesii ale personajului principal: averea si iubirea. Conflictul interior, dintre cele doua chemari launtrice, nu il arunca intr-o situatie-limita, pentru ca forta lor se manifesta succesiv, nu simultan, dar se reflecta, pe plan exterior, in confruntarile cu Vasile Baciu si cu George Bulbuc. Incadrarea in tipologie Personaj principal in romanul realist, Ion sustine firul epic al romanului, este implicat aproape in toate conflictele acestuia, fiind prezent intr-un numar mare de pagini prin consistenta manifestarilor si reactiilor. Este un personaj complex, cu insusiri contradictorii: viclenie si naivitate, gingasie si brutalitate, insistenta si cinism. Initial dotat cu o serie de calitati, in goana sa patimasa dupa avere se dezumanizeaza treptat, iar moartea lui este expresia intentiei moralizatoare a scriitorului ardelean. Exponential pentru o categorie sociala, Ion e taranul sarac care doreste pamant: Toti flacaii din sat sunt varietati de Ion. Structura sa psihologica este pusa sub semnul unor trasaturi dominante, evolutia personajului fiind reliefata prin opozitii si corelatii cu alte personaje, care graviteaza in jurul sau, punandu-i in lumina trasaturile, nazuintele. Personajele secundare sunt numeroase, au roluri diferite in actiune. Portretizate succint, sunt personaje tipice, tipuri umane reprezentative pentru o categorie sociala, de varsta etc.: nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si generatiei. 19

Ion este o instanta importanta a discursului narativ, avand rol de mediator in relatia autornarator-cititor. Potrivit lui E.M.Forster in lucrarea sa Aspecte ale romanului, unde face distinctie intre doua tipuri de personaje, Ion este un personaj rotund, avand capacitatea de a surprinde cititorul in mod convingator. Reactiile lui sunt imprevizibile si devine memorabil prin gesturi si fapte. Este un personaj eponim intrucat numele sau se regaseste in titlul operei si tridimensional pentru ca iese din tipar, te surprinde: prin mijloacele prin care incearca sa-si atinga scopul ignora omenia si principiile morale traditionale. Prin prezentarea obiectiva cu lumini si umbre, autorul il construieste pe Ion ca personaj modern, caruia ii motiveaza actiunile. El este un personaj pluriperspectivist, prezentat din perspectiva mai multor instante narative, pluralitatea perspectivei asupra protagonistului fiind data de: -opinia batranului invatator: baiatul era silitor si cuminte; -pozitia familiei Herdelea: Doamna Herdelea cu fetele, incalzind bucatele pentru cina si asternand masa, faceau pe Belciug cu ou si cu otet; -punctul de vedere al satului: lumea vorbeste c-ar fi mai bine sa se astampere cu Ana care nui de nasul lui; -parerea lui Vasile Baciu: calici tantosi, Ce ti-am spus eu tie, sarantocule?; -opinia lui George: Ion e artagos ca un lup nemancat; -parerea medicului care i-a facut autopsia: A fost un om ca otelul!...Putea sa traiasca o suta de ani!. Realizat in maniera realista, cu cateva nuante naturaliste, personajul complex, contradictoriu, va trai drama ancestrala a pamantului si apoi drama iubirii. Trasaturi Exponent al taranimii prin dragostea pentru pamant, el este o individualitate prin modul in care il obtine. Singulara in satul Pripas nu este casatoria sarantocului cu o fata cu zestre, pentru ca Vasile Baciu si Ion Pop al Glanetasului dobandisera averea in acelasi fel, ci comportamentul sau: o face pe Ana de rusinea satului inainte de nunta, iar apoi umbla dupa nevasta lui George. Inca din fraza incipit a romanului printr-un conotativ validat ca motiv anticipativ este anuntata perpetua pendulare a personajului intre glasul pamantului si glasul iubirii soseaua... intovarasind Somesul, cand in dreapta, cand in stanga. Descrierea caselor presarate pe acest drum valorifica metoda balzaciana bazate fiind pe teoria determinismului, conform careia toate fenomenele naturii, societatii si gandirii se nasc si se dezvolta in virtutea unor cauze, miscarea lor fiind guvernata de legi obiective. Descrierea capata un caracter preponderent individualizator, avand un rol dominant in conturarea unor trasaturi morale ale personajelor, sau cu alte cuvinte, felul in care arata casa, camera, vestimentatia unui