GENUL

EPIC

CONCEPTELE OPERATIONALE ALE GENULUI

EPIC
1. TRASEU DIEGETIC = diegeza = actiunea povestita
2. INSTANTELE COMUNICARII NARATIVE: autor, narator, personaje, cittior
3. AUTOR:
Concret
Abstract (ca produs al operei)
4. CITITOR:
Concret
Abstract (categoria de cititori careia i se adreseaza opera)
5. NARATORUL:
vocea autorului in opera epica
narator martor (persoana intai)
narator omniscient si obiectiv (persoana a treia)
narator personaj, subiectiv (persoana intai)
narator extradiegetic = omniscient = demiurgic
narator intradiegetic = si personaj, daca vorbeste despre el insusi, atunci este si
narator autodiegetic
6. PERSPECTIVA NARATIVA = punctul de vedere din care se povesteste
Obiectiva
Subiectiva
7. SUBIECTUL OPEREI LITERARE = actiunea
8. MOMENTELE SUBIECTULUI:
Expozitiunea (locul, timpul si personajele)
Intriga (faptul care declanseaza actiunea)
Desfasurarea actiunii
Punctul culminant
Deznodamantul (rezolvarea conflictului care a debutat in intriga)
9. ORDINEA NARARII:
Cronologica
Afectiva
10. TIMP + SPATIU = CRONOTOP (se prezinta cu ajutorul indicilor spatio-temporali)
11. FINALUL:
Nu este intotdeauna suprapus deznodamantului
Se opune incipitului (intr-o opera clasica ele sunt simetrice)
12. DEZNODAMANTUL:
Previzibil
Imprevizibil
Absurd
Tragic
13. SECVENTA NARATIVA = cea mai mica unitate logica a actiunii
14. MODALITATI/ TEHNICI NARATIVE:
Povestirea = narare detaliata
Rezumatul = narare succinta

Scena = dramatizarea secventei narative (predomina dialogul literar)

Inlantuirea = povestirea cronologica (tehnica traditionala)
Alternanta = alternarea planurilor narative (tehnica moderna)
Povestirea in rama = povestirea in povestire (naratorul povesteste despre un
personaj care, la randul lui, povesteste ceva, devenind el insusi narator)
Elipsa = decuparea unei parti din firul narativ
Retrospectia = intoarcerea in timp
15. CONFLICTUL = reprezinta ciocnirea dintre:
Doua personaje
Personaj si societate (curentul realist)
Personaj si destin (curentul clasic)
Psihologic (modern) = in psihologia personajului intre doua idei, doua sentimente,
doua conceptii
16. TITLUL = un element de compozitie
O cheie de lectura
Ne ajuta sa patrundem in lumea operei literare
17. TEMA LITERARA = aspectul general de realitate reflectat intr-o opera literara:
iubirea, natura, timpul, istoria etc.
18. MOTIVUL LITERAR = ipostaza concreta a temei: trecerea ireversibila a timpului,
prezentul etern, ciclicitatea timpului (motive subordonate temei timpului)
19. MODURI DE EXPUNERE:
Naratiunea (specifica genului epic)
Descrierea literara (specifica genului liric): tablou (peisagistica), de interior,
portretistica
Dialogul literar (specific genului dramatic): prezinta relatiile dintre personaje,
actiunea sub forma de scena, caracterizeaza personajele
Monologul literar
20. RAPORTUL GEN SPECIE = specia se subordoneaza genului
Specia epica in versuri: balada (nascocire a literaturii populare), fabula, epopeea
Specia epica in proza: schita (moment), povestirea, basmul (creatii populare),
nuvela, romanul
21. STIL:
Direct (vorbire directa)
Indirect (vorbire indirecta): El spune ca... (prin verbere de zicere, dicendi)
Indirect liber (redarea gandurilor sau a cuvintelor unui personaj, fara verbul de
zicere): N-ar mai fi venit, dar era curios sa... (modern, presupune narator
omniscient)
22. PERSONAJUL LITERAR = persoana imaginara care ia parte la actiunea operei
literare. Ronald Barthes: Personajul este o fiinta de hartie.
Dupa locul ocupat: principal = protagonist (sau antagonist), episodic, secundar,
figurant
Personaje individuale si colective
Personaje plate = schematice si rotunde = dezvoltate (E. M. Forster)
Personajul absent (concept modern): Nechifor Lipan
Raisonneur = personajul care are pareri despre ceilalti, despre actiune, are ratiune
Alter ego = alt eu, personaj caruia naratorul i-a imprumutat trasaturi

Specifice numai basmului: raufacatorul, donatorul (furnizorul), fata de imparat si

tatal ei, eroul, falsul erou (impostor), trimitatorul (cel care il trimite pe erou sa faca
diferite munci), auxiliul
Dupa curentul literar pe care il ilustreaza:
Personajul clasic: o singura trasatura bine conturata (tipul avarului = tip uman), nu
se schimba, e un tip universal (nu e caracteristic unei anumite epoci si nici nu e
vazut in relatie cu societatea), aristocrat
Personajul realist: o trasatura bine conturata, alaturi de care are si alte trasaturi,
personaj tipic in imprejurari tipice, e complex, poate fi suferi schimbari, e vazut in
relatie cu societatea si ca produs al societatii, este verosimil
Personajul romantic: exceptional = iesit din comun in bine sau in rau, evolueaza in
imprejurari de exceptie, in orice mediu social (omul de geniu, eroul, artistul,
demonul, tiranul, damnatul, proscrisul)
Personajul modern: imprevizibil, atipic, definit, mai ales, prin conflicte interioare
23. MODALITATI DE CARACTERIZARE:
Directa: trasatura este specificata clar de catre personajul insusi = autoportret, de
catre narator, de catre alte personaje
Indirecta: trasatura se deduce din fapte, replici, decizii, relatia cu alte personaje,
vestimentatie, nume, mediu etc.
24. VIZIUNEA DESPRE LUME A AUTORULUI/ A PERSONAJELOR = punctul de
vedere/ filosofia de viata/ scara de valori a autorului/ a personajelor, asa cum se
deduce din opera literara

CURENTE LITERARE
1. CLASICISMUL:
Antichitate/ secolele XVII XVIII
Curent rationalist (ratiunea = cea mai buna parte a omului)
Fiinta umana ca valoare suprema (viziune antropocentrista)
Ordine si rigoare
Arta trebuie sa aiba un sens moral si estetic (vechii greci credeau ca Binele, Frumosul
si Adevarul sunt inseparabile)
Sobrietate si neamestecul genurilor
Supunerea la reguli
2. ROMANTISMUL:
Secolul XIX
Cultul sensibilitatii si al fanteziei creatoare
Expasiunea eului individual (subiectivitate)
Nemultumirea fata de prezent si evaziunea in trecut, istorie, vis, lumi fantastice, natura
Interesul pentru folclor
Libertate totala de creatie
Personajul provin din toate mediile sociale, erou de exceptie, imprejurari de exceptie
Predilectia pentru obscuritate, mit, simbol
3. UMANISMUL:
In sens larg: iubire fata de oameni
In sens restrans: interes fata de valorile Antichitatii
Orientare culturala aparuta in Renastere
Renasterea (secolele XIV XVI) apare dupa Evul Mediu si se caracterizeaza prin
respingerea dogmatismului religios medieval, cultul omului (considerat o faptura
libera, demna si perfectibila)
Rationalism
Interesul pentru dezvoltarea in toate domeniile, enciclopedica
4. ILUMINISMUL:
Curent rationalist ce combate ideologia medievala
Promoveaza dreptul oamenilor de a progresa prin cultura
Caracter laic si anticlerical
Curent ideologic si cultural (nu literar)
In cultura romana, este ilustrat prin Scoala Ardeleana
4. REALISMUL:
Reprezentarea veridica a realitatii (secolul XIX)
Obiectivitatea scriitorului
Personaje tipice in imprejurari tipice
Detaliere
Preocuparea pentru social

Absenta idealizarii
Critica societatii
Stilul sobru si impersonal

BASMUL CULT
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga
Basmul este o specie a genului epic in proza care ia nastere in literatura populara si
exprima aspiratia omului simplu catre o lume ideala, fabuloasa. Tema literara cultivata in
basme este conflictul dintre bine si rau, incheiat cu victoria binelui. Basmul prezinta
intamplari neobisnuite sustinute de personaje supranaturale, categoria estetica specifica fiind
fabulosul. De altfel, denumirea speciei provine din cuvantul slav basni cu sensul de
nascocire. Basmele au luat fiinta din mituri sau din lumea visului, conform unor specialisti.
Basmul cult prezinta viziunea originala a unui scriitor, comunicata in structura tipica
acestei specii. Basmul cult Povestea lui Harap-Alb este publicat in revista junimista
Convorbiri literare in august 1877 si dezvolta tema unui bildungsroman, maturizarea
eroului in confruntarea cu raul. Aceasta capodopera a lui Ion Creanga a fost interpretata diferit
in critica literara: Calinescu argumenteaza realismul acestui basm, deoarece fabulosul este
plasat in lumea taraneasca; Vasile Lovinescu interpreteaza basmul lui Creanga in cheie mitica
si simbolica, demonstrand ca este povestea unei initieri care se desfasoara sub indrumarea
unor mentori.
Opera se caracterizeaza prin stereotipia narativa specifica basmelor. Incipitul Amu
cica era odata delimiteaza realul de fabulos, face intrarea intr-un timp mitic si pretinde ca a
preluat intamplarea din memoria colectiva. Episoadele narative sunt inlantuite intr-o
compozitie dinamica ce parcurge situatiile sablon specifice basmelor: echilibrul initial un
crai avea trei feciori; tulburarea echilibrului initial printr-o lipsa Imparatul Verde nu avea
urmasi pe linie barbateasca; recuperarea echilibrului initial de catre erou mezinul craiului
pleaca spre imparatia unchiului sau, este supus probelor de catre Span si se maturizeaza sub
indrumarea mentorilor; victoria eroului asupra fortelor raului, recunoasterea si rasplatirea
eroului mezinul craiului isi recapata identitatea, iar Spanul este omorat de catre calul
nazdravan.
In comparatie cu basmul popular, opera lui Creanga complica firul narativ prin
motivul probei in proba: a treia proba contine alte sase. Eroul trebuie sa aduca salatile din
gradina ursului, sa vaneze cerbul solomonit si sa o peteasca pe fata Imparatului Rosu. Acesta
din urma il supune pe erou la alte sase probe: ospatul pantagruelic, proba focului somnul in
casa de arama incinsa, proba rabdarii si a indemanarii alegerea macului de nisip, proba
vigilentei pazirea fetei de imparat, deosebirea esentei de aparenta ghicirea fetei de
imparat, aducerea obiectelor magice smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta.
Deznodamantul fericit este specific basmelor prin triumful binelui. Spanul impostor
este pedepsit, iar mezinul craiului isi primeste rasplata, casatorindu-se cu fiica Imparatului
Rosu si urcand pe tronul Imparatului Verde.
Creanga este un prozator care are darul de a povesti. Naratiunile sale sunt memorabile
prin substratul moralizator, prin savoarea populara, prin umor si jovialitate. Tonul pe care
povesteste, adresandu-se direct cititorului si creand astfel efectul de oralitate sugereaza pofta
de viata a omului traditional. Limbajul cuprinde expresii si vorbe de duh: a-si gasi mantaua

cu cineva; unele sunt rimate: De-ar sti omul ce-a pati/ Dinainte s-ar pazi. Numeroasele
moldovenisme fixeaza actiunea intr-un topos aflat la hotarul dintre real si fabulos. Opera
poate fi socotita clasica prin umanismul popular, dat de proverbele intelepte: Da-i cu cinstea,
sa piara rusinea. Creanga este un scriitor fara metafore, totusi limbajul este afectiv, viu, prin
bogatia de interjectii, interogatii retorice, prin folosirea dativului etic.
Finalul basmului se caracterizeaza prin umor si veselie. Povestitorul paraseste lumea
reala, preferand sa ramana in lumea imbelsugata a basmului. El ironizeaza conditia artistului:
un pacat de povestariu fara bani in buzunariu.
Conflictul principal al basmului are loc intre Span si Harap-Alb. Conflictele basmului
se intemeiaza pe valori morale, preluate din filosofia populara romaneasca: respectul dintre
generatii, pretuirea experientei batranilor, respectarea cuvantului dat, credinta in destin.
Naratiunea este dramatizata prin bogatia dialogurilor ce alcatuiesc scene memorabile.
Temele si motivele literare sunt preluate din basmele populare: imparat fara urmasi, calatoria,
probele, mezinul superior, auxiliile, triplicarea, destinul, nunta, ospatul.
Fabulosul se concretieaza prin personaje, obiecte, intamplari neintalnite in lumea
reala: Sfanta Duminica are darul divinatiei, calul nazdravan are grai omenesc si zboara in
tariile cerului, ursul si cerbul au puteri fabuloase, pasarea maiastra da vesti despre
farmazoana. Unele personaje fabuloase sunt preluate din basmele populare romanesti, altele
din mituri universale. Sfanta Duminica este un personaj din mitologia crestina. Discursul
acestui mentor aminteste de intelepciunea si dragostea severa a Smarandei. Calul nazdravan
este inaripat, la fel ca Pegas. Privirea cerbului impietreste, asemenea Medusei. Cei cinci
monstri simpatici, care il intovarasesc pe erou, amintesc de uriasii buni din basmele
populare romanesti. Ei ilustreaza insusiri hiperbolizate. Cei cinci tovarasi ai mezinului au rol
de auxilii. Numele lor seama cu niste porecle si sugereaza trasatura iesita din comun care ii
defineste si pe care o vor pune in slujba eroului: Setila, Flamanzila, Gerila, Ochila, PasariLati-Lungila. Cei cinci monstri simpatici (George Calinescu) au infatisari grotesti sperie
si starnesc rasul in acelasi timp. Infatisarea lor neomeneasca este in contrast cu vorba
taraneasca, asemenea unor moldoveni autentici. Basmul prezinta intamplari fabuloase,
precum botezul initiatic al eroului in sangele cerbului ori invierea lui Harap-Alb de catre
farmazoana cu ajutorul obiectelor magice. Actiunea se desfasoara pe taramuri fabuloase si
simbolice, de exemplu imparatia craiului este lumea parinteasca din care pleaca eroul pentru a
deveni imparat. Podul reprezinta parasirea acestei lumi si inceputul aventurii. Padurea
labirintica este spatiul malefic in care novicele devine sluga Spanului, fapt simbolizat prin
coborarea in fantana. Gradina si ostrovul sunt spatii ale aventurii, iar imparatia Imparatului
Rosu e taramul raului, Obiectele magice sunt aduse cu greu, de unde se bat muntii in capete,
acest loc amintind de aventurile prin care trece Ulise, eroul lui Homer din epopeea Odiseea.
In concluzie, fabulosul este categoria estetica specifica basmului prin care se
contureaza o lume diferita de realitate, locul aventurilor initiatice ale mezinului. Elementele
preluate din basmul popular sunt tema luptei dintre bine si rau, numele magice, motivele
specifice, oralitatea, simetria compozitionala, deznodamantul fericit si formulele narative
initiale, mediane si finale, iar elementele de originale le constituie complicarea narativa prin
motivul probei in proba, teatralitatea, complexitatea eroului, realismul basmului, umanizarea
fabulosului personajele se poarta si vorbesc ca niste tarani humulesteni, limbajul afectiv,
umorul filosofia de viata a omului simplu si substratul mitic si simbolic.

CARACTERIZAREA LUI HARAP-ALB

Eroul de basm este un Fat-Frumos, caracterizat printr-o singura trasatura de exceptie,
si anume voinicia. El lupta impotriva raului, il invinge, reinstaurand vinele si isi primeste
rasplata meritata, intemeindu-se printr-o noua familie si prin succesiunea la tron.
Personajul lui Creanga este original prin complexitate si prin inspiratia din tipologia
traditionala. Tanarul este cacracterizat prin numeroase detalii, deoarece prozatorul realist
cauta sa redea iluzia realului chiar si intr-un cadru fabulos.
Mezinul craiului este sortit unui destin de exceptie. El ilustreaza motivul mezinului
superior, un motiv preluat din basmele populare. Fiul craiului nu are insusiri fabuloase. El se
dovedeste superior prin valorile traditionale in care crede: respectarea cuvantului dat, vocatia
prieteniei, milostenie. Personajul este caracterizat complex prin procedee realiste in mod
direct de catre narator, prin autoportret, de catre alte personaje si in mod indirect prin fapte,
replici, atitudine, deicizii.
Inca de la inceput, mezinul se dovedeste bun la inima, sufera cand tatal este dezamagit
de lasitatea fratilor mai mari: se facu ros cum ii gotca si incepu a plange in inima sa. Se
arata milostiv si fata de Sfanta Duminica. Aceasta stie ca el esre predestinat sa ajunga un
imparat iubit, slavit si puternic. Mezinul este un neofit care se va maturiza treptat sub
indrumarea unor mentori. Cat este inca boboc, nu face deosebirea dintre aparenta si esenta,
de aceea calul nazdravan i se pare o martoaga, Sfanta Duminica e o batrana cersetoare, iar
Spanul e un om bun care vrea sa-l ajute. Numindu-l boboc, naratorul isi exprima duiosia,
dar si ironia fata de eroul sau.
Mezinul trece de proba la care il supune parintele, proba curajului. Faptul ca preia de
la tatal sau armele, straiele si calul nazdravan arata ca el este adevaratul urmas al eroismului
patern.
Acest basm sustine ideea ca maturizarea se face doar prin suferinta. Coborarea in
fantana din padurea labirintica este simbolica si marcheaza o rascruce in viata eroului. El este
nevoit sa-i jure ascultare Spanului. Juramantul se face pe ascutisul palosului, ceea ce
simbolizeaza onoarea eroului. Numele Harap-Alb pe care il poarta in timpul cat este sluga
Spanului reprezinta un oximoron si sugereaza originea nobila a acestuia harap insemnand
sluga neagra, iar alb sugerand nobletea.
Personajul este umanizat, are temerile oamenilor din lumea reala: se simte intimidat de
rautatea Spanului si lasa deznadejdea sa il copleseasca. Nu are incredere in propriul sau
eroism, e convins ca Spanul ii va veni de hac si ajunge sa isi doreasca decat asa viata, mai
bine moarte de o mie de ori. Din acest motiv, mentorii il dojenesc, il considera slab de
inger si il incurajeaza cu umor si ironie: Pana acum ti-a fost mai greu, dar de acum inainte
tot asa are sa-ti fie. Harap-Alb invata astfel sa fie rabdator, increzator in destinul propriu si
perseverent in lupta cu greutatile vietii. Experienta de sluga este menita sa-l ajute mai tarziu,
caci un bun imparat trebuie sa cunoasca mai intai viata celor necajiti.
Probele la care il supune Spanul sunt trepte initatice, care ii probeaza eroismul.
Mergand spre imparatia Imparatului Rosu, isi arata priceperea si milostenia, ocrotindu-le pe
albine si furnici. E un erou ordonator, ca orice tanar gospodar. Isi dovedeste vocatia prieteniei
atunci cand se intovaraseste cu cei cinci monstri simpatici, fiindu-le alaturi la bine si la rau:
era partas la toate, si la paguba si la castig si prietenos cu fiecare.

Finalul aduce recunoasterea si rasplatirea eroului, dupa ce moartea si invierea

miraculoasa pun capat juramantului. Rasplata este specifica eroilor de basm: nunta cu
farmazoana si succesiunea la tronul Imparatului Verde.
In concluzie, Creanga prelucreazaa tiparul popular al lui Fat-Frumos si construieste un
personaj complex, rotund, care isi desavarseste aventura eroica datorita valorilor morale
traditionale.

