Romanul

1. Definiţie roman
Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, dezvoltând mai multe conflicte, având o
acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative şi un număr mare de personaje.
2.Tipuri de roman: tradiţional/ modern

Personaje
Roman tip,tradiţional
„caractere”, arhetipuri
PersonajeleRoman modern
sunt individualităţi
Tipul
L. parvenitului,
Rebreanu, avarului, snobului etc.
M. Sadoveanu Camil Petrescu, Mircea Eliade
Narator omniscient, omniprezent
Previzibilitate,sistemul anticipărilor Narator personaj / narator martor
Ubicuitate narativă Anularea previzibilităţii

(ubicuu:
Istorism în acelaşi timp în mai multe locuri)
Obiectivitate
Pentru mine arta- zic “artă” şi mă gândesc mereu
numai la literatură- înseamnă creaţie de oameni şi de
viaţă. Astfel arta, întocmai ca şi creaţia divină,
devine cea mai minunată taină. Creând oameni vii, cu
viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie
de misterul eternităţii. Nu frumosul, o născocire
omenească, interesează în artă, ci pulsaţia vieţii.
Când ai reuşit să închizi în cuvinte câteva clipe de
viaţă adevărată, ai realizat o operă mai preţioasă
decât toate frazele din lume. L. Rebreanu ( Jurnal I)
Nonfocalizare
(naratorul omniscient)
Unicitatea perspectivei (din punctul de vedere al Multiplicarea şi relativizarea perspectivei (din
naratorului omniscient)
Subiectivitate
Anularea istorismului
…oricine vorbeşte despre dragoste, n-ar trebui să
se îndoiască şi să evite să vorbească în numele
celorlalţi,- ba cred că niciodată n-ar trebui să
folosească persoana a treia,- pentru că
sentimentele pe care le încearcă sunt
incomunicabile, vorbele cu care sunt etichetate nu
corespund aceluiaşi conţinut, şi, chiar dacă e
vorba de acelaşi conţinut, intensitatea şi durata
sentimentului pot fi nesfârşit de felurite, căci unul
poate suferi atroce că nevasta lui prinde pe sub
masă mâna vecinului, pe când altul ia asta drept o
nuanţă fără importanţă, încât oricine iubeşte e ca
un călător, singur în speţa lui în lume, şi nu are
drept decât doar să bănuiască aceleaşi sentimente
şi la alţii, câtă vreme nu corespunde cu ei decât
prin mijloace atât de imperfecte de comunicare,
cum e cuvântul. Camil Petrescu (Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război)
Focalizare internă (narator personaj)
Focalizare externă (personaj martor)
punctul de vedere al naratorului-personaj)

Tipuri de roman (N.Manolescu Arca lui Noe)

1
 Roman Roman Roman
tradiţional modern (ionic) experimental (corintic)
(doric) (Ultima noapte de dragoste, (Întâmplări din irealitatea
(Ion de L.Rebreanu) întâia noapte de război de imediată de M.Blecher)
Camil Petrescu)
Tematica (Preponderent) socială (Preponderent) psihologică (Preponderent) ontologică
( existenţială, condiţia fiinţei
umane)
Construcţia epicul consistent epic redus dizolvarea epicului
subiectului cronologie cronologie,memorie conflict interior,
conflict exterior involuntară memorie involuntară
(preponderent) conflict interior, psihologic ontologic,
absenţa conflictului
Personajul tip (social sau/ şi moral) individualizat simbolic

Tipul de narator omniscient personaj personaj/ simbolic

Perspectiva narativă obiectivă, subiectivă, actorială,

auctorială (care aparţine actorială (care aparţine preponderent subiectivă
naratorului) personajului ce se comportă
unică ca un actor)
relativizată sau multiplă

O controversă: există interferenţe între cele două modele epice, roman tradiţional/ roman
modern?