personaj iti sugereaza trasaturi psihice ale acestuia, incepand cu operele scriitorului francez Honore de Balzac. Casa invatatorului Herdelea este prezentata prima, semn al distinctiei si respectului de care se bucura in sat. Descrierea casei lui Ion Pop Glanetasu abunda in conotative: usa e inchisa cu zavorul, semn al unui suflet inchis, imprevizibil, acoperisul de paie parca e un cap de balaur sugereaza caracterul virulent, nefast pe care-l va avea acest personaj asupra altora. El va schimba in rau destinul a cel putin cinci personaje. Peretii varuiti de curand de-abia se vad prin sparturile gardului ar putea pune un semn de intrebare asupra harniciei personajului, traducand ideea ca pe Ion il intereseaza doar pamantul, dar nu va avea grija de caminul sau, ori ar traduce iar sufletul inchis al personajului, sugerand un gard inalt. Pasajele acordate personajului Ion releva caracterul specios al acestuia, viclenia ce-i va insoti toate intentiile ce o vizeaza pe Ana: avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut. Naratorul realizeaza numeroasele imersiuni psihologice (Norman Friedman) alcatuind o adevarata fisa cazuistica personajului. Este, de altfel, un obicei al lui Rebreanu de a justifica actele personajelor printr-un complex psihologic cu radacini sociale. Din prima secventa a horei, Ion pare sa o urmareasca pe Ana cu o privire stranie, desi sufletul ii este plin de iubirea pentru Florica, cea cu obrajii fragezi ca piersica si ochii albastri ca cerul de primavara. 20

Dar Ana avea locuri si case si vite multe, iar starea lui de spirit este agravata prin dispretul afisat al lui Vasile Baciu, tatal fetei, pentru cei saraci. Eroul va cauta rafuiala, tema prezenta si in alte scrieri rebreniene. Il domina pe George in celebra scena a bataii, trece nepasator pe langa casa fetei, dozandu-si efectele pentru a spori sentimentul ei. La inceputul romanului, i se constituie un portret favorabil. Desi sarac, este iute si harnic, ca ma-sa, iubeste munca: Munca ii era draga, oricat ar fi fost de aspra, ca o ravna ispititoare si pamantul: pamantul ii era drag ca ochii din cap. Este infratit cu pamantul prin munca: sudoarea [...] cazand se framanta in huma, infratind, parca mai puternic, omul cu lutul). De aceea lipsa pamantului apare ca o nedreptate, iar dorinta patimasa de a-l avea este motivata: Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult.... Istet, silitor si cuminte, trezeste simpatia invatatorului, care il considera capabil de a-si schimba conditia: Cand a umblat la scoala din sat a fost cel mai iubit elev al invatorului Herdelea, care mereu i-a batut capul Glanetasului sa dea pe Ion la scoala cea mare din Armadia, sa-l faca domn. Fiinta primara, baiatul renunta insa la scoala, pentru ca pamantul ii este mai drag decat cartea. Calinescu vorbeste aici despre lipsa de ambitie, dar naratorul lauda in gestul sau conditia omului teluric, vesnic insotit cu pamantul, mai potrivit mentalitatii satului traditional. Pentru ca il stiu impulsiv si violent, este respectat de flacaii din sat si temut de tigani, care canta la comanda lui si il insotesc la carciuma dupa hora, desi George este cel care le plateste. Insultat de Vasile Baciu beat, in fata satului, la hora, se simte rusinat si manios, dorind sa se razbune. Vasile ii reproseaza ca umbla dupa fata lui, fiindca este sarac si il numeste: sarantoc, talhar, hot. Orgolios, lipsa pamantului ii apare ca o conditie a pastrarii demnitatii umane. La inceput, tot satul este de partea lui si il condamna pe Baciu, mai ales pentru ca este beat. Dar dupa bataia cu George, preotul il dojeneste in biserica, dupa slujba. Efectul nu este cel asteptat si Ion, revoltat, se hotaraste sa fie cu adevarat netrebnic. Dupa o scurta ezitare, alege zestrea Anei si renunta la iubirea Floricai. Faptele sale sunt tot atatea trepte ale dezumanizarii. Ion este un caracter oscilant. In timp ce coseste o intalneste pe Ana, despre care gandeste ca Tare-i slabuta si uratica, saraca de ea! si pe Florica o lua in brate, o stranse si-o inabusi si o saruta pe gura cu o patima salbatica, titlul capitolului (Zvarcolirea) gasindu-si ecou si in zbuciumul din sufletul lui Ion care oscileaza mereu