NUVELA PSIHOLOGICA
Moara cu noroc
de Ioan Slavici
Nuvela este o specie a genului epic n proz, cu un singur fir narativ, urmrind un
conflict unic, verosimil si concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate
succint, n funcie de contribuia lor la desfurarea aciunii. Nuvela prezint fapte ntr-un
singur conflict, cu o intrig riguros construit, accentul fiind pus mai mult pe definirea
personajului dect pe aciune.
Prozatorul Ioan Slavici este creatorul realismului psihologic in literatura romana,
anticipandu-l pe interbelicul Liviu Rebreanu. Proza realista prezinta o actiune verosimila,
fixata detaliat in timp si in spatiu. Personajele sunt complexe, ilustreaza tipuri umane si sunt
vazute in relatie cu societatea. Realismul psihologic scoate in evidenta impactul faptelor
asupra psihologiei personajelor. Sunt utilizate tehnici specifice prozei psihologice, precum
monologul interior, stilul indirect liber, introspectia. Rolul acestora este de a evidentia
evolutia sufleteasca si conflictele psihologice ale personajelor, Prozatorul Ioan Slavici face
parte din Epoca Marilor Clasici. Este clasic prin rigoarea compozitiei si prin perspectiva
moralista. Acest maestru al nuvelisticii romanesti prezinta lumea traditionala ardeleneasca in
capodoperele Moara cu noroc, Padureanca, Budulea taichii, Popa Tanda.
Nuvela psihologica Moara cu noroc apare in 1880, iar in anul urmator este introdusa
in volumul Novele din popor. Opera ilustreaza o tema confucianista consecintele nefaste
ale setei de inavutire. Lumea ardeleneasca a secolului al XIX-lea functioneaza dupa un sever
cod moral nescris. Incalcarea acestuia declanseaza conflictul si justifica deznodamantul.
Incipitul nuvelei comunica acest cod prin cuvintele batranei mame a Anei: Omul sa fie
multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit.
Moara cu noroc este o nuvela solida cu subiect de roman (George Calinescu).
Opera ilustreaza trasaturile speciei: conflict puternic si verosimil, obiectivitatea perspectivei
narative, rigoarea compozitiei si plasarea accentului asupra personajului intr-o mai mare
masura decat asupra actiunii.
Cele 17 capitole prezinta cronologic si intr-un ritm alert istoria intemeierii unui nou
carciumar la Moara cu noroc. Naratorul omniscient si obiectiv descrie cronotopul in mod
detaliat, ceea ce este specific realismului. Delatiile au rol de motive anticipative: pustietatea,
ramasitele unei paduri, cele cinci cruci, pasarile de prada care se rotesc amenintator.
Titlul operei este un element de compozitie cu rol de motiv anticipativ. Arata locul
actiunii, reprezentat prin motivul hanului. Moara este asezata la hotarul dintre lumea locuita,
pazita de Dumnezeu si pustietate, loc al faradelegilor. Substantivul noroc arata ca aceasta
carciuma ridicata langa o fosta moara are un vad bun, dar norocul nu este vazut cu ochi buni
in lumea traditionala, caci reprezinta o forta vicleana, imprevizibila.
Expozitiunea si intriga se impletesc. De Sfantul Gheorghe, cizmarul Ghita, satul de
saracie, se muta impreuna cu familia la Moara cu noroc. Decizia lui este neobisnuita pentru
lumea traditionala. Aceasta crede ca omul trebuie sa tina la rostul lui si sa fie multumit cu
ceea ce are. Arendarea carciumii se dovedeste o afacere profitabila, insa Ghita se simte
infiorat de amenintarea nedefinita a locului pustiu. Aceasta amenintare capata chip odata cu
aparitia samadaului Lica. Carciumarul intelege repede ca trebuie sa ia o decizie grea, de ordin
moral. Nu poate sa ramana la moara decat daca devine omul samadaului, insa porcarul este

vestit pentru faradelegile lui. La inceput, Ghita incearca sa-i tina piept, insa Lica il domina,
folosindu-se de slabiciunea lui pentru avere. Ghita vrea sa se razbune si, de aceea, se aliaza cu
jandarmul Mitrea, dar, pe de alta parte, nu se indura sa renunte la avantajele cardasiei cu
samadaul. Nuvela urmareste paralel scenariul faptelor si complicatiile sufletesti ale
protagonistului. Tensiunea sporeste atunci cand samadaul o joaca patimas pe Ana, umilindu-l
pe carciumar. Ghita ajunge sa fie implicat in procesul samadaului, ceea ce completeaza
degradarea morala in ochii lumii traditionale. De Pasti, Ghita socoteste ca a venit timpul sa se
razbune si ii intinde o capcana lui Lica, dar o foloseste pe Ana drept momeala.
Deznodamantul este tragic, Ghita isi ucide nevasta vinovata si este apoi omorat de catre Raut,
iar Lica isi pune capat zilelor ca sa nu cada in mainile jandarmilor. Focul care cuprinde
carciuma semnifica purificarea unui loc pacatos, in care oamenii s-au facur vinovati de
lacomie, talharie, pacat trupesc si omor. Departe de cenzura comunitatii, pustietatea este locul
in care ies la iveala pornirile imorale ale oamenilor. Finalul si incipitul sunt simetrice, batrana
este vocea intelepciunii populare. Dupa ce initial a avertizat asupra nenorocirilor viitoare, in
final ea pune cele intamplate pe seama destinului: Asa le-a fost dat.
Limbajul artistic este sobru, Slavici nu e un creator de metafore. Scopul lui nu este de
a infrumuseta, ci de a surprinde cu exactitate motivatiile conflictelor sufletesti. Anticipeaza
stilul bolovanos al lui Liviu Rebreanu.

CARACTERIZAREA LUI GHITA

Nuvela este scena confruntarii a doua caractere puternice. Ghita vine din lumea
traditionala care functioneaza dupa un sever cod moral nescris, pe cand Lica este stapanul
pustei aradene, un loc al faradelegii. Prin personajul Ghita, Slavici construieste realist
tipologia avarului, observand procesul dezmanizarii treptate a omului cazut in patima banului.
Initial, Ghita este prezentat in ipostaza unui barbat puternic, inalt si spatos, capul
familiei traditionale. Decizia de a scapa de saracie este plecarea dintr-un sat in care cizmarul e
mai mult carpaci. Aceasta decizie pare semnul unui caracter puternic, dar este neobisnuita
pentru lumea traditionala, caci omul trebuie sa-si asume destinul, nu sa i se impotriveasca.
Noul carciumar se arata un om harnic, gospodar si strangator. Nu intamplator
prozatorul prezinta initial viata fericita a familiei. Acest echilibru se clatina odata cu aparitia
samadaului. Criticul Magdalena Popescu demonstreaza ca cinstea lui Ghita nu este o valoare
interioara, ci o valoare impusa de lumea traditionala din care provine. Dupa dezradacinarea
din comunitate, valorile acesteia sunt mai usor de incalcat. Naratorul observa cu finete
schimbarile comportamentale care arata tensiunea sufleteasca a personajului. El devine ursuz
si artagos, ca omul care se simte legat, dupa ce samadaul ii cere sa devina omul lui, daca
vrea sa ramana la moara.
In lumea lui Slavici, omul este locul geometric al parerii proprii despre sine si al
parerii celorlalti despre el Magdalena Popescu. Ghita vrea sa treaca drept un om cinstit, se
teme de gura lumii, dar nu are puterea de a pleca de la carciuma asa cum il sfatuieste Ana.
Uneori isi recunoaste slabiciunea: ar trebui sa ma sileasca cineva. In lumea traditionala,
cinstea si averea sunt incompatibile. Ghita incearca sa le impace si, de aceea, ii cere cu
ipocrizie lui Lica: lumea trebuie sa ma creaza om cinstit si stricat cu voi. Acest compromis
este un prim pas inapoi pentru Ghita care renunta la cinste si se multumeste cu aparenta ei.
Naratorul omniscient prezinta gandurile si framantarile personajului prin stilul indirect
liber: cand se gandea la tovarasia cu Lica vedea banii gramada inaintea sa si i se
impaianjeneau parca ochii, ceea ce ilustreaza tipul avarului. Personajul este complicat
sufleteste si prezentat intr-o criza morala pe care Magdalena Popescu o numeste conflict de
motivatii. Aceste motivatii contradictorii din sufletul lui Ghita sunt: responsabilitatea fata de
familie, dorinta de a trece drept un om cinstit pentru a pastra respectul oamenilor, dorinta de a
ramane demn in fata lui Lica, gustul aventurii, al libertatii si al pericolului si setea de avere:
Si-ar fi pus pentru un an doi capul in primejdie, dar avea nevasta si copii si nu putea sa faca
ce-i placea. Ghita traieste singur acest conflict pentru ca nu are incredere in judecata Anei,
iar pe soacra ii e rusine sa o intrebe, dupa ce ii incalcase sfatul venind la moara. Ghita se
macina sufleteste, fapt evidentiat de un bogat camp semantic: ganduri rele, turbare, se
schimba la fata, fierbea.
Ghita este un vanitos, el il avertizeaza pe Lica spunandu-i ca i-ar fi primejdios ca
sluga, dar nepretuit ca prieten. Pe de alta parte, samadaul se straduieste sa il umileasca pe
carciumar folosindu-se de cele doua slabiciuni ale acestuia: patima pentru avere si dragostea
pentru Ana. Samadaul face acest lucru din placere diabolica. Pintea il cunoaste de multa
vreme si stie ca lui Lica ii place sa raza de dracul si de muma-sa.
Pe parcursul acestui conflict sufletesc, Ghita se manifesta diferit fata de propria lui
slabiciune, avaritia: uneori, pune totul pe seama familiei: parca nu pentru voi imi mistuiesc
viata?, alteori, el isi recunoaste defectul, dar se declara prea slab ca sa il depaseasca si nu se
simte vinovat dupa cum nici cocosatul nu se face vinovat de cocoasa lui. Dupa judecata insa,

el traieste un acut sentiment de vinovatie fata de familia sa. Le cere ietare copiilor pentru ca
le-a risipit cea mai mare avere, numele cinstit. Totusi, la judecata el acuza autoritatile pentru
ceea ce i se intampla, invinovatindu-le pentru faptul ca nu ii ocrotesc pe oamenii cinstiti fata
de cei necinstiti.
Protagonistul este caracterizat in mod direct de catre alte personaje. Prin alianta cu
jandarmul Pintea, Ghita incearca un joc dublu, ceea ce confirma faptul ca are slabiciunea
banilor pentru care nu poate renunta pe deplin la tovarasia cu Lica. In sinea lui, a adunat o
uriasa dorinta de razbunare. Greseste neimpartasindu-i Anei gandurile, iar ea il vede umilit de
Lica si il crede muiere in haine barbatesti. Lica, pe de alta parte, il considera om cu minte
si este convins ca i se va alia. Pintea il crede un barbat puternic pentru ca are curajul sa o
foloseasca pe Ana drept momeala. De fapt, gestul carciumarului nu este o dovata de tarie
sufleteasca, ci este expresia disperarii. Uciderea Anei este un gest de iubire pentru ca pacatul
Anei este mai rau decat moartea. Moartea personajului este justitiara ca si a celorlalte
personaje. Reprezinta, deci, pedepasa pentru faptele lor. Destinul si propriile slabiciuni l-au
impins pe Ghita intr-un cerc vicios din care iesirea este tragica.
Celelalte personaje sunt vazute in relatie cu protagonistul. Lica samadaul este
antagonistul in conflictul nuvelei. Infatisarea lui sugereaza fasinatia raului. Ana e convinsa ca
e om rau si primejdios. Intelegerea dintre samadau si Ghita este un pact faustic. Lica este un
Mefisto care il ispiteste pe Ghita cu bani pentru a-i fura sufletul. Samadaul e mandru de
faradelegile lui, recunoaste ca a corupt autoritatile, nu are scrupule. In scena refugierii
nocturne intr-o biserica, Lica pare ajuns din urma de pacatele lui. Furtuna este simbolul furiei
divine, iar Lica se inspaimanta pentru prima data. Gestul sinuciderii arata vanitate.
In concluzie, nuvela Moara cu noroc de Ioan Slavici este o capodopera a prozei
psihologice, in care elementele de realism, precum verosimilitatea, tipicitatea personajelor,
obiectivitatea perspectivei narative, prezentarea individului in raport cu societatea, se
impletesc cu trasaturi moderne, precum tema instrainarii de sine si psihologia abisala a
personajelor.
In opinia mea, confruntarea dintre Ghita si Lica s-a finalizat cu esecul amandurora,
intrucat niciunul dintre ei nu si-a dus la indeplinire scopul: Ghita nu a strans averea pe care sio dorea, pastrand totodata cinstea numelui sau, iar Lica nu l-a transformat pe Ghita in mod
complet in sluga lui, acesta din urma razvratindu-se impotriva sa. Moartea lor tragica s-a
datorat patimii pentru avere si vanitatii.

RELATIA DINTRE GHITA SI LICA

Din punct de vedere social, cei doi sunt opusi: Ghita este un om simplu, modest, face
parte din lumea traditionala, dar isi doreste un statut social mai bun. Nu il mai multumeste sa
fie mai mult carpaci decat cizmar. Lica are un statut social puternic. Este capetenia
porcarilor, se lauda cu influenta lui asupra autoritatilor, este un om bogat, fapt sugerat de
vestimentatia lui si de generozitatea cu care isi rasplateste supusii. Este stapanul pustei
aradene, loc al faradelegilor.
Din punct de vedere psihologic, cei doi par, la inceput, firi puternice, de aceea
confruntarea lor este dura. Portretul fizic al samadaului sprancenele impreunate, fata supta,
tinuta impunatoare, ochii mici si verzi, sugereaza caracterul puternic, barbatia si viclenia, de
aceea Ana il sfatuieste pe Ghita sa nu aiba de-a face cu acest om rau si primejdios. Cea mai
importanta trasatura a lui Lica este rautatea diabolica: ii place sa raza de dracul si de mumasa. Inteligenta lui sta in slujba raului, a fost comparat cu personajul Mefisto din opera
Faust de Goethe. Ghita va incheia cu el un pact faustic isi vinde sufletul omului rau pentru
a obtine avere.
Prima lor confruntare are loc atunci cand Lica ii cere sa devina omul lui daca vrea sa
ramana la moara. Lica il leaga pe Ghita prin faptul ca ii ia cu imprumut o mare parte din
castig, intuitia samadaului este corecta, caci Ghita nu se indura sa renunte si sa plece. Lui Lica
nu-i ajunge aceasta victorie, ci il si umileste: Asa-i ca te-ai facut bland ca un mielusel?.
Scena in care Lica o joaca pe Ana si nu se sfieste sa spuna in gura mare ca o doreste
este esentiala in vederea stabilirii raportului dintre cei doi, intrucat aceasta umilinta este
sporita si de faptul ca la han se afla si alti drumeti care se amuza de cele auzite. Gura lumii
este personajul colectiv traditional. Scena finala cand Ghita incearca sa-l atraga pe Lica intr-o
capcana este produsul unei uriase dorinte de razbunare a carciumarului, samadaul avand
asupra lui bani furati pe care Ghita ii propune sa ii schimbe la targ. Ghita rateaza aceasta
incercare pentru ca Lica paraseste moara inainte de sosirea jandarmului Pintea.
In confruntarea dintre cei doi barbati, niciunul nu iese castigator. Moartea personajelor
este justitiara, reprezentand o pedeapsa pentru faptele lor. Ghita pare sa se lupte cu un destin
nefavorabil, tema destinului sugerand caracterul clasic al operei: Ce sa fac daca e in mine
ceva mai puternic decat vointa mea?. Aceasta replica apartinandu-i lui Ghita denota atat
slabiciunea personajului, cat si ipocrizie. Batrana explica cele intamplate prin destin. Destinul
lui este cel de om sarac, Ghita se impotriveste acestui destin, asemenea eroilor din tragediile
grecesti. Faptul ca se impotriveste destinului este o dovada de curaj. Marea diferenta este
faptul ca Ghita nu lupta pentru o idee mareata, ci pentru o falsa valoare. Lupta lui nu se duce
numai cu Lica, ci si cu sine, la nivelul conflictului psihologic.

NUVELA ISTORICA
Alexandru Lapusneanul
de Costache Negruzzi
Nuvela este o specie a genului epic n proz, cu un singur fir narativ, urmrind un
conflict unic, verosimil si concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate
succint, n funcie de contribuia lor la desfurarea aciunii. Nuvela prezint fapte ntr-un
singur conflict, cu o intrig riguros construit, accentul fiind pus mai mult pe definirea
personajului dect pe aciune.
Nuvela istorica este o specie creata de Costache Negruzzi in literatura romana. Acest
scriitor pasoptist ilustreaza, prima istoriei, programul romantic publicat de Mihail
Kogalniceanu in primul numar al revistei Dacia literara, intitulat Introductie. In acelasi
numar, din ianuarie 1840, aparea si nuvela lui Negruzzi. Aceasta este o capodopera despre
care George Calinescu a afirmat ca ar fi devenit la fel de celebra ca tragedia Hamlet daca ar
fi fost scrisa intr-o limba de circulatie universala. Criticul apreciaza gesturile patetice,
cuvintele memorabile, observatia psihologica si sociologica, atitudinile romantice si intuitia
realista. Opera va fi inclusa in volumul Pacatele tineretelor, sectiunea Fragmente
istorice.
Negruzzi este un prozator fara inventie, nu fabuleaza, ci se inspira din folclor din
legenda lui Ion Neculce si din cronicile medievale, preluand: evenimentele majore ale
domniei lui Alexandru Lapusneanul, conflictele dintre marea boierime si domnitor, precum si
cateva replici memorabile. Pe alocuri, scriitorul modifica adevarul istoric, sub forma unor
licente artistice, precum imprejurarile mortii lui Motoc.
Nuvela are o constructie clasica, riguroasa. Este structurata in patru capitole care
corespund momentelor subiectului. Conflictul este anticipat prin cate un motto asezat inaintea
fiecarui capitol. Este vorba despre replici memorabile ale personajelor: Daca voi nu ma vreti,
eu va vreu replica lui Lapusneanul catre boieri; Ai sa dai sama, doamna replica
vaduvei unui boier ucis de voievod; Capul lui Motoc vrem replica multimii infuriate; De
ma voi scula, pre multi am sa popesc si eu replica lui Lapusneanul dupa ce este calugarit.
Naratiunea se realizeaza cronologic, prin tehnica inlantuirii. Rirmul narativ este alert.
Naratorul omniscient narazea la persoana a treia, iar perspectiva narativa este obiectiva, fapt
cerut de specificul nuvelei. Scriitorul alterneaza toate modalitatile nararii: povestirea
inlantuita, rezumatul de exemplu, ultimii patru ani de domnie, si scena de exemplu, scena
de la mitropolie, ospatul devenit masacru.
Nuvela evoca a doua domnie a lui Lapusneanul, voievod al Moldovei intre anii 1564 si
1569. Scriitorul alege cele mai importante evenimente pentru a prezenta un conflict puternic
si pentru a contura un portret memorabil. Incipitul este cronicaresc prin fraza austera si
exacta. Cititorul patrunde in atmosfera Moldovei medievale. Alexandru Lapusneanul, fost
voievod mazilit prin intrigi boieresti, revine in tara sprijinit de oase turceasca. El isi doreste sa
redobandeasca tronul Moldovei si sa se razbune pe boieri. Solia care il intampina la hotar este
alcatuita din vornicul Motoc, spatarii Spancioc si Stroici, postelnicul Veverita. Acestia ii cer
sa renunte la oastea turceasca sub pretextul ca ea ar aduce tulburare in tata. Lapusneanul insa
nu se lasa intors din drum, ci ocupa tronul eliberat prin fuga lui Stefan Tomsa. In a doua sa
donnie, Lapusneanul instaureaza un regim de teroare in tara, ucigandu-i pe boieri la cel mai
mic semn de nesupunere. Doamna Ruxandra ii cere sa opreasca omorurile, dar acesta o
ameninta si ii fagaduieste un leac de frica. La slujba de la mitropolie, voievodul pare sa isi

doreasca reimpacarea cu boierii, tine un discurs de impaciuire si ii pofteste pe acestia la un

ospat care sa sarbatoreasca impacarea. Scena ospatului reprezinta punctul culminant al
nuvelei. Ospatul se preface intr-un masacru pentru cei 47 de voieri, iar vornicul Motoc este
aruncat multimii de targoveti care il sfasie. Scena este de un realism crud: Inchipuiasca-si
cineva intr-o sala 100 si mai multi de oameni ucigasi si hotarati spre ucidere, calai si osanditi,
lupandu-se uii cu furia deznadejtii si altii cu aprinderea bauturii. 47 de trupuri zaceau pe
parchet. In lupta si tranta aceasta, masa se rasturnase, ulcioarele se sparsesera si vinul
amestecat cu sange facuse o balta pe lespezile salei. Voievodul randuieste apoi capetele
boierilor intr-o piramida ierarhica insangerata la vederea careia doamna lesina.
Naratorul rezuma urmatorii patru ani si detaliaza apoi scena in care Lapusneanul,
bolnav de friguri, cere sa fie calugarit ca sa i se ierte pacatele, dar cand isi vine in fire, ii
ameninta pe cei din jur. Este otravit de doamna Ruxandra la indemnul mitropolitului si al
boierilor. Nuvela se incheie cu descrierea romantica a manastirii Slatina, ctitoria lui
Lapusneanul unde se afla mormantul acestuia si al familiei sale. Finalul reia stilul cronicaresc
din incipit.
Literatura pasoptista abordeaza simultan mai multe curente literare in tendinta de a
recupera decalajele fata de cultura apuseana. Opera lui Negruzzi este realista prin
verosimilitatea conflictului, stilul sobru si impersonal, inspiratia din realitatea istorica,
prezentarea satirica a mecanismelor sociale, complexitatea si tipicitatea personajelor si
omniscienta narativa. Este o opera romantica prin tema istoriei, antiteza ca procedeu de
portret, intorsaturile neasteptate de situatie fostul exilat redevine voievod, asasinul devine
victima, personajul de exceptie care evolueaza in imprejurari de exceptie, tipul tiranului,
descrierea cetatii Hotinului, replicile memorabile, gesturile teatrale, spectaculoase, motivul
otravii, fantasticul tenebros: de exemplu, tresarirea moastelor sarutate de voievod, culoarea
locala reconstituirea prin detalii si limbaj a atmosferei medievale, personajul colectiv.
Limbajul nuvelei utilizeaza un registru arhaic armas, postelnic, logofat si un registru
neologic cosmopolit, crepuscul.