Argumente pentru:
 Prezenţa analizei psihologice în romanul tradiţional. Ex. Ion, Pădurea spânzuraţilor
 Teme predilecte ale romanului obiectiv: moştenirea, familia, căsătoria prezente în romanul modern.
Ex.Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
 Personaj principal ( încadrat în tipologie în romanul modern: Ştefan Gheorghidiu, reprezentativ pentru
condiţia intelectualui, personaj individualizat în romanul tradiţional: Apostol Bologa)

Argumente contra:
o Perspectiva narativă diferită
o Previzibilitatea/ anularea previzibilităţii
o Interes pentru medii sociale diferite (rural, în romanul tradiţional/ urban, în romanul modern)

2
 Realismul şi naturalismul (curente literare, sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX)
Scriitori realişti: Honoré de Balzac, Charles Dickens Gustave Flaubert, Stendhal
Scriitori naturalişti: Guy de Maupassant Une vie (1883) Émile Zola Germinal (1885).
Încadrarea unei opere literare în realism
Argumente Ce urmărim în text?
obiectivitate, impersonalitate • narator omniscient,
„Artistul trebuie să • relatare la persoana a III-a Exemple
procedeze în aşa fel încât • perspectivă narativă obiectivă din text
posteritatea să creadă că nu a • nonfocalizare
trăit niciodată” (Flaubert) • stil sobru şi impersonal
reprezentarea veridică a realităţii, veridicitatea detaliilor Exemple
verosimilul
pentru a crea iluzia realităţii din text
(realul posibil)
descrierea unui loc sau caracterizarea unui personaj Exemple
lipsa de idealizare folosind detalii semnificative redate în mod din text
veridic,termeni din sfera urâtului, a grotescului
-caracterul moralizator al operei Exemple
atitudinea critică faţă de
-prezentarea claselor sociale defavorizate din text
societate
Personajul este reprezentativ pentru o clasă socială şi este Exemple
personaj tipologic
caracterizat în funcţie de relaţia cu mediul social în care din text
trăieşte
aspectul monografic al operei (descrierea unor locuri, a Exemple
valoarea documentară a
unor obiceiuri sau a unor mentalităţi reprezentative pentru din text
operei
un anumit moment istoric)
G. Courbet, Les Cribleuses de blé, 1855 Tablou reprezentativ pentru curentul realist prin:

-lipsa de idealizare
-verosimil
-personaje reprezentative pentru o
categorie socială
-critică socială (sărăcia, munca grea)

Încadrarea unei opere literare în naturalism

Prezentarea Scene de violenţă (crimă, viol, bătăi); folosirea termenilor colocviali, Exemple
aspectelor crude ale populari sau argotici pentru a descrie scenele respective din text
realităţii
Explicarea comportamentului agresiv al personajelor prin ereditate şi Exemple
Ereditate şi instinct nevoi instinctuale, aplicarea în literatură a metodelor experimentale din din text
ştiinţe (descrierea unor cazuri din psihiatrie)
Liviu Rebreanu Ion (1920)

3
 (roman tradiţional, obiectiv, realist)

1. Romanul tradiţional, obiectiv: narator omniscient, unicitatea perspectivei, preferinţa pentru personaje tipologice,
istorism, previzibilitate. Criticul literar E.Lovinescu evidenţiază obiectivitatea şi realismul romanului, afirmând „ Ion
e cea mai puternică creaţiune obiectivă a literaturii române”, autorul foloseşte „formula marilor creaţii epice, formula
romanului realist”