intre cele doua fete. Lacomia de pamant si dorinta de razbunare se manifesta cand intra cu plugul pe locul lui Simion Lungu, pentru ca acesta fusese inainte al Glanetasilor: inima ii tremura de bucurie ca si-a marit averea (inceputul obsesiei). Faptul ca taranul il cheama la judecata si ca numai jalba scrisa de dascalul Herdelea il scapa de inchisoare nu-l sperie. Personajul se crede mai presus de orice, sfidand totul: Nu mi-e frica nici de Dumnezeu. De la Simion Lungu luase cateva brazde de pamant, dar el isi doreste mai mult. De aceea vede in casatoria cu Ana solutia. Intrebarea intamplatoare a lui Titu Poti sa-l silesti? este de luata de Ion ca un sfat pentru mijlocul prin care sa-l determine pe Baciu sa accepte casatoria si sa-i dea pamantul: dragostea Anei, lucru care demonstreaza ingustimea mintii lui Ion, urmarile acestui fapt, prezentat in capitolele urmatoare validand-o pe Ana ca personaj pacient . Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se instraineaza, iar casatoria o stabileste cu Baciu cand fata ajunsese deja de rasul satului. Este naiv, crezand a nunta ii aduce si pamantul, fara a face o foaie de zestre. Este randul lui Vasile Baciu sa se arate viclean. Dupa nunta, incepe cosmarul Anei, batuta si alungata de cei doi barbati. Prin interventia preotului Belciug, Vasile ii da toate pamanturile lui Ion, la notar. Scena reala a acelui taran care intr-o atitudine de suprema adorare saruta pamantul isi gaseste ecou in capitolul 8, dupa ce Ion reuseste sa intre in posesia pamanturilor lui V. Baciu in mod oficial: Se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si isi lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceea grabita simti un fior rece, ametitor. Imaginea simbolica reuseste sa articuleze ideea unei relatii aproape simbiotice taran-pamant, o legatura indestructibila. Superioritatea pamantului (vazut pana acum ca o zeitate, ca o fiinta mistica) in raport cu fiinta sa infima resimtita de Ion inainte de a fi in posesia acestuia este transferata de data aceasta umanului: 21

Se vedea acum mare si puternic, ca un urias din basme, pentru a valida iarasi ideea superioritatii, puterii conferite de avere. Toata incordarea lui de pana acum, ambitia si hotararea de a obtine pamantul se domolesc. Brutalitatea fata de Ana este inlocuita de indiferenta, iar asupra copilului, Ion nu incearca sa-si reverse atentia, nici dragostea decat in masura in care-l crede legat de avere. Sinuciderea Anei nu-i trezeste vreun licar de constiinta si nici moartea copilului. Viata lor nu reprezenta decat o garantie a propietatii asupra pamanturilor lui Vasile Baciu, ceea ce denota cinismul personajului. Instinctul de posesie asupra pamantului fiind satisfacut, lacomia lui raspunde altei nevoi launtrice: patima pentru Florica. Asa cum ravnise la averea altuia, acum ravneste la nevasta lui George. Are revelatia adevaratei fericiri: iubirea, pe care o vrea cu orice pret. Viclenia ii dicteaza modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, in a carui casa poate veni oricand ca prieten. Personajului Ion ii este specific verbul a avea, nu a dori sau a iubi cum a fost des afirmat. Dorinta lui de a avea pe Florica nu vine neaparat din iubire, ci dintr-o dorinta primara a unei fiinte exacerbat de egoiste, care nu traieste decat pentru sine, incapabil sa vada in femeie altceva decat o realizare din nou a placerii: Cum se marita si de ce? isi zise furios ca si cand cineva i-ar fi furat cea mai mare si mai buna delnita de pamant, comparatia uzitata fiind edificatoare. Avertismentul Savistei, personaj-simbol al traditiei incalcate prin abatearea de la norma morala, aduce deznodamantul implacabil. George il ucide cu lovituri de sapa pe Ion, venit noaptea in curtea lui, dupa Florica. Dominat de instincte, in afara oricarei morale, incalcand succesiv toate normele satului, aflat sub semnul fatalitatii, Ion este o victima a lacomiei si a orgoliului sau. Receptari critice Diversele receptari critice, contradictorii uneori, reflecta complexitatea personajului: E. Lovinescu, Istoria literaturii romane contemporane: Ion este expresia instinctului de stapanire a pamantului, in slujba caruia pune o inteligenta