CARACTERIZAREA LUI ALEXANDRU

LAPUSNEANUL
Protagonistul nuvelei este caracterizat in mod detaliat cu ajutorul actiunii si al
conflictului puternic. Negruzzi se inspira din portretul cronicaresc, un portret schematic, pe
care el il preface intr-un personaj romantic ce ilustreaza tipul tiranului. Este caracterizat direct
si indirect prin fapte, replici, decizii, relatii cu alte personaje. Are calitati si defecte iesite din
comun. Calitatile acestui personaj devin si ele defecte pentru ca sunt folosite in scopul
razbunarii. Putinele detalii fizice sugereaza portretul moral: privirea apriga, rasul crud.
Principala calitate a lui Alexandru Lapusneanul este vointa. El este hotarat sa isi
recupereze tronul pierdut din cauza intrigilor boieresti. Inca din prima scena isi arata vointa
printr-o comparatie absurda: Sa ma intorc? Mai degraba si-ar intoarce Dunarea cursul
indarapt.. Aceasta vointa devine o obsesie si se asociaza cu dorinta de razbunare. Mai tarziu,
vointa lui se manifesta si prin fapte, Lapusneanul consolidandu-si puterea cu orice pret. Spre
sfarsitul vietii, vointa lui de putere este in contradictie cu realitatea, atunci cand ajunge la
bunul plac al boierilor.
O alta calitate a sa este priceperea de a cunoaste firea oamenilor. Este o calitate pe care
a dobandit-o dupa ce a fost pacalit si tradat in prima domnie. Acum el intuieste viclenia
vornicului Motoc, psihologia maselor, invatand sa citeasca adevaratele ganduri ale oamenilor.
Inteligenta lui se arata din faptul ca actioneaza dupa un plan bine gandit, pe termen
lung. Din aces plan face parte si casatoria cu fiica lui Petru Rares. Este un gest prin care el
intentioneaza sa traga inimile norodului.
In a doua domnie, Lapusneanul este diplomat. Se preface ca il iarta pe Motoc pentru ca
apoi sa se foloseasca de el si sa il pedepseasca. Diplomatia ia forma vicleniei. In scena
discursului de la mitropolie, Lapusneanul se arata impaciuitor, ii numeste pe boieri frati, se
preface un bun crestin, inchinandu-se si vorbind in pilde, tine un discurs mincinos pe care
naratorul il considera desantata cuvantare.
Cel mai mare defect al personajului este cruzimea. Partial, cruzimea se justifica prin
necesitatea de a centraliza puterea intr-un stat medieval sfasiat de lupte interne. Totusi,
trasatura este exagerata, patologica. Voievodului ii place sa se arate crud cu boierii si ii
pedepseste aspru pentru vini parelnice. El priveste cu placere macelul boierilor si
construieste o piramida insangerata din capetele acestora, respectand cu cinism ierarhia
rangurilor boieresti. Face toate aceste lucruri pe incet si cu randuiala, ceea ce este o dovada
a patologiei personajului. Se delecteaza aruncandu-l pe Motoc multimii. Se arata crud si fata
de sotia lui. Este gata sa o loveasca atunci cand aceasta ii cere sa inceteze cu omorurile si apoi
ii da un leac de frica, aratandu-i piramida insangerata. George Calinescu afirma ca
personajul lui Negruzzi este un criminal fanatic. In urmatorii ani, desi fagaduise incetarea
omorurilor, Lapusneanul continua sa se arate crud: scotea ochi, taia mani, ciuntea si seca.
Naratorul observa cu ironie ca Lapusneanul simtea inca dorul de a vedea suferiri omenesti,
iar in final el se arata amenintator chiar si fata de propria familie: pre cateaua asta si pre pre
tancul ei am sa-i tai in bucati.
Eroul lui Negruzzi este o fire cinica. El are placerea de a batjocori oamenii si pe cele
sfinte. Personajul are o componenta demonica specifica eroilor romantici, de aceea moastele
tresar la antingerea lui. Ii pofteste pe boieri cu smerenie si prietenie la ospati, prefacandu-se ca
isi regreta faptele, desi el stie ca ii va ucide. Este cinic mai cu seama fata de vornicul Motoc,
principalul raspunzator pentru mazilirea lui din prima domnie. Pe Motoc, Lapusneanul il

asigura ca nu va muri de palosul lui, lasandu-l sa creada ca l-a iertat. Lapusneanul ii spune:
Te voi cruta, caci imi esti trebuitor ca sa ma mai usurez de blastemurile norodului. Mai
tarziu, va face ceea ce a fagaduit, aruncandu-l pe Motoc multimii infuriate, pentru a trece
astfel drept un conducator justitiar. Mai intai, insa, il lasa pe Motoc sa spere ca va scapa cu
viata, asistand impreuna la uciderea boierilor. Se arata cinic si fata de sotia lui atunci cand
aceasta lesina la vederea leacului de frica: Muierea tot muiere, in loc sa se bucure, ea se
sparie.
Drama personajului este singuratatea lui deplina. Lapusneanul si-a pierdut increderea
in cei din jur, de aceea tocmeste mercenari. Sfarsitul personajelor este pe masura faptelor. El
moare otravit de catre doamna Ruxandra, la indemnul mitropolitului si al boierilor. Acestia se
bucura sa il vada agonizand, refuza sa ii puna capat chinurilor: Invata a muri, tu care stiai
numai a omori.

ROMANUL TRADITIONAL
Baltagul
de Mihail Sadoveanu
Romanul este specia genului epic, n proz, de mare ntindere, cu o aciune complex
ce se poate desfura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a cror personalitate este
bine individualizat i al cror destin este determinat de trsturile de caracter i ntmplrile
ce constituie subiectul operei. Romanul ofera o imagine ampla asupra realitatii in viziunea
artistului. Romanul traditional prezinta o naratiune cronologica ce dezvolta o tema
traditionala. Personajele nu cunosc schimbari majore. Prozatorul interbelic Mihail Sadoveanu
este un artist al naratiunii. Este un scriitor romantic prin teme precum istoria, iubirea, natura si
pretuirea trecutului pe care il considera superior prezentului. Abordeaza si teme realiste
precum viata comunitatii rurale si targul provincial. Este fascinat de lumea traditionala, de
mituri si de simboluri.
Romanul Baltagul aparut in anul 1930 este o monografie a vietii muntenesti. Opera
continua firul epic din balada populara Miorita, fapt sugerat si de versurile motto: Stapane,
stapane/ Mai cheama si-un cane. Ipoteza uciderii ciobanului mai ortoman de catre alti doi
devine o tragica certitudine.
Titlul este un simbol al vietii pastoresti. Baltagul este o arma cu doua taisuri, simbol
dual reprezentand viata si moartea, omorul si pedepsirea lui. Romanul dezvolta un singur plan
narativ, ce prezinta drama unei vaduve plecate in cautarea barbatului disparut. Opera se
deschide cu o anecdota biblica despre neamurile care vietuiesc pe pamant. Neamul muntenilor
a primit de la Dumnezeu o viata grea, caci trebuie sa lupte cu asprimea naturii, dar, pe de alta
parte, stiu sa se bucure de viata, avand o inima usoara si blajina. Personajele romanului
ilustreaza tipul munteanului traditional.
Compozitia romanului cuprinde trei parti: primele sapte capitole alcatuiesc partea
intai, prezentand iarna asteptarii. Epicul este sumar, accentul cade asupra dramei sufletesti a
Vitoriei Lipan. La sfarsitul toamnei, cand apar primele semne ale iernii, zbuciumul sufletesc
al Vitoriei sporeste. Scriitorul evidentiaza framantarile femeii prin poezia aspra a naturii,
descriind zborul nelinistit al pasarilor si norii negri care vin dinspre Muntele Ceahlau.
Capitolele VIII XIII prezinta calatoria labirintica pe care o face Vitoria Lipan
impreuna cu fiul ei, Gheorghita, in cautarea lui Nechifor. Este partea cea mai ampla a
romanului si are un caracter epic pronuntat. In cele din urma, trupul neinsufletit al barbatului
este gasit intr-o rapa din pustietate. Fiind un roman realist, toponimele sunt reale, de exemplu
Dorna, Moldova. Timpul actiunii este sugerat prin schimbarile naturii si prin sarbatorile
crestine, ceea ce este specific lumii traditionale. Actiunea romanului incepe la sfarsitul
toamnei, in apropierea sarbatorii Sfantului Andrei, iar plecarea la drum se face la inceputul
primaverii. Lumina care incepe sa triumfe asupra intunericului nu este numai o caracteristica
a primaverii, ci si un simbol al adevarului, iar in sens religios, se refera la calauzirea sufletului
in intunericul lumii de dincolo.
Actiunea romanului se sfarseste in postul Pastelui. Ultimele capitole XIV XXI
reprezinta a treia parte a romanului in care Vitoria indeplineste datinile si randuielile. Ea
anunta autoritatile, indruma cu discretie ancheta si se ingrijeste de ritualul inmormantarii.
Prasnicul este cea mai importanta scena a romanului, deoarece acum sunt demascati si
pedepsiti faptasii. Vaduva pofteste la prasnic pe toata lumea: sateni, autoritatile si presupusii
faptasi. Femeia relateaza cu voce linistita scenariul omorului, pentru a-i face pe faptasi sa se

tradeze, asa cum Hamlet, eroul lui Shakespeare, se foloseste de actori pentru a pune in scena
intamplarea uciderii tatalui sau, ceea ce il determina pe ucigas sa isi arate vinovatia.
Dupa cum observa George Calinescu, realismul lui Sadoveanu se impleteste cu
romantismul. Printre altele, prozatorul moldovean este romantic prin fascinatia sa pentru
mituri si simboluri. Astfel, actiunea romanului poate fi comparata cu scenariul basmului.
Bogza cel cu buza de iepure este reprezentarea raului si, la fel ca in basme, infrangerea lui
este certa, pentru ca asftel lumea traditionala isi recapata echilibrul justitiar. Gheorghita poate
fi asociat cu eroul de basme prin tinerete, voinicie si prin rolul lui de erou justitiar.
Dupa ce Gheorghita il loveste cu baltagul pe Bogza, iar cainele ii sfasie beregata,
muribundul isi recunoaste fapta si ii cere iertare vaduvei. Conflictul este astfel rezolvat in
spiritul lumii traditionale, o lume justitiara.
George Calinescu afirma ca Baltagul este un roman politist, deoarece are o intriga
specifica. Pe de alta parte, prin tema maturizarii personajului Gheorghita si prin motivul
relatiei mentor discipol, poate fi considerat un roman de formare bildungsroman.

CARACTERIZAREA VITORIEI
Personajul Vitoria Lipan ilustreaza tipul omului traditional, prin referire la viata
oierilor din nordul Moldovei. Calitatile femeii sunt reprezentative: puterea morala, credinta in
Dumnezeu, pretuirea adevarului si a dreptatii si cultul traditiei. Infatisarea placuta a acestei
femei trecuta de prima tinerete sugereaza, de fapt, frumusetea sufleteasca a ei. Portretul moral
este conturat mai ales prin caracterizare indirecta dedusa din fapte, ganduri, decizii, relatii cu
alte personaje.
Vitoria este o pastratoare a traditiei si isi creste copiii in spiritul acelorasi valori. Ei
sunt invatati cu o viata aspra, caracterizata de automatism. Acest echilibru este tulburat de
nenorocirea disparitiei lui Nechifor, ceea ce o sileste pe Vitoria sa treaca prin experiente care
ii vor descoperi calitatile.
Omul traditional isi calauzeste viata dupa semne. Munteanca observa semnele iernii si
vede in ele dovezi ale nenorocirii: privi in juru-i cu obrazul deodata impietrit si vazu totul
rece si umed sub zloata. Forma de cunoastere ce o caracterizeaza este intuitia, o calitate care
o va ajuta sa faca lumina in cele intamplate.
O alta calitate a femeii este tineretea sufleteasca, dovedita de faptul ca ea isi iubeste
inca barbatul, desi au copii mari cat dansii. Din acest motiv, Vitoria este convinsa ca
Nechifor ar fi raspuns chemarii ei sufletesti daca ar mai fi fost in viata.
Fiind un om traditional, Vitoria este credincioasa si superstitioasa. Se roaga la icoana
Sfintei Ana, se bazeaza pe ajutorul divin, tine post si vede semne in lucrurile care o
inconjoara. Ajunge sa fie convinsa de moartea barbatului atunci cand il viseaza trecand calare
peste o apa. La sfarsitl calatoriei sale, munteanca se va mira de propria ei putere, punand-o pe
seama ajutorului de la Dumnezeu.
In iarna asteptarii lui Nechifor, Vitoria devine tot mai ursuza din cauza ingrijorarii. Din
acest motiv, Gheorghita o compara in sinea lui cu o aricioaica. Banuiala mortii barbatului isi
face loc in sufletul ei ca un vierme neadormit. Femeia se inchide in sine plina de ganduri,
de patima si durere, timpul incremeneste pentru ea, sarbatorile iernii isi pierd farmecul,
femeia se socoteste moarta in absenta barbatului.
O calitate importanta a muntencei este vointa incapatanata, semn al firii puternice.
Vitoria face legamant cu sine: n-am sa mai am hodina cum n-are paraul Tarhaului, pan ce loi gasi pe Nechifor Lipan. E hotarata sa nu se lase oprita de niciun obstacol: daca a intrat el
pe celalalt taram, oi intra si eu dupa dansul. Aceasta metafora aminteste de mitul lui Orfeu.
Parasirea gospodariei pentru o vreme si aventurarea intr-o lume necunoscuta, a
barbatilor, reprezinta un lucru neobisnuit pentru femeia traditionala si o dovada a curajului si
a puterii Vitoriei. Dumul scoate la iveala priceperea ei de a cunoaste firea oamenilor, rabdarea,
prudenta si viclenia. Se pretinde muiere proasta si nestiutoare, dar privirea si vorba ei sunt
taioase si vigilente. Ea este cea care isi da seama de punctul slab al marturiei celor doi
absenta martorilor la pretinsul targ de la Crucea Talienilor. Munteanca stie ca in lumea
traditionala niciun targ nu se face fara martori si cere ca cei doi sa dea numele acestui martor.
Scena prasnicului subliniaza puterea morala a femeii. Cand el il gaseste pe Nechifor
pravalit intr-o rapa, ea isi ingaduie un singur strigat de durere, fiindca randuielile nu ii dau
ragaz de jelit. Trebuie sa il inmormanteze dupa datina pe barbat si sa ii pedepseasca pe faptasi.
In scena prasnicului, ea povesteste cu voce linistita cele intamplate, dovedint curaj si stapanire
de sine. Se foloseste de nuantele vocii pentru a insinua adevarul: vorbi ea deodata cu alt
glas, vorbi cu mirare, intreba cu voce dura. Face pauze lungi pentru ca oamenii sa se
gandeasca la cele auzite. Isi sporeste insinuarile pe masura ce Bogza e tot mai iritat, apoi se

retrage tactic si se preface nestiutoare. In cele din urma, formuleaza deschis acuzatia:
Gheorghita, mi se pare ca pe baltag e scris sange, si acesta e omul care a lovit pe tatal tau.
In finalul romanului, Vitoria dovedeste spiritul justitiar si asprimea unei crestine din
Vechiul Testament. Ea nu ii raspunde muribundului care ii cere iertare, ramane neinduplecata:
cu buzele stranse si cu ochii straini, eschivandu-se prin formula traditionala: Dumnezeu sa
te ierte!. Calinescu spune ca indarjirea ei este neverosimila pentru o femeie. Ea nu poate sa
ierte, ci trebuie sa pedepseasca, deoarece este mult prea mare durerea pierderii celui cu care
traise peste douazeci de ani multamita si inflorita, intemeind o familie.
In final, Vitoria spune ca i-au mai ramas putine zile, cu nour, zilele de vaduvie.
Totusi, fiind o buna crestina, considera ca viata este un dar dumnezeiesc ce se cuvine pretuit
cu bune si cu rele. Se simte impacata sufleteste pentru ca a infaptuit randuielile. Valorile ei
sunt tipice pentru lumea traditionala.

RELATIA DINTRE VITORIA SI GHEORGHITA

Gheorghita este un novice ce are nevoie de un mentor pentru a se maturiza. Din
punctul de vedere al acestui personaj, opera literara Baltagul este un roman de formare.
Gheorghita este fiul iubit al Vitoriei si poarta numele de botez al tatalui sau. Este un nume
crestin care aminteste de Sfantul Gheorghe, omoratorul balaurului. In scena prasnicului, el il
paleste pe Bogza cu baltagul in calitate de fecior al mortului, indeplinindu-si datoria de a-si
razbuna tatal.
La inceput, flacaul este prea cur la minte ca sa inteleaga gravitatea celor intamplate. El
regreta ca nu poate lua parte la sarbatorile iernii. Mama ii ghiceste gandurile si il ironizeaza,
de aceea el o crede farmacatoare. Munteanca isi indeamna feciorul sa ia lucrurile in serios,
sa se maturizeze pentru ca trebuie sa devina capul familiei. Ea se bucura cand il vede
luptandu-se cu un troian de zapada ori cand constata ca a devenit tras la fata, ceea ce il face sa
arate a barbat. Gheorghita invata de la Vitoria importanta datinii, de exemplu faptul ca femeia
isi ascunde suferinta si cinsteste cu voie buna nunta si cumetria pe care le intalneste in cale.
Pentru Gheorghita, calatoria este initiatica, la fel ca in basme. Scena privegherii tatalui
in rapa este o proba. Mama il cearta pentru ca s-a lasat cuprins de frica, iar lumanarea s-a
stins. In scena prasnicului, el este numit feciorul mortului, pentru ca are datoria sa isi
razbune tatal, continuand apoi destinul acestuia. Alte invataturi pe care le dobandeste prin
aspra pedagogie materna sunt darzenia, perseverenta, intelepciunea, rabdarea si cunoasterea
firii omenesti.
In concluzie, personajul secundar Gheorghita isi traieste propria maturizare in
contextul tragediei familiale sub indrumarea mamei.