2. Roman realist: obiectivitate, verosimil, caracterul monografic al operei, personaje tipologice

3. Realitate şi ficţiune
a) Definirea termenilor
Ficţiunea este calitatea specifică operei artistice de a prezenta fapte, personaje sau trăiri inventate,imaginate,
având ca scop crearea emoţiei artistice.
Realitatea nu poate fi reprezentată cu exactitate în opera literară pentru că intervine un proces de selectare,
interpretare şi imaginare a realităţii. În discursul critic, termenul de realitate este înlocuit cu alte concepte: verosimil,
mimesis.
Verosimilul înseamnă caracterul plauzibil al operei artistice, realul posibil. În antichitate, verosimilul desemna
diferenţa dintre artă şi istorie: „Datoria poetului nu este să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând
să se întâmple în marginile verosimilului şi ale necesarului” (Aristotel, Poetica). Mimesis este un termen de origine
greacă care desemnează principiul estetic potrivit căruia opera de artă este o imitaţie a realităţii. Curente mimetice sunt
clasicismul (prin personaje tipologice), realismul şi naturalismul. (prin determinările istorice, sociale, ereditare)
b)Geneza romanului. Sursa de inspiraţie a romanului este reprezentată de o serie de evenimente reale,
relatate de L. Rebreanu Mărturisiri (1932), care sunt transfigurate artistic în romanul „Ion”
1. Scena simbol: „Sărutarea pământului”. „Ion îşi trage originea dintr-o scenă pe care am văzut-o acum vreo
trei decenii. Era o zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Ieşisem cu o puşcă la porumbei sălbatici.
Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un ţăran, îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea...Deodată
s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică. Scena m-a uimit şi mi s-a întipărit în minte, dar fără un
scop deosebit, ci numai ca o simplă observaţie. (...) Scena aceasta s-a petrecut pe hotarul satului Prislop, pe lângă
Năsăud, unde stăteau părinţii mei de vreo zece ani şi unde tatăl meu era învăţător”
2.Povestea Rodovicăi: „La vreo săptămână (...) iată un alt eveniment în satul nostru: un ţăran văduv, dintre cei
mai bogaţi, şi-a bătut unica fiică într-un hal îngrozitor. (...) Pe fată o chema Rodovica. Biata Rodivica de altfel mânca
destul de des bătaie în ultimul timp, fiindcă i se întâmplase să greşească şi să rămână însărcinată. (...) Afară de greşeala
fetei, trebuia să se încuscrească, el, fruntaş, cu pleava satului şi să dea o zestre bună unui prăpădit de flăcău care nu
iubea pământul şi nici nu ştia să-l muncească cum se cuvine.
3.Discuţia cu Ion Pop al Glanetaşului: „Tot, în zilele acelea, am stat de vorbă, cu un flăcău din vecini, harnic,
muncitor şi foarte sărac. Îl chema Ion Pop al Glanetaşului. Mi se plângea flăcăul de diversele-i necazuri a căror pricină
mare, grozavă, unică, el o vedea în faptul că n-are pământ ( Pronunţa de altfel cuvântul pământ cu atâta sete, cu atâta
lăcomie şi pasiune, parcă ar fi fost vorba despre o fiinţă vie şi adorată. „()
Romanul conţine sinteza celor trei elemente reale: „Uite un schelet de roman! Mi-am zis atunci. Şi în zilele
următoare, obsedat mereu de gândul romanului, mi-am făcut un caiet în care am notat subiectul pe câteva pagini,
dezvoltând unele părţi. Pe copertă am scris un titlul: Zestrea”