ascutita, o cazuistica stransa, o viclenie procedurala si, cu deosebire, o vointa imensa: nimic nu-i rezista...; suflet unitar, simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie. G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent: Ion nu e insa decat o bruta, careia siretenia ii tine loc de desteptaciune. [...] Lacomia lui de zestre e centrul lumii si el cere cu inocenta sfaturi dovedind o ingratitudine calma. Nu din inteligenta a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuala, caracteristica oricarei fiinte reduse. N. Manolescu, Arca lui Noe: A vedea in Ion viclenia ambitioasa (un erou stendhalian, spune E. Lovinescu...) sau brutalitatea condamnabila e la fel de gresit, caci implica un criteriu moral. Ion traieste in preistoria moralei, intr-un paradis foarte crud, el e asa zicand bruta ingenua. Fiind un personaj urmarit in evolutie, calitatile initiale alimenteaza paradoxal dezumanizarea lui Ion. Daca romanul realist este istoria unui esec, destinul sau reflecta esecul in planul valorilor umane, iar moartea sa este dictata de un destin implacabil. Mijloace si procedee de caracterizare Personajul principal Ion este caracterizat direct (de catre narator, de alte personaje, autocaracterizarea) si indirect (prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relatii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentatie). Naratorul prezinta initial, in mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul romanului, elemente de portret moral (mandru si multumit ca orice invigator, Ion simtea totusi un gol ciudat in suflet). Caracterizarea directa realizata de alte personaje se subordoneaza tehnicii pluralitatii perspectivelor: Ion e baiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e saritor, e istet (doamna Herdelea), esti un stricat si-un bataus, s-un om de nimic [...] te tii mai destept decat toti, dar umbli numai dupa blestematii (preotul Belciug). 22

Autocaracterizarea evidentiaza framantarile sufletesti prin monologul interior: Ma molesesc ca o baba naroada. Parca n-as mai fi in stare sa ma scutur de calicie... Las ca-i buna Anuta! As o natlafleata sa dau cu piciorul norocului pentru niste vorbe.... Caracterizarea indirecta se realizeaza prin faptele care evidentiaza trasaturile sale. Limbajul apartine registrului popular, este diferit in functie de situatie si de interlocutor. Foloseste cu naturalete expresii populare (a sta cu mainile-n san, a da cu piciorul norocului) sau invectiva. Este respectuos cu invatatorul si preotul, dar ironic cu Vasile Baciu. Gesturile si mimica ii tradeaza intentiile: Ion urmari din ochi pe Ana cateva clipe. Avea ceva straniu in privire, parca nedumerire si un viclesug neprefacut. Vestimentatia ii reflecta conditia sociala de taran, iar numele devine emblematic. Comportamentul sau reflecta intentiile fata de celelalte personaje. Fapte, gesturi, reacii spontane pun n lumin caracterul personajului, conturat realist i obiectiv, dar mai degrab cu viziunea unui naturalist. La hora, este tandru: o strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie, dar si mai prelung decat ceilalti flacai, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveste cu sange rece. Fata de ea simte mai intai mila, apoi dezgust si indiferenta. In relatie cu Vasile Baciu sau cu George Bulbuc adopta diferite atitudini, dar scopul sau (obsesia) este razbunarea sau smulgerea unei proprietati: pamantul sau femeia. Este aspru, chiar brutal, cu cei pe care-i considera vinovati pentru propria conditie, aceea de taran sarac. Pe tatal sau il acuza ca i-a baut averea, iar pe mama ca l-a facut sarac (destinat a fi sarac). Relatia om-pamant Dar relatia fundamentala se stabileste intre protagonist si un personaj simbolic mai puternic decat el: pamantul. Iubeste pamantul mai presus de orice: Iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil [...] De pe atunci i-a fost mai drag decat o mama. Renunta la scoala pentru ca ii este mai drag sa fie vesnic insotit cu pamantul.... Renunta la Florica, pe care o iubea, pentru ca toata fiinta lui arde de dorul de a avea pamant mult, cat mai mult.... Instinctul de posesiune a pamantului si lacomia care pune stapanire pe el sunt