ROMANUL REALIST OBIECTIV MODERN

Ion
de Liviu Rebreanu
Romanul este specia genului epic, n proz, de mare ntindere, cu o aciune complex
ce se poate desfura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a cror personalitate este
bine individualizat i al cror destin este determinat de trsturile de caracter i ntmplrile
ce constituie subiectul operei. Romanul ofera o imagine ampla asupra realitatii in viziunea
artistului.
Prozatorul ardelean interbelic Liviu Rebreanu este creatorul romanului realist, obiectiv
si modern. Dupa exercitiul pregatitor al nuvelelor, talentul acestui prozator iese la iveala mai
ales in constructiile epice ample, precum romanele. Rebreanu refuza romanul subiectiv,
pentru ca i se pare fals. Inlocuieste scrisul frumos cu scrisul verosimil, deoarece crede ca nu
frumosul, o nascocire omeneasca, intereseaza in arta, ci pulsatia vietii. Lumea fictiunii
artistice realiste imita realitatea si totusi nu se confunda cu aceasta, ci este o lume noua, cu
legile ei, cu intamplarile ei (Liviu Rebreanu). Creatorul acestei lumi imaginare este scriitorul
demiurg. Scriitorul se documenteaza mai intai pentru a da iluzia realului, de exemplu
Rebreanu marturiseste ca ideea scrierii romanului Ion a aparut vazandu-l pe un tanar taran
care, imbracat in straie de sarbatoare, saruta pamantul ca pe o ibovnica.
Romanul Ion aparut in anul 1920 este considerat o capodopera si marcheaza
inceputul prozei realiste obiective in literatura noastra. Acest roman il determina pe Eugen
Lovinescu, teoreticianul literaturii moderniste, sa admita ca se poate scrie proza moderna pe o
tema traditionala. Romanul este realist prin tipicitatea personajelor, prezentarea lor in relatie
cu mediul social, verosimilitate.
Constructia narativa a romanului este moderna. Opera are simetria unui corp sferoid
(George Calinescu). Incipitul si finalul sunt simetrice prin reluarea acelorasi motive literare:
drumul si hora. Primul capitol este intitulat Inceputul, iar ultimul Sfarsitul. Romanul are
doua mari parti intitulate metaforic Glasul pamantului si Glasul iubirii. Aceste doua
pasiuni ale protagonistului genereaza conflictul lui sufletesc.
Romanul infatiseaza viata lumii ardelenesti de la inceputul secolului XX. Satul
ardelenesc este ierarhizat dupa avere, incipitiul este detaliat si fixeaza actiunea intr-un
cronotop simbolic. Drumul sinuos care duce catre satul Pripas este considerat metafora
fictiunii artistice (Nicolae Manolescu) pentru ca il poarta pe cititor spre lumea imaginara a
romanului. Toponimele, precum Cismeaua mortului, Rapele dracului, sugereaza
patrunderea intr-o lume fara Dumnezeu, profana, de pripas.
Actiunea debuteaza intr-o duminica fierbinte de vara, cand satul parca e mort, pentru
ca toata lumea se afla la hora. Ritmul narativ lent, molesit parca de canicula, se intensifica in
scena horei odata cu jocul patimas al flacailor si ramane alert pe tot parcursul operei. Acest
ritm sugereaza firea patimasa a omului ardelean in viziunea lui Rebreanu. Scriitorul prezinta
monografic satul. Cele doua clase sociale sunt infatisate in planuri narative care alterneaza
prin tehnica moderna a contrapunctului: planul taranilor, focalizat pe destinul tanarului Ion
Pop al Glanetasului si planul intelectualilor rurali preotul Belciug si invatatorul Herdelea.
Viata satului este alcatuita din momente tipice precum nunta, hora, muncile campului,
inaltarea si sfintirea unei biserici. Rebreanu propune o viziune realista demitizata asupra
satului romanesc, renuntand la idilizarea samanatorista. Romanul lui Rebreanu dezvolta tema
patimii pentru pamant a taranului ardelean. Critica literara o numeste un instinct al
posesiunii.

Scena horei este construita realist. Aici se schiteaza conflictul principal. Ion Pop al
Glanetasului, un taran sarac, insa dormic de imbogatire, incearca sa o uite pe frumoasa Florica
si se preface indragostit de Ana lui Vasile Baciu care avea pamanturi si case si vite multe.
Tatal fetei ii banuieste intentiile si il umileste in fata tuturor satenilor adunati la hora. Ca sa se
razbune si ca sa devina instarit, Ion o seduce pe Ana, de aceea Baciu este nevoit sa ii dea fata
de nevasta si ii fagaduieste ca va trece averea pe numele ginerelui. Dupa nunta, socrul amana
indeplinirea acestei fagaduieli, dar este nevoit sa renunte la avere atunci cand Ion il ameninta
cu judecata. Titlul initial al operei fusese Zestrea, deoarece nunta este vazuta ca un contract
de imbogatire. Vasile Baciu se insurase si el pentru zestre, dar ii fusese recunoscator nevestei
si recunostinta se transformase in iubire. In cazul lui Ion, lucrurile se petrec altfel. Dupa ce isi
potoleste setea de avere, el incepe sa o doreasca iarasi pe Florica, fara sa ii pese de suferinta
Anei. Femeia isi intelege drama, o pune pe seama nenorocului si, coplesita de nefericire, se
sinucide. Pe de alta parte, Ion este omorat de barbatul Floricai.
Celalalt plan narativ prezinta destinele intelectualilor rurali. Invatatorul Herdelea duce
o viata grea pentru ca are o familie numeroasa si doua fete de maritat fara zestre; o alta
amaraciune a lui este faptul ca nu se poate arata patriot pentru ca este un slujbas al statului
austro-ungar. Celalalt intelectual este preotul Belciug al carui vis este inaltarea unei noi
biserici romanesti in sat. Conflictul dintre cei doi este iscat tot de problema pamantului, caci
invatatorul si-a ridicat casa pe pamantul bisericii, iar acum preotul refuza sa il
impropietareasca. Tensiunea este amplificata de comportamentul lui Ion care imparte lumea
satului in doua tabere. Finalul romanului este filosofic, ilustreaza motivul trecerii ireversibile
a timpului si motivul conditiei umane subordonate destinului din perspectiva trecerii
timpului, framantarile si conflictele personajelor se arata fragile si trecatoare: Peste
zvarcolirile vietii, vremea vine nepasatoare, stergand toate urmele. Suferintele, patimile,
nazuintele, mari sau mici, se pierd intr-o taina dureros de necuprinsa ca niste tremurari
plapande intr-un uragan urias. Romanul se incheie cu imaginea drumului care paraseste satul
Pripas, odata cu plecarea familiei Herdelea, dupa ce invatatorul isi pierduse slujba din cauza
lui Ion.

CARACTERIZAREA LUI ION

Personajul realist ilustreaza un tip uman, asemenea personajului clasic. Diferenta
consta in faptul ca personajul realist are si alte trasaturi pe langa cea care il incadreaza intr-o
tipologie. El este complex, rotund (Foster), la fel ca o persoana reala. O alta deosebire este
aceea ca personajul realist este vazut in relatie cu societatea.
Ion Pop al Glanetasului, personajul principal al romanului omonim, ilustreaza tipul
taranului ardelean insetat de pamant. Personajele rebreniene sunt firi elementare, naturi
patimase dominate de instincte. Prozatorul realist isi creeaza personajul inspirandu-se din
realitate. Rebreanu marturiseste ca a fost impresionat vazand un tanar taran imbracat in straie
de sarbatoare care saruta pamantul cu evlavie. Ion Pop al Glanetasului este caracterizat direct
si indirect prin fapte, replici, decizii, relatii cu alte personaje. Portretul fizic este sumar:
flacau puternic si ciolanos, ceea ce sugereaza faptul ca Ion era facut pentru muncile
campului pe care le indragea atat de mult. Portretul moral este dominat de patima pentru
pamant a personajului. Scriitorul se foloseste de tehnica retrospectiei pentru a arata ca
pamantul ii fusese lui Ion mai drag ca o mama, inca din copilarie. Aceasta pasiune il
determinase sa renunte la scoala, desi fusese un elev istet si sarguincios. Munca istovitoare a
campului i se pare o ravna ispititoare.
Eugen Lovinescu afirma ca Ion este un personaj generic, este expresia instinctului de
posesiune a pamantului. Ion vede pamantul ca pe un urias din basme care ii da din puterea
lui. In capitolul Sarutarea, taranul atinge cu buzele pamantul si simte un fior rece,
ametitor. Aceasta scena, inspirata din realitate, arata ca pamantul este un simbol erotic in
viziunea personajului. Acestor motivatii interioare li se adauga si o motivatie exterioara: Ion
isi doreste pamant, deoarece acesta este criteriul de ierarhie a satului traditional in romanul lui
Rebreanu. Taranii bogati sunt respectati si ii trateaza cu superioritate pe cei din jur. Titlul
inital al romanului fusese Zestrea. Nunta devine un contract social in aceasta lume, o
modalitate de imbogatire. Vasile Baciu, tatal Anei, se insurase si el pentru avere, dar
recunostinta fata de nevasta lui se prefacuse in iubire. In satul lui Rebreanu, pamantul este
masura valorii omului. Ion, fiind un vanitos, recurge la metode ariviste pentru a progresa pe
scara sociala a satului. Pe de alta parte, aceasta patima il impinge la fapte rele precum
minciuna, furtul, facandu-i sa sufere pe oamenii din jur.
O alta trasatura a personajului este vointa, o vointa imensa careia nimeni nu ii poate
tine piept. Ion are o fire patimasa, e iute la manie, artagos ca un lup nemancat. Trairile lui
interioare sunt descrie prin notatii organice: inima ii sfarama coastele ca un ciocan
infierbantat, atunci cand Baciu il umileste in fata intregului sat. Flacaii si lautarii ii recunosc
autoritatea si se tem de el. Patima lui Ion pentru pamant este in contradictie cu dragostea
pentru Florica, deoarece ea este o fata saraca. Scriitorul sugereaza natura instinctuala a
personajului, in sensul ca iubirea nu este vazuta ca o traire care innobileaza, ci tot ca o
manifestare a instinctului.
Inteligenta personajului este o trasatura controversata, pe care Eugen Lovinescu i-o
atribuie, in schimb, George Calinescu sustine ca personajul este o bruta, care actioneaza
instinctual.
Ion are o evolutie sinuoasa. La inceput, isi propune sa o convinga pe Ana de dragostea
lui, dar reactia agresiva a tatalui ei il determina sa se razgandeasca. Se hotaraste sa o ia de
nevasta pe Florica si munceste din rasputeri o vara intreaga, dar se convinge ca nu se poate
imbogati muncind pe pamanturile altora. Mandria lui se revolta la gandul ca va ramane vesnic
sluga celor bogati. Patima pentru pamant ii denatureaza viziunea despre lume ajunge la
concluzia ca dragostea e numai adaosul, altceva trebuie sa fie temelia si ca istetimea lui nu
valoreaza nici cat o ceapa degerata, daca nu ai pamant. Din acest motiv, accepta sfatul lui

Titu Herdelea care il indeamna sa il sileasca pe Baciu. Ion o seduce pe Ana, prefacandu-se
indragostit, ceea ce arata ca nu are scrupule. El nu are constiinta morala a faptelor sale, nu
constientizeaza raul pe care il face, de aceea nu se simte vinovat. Este o fire razbunatoare,
intarzie sa o ceara de nevasta pe Ana ca sa isi savureze triumful. Se bucura ca il poate umili pe
Baciu in sat, razbunandu-se pentru faptul ca si el a fost umilit.
La nunta, Florica i se pare mai frumoasa ca oricand. Danseaza patimas cu ea, fara sa ii
pese de suferinta Anei.
O alta trasatura a personajului este viclenia manifestata fata de cei din jur. Cand Baciu
incearca sa il pacaleasca, Ion il determina sa ii dea pamanturile, amenintandu-l cu judecata.
Faptele personajului arata ingratitudine. Ion se arata nerecunoscator fata de cei care
l-au facut bogat, dar si fata de invatator, caruia, mai intai, ii cere sa il ajute in procesul cu
Simion Lungu, pentru ca apoi sa ii reproseze ca a ajuns la inchisoare. Din cauza lui Ion,
invatatorul isi pierde slujba din sat, de aceea familia Herdelea este revoltata de atitudinea lui
Ion, chiar daca pana atunci il simpatizase si ii luase apararea.
Personajul este caracterizat prin tehnica moderna a pluriperspectivismului. Feciorul
invatatorului il admira pentru tenacitatea cu care isi urmareste un scop. Invatatorul il
simpatizeaza initial, dar apoi il va considera un nerecunoscator si lipsit de rusine. Preotul il
condamna pentru imoralitatea sa, il acuza ca este un bataus si un om de nimic. Vasile
Baciu spune despre e ca este un talhar, un calic tantos care vrea sa ii fure averea.
Deznodamantul personajului Ion nu este tragic, moartea lui nu este justitiara, ci este o
consecinta a faptelor sale, ceea ce sporeste iluzia realului. In concluzie, acest personaj
memorabil construit din linii puternice ilustreaza viziunea scriitorului ardelean despre lumea
taraneasca si despre mentalitatea taranului ardelean. Procedeele realiste de portret se imbina
cu cele naturaliste prin faptul ca se pune accent pe latura instinctuala a eroului.

RELATIA DINTE ION SI ANA

Ana este o victima prinsa in conflictul dintre tatal ei si barbatul pe care il iubeste.
Naiva si fragila, lipsita de iubire, crescuta de un tata crud, Ana da crezare imediat vorbelor de
dragoste ale lui Ionica. Curand insa, atunci cand flacaul isi arata adevaratele ganduri, Ana
incepe sa se indoiasca si iubirea se transforma in suferinta. La nunta, femeia il aude
vorbindu-i patimas Floricai si isi intelege drama. Vorbele norocul meu, norocul meu au
rezonanta de bocet, dar nimeni nu ia in seama lacrimile unei mirese. Discursul lui Ion nu mai
este tandru, ci agresiv, barbatul o considera pe ea vinovata de nefericirea lui. Nici macar
bucuria de a deveni mama nu ii lumineaza viata Anei. Apa neagra in care simte ca se
scufunda este metafora prabusirii ei sufletesti. Ii spune lui Ion ca se va omori. Vorbele ei nu
sunt o incercare lucida de a-l speria, ci un strigat de ajutor. Barbatul insa ii raspunde brutal si
cu naduf ca ar trebui sa isi puna capat zilelor pentru ca numai astfel va scapa de ea. Scena se
petrece noaptea pe un drum inghetat, la intoarcerea de la nunta Floricai, unde Ion nu isi mai
dezlipise privirea de mireasa. Treptat, femeia se convinge ca moartea este singurul liman. O
incurajeaza spusele unui batran despre filosofia mioritica a mortii potrivit careia cine a trait
greu va avea o moarte usoara. Femeia se spanzura cu speranta de a scapa de suferinta vietii.
Naratorul descrie in detaliu moartea Anei pentru a arata indiferenta lumii din jur. Moartea ei
trece la fel de neobservata ca viata stearsa pe care a dus-o. George Calinescu spune ca soarta
Anei este relativ tipica pentru acesta lumea, pe de alta parte, Marin Preda construieste
personajul Polina pentru a demonstra ca taranca romanca este o femeie puternica, capabila sa
lupte pentru fericirea ei.

ROMANUL REALIST OBIECTIV BALZACIAN

MODERN
Enigma Otiliei
de George Calinescu
Romanul este specia genului epic, n proz, de mare ntindere, cu o aciune complex
ce se poate desfura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a cror personalitate este
bine individualizat i al cror destin este determinat de trsturile de caracter i ntmplrile
ce constituie subiectul operei. Romanul ofera o imagine ampla asupra realitatii in viziunea
artistului.
Criticul si istoricul literar George Calinescu considera ca experienta scrisului este o
conditie obligatorie pentru a putea intelege operele altor scriitori. Romancierul si criticul
George Calinescu s-a remarcat in literatura interbelica prin eruditie, inteligenta ascutita, arta
portretului. Scrie romanele Cartea nuntii, Enigma Otiliei, Bietul Ioanide si Scrinul
negru. Admira clasicismul, un mod de a crea durabil si esential. Literatura sa este o ampla
comedie umana care satirizeaza moravurile familiei burgheze din Bucurestiul inceputului de
secol XX. Cultiva realismul balzacian, de care se diferentiaza prin viziunea comica.
Romanul realist, obiectiv si modern Enigma Otiliei cultiva teme balzaciene precum
familia burgheza, paternitatea, mostenirea, arivismul. Titlul initial fusese Parintii Otiliei.
Naratiunea cronologica este obiectiva, la persoana a treia. Desi este o opera epica, accentul nu
cade asupra actiunii, ci asupra portretelor morale si a situatiilor comice. Calinescu prezinta
degradarea familiei si a individului sub influenta patimii pentru avere. Romanul are o
compozitie riguroasa. Atat incipitul, cat si finalul descriu detaliat strada Antim unde se afla
casa lui mos Costache Giurgiuveanu, acesta fiind locul unde se desfasoara cea mai mare parte
a actiunii. Fiind o opera realista, incipitul este detaliat si verosimil. Intr-o seara de iulie a
anului 1909, tanarul Felix Sima soseste in Bucuresti cu intentia de a studia medicina, urmand
sa locuiasca in casa tutorelui sau, Costache Giurgiuveanu. Descrierea strazii scoate in evidenta
aspectul neingrijit, materialele ieftine, lipsa de simetrie si imiatia de prost gust a unor modele
clasice. Scriitorul satirizeaza astfel snobismul si lipsa de cultura a burghezilor care vor sa
imite clasicul aristocratic. In literatura realista balzaciana, mediul sugereaza caracterul
locuitorilor.
Felix este intampinat cu ostilitate de catre tutorele stau, in schimb Otilia, fiica vitrega a
acestuia, ii face o primire calduroasa. Este condus in salon unde face cunostinta cu lumea in
mijlocul careia va trai cativa ani: clanul Tulea si mosierul Leonida Pascalopol. Aglae Tulea
este sora lui mos Costache. Ea isi exprima dezaprobarea fata de venirea lui Felix, temandu-se
ca averea batranului ar putea fi instrainata. Scena de grup este o tehnica realista prin care se
prezinta personajele si se schiteaza conflictul.
Actiunea dezvolta doua mari planuri narative, ale caror nuclee epice sunt mostenirea si
iubirea. Actiunea prorpiu-zisa debuteaza tarziu, dupa ce scriitorul a prezentat in detaliu
personajele si istoria lor. Familia il suspecteaza pe avarul mos Costache Giurgiuveanu ca ar fi
adunat o avere uriasa. Batranul isi iubeste fiica vitrega, dar nu are curaj sa ii asigure viitorul,
neindraznind sa-si infrunte rudele. Cel mai tenace vanator al averii sale este avocatul Stanica
Ratiu, ginerele familiei Tulea. Cand batranul cade la pat, acesta ii fura banii de sub saltea,
provocandu-i astfel moartea, fara ca cineva sa afle vreodata adevarul despre cele intamplate.
Stanica isi continua planurile ariviste, parasind-o pe Olimpia si casatorindu-se cu frivola
Georgeta, care il ajuta sa patrunda in lumea buna. Acest plan narativ este prezentat in mod
satiric, procedeul de portret fiind caricatura.