4
 c) Caracterul monografic al operei. (Monografia este un studiu ştiinţific amplu asupra unui subiect, tratat
detaliat şi multilateral)
Monografia satului ardelean se referă la prezentarea relaţiilor socio-economice (funcţionarea instituţiilor:
şcoală, biserică, administraţia locală, judecătorie), prezentarea etnografică a satului: tradiţii legate de momente
importante din viaţa omului (nunta, botezul, înmormântarea), obiceiuri (descrierea horei, jocul Someşana din ţinutul
Năsăudului,sărbători cu ocazia strânsului recoltei): „Nunta ţinu trei zile, după obicei...Sâmbătă porni tot alaiul, în căruţe,
la notar, în Jidoviţa. În frunte călăreţii pocneau mereu din pistoale, pe când în căruţa întâi lăutarii îşi frângeau degetele
cântând şi totuşi nu se auzea decât grohăitul gordunei. Apoi venea o căruţă cu mirii şi cu druştele, apoi o brişcă cu naşii
având pe obraji gravitatea cerută de împrejurări; apoi altă căruţă cu părinţii mirilor şi câteva fete mai spălate, în mijlocul
cărora Zenobia era cea mai zgomotoasă, apoi altele încărcate cu flăcăi şi fete ce chiuiau şi se zbenguiau”.
E.Lovinescu sublinia importanţa acestui plan monografic‹‹ Obiectul de studiu al lui „Ion” este viaţa socială a
Ardealului care,deşi închisă în celula unui sat este zugrăvită în întreaga stratificaţie ››.
Satul transilvănean din roman este surprins dintr-o perspectivă dublă: cea naţionalistă (obţinerea dreptului de a
folosi limba româna ca limbă a administraţiei locale, efortul de a construi o biserică ortodoxă în sat) şi cea atemporală,
universul rural fiind ilustrat prin tradiţii, datini ce aparţin unei culturi străvechi.
d) Circularitatea romanului şi simetria compoziţională
Romanul se începe şi se termină cu descrierea drumului, simbol al intrării şi al ieşirii din universul ficţional:
„Înseşi acţiunile principale la sfârşit trebuiau să se unească, să se rotunjească, să ofere imaginea unei lumi unde
începutul se confundă cu sfârşitul... Cititorul care s-a dus în satul Pripas pe şoseaua laterală, trecând peste Someş şi prin
Jidoviţa, se întoarce la sfârşit pe acelaşi drum înapoi, până ce iese din lumea ficţiunii şi reintră în lumea lui reală. Lumea
romanului rămâne astfel în sufletul cititorului ca o amintire vie, care apoi se amestecă cu propriile amintiri din viaţa-i
proprie. (L.Rebreanu „Amalgam”, 1943).
Simetria se realizează prin reluarea cu valoare simbolică a începutului, ca final al romanului, pentru a
circumscrie structura circulară a textului.
Construcţia celor două părţi epice distincte: „Glasul pământului”, „Glasul iubirii” are la bază tehnica simetriilor
compoziţionale,spre exemplu capitolul „Începutul” are drept corespondent capitolul final „Sfârşitul”. Liviu Rebreanu
dezvoltă în Jurnal concepţia circulară a romanului, afirmând:” Un capitol trebuie să fie o grupare firească, rotundă, ca
un act într-o piesă de teatru […] De aici a rezultat împărţirea fiecărui capitol în mici diviziuni care cuprind câte o
scenă… Toate acestea apoi au trebuit înnodate în anume fel, ca să se poată întoarce în cuprinsul acţiunilor principale,
care şi ele, la sfârşit trebuiau să se unească, că se rotunjească, să ofere imaginea unei lumi unde începutul se confundă
cu sfârşitul”.
e) Scene cu rol anticipator: hora
În această scenă se conturează relaţiile între membrii comunităţii rurale: de adversitate socială şi economică:
Ion/ Vasile Baciu, de rivalitate în dragoste: Ion/ George
f) Lipsa de idealizare: „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care e răstignit un
Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare. Suflă o adiere uşoară, şi Hristos îşi
tremură lemnul mâncat de carii şi înnegrite vremuri.”

5
4. Temele romanului

-Condiţia ţăranului: Ion

-Tema socială -Condiţia intelectualului român din mediul rural în Imperiul austro-ungar:
Titu Herdelea
L.Rebreanu insistă asupra tematicii sociale a romanului său,
considerând că literatura trebuie să surprindă condiţia ţăranului:„literatura
trebuie să se întoarcă în primul rând spre figura ţăranului român, căci doar
astfel creatorii români, păstrând contactul spiritual cu ţăranul român, vor
produce opere universale preţioase şi vor servi, în acelaşi timp, destinului
neamului” (Amalgam). În plus, romancierul consideră că problema
pământului este definitorie pentru situaţia socială a ţăranului„problema
pământului mi-a apărut atunci ca însăşi problema vieţii româneşti. Romanul
Ion va trebui să simbolizeze dorinţa organică a ţăranului român pentru
pământul în care s-a născut” (Jurnal)

Familia învăţătorului Herdelea

Familia lui Ion

Condiţia femeii: importanţa zestrei

Căsătoria
Naşterea
-Tema familiei
Familia, datorită aspiraţiilor diferite ale membrilor care o compun este
scindată, lipsită de unitate

În opinia criticului G.Călinescu, viaţa de familie din romanul „Ion” se

întemeiază pe interese economice„În societatea ţărănească, femeia
reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii. Odată
criza erotică trecută, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate.
Soarta Anei e rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei,nu”

căsătorii de conjunctură, motivate de interese economice (condiţia femeii)