motivate si de ipostaza pamantului-ibovnica: Il cuprinse o pofta salbateza sa imbratiseze huma, s-o crampoteasca in sarutari. Intinse mainile spre brazdele drepte, zgrunturoase si umede. Adora si venereaza pamantul ca pe o zeitate: Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor. Prin munca, omul este infratit cu lutul. In fata uriasului, se simte mic si slab, cat un vierme, dar muncindu-l , simte o mandrie de stapan si are iluzia ca este atat de puternic incat sa domneasca peste tot cuprinsul. Imensitatea ii trezeste dorinta de a poseda: Cat pamant, doamne!.... Toate actiunile lui se vor orienta spre a-l obtine, indiferent de mijloace. Cand glasul pamantului tace, revine glasul iubirii. Pamantul-stihie striveste in final omul, care nu intamplator este ucis cu o sapa. Ion vazut de: Eugen Lovinescu Creatia obiectiva: erou frust si voluntar, expresia instinctului de expansiune, in slujba careia cune o inteligenta ascutita, o viclenie procedurala si o vointa imensa, expresia violenta a unei energii, un erou stendhalian in care numai obiectul dorintei e schimbat, incordarea, tenacitatea, lipsa de scrupule raman aceleasi, sufletul lui e in realitate unitar, simplu, frust, masiv, pare crescut din pamantul iubit cu ferocitate; figura simbolica; George Calinescu Istoria Literaturii Romane: exponent; erou de epopee care trece prin criza asezarii la casa lui, un ambitios... un Dinu Paturica. Paturica e inteligent, Ion nu e inteligent prin urmare nici ambitios... vrea pamant, dorinta lui nu e un ideal ci o laomie obscura, o bruta careia pretentia ii tine loc de desteptaciune, egoist, lipsit de scrupule, nu din inteligenta a venit ideea seducerii ci din viclenia instinctuala caracteristica oricarei fiinte reduse. Concluzie Construit monumental, ntr-o dimensiune tragic, personajul ntrunete att trsturile eroului clasic, ct i pe cele ale eroului romantic. N. Manolescu apreciaz c nici n cele mai izbutite momente ale 23

Rscoalei viziunea realist nu atinge mreia din Ion. Personajele seamn aici cu nite fore ale naturii, existena lor e privit fr relativism i fr ironie, cuprins ntr-o temporalitate lent, ce trece parc pe deasupra istoriei, nglobnd-o n sine. Comentat unitar, pe baza unei trsturi de caracter fundamentale, creia i se subordoneaz toate celelalte personaje, n continu i dramatic transformare, eroul a fost alturat lui Julien Sorel din romanul Rou i Negru al lui Stendhal, dar i prozei europene de factur existenialist. Ion este un personaj romanesc memorabil si monumental, ipostaza a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi strivit de forte mai presus de vointa lui neinfranta: pamantul-stihie si legile nescrise ale satului traditional. Prin Ion, eroul romanului cu acelai nume, Liviu Rebreanu a creat un personaj de referin n literatura romn, care va suscita mereu noi introspecii n adncimile fiinei umane.

ANA Tipologic, Ana intruchipeaza destinul femeii din mediul rural, adanc stratificat si stapanit de o mentalitate pe masura, in conditiile in care, dupa consideratia lui George Calinescu, femeia reprezinta doua brate de munca, o zestre si o producatoare de copii (Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent) Ana, fata lui Vasile Baciu, se detaseaza inca din primele pagini ale romanului, in momentul horei, alaturi de Florica si in contrast cu ea. Prin cele doua aparitii feminine autorul prefigureaza, de fapt, cele doua glasuri intre care va prefigura Ion: glasul pamantului si glasul iubirii. Ceva care aminteste de caracterul predestinat al eroilor tragediilor antice se descifreaza in profilul Anei inca de acum. Ea are fata lunguiata, arsa de soare, cu o intiparire de suferinte. Factorii care determina tragismul vietii acestei fete sunt multi. Ana este orfana de mama, tatal ei, stapan, prin ce mijloace se stie, al unor mari intinderi de pamant, ursuz, cazut treptat in patima bauturii, vede in Ana un vrajmas care i-ar stirbi proprietatea prin casatorie. Consecinta acestui statut al Anei este sentimentul sufocarii intr-un spatiu limitat din care ea manifesta firesc tendinta de evadare. Calea prin care incearca sa o faca este pe cat de frumoasa pe atat de tragica: iubirea. Aceasta este tinta catre