Al doilea plan narativ prezinta evolutia unui complicat triunghi amoros. Tanara si
frumoasa Otilia reprezinta prima iubire a lui Felix, dar si dragostea crepusculara a distinsului
mosier Leonida Pascalopol. Dupa moartea lui mos Costache, Otilia se casatoreste cu
Pascalopol, alaturi de care se simte ocrotita. In ciuda tineretii ei, fata dovedeste o mare
luciditate, dandu-si seama ca nu e potrivita pentru Felix: Ma plictisesc repede, sufar cand
sunt contrariata.
Epilogul rezuma evolutia ulterioara a personajelor. Felix are o cariera de succes,
Stanica Ratiu a ajuns in varful piramidei sociale prin afaceri necurate si s-a implicat in viata
politica, iar Pascalopol a considerat moral sa ii redea libertatea Otiliei. Dupa ani, Felix
rataceste pe strada Antim, reamintindu-si de tinerete si de prima lui iubire. Intuitia Otiliei s-a
dovedit corecta, Felix trecand peste pierderea iubirii romantice si luand decizia echilibrata a
unei casatorii de succes. Titlul reprezinta enigma feminitatii in viziunea tanarului Felix, o
enigma ramana nedescifrata. In concluzie, opera lui Calinescu propune variate chei de
interpretare: este un roman de dragoste, un roman de formare si un roman social, familia
burgheza fiind imaginea la scara mica a societatii burgheze.
In opinia mea, Calinescu prezinta lumea burgheza prin lentila deformatoare a
caricaturii. Familia burgheza este caricaturizata, luand monstruoasa forma a clanului
matriarhal, in vreme ce tatal, Simion Tulea, este efeminat: brodeaza, coase la gherghef.
Talentul de pictor al tanarului Titi este doar o indemanare a copierii fidele. Cand trebuie sa
invete pentru scoala, Titi prefera sa copieze manualul, pictand ilustratiile, ceea ce arata lipsa
creativitatii, a originalitatii si a preocuparii pentru studiu, in antiteza cu tanarul Felix. Fiicele
familiei sunt portretizate si ele caricatural: Olimpia este complet lipsita de simt matern, iar
Aurica are obsesia maritisului, cultivata de mama ei. Aglae este autoritatea agresiva. Are un
simt matern denaturat. Isi iubeste copiii pe rand, impunandu-le aspiratii rigide si false.
Viziunea caricaturala a lui Calinescu se manifesta si in cazul avarului. Avaritia este prezentata
drept o traire patologica, ce defineste lumea burgheza. Procedeul este caricatura, deoarece
trasatura este ingrosata, implicand satira. Infatisarea si gesturile batranului sunt grotesti.
Calinescu vede lumea burgheza dintr-o perspectiva realist critica. Este o lume statica,
incapabila de evolutie, in opozitie cu cele trei personaje asupra carora privirea scriitorului se
opreste cu ingaduinta si duiosie. Felix si Pascalopol sunt posibile proiectii ale sinelui
calinescian la varste diferite, iar Otilia este idealitatea feminina la modul artistic: fascinanta,
enigmatica, complexa, complicata.

CARACTERIZAREA OTILIEI
Personajul realist ilustreaza un tip uman, asemenea personajului clasic. Diferenta
consta in faptul ca personajul realist are si alte trasaturi pe langa cea care il incadreaza intr-o
tipologie. El este complex, rotund (Foster), la fel ca o persoana reala. O alta deosebire este
aceea ca personajul realist este vazut in relatie cu societatea.
Otilia este unul dintre personajele principale ale romanului si semnifica fascinanta
enigma a feminitatii, in viziunea celorlalte personaje si a scriitorului insusi. Tanara orfana este
o fiinta eterica, fapt sugerat mai intai de portretul fizic: bucle negre, rochia de dantela,
statura delicata, gesturile fine. Infatisarea Otiliei este redata din perspectiva tanarului
Felix la sosirea in casa Giurgiuveanu. Tanarul este coplesit de feminitatea si volubilitatea fetei
care se comporta familiar cu el. Otilia este un personaj realist, ilustreaza tipul feminitatii, dar,
in alchimia acestui portret, intalnim si elemente romantice. Otilia se caracterizeaza mai intai
prin complexitate, un amestesc uimitor intre firea copilaroasa si gandirea matura. Ea este fiica
iubita a lui mos Costache, chiar daca pe cei doi nu ii uneste o legatura de sange. Portretul fetei
este alcatuit din linii fugare in continua miscare pentru a sugera debordanta energie
copilaroasa si efectul coplesitor pe care il exercita asupra tanarului. Odaia fetei, descrisa
detaliat, sugereaza preocuparile ei artistice, cochetaria, simtul frumosului, iar masuta cu trei
oglinzi mobile e o metafora a personalitatii ei complicate, dar si a multitudinii de perspective
din care e vazuta. Felix se simte intimidat de interiorul odaii care ii da un sentiment nou de
intimitate feminina.
Gesturile Otiliei sunt spontane si fac parte din farmecul copilaros al fetei. Pe de alta
parte, Aglae Tulea o condamna pentru acest comportament, o considera vulgara si lipsita de
educatie. Orfana este vulnerabila in fata acestor rautati, nu se poate refugia decat in muzica
sau in plimbarile pe care i le ofera Pascalopol. Aurica este invatata de mama ei ca astfel de
fete zanatece sunt menite sa constituie distractia baietilor de familie buna, inainte ca acestia
sa se aseze la casa lor. In consecinta, Aurica ajunge sa o urasca si o acuza pentru neimplinirea
ei conjugala, iar Titi prinde curaj si ii face propuneri vulgare.
Otilia este un personaj atipic. Este cel mai spectaculos personaj al romanului. Se
defineste prin trasaturi contradictorii: inocenta si maturitate, sensibilitate si ratiune, inteligenta
si naivitate, detasare de lacomia burgheza pentru bunuri materiale, dar preferinta pentru
confort. O modalitate importanta de caracterizare este autoportretul. Otilia isi cunoaste firea si
se caracterizeaza cu severitate: Eu sunt o zapacita, nu stiu ce vreau, Ma plictisesc repede,
sufar cand sunt contrariata. Din acest motiv, cunoscandu-se bine, ajunge la concluzia ca
mariajul cu Felix ar fi o greseala, avand in vedere firea egala si perseverenta a barbatului.
Ambitios, acesta avea nevoie de o tovarasa puternica pe care sa se poata baza pe drumul aspru
al carierei.
Otilia a fost nevoita, prin statutul ei de orfana, sa cunoasca viata in mod profund.
Dincolo de naivitatea ei aparenta, ea isi da seama de rautatea celor din jur. Uneori observatiile
ei sunt profunde, filosofice, precum cele despre trecerea timpului si despre fragilitatea
frumusetii feminine: Noi nu traim decat 5 6 ani. Observatia Otiliei se refera la
efemeritatea farmecului feminin. Unul dintre personaje observa ca Otilia fuge de Felix pentru
ca amintirea ei sa ramana luminoasa. Intr-adevar, parasindu-l, Otilia isi pastreaza nealterat
farmecul in amintirea tanarului. Ea reprezinta pentru Felix insasi enigma feminitatii. Felix ii
pastreaza o amintire nostalgica, dar viata lui decurge firesc, planificat, fara mari drame
existentiale, pentru ca Felix este un spirit rational. In scrisoarea pe care i-o lasa la plecare,
Otilia il tachineaza usor pe aceasta tema, spunandu-i ca va gasi in firea lui puterea de a trece
peste aceasta drama, asa cum a gasit taria de a-si stapani pornirile romantice. De fapt, Felix nu
isi da seama pana la sfarsit daca Otilia il iubeste frateste sau ii raspunde cu aceleasi

sentimente. Fata insasi ii marturiseste ca il iubeste in multe feluri, atat ca sora, cat si ca iubita.
Otilia este convinsa ca va duce o viata romantica si ca va avea parte de un sfarsit romantic la
30 de ani. Fata are o viziunea perosnala si despre inteligenta feminina, aceasta consta in
capacitatea femeii de a se face placuta: O femeie ignorata de barbat e un monstru.
Portretul final al Otiliei este alcatuit pe baza fotografiei pe care Pascalopol i-o arata lui
Felix dupa trecerea anilor. El constata ca doamna draguta cu aer de actrita a pierdut farmecul
tineretii, ceea ce demonstreaza faptul ca Otilia a avut dreptate in temerile ei. Personajul este
caracterizat in pereche contrastanta cu Aurica, beneficiind evident de admiratia scriitorului. In
cele din urma, ea reuseste sa evadeze din aceasta lume in care nu se poate integra si cu care nu
se aseamana. Aerul de platitudine feminina pe care il are fata in ultimul portret confirma
temerile ei, ea reuseste sa fuga de aceasta lume burgheza, rigida si rea, dar nu poate fugi de
trecerea timpului.

RELATIA DINTRE OTILIA SI FELIX

Felix este tipul tanarului ambitios si intr-o mare masura imaginea literara a scriitorului
insusi la varsta tineretii. Felix si otilia sunt amandoi orfani, ceea ce ii apropie de la inceput.
Din acest motiv, fata manifesta o tandrete materna, ocrotitoare fata de tanarul Felix Sima. Ea
este calauza acestuia in lumea de pe strada Antim. Ea este cea care il prezinta celorlalti in
prima scena colectiva a romanului, il ocroteste fata de zgarcenia lui mos Costache si se arata
mandra de inteligenta si ambitiile sale profesionale. Pentru Felix, Otilia este intaia prezenta
feminina apropiata. Tanarul se indragosteste nebuneste de ea, dar, pe de alta parte, este gelos
pe Leonida Pascalopol si, in cele din urma, ii interzice fetei intrevederile cu acesta. Otilia se
supune, dar tristetea ei il face sa se razgandeasca, rusinat. El nu indrazneste sa o infrunte
direct pe Otilia, de aceea incearca sa isi comunice direct sentimentele prin scrisori. In contrast
cu mosierul Pascalopol, se evidentiaza naivitatea lui Felix, incapacitatea lui de a concura cu
Pascalopol in privinta bucuriilor pe care i le face Otiliei. Fata este convinsa ca nu este bine ca
cei doi soti sa aiba aceeasi varsta, iar Felix are nevoie de libertate pentru cariera dorita, Otilia
considerandu-se o piedica pentru el: Eu sunt pentru oamenii blazati, care au nevoie de
rasetele tineretii, ca Pascalopol.
Declaratiile tanarului si planurile sale mari de viitor se lovesc de scepticismul fetei.
Totusi cei doi petrec mult timp impreuna, ceea ce lui Felix ii da puterea de a se dedica
studiului. Pe de alta parte, Pascalopol il asigura cu tristete ca nu ar trebui sa se teama de el,
pentru ca are de partea lui tineretea. Clanul se bucura atunci cand Pascalopol este tinut
deoparte, considerand ca Otilia este lacoma si cultiva prezenta mosierului din considerente
josnice. Cu maturitate, discretie si eleganta, Pascalopol il convinge pe Felix sa il ingaduie din
nou in casa Otiliei, explicandu-i ca fata are nevoie de ocrotirea lui prieteneasca.
Otilia este prima iubire a lui Felix, de aceea ea este idealizata. Se viseaza parcurgand o
cariera de exceptie, avand-o pe ea alaturi. Experienta acestei iubiri reprezinta singura etapa
romantica din viata lui Felix, intrucat el este o natura rationala. Cand se simte tradat de Otilia,
Felix isi pierde increderea si viseaza sa se razbune. Se persifleaza singur pentru romantismul
lui naiv. Naratorul omniscient detaliaza gandurile personajului, temerile sale.
Odata cu plecarea Otiliei, Felix se lecuieste de romantism. Il uraste o vreme pe
Pascalopol, dar apoi viata lui ia un curs potrivit cu planurile sale. Epilogul il arata pe Felix
contempland mirat noua imagine a Otiliei in care nu o recunoaste pe fata de alta data. El
ajunge la concluzia ca Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi. Evolutia cuplului
Felix Otilia este, de fapt, povestea nostalgica a trecerii timpului, maturizarea insemnand
sacrificiul romantismului tineresc si asumarea luciditatii mature, lipsite de idealizare.

ROMANUL REALIST SUBIECTIV MODERN

ROMANUL PSIHOLOGIC
Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi
de Camil Petrescu
Romanul este specia genului epic, n proz, de mare ntindere, cu o aciune complex
ce se poate desfura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a cror personalitate este
bine individualizat i al cror destin este determinat de trsturile de caracter i ntmplrile
ce constituie subiectul operei. Romanul ofera o imagine ampla asupra realitatii in viziunea
artistului. Romanul subiectiv este o naratiune homodiegetica ce prezinta lumea fictiunii
artistice din perspectiva unica a personajului narator.
Prozatorul interbelic Camil Petrescu afirma ca singura realitate pe care o putem
cunoaste este realitatea interioara, a constiintei. Din acest motiv, scriitorul isi propune sa nu
descriu decat ceea ce vad, ceea ce aud, ceea ce inregistreaza simturile mele... Din mine insumi
nu pot iesi... Eu nu pot vorbi onest decat la persoana intai. Eroii lui Camil Petrescu sunt
intelectuali superiori, aflati in conflict cu societatea mediocra, dar principalul conflict pe care
il descrie autorul este cel din planul constiintei. Dezvoltarea romanului psihologic este direct
influentata de inflorirea psihologiei si a filosofiei.
Romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi dezvolta tema conditiei
nefericite a intelectualului aflat in cautarea absolutului, pe care insa il rateaza din cauza
mediocritatii in care traieste. Titlul romanului sugereaza metaforic cele doua experiente
majore, iubirea si razboiul, prin care personajul Stefan Gheorghidiu rateaza absolutul.
Romanul fusese initial intitulat Proces verbal de dragoste si de razboi. Acest titlu sugereaza
optiunea autorului pentru principiul autenticitatii. Camil Petrescu face parte din generatia
anilor 30, a scriitorilor autointitulati trairisti, alaturi de Mircea Eliade, Mihail Sebastian etc.
Optau pentru literatura realului. Din acest motiv, stilul artistic este anticalofil. Camil Petrescu
nu isi propune sa scrie frumos, ci adevarat, autentic.
Romanul are o compozitie moderna. Incipitul realist il prezinta pe sublocotenentul
Gheorghidiu, inrolat la Piatra Craiului, in primavara anului 1916, inaintea declansarii
Primului Razboi Mondial. Tehnica narativa este retrospectia: o discutie a camarazilor pe tema
fidelitatii conjugale ii aminteste in mod dureros protagonistului de propria lui experienta.
Romanul este povestea unei iubiri esuate, relatata din perspectiva subiectiva a barbatului. Prin
evocare, intelectualul incearca sa retraiasca si, mai ales, sa inteleaga cele intamplate. Desi este
un admirator al scriitorului francez Marcel Proust, Camil Petrescu nareaza in ordine
cronologica. Retrospectia debuteaza brusc: Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de
la Universitate si banuiam ca ma insala. Eroul indurerat porneste in cautarea timpului
pierdut: el isi ordoneaza amintirile si reconstituie scenariul iubirii in toate etapele
desfasurarii acesteia. Scrierea este moderna. Faptele sunt dublate de permanenta introspectie a
protagonistului, intelectualul se abate de la filmul narativ prin digresiuni, menite sa clarifice si
sa generalizeze.
Prima etapa din viata cuplului este idilica. Iubirea lui Gheorghidiu se naste din orgoliul
de a se sti adorat de cea mai frumoasa studenta. La inceput, cuplul duce o viata modesta, insa
boema si fericita.
Capitolul Diagonalele unui testament evoca evenimentul care pune capat fericirii
conjugale. Gheorghidiu devine pe neasteptate principalul mostenitor al averii unchiului Tache,
ceea ce starneste invidia familiei. Ela isi descopera gustul pentru viata mondena, fapt care nu
este deloc pe placul barbatului. Urmeaza o serie de rupturi si impacari pe care intelectualul le

traieste cu intensitate si suferinta. Se considera inselat si isi pierde iluzia despre iubirea
absoluta
Prima parte a romanului este o fictiune, in schimb razboiul reprezinta o experienta
reala din viata scriitorului. Acesta demitizeaza ambele teme: iubirea si razboiul. Daca initial
intelectualul superior le considera experiente definitive care il pot intregi sufleteste si ii dau
iluzia absolutului, ele se dovedesc false, imperfecte. Prin experienta razboiului, eroul se
lecuieste de suferinta iubirii. Discursul narativ devine modern prin integrarea unor tipuri
variate de text precum notele de subsol, scrisoarea, jurnalul. Razboiul nu este vazut ca un
eveniment glorios, ci ca o realitate infernala si absurda. Scenele sunt apocaliptice: capitolulul
Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu. Gheorghidiu este un observator lucid, asemenea
scriitorului insusi. El remarca lipsa de organizare, de strategie, ipocrizia clasei politice si
imoralitatea imbogatitilor de razboi. Evenimentul este descris din punctul de vedere al
combatantului.
La intoarcerea de pe front, Gheorghidiu se convinge ca iubirea a murit in sufletul lui si
o paraseste pe Ela. Romanul are si un plan realist balzacian in cadrul caruia este satirizata
clasa burgheza prin portretizarea unor tipuri umane precum avarul Tache, arivistii Nae
Gheorghidiu, Tanase Vasilescu Lumanararu, imbogatitii de razboi, supranumiti corbii albi.
Scriitorul face caricatura familiei burgheze: Gheorghidiu se confrunta cu lacomia si rautatea
propriei familiei care il da in judecata in contextul mostenirii. Familia este caricaturizata
grotesc in scena ospatului din casa unchiului Tache: cand toti cei prezenti cauta sa ii faca pe
plac batranului bogatas, sperand la o mostenire cat mai consistenta.
In concluzie, acest roman psihologic prezinta conflictul exterior dintre protagonist si
societatea mediocra in care este nevoit sa traiasca, dar accentul care asupra conflictului
interior, psihologic, ce dezvaluie framantarile sufletesti ale intelectualului superior, prins intre
uratenia realului si frumusetea perfecta a idealului spre care tinde.