-Tema iubirii ≠
iubiri nelegitime, pasionale: Titu-Roza Lang, Ion-Florica,

Sfârşitul tragic al personajului

6
5. Acţiunea

-romanul are două fire epice centrate pe cele două personaje Ion Pop al Glanetaşului

Titu Herdelea

-momentele subiectului

• Expoziţiunea: drumul şi descrierea satului

• Intriga: dorinţa lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a obţine pământurile lui Vasile Baciu

• Desfăşurarea acţiunii: totalitatea acţiunilor generate de intrigă

• Punctul culminant: uciderea lui Ion

• Deznodământul: închiderea lui George, sfinţirea bisericii, descrierea drumului

6. Relaţii temporale şi spaţiale

• Spaţiul geografic este verosimil, înscris în coordonate reale: Someş, Cluj, el conţine însă şi câteva
elemente ficţionale. Astfel, satul Pripas are ca modelul real satul Prislop, fiind marcat prin toponime
sugestive: Râpele-Dracului, Cişmeau-Mortului şi simboluri care anticipează destinul tragic al
personajelor: crucea „strâmbă” pe care e răstignit un „Hrsitos de tinichea ruginită”

• Timpul este versosimil, obiectiv: primul deceniu al secolului al XIX-lea

• În roman, apare şi prezentul etern prin care se defineşte existenţa satului românesc şi condiţia umană:
„Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă
[…].Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş şi pe urmă se pierde în
şoseaua cea mare şi fără de început.”

• Naraţiunea este cronologică, în fiecare plan narativ este folosită tehnica înlănţuirii

• Cele două fire epice sunt paralele, fiind folosită tehnica contrapunctului, episoadele nu surprind acţiuni
simultane ale personajelor, în schimb dezvoltă aceeaşi temă în medii şi momente diferite, marcând
semnificaţia comună a secvenţelor epice: spre exemplu nunta lui Ion şi nunta Laurei (Termenul de
contrapunct este preluat din limbajul muzical şi reprezintă o tehnică în compoziția muzicală, constând
în suprapunerea a două sau mai multe linii melodice de sine stătătoare, având fiecare un înțeles propriu,
dar formând laolaltă un tot organic)

7. Conflicte

• Conflicte exterioare: Ion-Vasile Baciu, Herdelea-Belciug

o Conflict moral: încălcarea normelor etice ale comunităţii: probozirea (probozirea înseamnă
dojenire) în biserică, închisoarea, moartea
o Conflict erotic ( triunghiul conjugal: Ion, Florica, George)
o Conflict social: satul este stratificat economic: ţăranii săraci, Ion ≠ ţărani bogaţi, Vasile Baciu
• Conflict interior: iubirea pentru Florica şi dorinţa de a avea pământ: „ Ion se gândi deodată:
7
 - Adică ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de pocitania asta? Dat tot atât de
repede îi veniră în minte pământurile şi adaogă în sine cu dispreţ: - Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!...
Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?”.
Referindu-se la conflictul interior al personajului, criticul L. Raicu urmăreşte condiţia tragică a
personajului „Va trăi fără dragoste şi ce fel de viaţă va fi aceasta, decât întunecată, rece şi neomenească? Dar şi
ce fel de dragoste va fi aceea petrecută în umilinţă, terorizată zi cu zi de griji, de ruşine şi de nedreptate? El are
nevoie de pământ ca să trăiască, dar pământul îl împiedică să trăiască omeneşte, cu patimă şi cu bucurie”

E.Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane sesizează scindarea care are loc în interiorul
personajului, antiteza dintre vocile interioare, denumite metaforic de autor „glasul pământului”, „glasul
iubirii”: „În sufletul lui Ion există o luptă între glasul pământului şi glasul iubirii, dar forţele sunt inegale şi nu
domină decât succesiv. Prezentă de la început, dragostea pentru Florica stăvileşte puţin şi în dezbateri sumare
marea lui pasiune pentru pământ, şi nu se afirmă, năprasnică, decât atunci când i s-a potolit setea de pământ.
Sufletul său este în realitate unitar: simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu frenezie.”