care se indreapta Ana cu toata fiinta ei. Nu punem in discutie uratenia ei fizica, aceasta ca poate nici nu exista decat pentru Ion, ci, dimpotriva, frumusetea ei morala dovedita de puterea cu care, nesocotind barierele sociale- Ana fata bogata, Ion sarantocul din Pripas- infruntand jignirile si brutalitatile intai ale tatalui, mai apoi ale barbatului, traind permanent in iluzie, nutreste o dragoste profunda pentru Ion, despre care crede ca-i ofera tot ce-si dorea: salvarea prin iubire. De aceea, la hora, cand Ion o strange la piept pe Ana cu mai multa gingasie dar si mai prelung, privirea ei luceste de bucurie si sopteste cu dulce repros: Da-mi drumul Ionica, ... zau, da-mi drumul!... Liviu Rebreanu se dovedeste un bun cunoscator al psihologiei feminine. El ii surprinde zvarcolirile Anei in setea de dragoste, profunzimea sentimentului nutrit pentru Ion, daruindu-si fecioria celui pe care-l numea norocul ei. Dezvaluindu-i treptat universul interior, observandu-i gesturile, reactiile, infatisarea fizica in diferite imprejurari, limbajul, mai ales- plat, estompat, sugerand cenusiul existentei ei- Rebreanu cladeste treptat un profil uman insotit de halou tragic, tulburator prin profunzime si autenticitate. La individualizarea puternica a Anei contribuie si reactiile pe care le provoaca in comportamentul lui Ion ca si ipostazele contrastante in care apare. Este cunoscut faptul ca autorul romanului Ion este un maestru al contrastelor. Din scena horei chiar, prin comentariul scriitorului aflam ca lui Ion nu-i fusese draga Ana... dar avea locuri si case si vite multe. Iar in timp ce pentru George, caruia Ana ii fusese mai demult fagaduita, aceasta nu era cine stie ce frumoasa, pentru Ion, privind-o pe delnita, ea e slabuta si uratica si se intreaba Cum sa-ti fie draga?. O urmareste si se mustra: Uite pentru cine rabd ocari si sudalmi. Opusa Anei, Florica prin frumusetea si spontaneitatea ei, smulge flacaului marturisirea: In inima mea... tot tu ai ramas craiasa. Ce va deveni Ana in competitia lui Ion pentru pamant este cunoscut. Odata criza erotica trecuta, arata George Calinescu in lucrarea citata ea inceteaza de a mai insemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea,dar deosebita cu mult de a oricarei femei de la tara, nu. Drama Ion-Ana este doar drama casniciei taranesti. 24

In numele dragostei, Ana devine victima tragica a violentelor cand ale tatalui, cand ale sotului. Autorul pune in lumina, cu mult realism, conditia de inferioritate a femeii, date fiind prejudecatile de care era stapanita societatea vremii. Acestora li se adauga imprejurarea in care Ion, dominat parixist de glasul pamantului, abia in ziua nuntii avea sa inteleaga ca impreuna cu pamantul trebuie sa primeasca si pe Ana, adaos tragic la bunurile materiale in posesia carora a intrat, fata devenind din roaba tatalui sluga sotului. In acelasi moment, al nuntii, relevandu-i-se tragismul, dupa ce crezuse cu atata putere in iubirea pentru Ion, Ana va murmura indurerata: Norocul meu, norocul meu! lamentare rasculatoare aducand-o din cand in cand pe Ana in prim planul actiunii. Din desfasurarea evenimentelor se desprinde faptul ca ratiunea de a fi a Anei prin iubire incetase. Existenta i se mai justifica doar prin ceea ce observase critica literara ca i-a fost harazit femeii in societatea vremii:aducatoare de zestre, nascatoare de prunci, brate de munca. Mater dolorosa schingiuita si idiotizata, dupa cum afirma Tudor Vianu (Scriitori romani), Ana isi poarta pruncul la piept in ratacirile ei, iar in final se spanzura. Gestul disperat al Anei este consecinta pustiului ei sufletesc, dupa prabusirea suportului moral care i-a fost iubirea. Variind un precept moral stravechi, se poate intelege, in concluzie, ca, in absenta sentimentului de iubire nimic nu exista. De aici perspectiva abisului in care Ana se scufunda cu o placere grozava, ametitoare, ca si cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare. Este in moartea Anei un mod de a pedepsi o lume incremenita sufleteste in dorintele meschine de a avea indiferent pe ce cale. Aici femeia devine obiect de negociere, iar Ana nu poate suporta povara unei asemenea injosiri si se sinucide. Intruchipare