CARACTERIZAREA LUI STEFAN GHEORGHIDIU

Personajul realist ilustreaza un tip uman, asemenea personajului clasic. Diferenta
consta in faptul ca personajul realist are si alte trasaturi pe langa cea care il incadreaza intr-o
tipologie. El este complex, rotund (Foster), la fel ca o persoana reala. O alta deosebire este
aceea ca personajul realist este vazut in relatie cu societatea.
Stefan Gheorghidiu ilustreaza tipul intelectualului superior aflat in conflict cu
societatea mediocra. Romanele si dramele scrie de Camil Petrescu evidentiaza preferinta
constanta a scriitorului pentru acest tip literar. Trasaturile care alcatuiesc portretul sau sunt
luciditatea, nostalgia absolutului, sensibilitatea excesiva, inflexibilitatea, orgoliul, inteligenta
analitica. Aceste personaje sunt suflete tari care vor sa ajunga la steaua polara a adevarului
absolut, dar se ratacesc prinsi in jocul amagitor al ideilor.
Stefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului subiectiv, de aceea
indeplineste si rolul de narator. Este un filosof intr-o lume de nestiutori de carte. Fascinat de
idei, el nu stie sa lupte in lumea reala, de aceea este invins. Principala trasatura a personajului
este luciditatea, manifestata chiar si in momentele de mari emotii. Gheorghidiu observa critic
defectele lumii in care traieste, de exemplu mascarada luptei pentru mostenire intre rudele
unchiului Tache, superficialitate pregatirilor pentru razboi de pe frontul romanesc, demagogia
clasei politice. Se arata lucid si fata de Ela observand priviri, replici, gesturi ale acesteia si
tragand concluzii care il fac sa sufere, de exemplu el remarca faptul ca, odata cu primirea
mostenirii, femeia a devenit mai cocheta si deduce ca in sinea ei il compara cu tinerii eleganti
din lumea mondena. Este lucid si fata de sine insusi, isi analizeaza in detaliu trairile si are
tendinta de a le exagera proportiile. Astfel, dupa despartirea de Ela, el constata ca prezenta
femeii i-a devenit indispensabila ca morfina unui detracat. La fel ca scriitorul, Gheorghidiu
considera ca luciditatea sporeste voluptatea. Pe front isi observa emotiile si reactiile
provocate de haosul razboiului, constatand ca nervii i se rup ca niste sfori putrede.
Inteligenta analitica este o alta trasatura a intelectualului superior. Acesta se pierde in
ipoteze contradictorii, in incercarea de a ajunge la adevar. Scriitorul cauta sa demonstreze
astfel ca omul nu are acces decat la un adevar subiectiv: din mine insumi nu pot iesi. De
exemplu,privirile si gesturile nevestei le decodifica in mod diferit si din acest motiv este intr-o
permanenta cautare de certitudini. Ele vin prea tarziu, sub forma scrisorii anonime, in care
ofiterul Gheorghidiu este informat cu privire la infidelitatea nevestei. Acum, la intoarcerea de
pe front, aceasta certitudine nu il mai afecteaza si nu ii mai este necesara, intrucat nu isi mai
iubeste nevasta.
Gheorghidiu are nostalgia absolutului. Sufera constatand ca absolutul nu ii este
accesibil omului nici in iubire, nici in razboi. Cei din jur nu sunt de acord cu exigenta lui, ei
sunt de parere ca acest lucru il face nefericit. Cand banuieste ca Ela il insala, barbatul
anuleaza si trecutul, crede ca Ela nu l-a iubit niciodata. Este un spirit reflexiv, meditativ,
formuleaza teorii. Crede ca iubirea este predestinata si eterna. In contact cu realitatea, isi
schimba conceptia, ajunge sa creada ca iubirea este un proces de autosugestie, un
monodeism voluntar la inceput, patalogic pe urma. In raport cu realitatea, conceptia lui
Gheorghidiu este rigida. Schimbarea femeii iubite il face sa se indoiasca de propria lui
capacitate de alegere corecta.
Intelectualul superior este vanitos, orgolios. Are cultul onoarei si vocatia duelului. De
exemplu, sufera la gandul ca e victima complotului pus la cale de Ela impreuna cu iubitul ei.
O alta dovada a orgoliului este nasterea iubirii din vanitatea de a fi iubit.
Intelectualul superior sufera de o sensibilitate exagerata. Romanul descrie durerea
sufleteasca a indragostitului prin comparatii expresive, de exemplu suferinta despartirii
indragostitilor este asociata cu dezlipirea unui bandaj de pe o rana nevindecata. Eroul insusi

isi descrie durerea sufleteasca prin tehnica moderna a introspectiei, de exemplu explica
transformarea intr-o obsesie dureroasa a amintrii Elei prin asociere cu motivul muzical al unui
patefon stricat.
In razboi, vanitatea il impinge sa faca gesturi de un eroism inutil si ridicol, de exemplu
isi risca viata si pe a celorlalti camarazi, carand in brate un obuz. La inceputul razboiului,
Gheorghidiu nadajduieste ca aceasta experienta l-ar putea completa sufleteste, asa cum
experienta iubirii nu a facut-o.
Personajul este caracterizat indirect prin faptele, gandurile si trairile sale. Este un
personaj modern, aflat in conflict cu societatea si exprima viziunea scriitorului Camil Petrescu
despre valorile umane. Scriitorul era convins ca intelectualii sunt oamenii cei mai potriviti
pentru a conduce societatea noocratia.
In concluzie, intelectualul superior este un personaj modern, complicat sufleteste si
angrenat in conflicte cu societatea mediocra pe care o critica. El se raporteaza la valori ideale,
ceea ce il face inadaptat in lumea reala. Gestul final al lui Gheorghidiu de a-i darui Elei
intreaga avere adica tot trecutul este un act de curaj prin care personajul se desprinde de
trecutul dezamagirilor si isi asuma un nou inceput.

RELATIA DINTRE STEFAN GHEORGHIDIU SI ELA

Romanul lui Camil Petrescu este monografia unei iubiri ratate. Camil Petrescu
demitizeaza tema iubirii: daca la romantici ea se mentinea la nivelul inalt al idealului, in opera
lui Camil Petrescu idealul se devalorizeaza in raport cu realitatea. Initial, iubirea este o sursa
de fericire, o traire care infloreste tot mai mult in fiecare zi. Gheorghidiu are iluzia ca si-a
descoperit sufletul pereche, crede in predestinarea cuplului: Femeia aceasta era a mea de la
inceputul lumii. Imaginea initiala a cuplului este idilica, iubirea Elei capata forma adoratiei.
Femeia incearca sa inteleaga lumea ideilor in care crede barbatul, de exemplu scena lectiei
care se desfasoara in intimitatea cuplului, in capitolul E tot filosofie.... Cei doi isi
construiesc propriul lor univers, centrat pe statura orgolioasa a barbatului. Acesta se simte
magulit de iubirea pe care i-o arata cea mai frumoasa dintre studente, ceea ce inseamna ca
dragostea lui se naste din vanitate.
Portretul Elei este modern prin faptul ca se modifica de-a lungul romanului in functie
de sentimentele barbatului. Initial, portretul este ideal. Frumusetea este angelica: ochii ca
doua intrebari de clestar. Frumusetea chipului este completata de generozitate si inteligenta.
In scena cinei din casa unchiului Tache, Ela pare sa il sustina pe Gheorghidiu atunci cand
acesta se declara adeptul valorilor morale, in defavoarea celor materiale. Stefan Gheorghidiu
critica obsesia oamenilor pentru imbogatire. El spune ca averile, mostenirile sunt
primejdioase, deoarece ii transmit mostenitorului si defectele morale prin intermediul carora a
fost facuta averea, de exemplu un stomac in stare sa digere si oua clocite. Gheorghidiu este
un om de onoare si apara memoria tatalui sau cand Nae ii reproseaza inadaptarea la realitate,
spunandu-i ca filosofia nu tine de foame.
Desi Ela ii da iluzia ca impartaseste aceeasi scara de valori, nu dupa multa vreme ea ii
reproseaza ca nu se implica in lupta pentru mostenire, desi este atat de vehement in lupta
pentru o idee. Treptat, portretul femeii capata umbre, Gheorghidiu descopera la femeia iubita
unele trasaturi care nu se potrivesc cu idealul sau, precum frivolitatea si viclenia, falsitatea.
Un exemplu este scena de la Odobesti, cand Gheorghidiu constata vulgaritatea lumii mondene
in care ii proiectase mostenirea. Mai presus de toate, insa, el isi da seama acum ca femeia
iubita are trasaturi necunoscute lui, aratandu-se cocheta fata de un necunoscut fara valoare.
Descoperirea il indurereaza si il face sa se indoiasca de propria lui putere de alegere corecta.
Povestea cuplului este un traseu sinuos, un sir de impacari si despartiri care genereaza o mare
suferinta sufleteasca a barbatului. In portretul Elei se adauga si alte umbre, precum cruzimea,
viclenia si lacomia.
Inainte de razboi, Gheorghidiu are trista revelatie a adevaratei Ela. Explica acest lucru
prin simbolul palipsestului, scriere sau pictura suprapusa. El descopera, sub infatisarea de
madona a femeii iubite, un chip strain si vulgar. Barbatul incepe sa intuiasca adevarul,
constata ca izbucnirea razboiului o face pe Ela sa se gandeasca mai mult la propria soarta
decat la viata lui.
Portretul final al Elei este total opus celui initial, frumusetea femeii este obosita si
vulgara, gesturile ei i se par teatrale. Gheorghidiu se gandeste ingrozit la faptul ca a fost la un
pas de a comite o crima pasionala pentru o femeie atat de vulgara: Ma gandesc halucinat ca
as fi putut ucide pentru femeia asta. Degradarea portretului feminin se explica prin stingerea
sentimentului de iubire in sufletul barbatului, Ela fiind caracterizata numai din perspectiva
personajului narator. Stingerea sentimentului de iubire este anticipata in timpul razboiului de
admiratia lui Gheorghidiu pentru frumusetea tinereasca a unei tigancuse fata cu obraz
verde.

In final, infidelitatea Elei paare a se confirma printr-o anonima, dar acest lucru nu ii
provoaca nicio reactie lui Gheorghidiu, caci e o certitudine venita prea tarziu, ce nu mai
produce suferinta.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje confirma drama intelectualului superior
care constata cu durere si luciditate ca realitatea si lumea ideala a absolutului sunt opuse.

ROMANUL REALIST OBIECTIV MODERN

POSTBELIC
Morometii
de Marin Preda
Romanul este specia genului epic, n proz, de mare ntindere, cu o aciune complex
ce se poate desfura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a cror personalitate este
bine individualizat i al cror destin este determinat de trsturile de caracter i ntmplrile
ce constituie subiectul operei. Romanul ofera o imagine ampla asupra realitatii in viziunea
artistului.
Literatura postbelica trece printr-o zodie nefasta, intrucat este transformata intr-un
instrument de ideologie politica. In anii 60, literatura incearca sa isi recapete functia estetica,
prin refacerea legaturii firesti cu literatura interbelica. Prozatorul Marin Preda, poetii Nichita
Stanescu si Marin Sorescu sunt cativa dintre scriitorii carora li se datoreaza revitalizarea
literaturii romane. Marin Preda cultiva realismul psihologic (Eugen Simion). Capodopera
sa, romanul Morometii, este o fresca verosimila a satului romanesc de campie, vazut in
perioada interbelica si in primii ani de comunism. Primul volum apare in anul 1955, iar cel
de-al doilea in 1967. Scriitorul isi valorifica literar propria viata, transfigurand artistic
universul copilariei. Cronotopul romanului este detaliat, conform cerintelor realismului. Tema
este raportul tragic dintre om si istorie. Este o tema moderna care il asaza pe Marin Preda in
familia spirituala a marilor prozatori universali din secolul XX: In Campia Dunarii, cu cativa
ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita
rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari. Marin Preda ofera o viziune moderna
asupra satului romanesc. Acesta este demitizat, prezentat intr-o lumina autentica. Romanul
este modern si prin constructia personajelor. Taranul lui Preda este o fire problematizanta, un
individ reflexiv, departe de instinctul posesiunii pamantului. Scriitorul isi propune sa prezinte
fenomenul tragic al degradarii lumii taranesti sub loviturile istoriei.
Modernitatea romanului este sustinuta si la nivelul constructiei narative. Fiind un
roman, firul diegetic este ramificat, intr-o compozitie multiplana care ii ingaduie scriitorului
prezentarea mai multor familii taranesti din satul Silistea Gumesti. Principalul plan narativ
prezinta viata familiei Moromete, construita din evidente elemente auobiografice. Prozatorul a
copilarit in satul Silistea Gumesti din Campia Dunarii, iar tatal sau, Tudor Calarasu, reprezinta
sursa de inspirtatie in constructia unuia dintre cele mai memorabile personaje ale prozei
romanesti, Ilie Moromete. Un alt element de modernitate compozitionala este organizarea
primului volum in trei parti care se deschid cu cate o scena expozitiva (Eugen Simion): cina
taraneasca, scena de pe prispa plecarea lui Achim la Bucuresti si inceputul destramarii
familiei, scena seceristului. Naratiunea este cronologica, heterodiegetica, naratorul omniscient
si obiectiv nareaza la persoana a treia.
Prozatorul recurge la simboluri care constituie motive anticipative si purtatoare de
semnificatii: salcamul, taiat in zorii unei duminici de vara prevesteste, prevesteste prabusirea
lui Moromete si a lumii traditionale, masuta taraneasca este un fals simbol al uniunii
familiale, poiana lui Iocan semnifica libertatea spiritului si pretuirea gandirii in satul
romanesc, ploaia este un simbol al istoriei agresive.
Actiunea romanului debuteaza intr-o sambata de vara, odata cu intoarcerea de la camp
a familiei Moromete. Scena cinei taranesti ilustreaza o tehnica realista, fiind o scena de grup
care ii ingaduie scriitorului sa prezinte personajele si sa anticipeze conflictele. Ritmul narativ
al primului volum este mult mai lent decat cel din al doilea volum, cu scopul de a sugera

linistea vietii rurale interbelice. Aceasta patriarhalitate se va dovedi insa o iluzie de care se
face vinovata istoria, intinzandu-i cu viclenie o capcana taranului roman, si anume iluzia ca
viata lui linistita nu poate fi tulburata.
Scriitorul este constant in optiunea sa pentru realism. Mai intai, el demitizeaza tema
familiei. Moromete traieste in iluzie, crede ca autoritatea lui paterna functioneaza, de aceea va
fi luat prin surprindere de gravitatea conflictelor care ii macina familia. Pe de o parte, se
contureaza tot mai amenintator problema datoriilor, precum fonciirea si banca. Presat de
datorii, Moromete ia hotararea neobisnuita de a taia un salcam impunator care crestea de multi
ani in gradina familiei, simbol al unei geografii spirituale: salcamul fusese locul de joaca al
tuturor in copilarie, coroana lui falnica era ocrotitoare, iar prabusirea acestui copac da un aer
vulnerabil gospodariei si satului intreg. S-a spus ca salcamul este dublul vegetal al
personajului principal. Taierea salcamului anticipeaza drama lui Ilie Moromete.
Pe de alta parte, dusmanii vechi sapa dinauntru aceasta familie eterogena, provenita
din doua casatorii. Ramas vaduv cu trei copii, Moromete o luase de nevasta pe Catrina.
Flacaii lui Moromete din prima casatorie, Paraschiv, Achim si Nila, o dusmanesc pe mama lor
vitrega, desi aceasta ii crescuse de mici. Ura lor este alimentata de sora lui Moromete. Flacaii
se considera nedreptatiti, sunt convinsi ca ceilalti se folosesc de munca lor si pun la cale un
complot impotriva tatalui. Ei pretind ca problema datoriilor se poate rezolva prin plecarea lui
Achim cu oile la Bucuresti. Moromete va astepta zadarnic banii fagaduiti din vanzarea
laptelui, afland in cele din urma adevarul. Pierderea fiilor tradatori este principala cauza a
prabusirii lui Ilie Moromete. El se straduieste totusi sa rezolve criza familiala, chiar daca
suferinta il schimba pentru totdeauna. Moromete reface averea familiei din comertul cu
cereale si apoi le ofera totul fiilor plecati, la fel ca in parabola biblica, dar ei nu vor sa se
intoarca in sat. Catrina este atat de afectata de gestul lui Moromete incat isi paraseste barbatul
la batranete, temandu-se ca fiii vitregi o vor lasa pe drumuri. Eugen Simion numeste primul
volum romanul unui destin, deoarece se focalizeaza pe drama lui Ilie Moromete. In schimb,
al doilea volum prezinta destinul satului afectat de evenimente dramatice, precum miscarea
legionara, al Doilea Razboi Mondial si venirea comunistilor la putere. Moromete ramane un
observator lucid si ironic chiar, in aceste vremuri tulburi.
In concluzie, romanul lui Marin Preda ofera o viziune memorabila asupra satului
romanesc surprins in momente de rascruce istorica. El propune un portret memorabul care
ilustreaza intr-un mod original tipul taranului roman, vazut ca spirit liber, reflexiv, capabil sa
se lupte cu absurditatea si fatalitatea istoriei, armele sale fiind ironia si inteligenta.

CARACTERIZAREA LUI ILIE MOROMETE

Personajul realist ilustreaza un tip uman, asemenea personajului clasic. Diferenta
consta in faptul ca personajul realist are si alte trasaturi pe langa cea care il incadreaza intr-o
tipologie. El este complex, rotund (Foster), la fel ca o persoana reala. O alta deosebire este
aceea ca personajul realist este vazut in relatie cu societatea.
Prozatorul Marin Preda modernizeaza tipologia taranului prin constructia unui
personaj memorabil, Ilie Moromete. Personajul este realist prin tipicitate, complexitate, relatia
cu mediul social si verosimilitate. Este caracterizat direct de catre narator si indirect prin
fapte, vorbe, relatia cu alte personaje, decizii. Privirea, mersul, glasul sunt alte repere ale
personalitatii si trairilor sufletesti, fiind procedee comportamentiste.
Viata familiei Moromete este alcatuita din evidente elemente autobiografice.
Prozatorul a copilarit in satul Silistea Gumesti din Campia Dunarii, iar tatal sau, Tudor
Calarasu, reprezinta sursa de inspiratie in constructia unuia dintre cele mai memorabile
personaje ale prozei romanesti, Ilie Moromete. Acesta este un taran intre doua varste, capul
unei familii eterogene. Naratorul spune despre el ca e la varsta maturitatii, cand numai bucurii
sau numai nenorociri mari pot sa mai schimbe firea omului. Prozatorul evidentiaza bogatia
interioara a personajului sau. Acesta este un spirit contemplativ care se bucura de spectacolul
vietii si crede in puterea mintii de a rezolva problemele existentiale. El nu anticipeaza faptul
ca istoria il va aseza fata in fata cu absurdul, confruntare in care spiritul ascutit nu mai poate
sa invinga. Formele pe care le va lua absurdul in viata lui Moromete sunt razvratirea fiilor
impotriva parintelui si apoi anularea dreptului la proprietate, la comertul liber, interzicerea
opozitiei politice si celelalte absurditati ale istoriei comuniste.
In prima parte a operei, Moromete este un om care se bucura de viata, in ciuda faptului
ca datoriile banesti il preseaza. Spre deosebire de romanele lui Liviu Rebreanu, taranii lui
Preda pretuiesc mai mult spiritul ager decat numarul de loturi. Din acest motiv, Moromete
este respectat si pretuit. Oamenii se bucura sa asiste la spectacolul mintii. Politica este religia
barbatilor in satul lui Preda. Ei se intalnesc duminica dimineata in poiana lui Iocan. Moromete
este asteptat pentru ca stie sa gaseasca in ziare lucruri interesante si sa le explice pe intelesul
tuturor. Satul lui Preda nu se termina la ultimul lot de pamant alfat in proprietatea unui
sislstean, oamenii vor sa afle ce se petrece in lumea larga, orizontul lor este deschis. Naratorul
observa ca oamenii il pretuiesc pe Moromete, deoarece avea ciudatul dar de a vedea lucruri
care lor le scapau, el insusi il admira pe Iorga pentru ca are doi creieri si totodata
satirizeaza prostia chiar atunci cand este vorba de familia sa. Moromete nu este un spirit
practic si nici nu este lacom de avere, il ironizeaza pe vecinul Tudor Balosu si crede ca viata
nu e facuta ca sa muncesti si sa faci avere, ci sa te bucuri incercand sa ii intelegi sensul.
In cadrul familiei, Moromete are iluzia autoritatii paterne: statea parca deasupra
tuturor. El nu intelege, decat prea tarziu, gravitatea conflictelor care macina familia.
Personajul traieste o schimbare dramatica atunci cand sufera drama paternitatii ranite
(Eugen Simion). Criza sufleteasca ii schimba infatisarea in cateva clipe: parca slabise, parca
se ascutise si se subtiase, iar mersul lui devine mecanic. Vazandu-l, Catrina isi da seama ca sa intamplat o nenorocire mai mare decat neplata datoriilor. Tatal isi face un examen sever de
constiinta, in urma caruia ajunge la concluzia ca nu el poarta vina pentru schimbarea in rau a
feciorilor sai, ci lumea, vremurile care i-au molipsit de boala lacomiei de avere. Cea mai
grava consecinta a acestei crize i se pare pierderea linistii interioare, pe care o considera mai
rea decat moartea: cum sa traiesti daca nu esti linistit?. Faptul ca isi gandeste existenta
demonstreaza ca Ilie Moromete este un spirit reflexiv, o natura filosofica. Aceasta drama ii da
personajului mareita unui erou tragic. Chiar daca nu este un spirit practic, dragostea pentru fiii
sai il face sa se schimbe. El invata sa faca un comert rentabil cu cereale si curand reface

averea familiei. Chiar daca nu ii convinge sa se intoarca acasa, tatal continua sa ii astepte tot
restul vietii.
Moromete este o natura care disimuleaza. Isi ascunde emotiile sub masca ironiei. In
scena de pe prispa, Achim asteapta zadarnic o vorba buna de la el. Se arata ironic cu agentul
fiscal, mascandu-si ingrijorarea. Pe de alta parte, el nu este inca foarte ingrijorat, datoriile par
inca un pericol minor, autoritatile nu il intimideaza: bine ca-ti dau si leul ala. In sinea lui,
Moromete crede ca statul ar putea anula datoriile taranesti, dupa cum o mai facuse. Dupa ce
timpul isi pierde rabdarea, Moromete nu mai poate tine piept statului prin viclenie si
disimulare. Totusi, el este un invingator prin luciditatea cu care critica masurile aduse de
comunisti. El isi da seama ca aceste masuri vor avea efecte dezastruase pe termen lung, in
sensul ca vor duce la degradarea morala a taranului roman.
Moromete este un om demn, mandru de libertatea lui. De fapt, pamantul este pentru el
garantia libertatii, ajutandu-l sa isi castige existenta fara a se umili. La batranete, Moromete se
lauda cu faptul ca nu s-a lasat infrant de loviturile istoriei, lucru sugerat si intr-o scena
simbolica a ploii torentiale, in care el se incapataneaza sa reziste. Pana in ultimele clipe,
Moromete se arata mandru de libertatea lui. Prin acest personaj memorabil, prozatorul Marin
Preda construieste un simbol al vechii lumi taranesti.