8. Personaje

Ion:

• personaj principal eponim (numele său constituie titlul romanului);

• personaj realist, tipologic;

• personaj complex, dilematic (are de ales între iubirea faţă de Florica şi dorinţa de a obţine
pământ), trăiri sale sunt contradictorii;

• portret fizic conturat prin câteva detalii semnificative:”zâmbet aprins”, „privire poruncitoare şi
lacomă”

• portretul moral reiese din acţiunile sale. Pentru a obţine pământul, Ion apelează la o formă de
constrângere, la o coerciţie de natură morală (coerciţie= măsură de constrângere aplicată cuiva
pentru a-l face să-și îndeplinească o obligație).

Criticul E.Lovinescu consideră că personajul este caracterizat în primul rând de

instinctul de posesie: „expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune
inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă
imensă:nimic nu-i rezistă…”

G.Călinescu scoate în evidenţa imoralitatea personajului: „viclenia instinctuală,

caracteristică oricărei fiinţe reduse, i-a determinat acţiunile (…) În planul creaţiei, Ion este o
brută.A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă
cu pământ”, „Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o
ingratuitate calmă..Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricărei fiinţe reduse.”

În schimb, criticul N.Manolescu consideră că semnificaţia personajului nu poate fi

redusă la condiţia sa morală, Ion este o „brută ingenuă, care trăieşte în preistoria moralei,
într-un paradis foarte crud.”

• Ion este sancţionat în final pentru încălcarea normelor comunităţii, în scena morţii sale apărând
regretul tardiv al personajului, precum şi sentimentul regresiei sale la o condiţie animalică „mor
ca un câine”.

8
 • portretul psihologic al personajului: are un complex de inferioritate în faţa lui Vasile Baciu şi
faţă de toţi cei care aveau pământ:” Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi”, are o stare de frustrare
pentru că este sărac şi manifestă resentimente faţă de tatăl său care a risipit zestrea Zenobiei.

• mijloace de caracterizare:caracterizare directă, indirect, portret fizic, moral, psihologic,

monolog interior, interogaţii retorice, stil indirect, indirect-liber, introspecţia (analiza stărilor de
conştiinţă), notarea reacţiilor psihologice şi fiziologice, a senzaţiilor în scena sărutării
pământului

• relativizarea perspectivelor asupra personajului:

o opinia doamnei Herdelea „În orice caz Ion e băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e
săritor, e isteţ. Omul mai greşeşte, că doar de-aceea-i om.”,

o opinia preotului Belciug, care-l consideră „un stricat şi un bătăuş ş-un om de nimic”
pentru ca apoi să încerce să-l împace cu Vasile Baciu pentru că e „sârguitor si isteţ, deşi
n-are avere, şi poate să fie un ginere mai de treabă ca mulţi alţii”

o punctul de vedere al satului:”Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu

respect şi aruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care voiau săi arate prietenia şi
admiraţia”, ”Tot satul cinstea şi mai mult pe Ion şi-l compătimea de când s-a aflat ce-a
păţit la judecătorie”,

o pentru Vasile Baciu,Ion este un ”golan”,”tâlhar” şi „hoţ”

• Ion este un personaj reprezentativ pentru comunitatea rurală prin:

încărcătura semantică a numelui (numele care defineşte personajul)

identitatea asumată de Ion din adolescenţă, el părăseşte şcoala, dorind să fie ţăran

valoarea absolută pentru el este pământul „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil…pământul i-a fost mai drag ca o
mamă”). Criticul literar Pompiliu Constantinescu subliniază caracterul reprezentativ al personajului, romanul „Ion” fiind
„epopeea ţăranului român”, în timp ce Pompilu Macea respinge încadrarea personajului într-o tipologie.