a durerii nesfarsite, izvorand din vina de a fi iubit cu toata navala tineretii ei, Ana este reprezentativa pentru conditia femeii din satul romanesc, intr-un moment social-istoric bine determinat. LIMBAJUL PROZEI NARATIVE. STIL Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizeaza prin cateva trasaturi: respectul pentru adevar, de unde reiese obiectivitatea si realismul romanului; precizia termenilor, acuratetea si concizia exprimarii; sobrietatea stilului; stilul anticalofil, lipsit de imagini artistice, intrucat crezul prozatorului era ca stralucirile artistice, cel putin in opere de creatie, se fac mai totdeauna in detrimentul preciziei si al miscarii de viata (...), e mult mai usor a scrie frumos, decat a exprima exact. George Calinescu afirma ca Ion este un poem epic, (...) o capodopera de maretie linistita. Naratiunea la persoana a III-a presupune absenta interventiei subiective a naratorului. E. Lovinescu numeste stilul neutru, impersonal: metoda fara stralucire artistica, fara stil. Stilul direct alterneaza cu stilul indirect; este prezent stilul indirect liber: Isi zicea din ce in ce mai des ca, rabotind oricat, nu va ajunge niciodata sa aiba si el ceva. Va sa zica va trebui sa fie vesnic sluga pe la altii? Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant mult, mult.... Stilul se caracterizeaza prin: precizia termenilor, acuratete, concizie, sobrietate si lipsa imaginilor artistice= demonstreaza atitudinea naratorului ca anticalofil, naratorul marturisind ca stralucirile srtistice, cel putin in opere de creatie se fac mai totdeauna in detrimentul preciziei miscarii de viata, e mai usor a scrie frumos decat a exprima exact.. Este un stil al relatarii omnisciente si detasate, perspectiva narativa fiind cea heterodiegetica (narare la persoana a III-a), cu autor I extradiegetic, naratorul necorespunzand nici unui personaj si mai mult, aceasta voce auctoriala nu imixteaza deloc discursul narativ. (a imixta a se amesteca). Nu are nici un discurs retoric: M-am ferit intotdeauna sa scriu pentru tipar la persoana I afirma autorul considerand ca intruziunea eului ar diminua veridicitatea. Registrele stilistice fuzioneaza: cel auctorial impersonal, cel al taranilor dominand oralitatea regionalismele sunt putine; cel al intelectualilor de educatie bilingva. G. Calinescu constata autenticitatea limbajului regional: observarea limbajului ardelenesc e facuta cu foarte multa exactitate. Tudor Vianu observa utilizarea registrelor lexicale diverse in limbajul personajelor, in functie de conditia lor sociala: variatiile de vocabular in trecerea de la mediul rural la acela orasenesc sau la acela intelectual. In ciuda sintagmei emblematie asociate de critic caracterului impersonal, anticalofil al naratiunii stilul cenusiu si a impresiei de limbaj dur, 25

colturos, la o lectura mai atenta se observa diversitatea procedeelor artistice, utilizate nu pentru expresivitate, ci pentru plasticizarea ideilor. Personificarea, epitetul, comparatia si hiperbola se regasesc intr-o fraza oarecare: Brazda culcata il privea neputincioasa, biruita, umplandu-i inima deodata cu o mandrie de stapan. Si atunci se vazu crescand din ce in ce mai mare. Vajaiturile stranii pareau niste cantece de inchinare. INCHEIERE Aparitia lui Ion in 1920, a avut pentru noi o semnificatie cu urmari colosale.A trezit nu numai o adevarata revelatie, ci si o alta identificare a capacitatilor noastre in sensul unei incurajari a tentativelor indreptate catre creatiile literare de mare respiratie. Ion este la noi prima opera epica geniala de proportii impunatoare care a invins blestemul postum, influentand direct receptivitatea romaneasca in chiar actualitatea aparitiei sale. (Edgar Papu) Inspirat din realitatea satului transilvanean de pe la inceputul secolului, romanul Ion este dominat de figura masiva ca un bloc de granit a personajului central. Desfasurarea actiunii pe doua planuri principale: in mediul taranesc si in acela al intelectualitatii rurale reprezentate de familia invatatorului Herdelea si de aceea a preotului Belciug- prilejuieste romancierului revelarea unei lumi cu framantarile, dramele si aspiratiile specifice. (Dumitru Micu)

26