RELATIA DINTRE ILIE MOROMETE SI

NICULAE
Mezinul Niculae este singurul fiu care e atras de scoala. Catrina nu isi intelege copilul,
dar il sustine din mila, in schimb tatal vede in scoala lui Niculae o cheltuiala inutila. Rolul
copilului este de a purta de grija turmei de oi. In scena serbarii scolare, Moromete este
surprins sa isi vada fiul premiant, desi nu prea fusese pe la scoala. Tatal isi ascunde emotia,
certandu-l absurd pentru ca s-a imbolnavit.
Niculae sufera o mare dezamagire cand tatal lui plateste datoriile cu banii pentru
scoala. Suferinta copilului este atat de mare incal el se asaza pe prispa fara vlaga, cu fruntea
plecata si cu umerii cazuti. Marin Preda demitizeaza nu numai familia, ci si copilaria,
prezentand-o intr-o viziune realista, cruda. Maturizarea este dureroasa. Fiind cel mai mic,
Niculae este tinta ironiilor celorlalti. Fiul se instraineaza si mai mult de tata atunci cand nu
mai e lasat la scoala, pentru ca scoala nu i-ar aduce tatalui niciun beneficiu. Pe de alta parte,
mezinul isi admira tatal. De exemplu, il asculta cu mare interes atunci cand acesta isi
povesteste drumul pe care l-a facut la munte ca sa vanda cereale. Moromete vede lumea ca pe
un spectacol. Mai tarziu, mezinul il insoteste la acest drum, dar va fi dezamagit, constatand ca
lumea este deosebita doar in viziunea tatalui.
In volumul al doilea, imaginea centrala nu mai este cea a tatalui, ci a mezinului.
Scriitorul urmareste detaliat apropierea tanarului de comunism. Aflat la varsta idealurilor,
Niculae crede in utopia comunista. Dialogurile dintre tata si fiu asaza fata in fata tineretea
idealista, increzatoare si maturitatea critica. Tatal apara valorile traditionale. El considera ca
noul regim politic va da o lovitura de gratie satului traditional, pentru ca, prin pierderea
pamantului, taranul isi va pierde libertatea si demnitatea. Moromete considera ca masurile
luate de comunisti sunt absurde: interzicerea dreptului la proprietate, liberei exprimari,
opozitiei politice si a comertului liber. Pe de alta parte, fiul ia apararea ideologiei comuniste,
dar mai tarziu isi va da seama ca a crezut intr-o utopie. Dialogurile dintre ei arata opozitia
dintre doua lumi si mentalitati: lumea traditionala reprezentata de tata si lumea moderna care
aduce schimbari radicale si nefaste.
In finalul romanului, zece ani mai tarziu, Niculae revine in sat la inmormantarea
tatalui. Legatura afectiva dintre cei doi se reface dincolo de hotarul mortii, in visul lui
Niculae. El isi viseaza tatal intr-o zi de vara, metafora a vremurilor bune si a copilariei lui
Niculae. In mare masura, Niculae imprumuta trasaturi ale scriitorului, dupa cum Ilie
Moromete este inspirat de figura lui Tudor Calarasu, tatal lui Preda.

GENUL
LIRIC

CONCEPTELE OPERATIONALE ALE

GENULUI LIRIC
Cuprinde operele literare scrie in versuri care ii ofera cititorului o viziune subiectiva
despre lume exprimata direct prin vocea eului liric. Lirismul subiectiv se defineste prin
prezenta marcilor lexico-gramaticale ale eului liric. Cand acestea nu apar, lirismul este
obiectiv, eul liric jucand roluri sau purtand masti la fel ca in poemele Luceafarul de Mihai
Eminescu sau Ryga Crypto si Lapona Enigel de Ion Barbu.
1. TITLUL = este o cheie de lectura care sugereaza tema poeziei, ideea poetica, legandu-se de
text printr-un camp lexical
2. INCIPITUL SI FINALUL
3. RELATII DE SIMETRIE SI DE OPOZITIE
4. SECVENTE LIRICE
5. TEMA POEZIEI
6. NIVELURILE TEXTULUI POETIC:
Fonetic (aliteratii, asonante, vocale inchise, deschise)
Morfo-sintactic (grupul nominal)
Lexico-semantic (sens conotativ, denotativ, campuri lexicale, neologisme)
7. LIMBAJUL ARTISTIC
8. IMAGINARUL POETIC = totalitatea elementelor care alcatuiesc universul imaginat de un
poet, rezultatul viziunii sale subiective
9. CARACTERISTICILE LIMBAJULUI POETIC:
Expresivitatea
Ambiguitatea (neclaritatea)
Sugestia
10. ELEMENTE DE PROZODIE:
Organizarea strofei (monovers, distih, tertet, catren, strofa polimorfa)
Versul alb = fara rima
Versul liber = fara ritm si fara rima
Masura
Ritmul (trohaic = prima silaba este accentuata, cea de-a doua nu, iambic: a doua silaba
este accentuata, prima silaba nu)

Luceafarul
de Mihai Eminescu
Mihai Eminescu este poetul national al romanilor, deoarece opera lui reprezinta sinteza
romantica a viziunii noastre despre lume. Eminescu valorifica folclorul romanesc, descrie
natura si istoria romanilor. Totodata, Eminescu este un scriitor clasic prin substratul de idei
filosofice al operei lui literare. O prima etapa a poeziei se caracterizeaza prin bogatie stilistica
si prin seninatatea viziunii despre lume. Ioana Em Pestrescu o numeste viziune
platoniciana. Ulterior, lirismul capata accente filosofice mai pronuntate, limbajul artistic se
scutura de podoabe si esentializeaza expresia in mod clasic, iar raportul dintre eu si lume se
degradeaza: viziune kantiana. Eul poetic isi exprima pesimismul in ceea ce priveste conditia
umana: timpul devine o limita ce macina fiinta omului, iar iubirea este pierduta in valurile
vremii. Principalele teme literare eminesciene sunt natura paradisiaca, iubirea ideala ca
principiu universal, istoria ca ilustrare a desertaciunii conditiei umane.
Luceafarul este un poem vast, care sintetizeaza temele, motivele si viziunea despre
lume a poetului romantic. Opera valorifica mai multe categorii de izvoare: folclorice, culturalmitologice, filosofice si biografice. Povestea zmeului indragostit de o pamanteanca Fata in
gradina de aur devine alegoria conditiei omului de geniu. Poetul preia de la filosoful Arthur
Schopenhauer conceptul de geniu, definit prin generozitate, aspiratie spre ideal, inclinatia
catre cugetare filosofica, ratiune, spiritualizare. Pe de alta parte, valorile care ii definesc
superioritatea in raport cu omul comun il impiedica sa fie fericit si il condamna la singuratate.
Poetul decodifica sensul alegoric printr-o explicatie mentionata pe marginea manuscrisului:
Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste moarte,
iar numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamant, el nu este capabil a
ferici pe cineva si nici capabil de a fi fericit. El nu are moarte, dar n-are nici noroc.
Poemul are o structura clasica, simetrica. Cele patru tablouri prezinta o naratiune
fabuloasa si simbolica. Formula narativa din incipit: A fost odata ca-n povesti da sugestia
trecutului mitic. Personajele ilustreaza tipuri umane opuse. Astfel, Luceafarul este o stea
luminoasa, simbolul spiritului ce il defineste pe omul de geniu. Absolutul la care se raporteaza
acesta este reprezentat si prin motive literare, precum marea si cerul. Pe de alta parte,
pamanteanca ce se indragosteste de Luceafar este omul comun care aspira la absolut. Limitele
conditiei sale sunt simbolizate de umbra negrului castel. Visul reprezinta dimensiunea
fabuloasa in care eul romantic evadeaza din real. Cei doi se intalnesc in visul fetei, ea ii
adreseaza Luceafarului doua invocatii prin care il roaga sa coboare pe pamant pentru a-i
lumina viata cu dragostea lui. Cuprins de emotie, Luceafarul incearca sa capete chip omenesc.
Poetul descrie in imagini plastice tabloul impresionant al genezei, forta care misca sori si
stele fiind iubirea. Luceafarul se intrupeaza din unirea contrariilor: cerul si marea, soarele si
noaptea. Cele doua intrupari contureaza infatisari diferite prin care Luceafarul incearca sa
capete chip omenesc: asemenea unui inger cu plete lungi, balaie sau cu o infatisare
demonica. Fata este coplesita de privirea Luceafarului, singura care semnifica natura sa
astrala: Ochiul tau ma-ngheata, privirea ta ma arde. Omul comun nu poate indura spiritul
superior al geniului. Ca urmare a dorintei fetei, Luceafarul accepta sa renunte la nemurire,
desi intelege dimensiunea sacrificiului: Da, ma voi naste din pacat. Vocatia sacrificiului este
una dintre trasaturile care definesc superioritatea omului de geniu.
Al doilea tablou prezinta infiriparea idilei dintre Catalina si pajul Catalin, simbolul
omului comun. Baiat din flori si de pripas/ Dar indraznet cu ochii, el ii propune fetei o
fericire simpla, fara complicatii filosofice si fara sacrificii. Ii fagaduieste ca o va lecui de

visul de luceferi. Deocamdata, fata ezita, se gandeste cu tristete la farmecul sfant al

clipelor de reverie: In veci il voi iubi si-n veci/ Va ramanea departe.
Tabloul al treilea construieste un decor romantic prin sugestia infinitului spatiotemporal exprimata in structuri concrete: Cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.
Motivul calatoriei este proiectat in alegorie. Hyperion calatoreste catre miezul universului,
acolo unde nu exista timp si spatiu pentru a-i cere demiurgului sa il dezlege de povara
nemuririi in schimbul unei ore de iubire. Prin vocea demiurgului, Eminescu filosofeaza pe
tema conditiei umane si a desertaciunii celor omenesti: oamenii sunt comparati cu valurile,
existenta lor este la bunul plac al stelelor cu noroc. Demiurgul il refuza pe Hyperion, caci
disparitia lui ar tulbura armonia universului.
Tabloul al patrulea face revenirea la planul terestru, natura paradisiaca este cadrul
ocrotitor al iubirii celor doi pamanteni. Tema naturii este ilustrata prin motive literare specific
eminesciene precum luna, seara, crangul de tei, stelele, apa. Tremurul undelor semnifica
emotia indragostitilor reflectata in oglinda naturii, iar deschiderea catre cosmos simbolizeaza
aspiratia spre absolut, iubirea fiind vazuta ca o traire unica si ideala. Daca initial Catalin
ilustra prin atitudine si discurs superficialitatea omului comun, acum replicile sale sunt
reflexive si demonstreaza ca iubirea l-a innobilat. Cuvintele lui amintesc de cele ale
Luceafarului: caci esti iubirea mea dintai si visul meu din urma. Catalin si Catalina
ilustreaza motivul cuplului adamic: copii cu plete lungi, balaie. Fata ii adreseaza
Luceafarului o a treia invocatie, de data aceasta cerandu-i sa ii lumineze norocul iubirii cu
pamanteanul Catalin: cobori in codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza. Eminescu preia
motivul cifrei magice din basme. El se inspira in scrierea poemului din basmele Fata in
gradina de aur si Miron si frumoasa fara corp. Ambele basme au fost cunoscute de poet la
Berlin prin intermediul cartii publicate de germanul Richard Kunisch in urma calatoriei in
Tarile Romane.
Desi este cuprins de emotie, Luceafarul refuza sa se mai intrupeze, constientizandu-si
superioritatea. Cele doua lumi raman pe deplin incompatibile. Raspunsul Luceafarului este
superior si totusi amar, exprimand tristetea dezamagirii: Ce-ti pasa tie, chip de lut daca oi fi
eu sau altul?. Metafora chip de lut este o satira la adresa conditiei umane efemere.
Luceafarul sugereaza opozitia dintre cele doua lumi prin antitezele sfera mea si cercul
vostru stramt. Lumea comuna este o lume inferioara aflata la bunul plac al norocului si
dominata de semnul mortii, pe cand omul de geniu se defineste orgolios prin epitetele
nemuritor si rece. Prin geniul spiritului, el nu cunoaste moarte, dar nu are parte nici de
iubire.
In concluzie, poemul Luceafarul este o capodopera ce ilustreaza titanismul gandirii
eminesciene, o sinteza de idei filosofice comunicate in haina metaforei romantice.

SIMBOLISMUL
Plumb
de George Bacovia
Simbolismul este un curent literar manifestat in poezie la sfarsitul secolului al XIX-lea
si inceputul secolului XX. Acest curent marcheaza aparitia modernismului in poezia
europeana si exprima sensibilitatea controversata a omului modern aflat la hotarul dintre
secole. Curentul apare in Franta ca reactie impotriva parnasianismului si a romantismului
discursiv. Poezia simbolista ofera o viziune moderna asupra lumii si asupra omului. Temele
preferare de simbolisti sunt natura ca loc al corespondentelor, iubirea ca traire agonica, targul
provincial ca loc al ratarii.
Tehnica poetica este sugestia, simbolistii nu explica, ci sugereaza, ascunzandu-si
trairile sufletesti in spatele simbolurilor. Scopul sugestiei este de a crea o stare sufleteasca
dupa cum observa si Stephan Mallarme. Mesajul poetic este codificat prin simboluri, iar
cititorului ii revine rolul de a le decodifica. O alta caracteristica a poeziei simboliste este
muzicalitatea, manifestata la nivelul limbajului prin tehnica versului refren, aliteratii,
asonante, repetitii, paralelism sintactic, utilizarea anumitor semne de punctuatie. Muzicalitatea
exterioara data de limbaj este expresia celei interioare, semnificand lipsa de armonie a
sufletului simbolist.
Simbolismul romanesc este experimentat de Alexandru Macedonski, Stefan Petica,
Dimitrie Anghel, iar reprezentantul major al simbolismului este George Bacovia. Poeziile sale
ilustreaza si depasesc simbolismul printr-un modernism propriu, numit bacovianism. Eugen
Lovinescu, teoreticianul directiei moderniste in literatura romana, definea poezia modernista
ca intelectualizare si liricizare. Criticul descria lumea imaginara bacoviana drept o lume
cangrenata, cu ploi reci, cu toamne fara sfarsit, o lume care agonizeaza, avand obsesia
neantului si a mortii. O caracteristica a universului imaginar bacovian, zugravit cu ajutorul
simbolurilor, este absenta oricarei sperante. Simbolurile tipice poeziei bacoviene sunt
anotimpurile, targul provincial, stihiile, culorile ca trigate ale sufletului. Elementele
fundamentale ale universului, precum focul, apa, aerul, pamantul, devin simboluri negative
sub forma unor pasteluri moderne, eul bacovian agonizeaza fara speranta intr-o lume
infernala. Agonia este un sfarsit continuu, dupa cum afirma poetul si criticul Ion Caraion.
Poezia Plumb deschide volumul omonim ce marcheaza debutul autorului in 1916.
Titlul poeziei este alcatuit dintr-un substantiv comun nearticulat, ce denumeste un metal greu
si cenusiu. Cuvantul plumb indica simbolul central al poeziei, fapt evidentiat prin repetitia
acestuia in contexte poetice diferite. Critica literara gaseste originea acestui simbol in lirica
poetului simbolist Paul Verlaine. Cuvantul este expresiv si prin muzicalitatea greoaie, caci
este alcatuit din consoane cu o sonoritate sumbra si o singura vocala inchisa. Din punct de
vedere muzical, consoanele sunt considerate zgomote, pe cand vocalele sunete, doar ele
generand un efect de eufonie.
Poezia este structurata in doua catrene cu masura de noua zece silabe. Ele alcatuiesc
doua secvente lirice legate prin paralelism sintactic. Incipitul poeziei sugereaza patrunderea
cititorului intr-un univers inchis si rece dominat de moarte. Este o lume terifianta construita
simbolic prin campul lexical al mortii: cavou, sicrie, coroane, mort. Spatiul inchis
este o metafora a limitelor conditiei umane. Prin repetitia verbului dormeau se exprima
motivul somnului, dar cu o alta conotatie decat cea din poezia romantica: somnul nu este
prezentat ca o evadare din realitate in lumea ideala a visului, ci este metafora mortii, sens
argumentat prin adverbul adanc si prin simbolistica intoarcerii catre lumea de dincolo:
Dormea intors amorul meu de plumb. Timpul imperfect al verbelor sugereaza agonia

nesfarsita, sporind ideea de moarte in relatie cu infinitul. Nu este somnul ca vis ideal, ci este
somnul thanatic.
Paralelismul sintactic se realizeaza intre cele doua secvente lirice prin versuri precum
Dormeau adanc sicriele de plumb si Dormea intros amorul meu de plumb. Aceasta
simetrie sugereaza concordanta dintre universul exterior si cel interior, sufletesc. Poetul
asociaza plumbul cu toate elementele decorului: flori de plumb, aripi de plumb, sicrie de
plumb. Rezultatul este impresia de lume impietrita, mineralizata, lipsita de viata. Acest
tablou lipsit de miscare ascunde in sine strigatul de disperare: Si-am inceput sa-l strig.
Expresivitatea poeziei este obtinuta si prin contrastul puternic datorat asocierii unor cuvinte
care simbolizeaza viata flori, aripi, amor cu substantivul plumb. Metafora aripi de
plumb semnifica motivul zborului frant.
Criticul Nicolae Manolescu observa ca universul bacovian este coplesit de o energie
negativa care trage toate lucrurile in jos. Mesajul este acela de absenta totala a sperantei,
ceea ce sporeste modernitatea poeziei bacoviene. In comparatie cu lirica romantica, eul
bacovian nu mai crede in evadare si in lumi ideale, ci este condamnat sa isi asume realitatea
sumbra.
Eul liric se manifesta in text prin marci lexico-gramaticale de persoana intai care
confirma prezenta lirismului subiectiv: stam singur, am inceput sa-l strig. Poezia poate fi
interpretata ca un act reflexiv prin care eul modern ia act de sine si totodata se instraineaza de
sine, mortul pe care il deplange putand fi propriul eu instrainat de sine. Instrainarea ca traire
interioara este specifica starii de nevroza. Din punct de vedere metaforic, nevroza este starea
de sensibilitate exagerata a eului modern, aflat in conflict cu sine si cu universul. Prea lucid
pentru iluziile romantice, eul simbolist traieste criza omului modern.
Universul poetic bacovian este conturat si prin imagini artistice auditive. Muzicalitatea
poeziei Plumb este stridenta: scartaiau, era vant, am inceput sa-l strig, iar alteori
obositoare prin monotonie, sugerand prin gerunzii tacerea nesfarsita a mortii. Vantul este una
dintre stihiile care arata dezlantuirea universului impotriva eului simbolist: era vant.
Muzicalitatea moderna a poeziei se exprima si prin semnele de punctuatie. Numeroase puncte
de suspensie intrerup enunturile scurte si semnifica astfel sincopa gandurilor, ruperea
armoniei interioare.
Imaginile artistice tactile adic si ele o contributie la discomfortul eului bacovian.
Bacovia este primul poet roman care exprima prin poezie senzatia fizica ce se datoreaza
hipersensibilitatii psihice. Frigul este tot un simbol polarizat de moarte, iar tema mortii este
sustinuta si prin cromatica cenusie a decorului. Poetul alege culoarea plumbului, o culoare
nedefinita pentru a exprima existenta amorfa, suspendata intre viata si moarte.
In concluzie, poeziile simboliste isi construiesc mesajul prin manifestarea convergenta
a mai multor tipuri de senzatii simultane, procedeul fiind sinestezia si se duce la identificarea
de corespondente si trairile eului liric.
Poezia Plumb ilustreaza astfel principiile estetice ale simbolismului precum si
originalitatea bacovianismului. Imaginarul poetic bacovian promoveaza categoriile negative,
un concept literar pe care teoreticianul Hugo Friedrich il considera marcant, definitoriu pentru
lirica moderna, asociat unei puternice impresii de artificialitate pe care o degaja lirica
bacoviana.