Ana şi Florica

- sunt personaje complementare, aflate în antiteză la nivelul portretului fizic şi al statutului social

- sunt construite în relaţie cu Ion

-Ana este „o tragică victimă” în opinia criticului E.Lovinescu

9.Stilul romanului este sobru, neutru, impersonal, sunt prezente diverse registre lexicale în limbajul
personajelor în funcţie de condiţia lor socială, spre exemplu, registrul popular şi colocvial în discursul ţăranilor, registrul
cult în discursul intelectualilor, al avocaţilor. În pasajele descriptive apar numeroase figuri de stil şi imagini artistice,
pământul fiind umaizat şi hiperbolizat: „Brazda culcată îl privea neputincioasă, biruită, umplându-i inima deodată cu o
mândrie de stăpân. Şi atunci se văzu crescând din ce în ce mai mare.”
Opinii critice
9
 L. Rebreanu într-un interviu, publicat în Adevărul literar şi artistic, 1926

Adevărul e că „Ion” corespunde nu numai tendinţelor firii mele, dar şi poporului românesc, păstor şi azi plugar,
adică în marea lui majoritate legat de pământ, acest izvor dumnezeiesc al tuturor civilizaţiilor .

Şerban Cioculescu În marginea operei lui Liviu Rebreanu

„Ion” nu este numai ceea ce se ştie, o capodoperă a genului, şi primul roman românesc într-adevăr desăvârşit:
este tezaurul unei experienţe în care se oglindesc o provincie şi un popor.Aici trebuie căutat ţăranul nostru, cel ardelean
în particular, dar, prin extindere, ţăranul român mai în genere. Apoi, fără să piardă nimic din viabilitatea sa, tipul
universal al ţăranului de pretutindeni. Puternic individualizat, Ion al Glanetaşului din Armadia trăieşte o viaţă proprie,
de o intensitate fără precedent încă în romanul românesc, dar se vădeşte, prin sentimentul său de aprigă iubire posesivă a
pământului, valabil universal. El începe a se diferenţia, îmbogăţindu-şi valenţele sufleteşti prin fatalitatea amorului care
îl duce somnambulic spre moarte, sub loviturile de sapă ale rivalului său George al lui Vasile Baciu. Prin această
dualitate morală, hărţuit între două fatalităţi, una tipică, alta individuală, Ion al Glanetaşului este o înfăţişare evoluată a
ţăranului, care îşi găsise în literatura noastră epică precedentă o imagine fracţionară. Pe de o parte, găsim în Ion prima
înfăţişare completă a satului românesc, cu toate categoriile sociale, prezentate fără nicio tendinţă.Liviu Rebreanu a dat în
„Ion” o sinteză a vieţii noastre rurale. Peste bogăţia materialului sufletesc care este o cucerire de fond în istoria
romanului nostru, aflăm aici o biruinţă tehnică de prim ordin: Ion este cea dintâi orchestrare polifonică a romanului
românesc. Ceea ce nu a reuşit Duiliu Zamfirescu într-un ciclu de romane, produse la interval de douăzeci de ani, ca să
nu mai pomenim de ceilalţi uvrieri ai geniului, a izbutit autorul lui Ion, relevând criza romanului românesc. Va trebui
scrisă istoria dibuielilor de cinci sau şase decenii, consumate fără progres simţitor, care au dus la biruinţă, prin ivirea
fericită a lui Liviu Rebreanu

E.Lovinescu Istoria literaturii române contemporane

„Ion” reprezintă o revoluţie şi faţă de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă şi faţă de eticismul
ardelean constituind, o dată istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. (…) Obiectul
de studiu al lui Ion este viaţa socială a Ardealului care, deşi închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei
stratificaţie de la simplul vagabond până la candidatul de deputat şi la mediul administraţiei ungureşti cu o faună bogată
în exemplare variate.

G.Călinescu Istoria literaturii române de la origini până în prezent

Ion nu e inteligent şi prin urmare nici ambiţios. Ar fi putut să se smulgă din locul naşterii sale, să facă o carieră
orăşenească. El vrea însă pământ. Dorinţa lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură, poate mai puternică decât a altora, dar
la fel cu a tuturor. Orice ţăran voieşte zestre în pământ şi vite, o însurătoare dezinteresată fiind o adevărată înstrăinare de
la legile de conservare ale familiei rurale. Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion.Desfăşurarea romanului poate să dea
impresia că în atingerea scopului său Ion pune multă inteligenţă. El seduce pe Ana, aşteaptă ca această să ajungă prin
graviditate de râsul satului şi sileşte pe tată să vină să se tocmească în privinţa zestrei. Ion nu este decât o brută, căreia
şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune. Ideea de a seduce porneşte dintr-o vorbă nevinovată aruncată de Titu Herdelea.
Flăcăul e un animal plin de candoare, egoist, am zice lipsit de scrupule, dacă n-ar fi străin cu ingenuitate de orice
noţiune de scrupul. Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi, dovedind o ingratutitate calmă,
lilială. Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.

10
 N.Manolescu Istoria critică a literaturii române

Niciodată înainte de Rebreanu n-au existat la noi romane care să ilustreze într-un grad atât de înalt tipul doric al
genului. În acest sens, autorul lui „Ion” poate fi considerat creatorul romanului nostru realist şi obiectiv în deplinătatea
lui. Nici unul dintre înaintaşii săi nu a fost capabil de atâta abstragere. La Slavici există permanent o „voce” a obştei
care apreciază evenimentele, identificabilă uneori cu vocea unor personaje, cum ar fi, în Moara cu noroc, soacra lui
Ghiţă. Agârbiceanu, mai puţin artist, recurge frecvent la comentariul auctorial ( vocea din off, cum poate fi numită), ca
să judece, chiar şi în Arhanghelii, romanul său cel mai obiectiv. La Rebreanu, cruzimea observaţiei nu devine
caricaturală, lipsind moralismul. Înainte de Marin Preda, nimeni n-a înfăţişat în romanul nostru cu mai rece obiectivitate
pe ţărani.

Ov. S.Crohmălniceanu Concepţia naturalistă a romanului

„Drama lui Ion este, într-o măsură, tipică pentru o categorie de ţărani şi în linii ei mari capabilă să oglindească
un proces real din viaţa satului: închiaburirea şi dezumanizarea legată de desăvârşirea ei. Rebreanu alunecă însă în
naturalism, atribuindu-i lui Ion un soi de patimă înnăscută pentru pământ şi nereuşind să arate cu destulă forţă cum
această patimă e rezultatul condiţiilor sociale de viaţă ale ţăranului.” Iubirea pământului-se stabileşte în schiţa biografică
a lui Ion – l-a stăpânit de mic copil. Băiatul părăsind liceul – se precizează mai departe – pentru că-i era mai drag „să
păzească vacile pe câmpul pleşuv, să ţie coarnele plugului, să cosească, să fie veşnic însoţit cu pământul. În felul acesta,
patima pentru pământ devine ceva înnăscut, o determinantă psihică atavică a ţăranului. (atavic=sălbatic, primitiv)

Pompiliu Marcea Umanizarea lui Ion

A-l transforma pe Ion în etalonul unei colectivităţi umane, ca ţărănimea, de pildă, constituie aceeaşi eroare, ca
de pildă, a-l considera pe Raskolnikov, cu delirul său criminalistic, exponent să zicem al intelectualităţii (eroul era
student). Fiecare personaj veritabil fiind un exponent, este mai ales, şi în primul rând, o individualitate. Ion este o
puternică individualitate şi orice excese critice privitoare la tipicitatea omului sunt de la început vulnerabile. Nu
pământul în sine îl interesa pe Ion, ci faptul că prin el îşi va atinge scopul de a intra în rândul oamenilor de vază. (…)
Odată eliberat de lupta dusă în vederea atingerii scopului, eroul revine la fondul iniţial, ispitit de „glasul iubirii”. El,
nualtcineva, exprimă următoarele:”Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău!”. Obsedat numai
de”glasul pământului”, Ion ar fi devenit unilateral, satanic, un monstru. „Glasul iubirii” nu-l „înnobilează” la modul
tezist, cum s-ar putea crede, ci îl completează. (…) Umanizarea lui Ion prin iubire nu este, de asemenea, forţată,
nepregătită. Judecând după persistenţa sentimentului pentru Florica, Ion este un îndrăgostit profund, fiind capabil de
contemplaţie gratuită, nealterată de elemente exterioare, cum ar fi averea. Aproape avem convingerea că odiseea
obţinerii pământului este un fapt trecător, permanentă fiind statornicia sentimentelor faţă de Florica, fata săracă, dar
frumoasă. Simţim parcă la Ion sentimentul culpabilităţii pentru o aspiraţie infracţională, setea de pământ.

11
12