TRADITIONALISMUL
In gradina Ghetsemani
de Vasile Voiculescu
Traditionalismul este un curent literar opus modernismului si caracterizat prin
atasamentul fata de valorile trecutului. Aceasta optiune culturala s-a manifestat sistematic in
literatura romana de-a lungul timpului, in opera poetului Mihai Eminescu, in jurul revistei
Samanatorul si apoi in jurul revistei interbelice Gandirea de la Cluj. Aceasta din urma
manifestare a traditionalismului este cunoscuta si sub denumirea de gandirism. Reprezentantii
sunt Nichifor Crainic, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu. Lucian
Blaga, desi poet modernist, este atras de gandirism datorita deschiderii catre expresionism.
Blaga este unul dintre teoreticienii gandirismului. Traditionalistii pretuiesc specificul national,
dat de traditie, folclor, istorie, precum si de religia ortodoxa. Nichifor Crainic afirma ca
civilizatia romaneasca, fiind orientala, este rurala si ortodoxa, pe cand Apusul este urban si
catolic. Nichifor Crainic, poet si teoretician al traditionalismului, sustine ca ideologia acestui
curent literar presupune ca element de originalitate gandirista credinta ortodoxa. Temele si
motivele specifice sunt credinta religioasa, locul natal si plecarea simtita ca dezradacinare,
bogatia credintei populare, iubirea de patrie, elogiul satului traditional.
Poetul traditionalist Vasile Voiculescu este un mistic autentic pentru care religia
ortodoxa reprezinta o sursa de inspiratie si o credinta personala. Volumul de maturitate
intitulat Parga (1921) include poezia In gradina Ghetsemani care valorifica artistic o
scena biblica din Evanghelia Sfantului Luca: scena rugaciunii lui Iisus in gradina Ghetsemani,
pe Muntele Maslinilor, inaintea arestarii Sale. Este o scena de o mare tensiune si dramatism,
deoarece Iisus se confrunta in singuratate cu omeneasca spaima de moarte, de aceea El Se
roaga Tatalui Ceresc: Parinte, de voiesti, treaca de la mine acest pahar... Dar nu voia Mea, ci
voia Ta sa se faca. Acest motiv biblic a fost adesea valorificat ca motiv artistic, atat in
literatura, cat si in artele plastice. Vasile Voiculescu valorifica si interpreteaza acest motiv
literar din perspectiva expresionista, poezia fiind o alegorie despre confruntarea omului cu
spaima de moarte. Poezia este originala prin faptul ca poetul scoate in evidenta framantarile
omenesti ale lui Iisus, ceea ce este atipic pentru reprezentarea crestina a Mantuitorului. Cele
patru catrene alcatuiesc doua secvente lirice: primele trei catrene descriu portretul lui Iisus, iar
ultimul picteaza tabloul naturii inconjuratoare. Lirismul este obiectiv, in absenta marcilor
lexico-gramaticale ale eului liric. Una dintre temele poeziei este lupta dintre trup si suflet.
Omul este vazut ca o fiinta duala, alcatuita din unirea contrariilor. Iisus este reprezentat
asemenea unui om obisnuit pe care spaima de moarte il copleseste: Cazut pe branci in iarba,
se-mpotrivea intruna. Suferinta este sugerata prin detaliile chipului alb ca varul pe care
curg sudori de sange. Imaginile vizuale sunt completate de cele auditive: Amarnica
strigare pe care Iisus o adreseaza Cerului capata dimensiuni cosmice, starnind furtuna si
anuntand parca sfarsitul lumii. Grozava cupa semnifica motivul paharului, ca simbol al
destinului Sau de mantuitor al omenirii. Inspaimantat de perspectiva mortii cumplite, Iisus
lupta cu soarta si nu primea paharul. Cupa aduce infama bautura a tragicului destin:
veninul pacatelor si al suferintei dincolo de care se afla dulceata mantuirii. Setea uriasa
care Il cuprinde este nevoia de implinire a destinului. Ea se lupta insa cu spaima omeneasca in
fata mortii: Dar falcile-nclestandu-si cu ultima putere/ Batandu-se cu moartea, uitase de
viata. Iisus pare sa fi uitat, in valtoarea spaimei, ca moartea trupului este numai un prag
dincolo de care Il asteapta viata spiritului.
Ultima strofa proiecteaza trairile lui Iisus asupra naturii. Gradina de maslini este
ravasita, iar zborul pasarilor de prada sporeste tensiunea, anticipand moartea. Atmosfera are

accente apocaliptice, motivul sfarsitului de lume este preluat din expresionism. Timpul
imperfect al verbelor proiecteaza scena in trecutul continuu al mitologiei biblice.
Poezia este traditionalista si prin prozodie, rima fiind incrucisata, iar rtimul iambic.
Limbajul este popular pe alocuri: sudori, sterlici, pe branci, alb ca varul.
In concluzie, poezia lui Vasile Voiculescu ilustreaza specificul traditionalismului
gandirist printr-o creatie unica originala ce valorifica un simbol liric major drept pretext al
unei meditatii expresioniste pe tema efemeritatii conditiei umane.

MODERNISMUL
Testament
de Tudor Arghezi
Criticul literar Eugen Lovinescu este teoreticianul directiei moderniste in cultura
romana si indrumatorul tinerilor scriitori interbelici prin cenaclul si revista Sburatorul.
Lovinescu sustine ca modernizarea poeziei se realizeaza prin intelectualizare si liricizare.
Modernitatea poeziei interbelice se manifesta la nivelul temelor literare, al limbajului poetic,
al prozodiei si, mai ales, al viziunii despre lume. Teoreticianul Hugo Friedrich, autorul
studiului Structura liricii moderne, sustine ca noua poezie se detaseaza de cea precedenta
prin cultivarea categoriilor negative.
Poetul modernist interbelic Tudor Arghezi se situeaza la hotarul dintre traditie si
modernitate in lirica romaneasca. Elementele de traditionalism sunt tema sociala, limbajul
vechi romanesc si conceptia ca artistul trebuie sa fie vocea comunitatii sale. In mod
fundamental insa, Arghezi este un poet modernist prin valorificarea estetica a uratului si prin
teme precum iubirea agonica, relatia dintre om si divinitate, jocul ca experienta fundamental
umana si creatie literara, in arte poetice.
Poezia Testament deschide volumul de debut Cuvinte potrivite, aparut in anul
1927. Titlul poeziei este o metafora care sugereaza ideea de arta ca mostenire spirituala. Din
punct de vedere compozitional, aceasta arta poetica este un monolog liric adresat de artist
cititorului, iar apelativul fiule este o aluzie la generatiile viitoare. Artistul vorbeste cu
modestie despre sine si despre munca sa: un nume adunat pe-o carte. El se considera
mijlocitorul mesajului transmis de stramosi urmasilor. Arghezi se inspira din istoria neamului
pentru a crea arta. Metafora seara razvratita si enumeratia metaforica rapi si gropi adanci
arata istorie neamului. Este o istorie zbuciumata, un drum suit pe branci de catre stramosi.
Cartea este o treapta care asigura progresul comunitatii. Ea este hrisovul cel dintai, o
carte de capatai: Asaz-o cu credinta capatai. Tema identitatii nationale si tema istoriei
neamului sunt preluate din traditionalism.
Arta poetica este o poezie programatica pe tema creatiei literare, a raportului dintre
artist si arta sa ori a destinului artistului in societate. In aceasta arta poetica, Arghezi descrie
procesul creatiei literare ca pe o metamorfoza superioara a muncii fizice in munca spirituala:
sapa devine condei, iar brazda devine calimara. Graiul rudimentar al stramosilor este
prefacut in cuvinte potrivite, in urma unui proces trudnic si indelungat prin care artistul a
framantat mii de saptamni lutul realitatii. El a prefacut zdrentele in murguri si coroane.
Din bube, mucegaiuri si noroi, artistul faureste frumuseti si preturi noi. Estetica uratului
largeste vocabularul poetic si defineste o viziune moderna despre lume si despre arta. Din
acest motiv, Arghezi poate fi considerat un Baudelaire al poeziei romanesti. Volumul
scriitorului francez intitulat Florile raului poate fi comparat cu ciclul liric arghezian Flori
de mucigai.
In viziunea lui Arghezi, arta are rolul de a razbuna suferintele sociale. Ele sunt
reprezentate in poezia Testament prin simbolul veninului care isi pastreaza puterea
otravitoare chiar daca artistul il preface in mierea poeziei. Un alt simbol este vioara al carui
cantec exprima durerea neamului si are puterea de a-i pedepsi pe asupritori: Ascultand-o a
jucat stapanul ca un tap injunghiat.
Arta are puterea de a invinge timpul. Prin poezie, mortii din vatra nu sunt uitati
niciodata. Vatra este metafora patriei, Arghezi isi inchina poezia stramosilor si instituie astfel
un cult al lor, venerandu-i prin ofranda artei: Am luat cenusa mortilor din vatra/ Si am

facut-o Dumnezeu de piatra. Prin poezie, durerea sociala capata glas si devine cunoscuta
urmasilor. Arta inspirata din aceasta suferinta este comparata cu un ciorchin de negi.
Suferinta, uratul social, nu pot fi exprimate in cuvine frumoase.
In finalul poeziei, Arghezi ii ofera cititorului o alta definitie metaforica a operei
literare. Ea este o nunta intre slova de foc si slova faurita. Slova de foc este simbolul
inspiratiei, iar slova faurita semnifica mestesugul poetic. Intr-o alta poezie argheziana scrisa
pe tema creatiei si intitulata Flori de mucigai, artistul nu mai primeste de la Dumnezeu
focul inspiratiei, de aceea creatia poetica ramane doar truda.
In concluzie, poezia lui Arghezi propune o viziune moderna asupra literaturii,
inlocuind frumosul clasic cu ceea ce Hugo Friedrich numeste categoriile negative. Se
exprima astfel viziunea omului modern despre creatie, literatura si lume.

EXPRESIONISMUL
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga
Poetul modernist Lucian Blaga ilustreaz un lirism gnoseologic (George Gan).
Poetul interbelic este totodata un filozof care crede c cele dou domenii se ntreptrund:
poezia exprim concepte filozofice ntr-un limbaj metaforic. Blaga face dinstincie ntre
metafora plasticizant prin care se descrie un obiect, i metafora revelatorie ce releveaz
semnificaiile metafizice ale realitii. O alt distincie e fcut ntre tiine i arte.
Cunoaterea paradisiac e raional, proprie tiinelor, i scopul ei este distrugerea complet a
misterelor lumii. Cunoaterea luciferic, proprie artelor, este un tip de cunoatere ce trece
dincolo de cenzura transcendent. Este o cunoatere de tip afectiv ce i propune sporirea
misterelor lumii.
Lucin Blaga este un poet expresionist. Cunoate i ndrgete expresionismul n timpul
studiilor vieneze. Elementele de expresionism regsite n poezia lui Blaga sunt vitalismul
dionisiac, expansiunea eului, regresiunea spre originar i nelinitea metafizic. Poezia Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii este o art poetic aflat la nceputul volumului Poemele
luminii cu care debuteaz Blaga n 1919. Arta poetic este o poezie programatic pe tema
creaiei. Titlul poeziei lui Blaga este reluat n incipit i constituie declataia metaforic a
susintorului cunoaterii luciferice. Pronumele personal eu este un indiciu al lirismului
subiectiv i vizeaz un eu generic, expresionist. Metafora corola de minuni a lumii
semnific perfeciunea i frumuseea lumii ca ntreg armonios. n opoziie, cunoaterea
paradisiac e un demers raional ce distruge misterele lumii, de aceea este descris prin
cmpul semantic al violenei a ucide, a stivi.
Discursul liric este organizat sub forma unui monolog confesiv. Eul liric apare in
ipostaza artistului. El e prezent n text prin verbe i pronume la persoana nti. Poezia are
totodat structura unui discurs argumentativ. Poetul argumenteaz superioritatea cunoaterii
luciferice n raport cu cea paradisiac, descrise n antitez, ele sunt prezentate astfel n
secvene lirice separate, fiind definite prin metaforele lumina mea i lumina altora.
Motivul luminii e frecvent mai ales n lirica de tineree a lui Blaga i reprezint un motiv
polisemantic. n aceast poezie reprezint cunoaterea.
Minunile lumii sunt ilustrate prin substantive cu valoare de simbol. Florile
simbolizeaz natura i frumuseea. Ochii semnific universul sufletesc, spiritul ca minune.
Buzele ilustreaz misterul erosului, dar i pe cel al logosului. Substantivul morminte ncheie
aceast enumeraie i semnific faptul c moartea este una dintre minunile lumii, idee preluat
din filozofia popular. Aceast perspectiv mioritic asupra morii confirm admiraia
poetului fa de spiritualitatea vechilor daci. De altfel, Blaga este autorul studiului Revolta
fondului nostru nelatin.
Blaga explic specifiul cunoaterii luciferice, fcnd o analogie cu lumina lunii.
Romanticii remarcaser deja magia pe care o exercit luna asupra lumii, modificndu-i
contururile i transfigurnd-o ntr-un univers ireal. Eminescu inteniona s i intituleze
volumul de versuri Lumin de lun. Blaga alege acest simbol pentru a descrie demersul
cunoaterii luciferice Aa cum razele lunii nu clarific, ci sporesc misterul nopii , tot astfel
cunoaterea luciferic mbogete misterele lumii aa mbogesc i eu sfioasa zare cu largi
fior de sfnt mister. Cunoaterea luciferic este considerat afectiv i sfnt pentru c
depete bariera cenzurii transcendente dnd revelaia absolutului divin. ntunericul are un
sens pozitiv n lirica lui Blaga deoarece reprezint orizontul infinit al cunoaterii. ntr-un

aforism poetul susinea c nu exist ceva mai plin de neles ca nenelesul. Cunoaterea
luciferic imit actul divin al creaiei nfptuite de Marele Anonim.
n final, poetul i explic opiunea prin iubirea pentru minunile lumii. Poezia este
modern i prin elementele de prozodie: versul liber i tehnica ingambamentului. Discursul
poetic dobndete astfel cursivitate, sporind impresia de confesiune sincer.

MODERNISMUL
Riga Crypto si lapona Enigel
de Ion Barbu
Poetul modernist Ion Barbu considera ca poezia trebuie sa fie expresia ratiunii, de
aceea o asociaza cu matematica. Atat poezia, cat si geometria propun reprezentari ale unor
lumi posibile, in viziunea acestui poet. Temele literare cultivate in lirica lui Barbu sunt
cunoasterea, absolutul, raportul dintre realitate si arta. Astfel de teme creeaza o noua viziune
despre poezie ca joc al ideilor, ce provoaca o stare intelectuala. Poezia lui Barbu nu este
inspirata de evenimente biografice. Criticul literar Tudor Vianu identifica trei etape in opera
acestui poet: parnasiana, baladica si orientala, ermetica. Poeziile parnasiene sunt in general
sonete (poezii cu forma fixa, alcatuite din doua catrene, urmate de doua tertete). Eul liric isi
ascunde trairile puternice in spatele unor simboluri preluate din natura sau din mitologie.
Etapa baladica si orientala cuprinde poeme ample, narative si fabuloase, asemenea
baladei. Temele sunt initierea, increatul, cunoasterea. In viziunea poetului, exista trei trepte
ale cunoasterii: prin eros (iubire) reprezentata de Venus; prin ratiune simbolizata de Mercur;
prin arta, poezie reprezentata de Soare.
Ion Barbu considera ca numai poeziile din etapa ermetica ii definesc viziunea
creatoare. Expresia poetica este incifrata, iar descifrarea ei este o provocare adresata ratiunii.
Poemul Riga Crypto si lapona Enigel este o balada inclusa in volumul Joc secund.
In arta poetica omonima, metafora jocului secund defineste arta, poezia ca oglindire a lumii
reale in constiinta artistului. Arta este superioara realitatii prin faptul ca reprezinta esenta ei:
un joc secund, mai pur.
Titlul poemului Riga Crypto si lapona Enigel aminteste de celebrele povesti de
dragoste despre cupluri nefericite: Romeo si Julieta, Tristan si Isolda. Balada este o specie
epica in versuri care nareaza o intamplare fabuloasa situata intr-un trecut mitic,
evidentiindu-se eroismul protagonistului. Poezia lui Ion Barbu se remarca prin compozitia
rafinata, utilizandu-se tehnica povestirii in rama. La spartul unei nunti, un menestrel este rugat
de catre nuntasi sa cante din nou povestea unei iubiri neimplinite. Cantecul zis uneori cu
foc, alteori stins este metafora artei care isi cauta expresia pefecta.
Povestea propriu-zisa reprezinta cea mai intinsa parte a baladei si nareaza o intamplare
fabuloasa despre motivul cuplului incompatibil. Crypto si Enigel apartin unor lumi diferite.
Craiul ciupercilor stapaneste peste lumea umbrei si a umezelii. Aceasta lume, neatinsa de
soare, nu cunoaste rodirea, nu evolueaza, ceea ce aminteste de motivul increatului, starea
perfecta dinainte de creatie. Ceea ce nu a capatat viata nu poate muri. Crypto este vesnic tanar,
ceea ce e socotit un blestem, tineretea vesnica fiind o stare nefireasca ce il impiedica sa
cunoasca fericirea, ceea ce aminteste de soarta Luceafarului eminescian. Tudor Vianu afirma
ca aceasta poezie a lui Ion Barbu poate fi interpretata ca un Luceafar intors. Supusii lui
Crypto il considera sterp si naravas pentru ca refuza sa infloreasca si sa rodeasca.
Enigel este numele exotic al unei lapone care calatoreste din tari de gheata catre sud.
Calatoria este o experienta initiatica. Nordul inghetat este simbolul ratiunii, iar sudul insorit
reprezinta cunoasterea absoluta, soarele fiind idealul lui Enigel. In timpul calatoriei, ea
poposeste in poiana regelui Crypto. Intalnirea dintre cei doi are loc in visul fetei, la fel ca in
poemul eminescian. Crypto o implora sa ramana in lumea lui, ceea ce poate reprezenta lupta
omului cu sine in drumul anevoios catre ideal. Fata este ispitita sa ramana in somn fraged si
racoare. Tensiunea lirica este tot mai mare de-a lungul celor trei invocatii. Motivul cifrei
magice aminteste de basme. Fata nu se indura sa renunte la ideal, de aceea rezista ispitei si il
refuza pe Crypto. Cei doi se raporteaza la valori opuse: Enigel se teme de umbre, pe cand

Crypto este inspaimantat de soare, considerandu-l amenintator si impur: pete are fel de fel.
Soarele simbolizeaza idealul apolinic al cunoasterii, iar lumina semnifica existenta constienta
de sine si intelepciunea. Crypto, pe de alta parte, este fiinta simpla, incapabila sa-si asume un
ideal, spre deosebire de om fiara batrana in al carei suflet fantana se poate oglindi idealul.
Pentru fiinte asemenea lui Crypto, idealul este distrugator. Vulnerabila faptura devine victima
iubirii pentru Enigel, sacrificiul ei fiind inspaimantator. Crypto este surprins de soare si
prefacut intr-o ciuperca otravitoare. Din acest punct de vedere, poezia poate fi considerata o
legenda, intrucat explica in mod fabulos aparitia ciupercilor otravitoare. Barbu era un
admirator al poeziei populare. Metamorfoza lui Crypto e o alchimie demonica: sucul dulce
inacreste, ascunsa inima plesneste, venin si rosu untdelemn mustesc in funduri de
blestem.
Enigel deplange soarta lui Crypto si totodata dualitatea conditiei umane: ezitarea
vesinca a omului intre inferior si superior, traire si cunoastere. Aventura de iubire este, de fapt,
o aventura de cunoastere. Limbajul poeziei se remarca prin muzicalitatea de incantatie
populara.