INVATATORI TITULARIZARE

CURS LITERATURA

Specii literare
Basmul cult ; Povestirea; Nuvela; Romanul
Trasaturi curente literare

Poezia
1. Mihai Eminescu – „Luceafarul”; „Revedere”;
Romantismul in doua opere eminesciene
2. Tudor Arghezi - „Testament”;”Flori de mucigai”;
Paralela „Flori de mucigai”/ “Testament”
3. Lucian Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”; „Lumina” ;
4. Nichita Stanescu – „In dulcele stil clasic”; „Leoaica tanara, iubirea”;

Proza
1. Ion Creanga - Povestea lui Harap Alb
2. Mihail Sadoveanu - Hanu Ancutei
3. Ioan Slavici - Moara cu noroc
4. Liviu Rebreanu - Ion
5. Camil Petresc - Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

Dramaturgia (comedia, drama)

1. I.L. Caragiale - O scrisoare pierduta
2. Marin Sorescu - Iona

1
 Specii literare

Basmul

Basmul - este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre
bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale ,ediane, finale);
- motive narative: calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
- specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general.
- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
- cifre magice, simbolice (3,7,9,12);
- obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile;
- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj;
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.
-oralitatea stilului(proverbe si zicatori, arhaisme, regionalisme, enunturi interogative si exclamative).

Povestirea
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu
un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la
intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai
putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva
(se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa
(receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca
„scrie”, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului
(atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o
atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in
jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt
precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre
deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.
2
 Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman.
Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie
terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al
XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in
prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. ( „Hanul Ancutei” de M.
Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile
Voiculescu.
Nuvela

Nuvela istorica - specia literara

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre schita si
roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care
implica un numar redus de personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect
si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ
putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror
caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat,
ceea ce
confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a perso¬najelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie
de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate
psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle,
it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta
de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

Nuvela - comparativ cu alte specii epice in proza:

- prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
- spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
- tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a);    
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii ;   
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii.    
 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de     transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I) ;
 - autorul povestirii este mai interesat     de situatia epica incare se afla personajul ;
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale    sau   
insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii.

Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.
Nuvela istorica
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari istorice);

3
-nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada
pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc)
- se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
- are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind
precizate;
- subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
- personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se
realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
- reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente,
relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute  nuvele ale
sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

Romanul
Definitie:Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se
poate desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine
individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie
subiectul operei.

Clasificarea:
1. Romanul Doric :
Doric- prima varsta a romanului, o varsta  „a iluziei si inocentei genului” (sec. XVIII- XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor  triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
Ex:„Mara” de I.Slavici, „Rascoala”, „ Ion” de L.Rebreanu, „Morometii” de M.Preda, „Enigma Otiliei”
De G.Calinescu.
2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua varsta a romanului, „o virsta a constiintei de sine”.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea;
- sunt scrise de obicei la persoana a intii;
- naratorul devine personaj;
- personajul e singuratic, izolat;
- firul temporal nu mai e cronologic;
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta;
- compozitia este moderna;
- modul de expunere dominant este monologul;
- finalul este deschis;
Ex:„Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de razboi” de C.Petrescu, „Patul lui Procust”, „Adela” de
G.Ibraileanu, „Concert de muzica de bach”, „Maytrei” de M.Eliade.
3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o varsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns;
- disparitia eroului;
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar;
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social,traiesc experiente tragice;
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca;
4
- deconstructia formelor epice.
Ex: „Crai-de-Carte-Veche” de Matei Caragiale, „Creanga de aur” de M.Sadoveanu, „Cartea
milionarului” de. St. Banulescu. 

Curente literare - Trasaturi

1.Clasicismul
- domina ratiunea, ordinea si rigoarea;
- arta este mimesis: datoria scriitorului este sa creeze o lume verosimila;
- genurile literare nu trebuie sa fie amestecate;
- personajul literar este un ideal uman, care are ca trasaturi: vitejia, curajul, zgarcenia, lasitatea;
- idealul imbinarii frumosului cu binele si adevarul, a utilului cu placutul.
2.Romantismul
- imaginatia este principiul fundamental de creatie;
- domina sentimentalismul care presupune pasiune, vis, subiectivism, sinceritate emotionala;
- se introduc noi categorii estetice ca: uratul, grotescul, fantasticul;
-romanticii prefera: antiteza, hiperbola ca procedee artistice si ironia romantica ca mod de
exprimare;
- eroul romantic este un erou neinteles, singuratic, avand trasaturi exceptionale si actioneaza in situatii
exceptionale.
3. Realismul
- reflectarea veridica, obiectiva a realitatii/ societatii contemporane;
- adoptarea stilului impersonal, obiectiv, fara implicare in viata personajelor;
- se manifesta o atitudine critica fata de societate( fresca sociala);
- se recurge la tehnica detaliului si a observatiei realiste pentru descrierea fidela a aspectelor de viata
surprinse;
- personajele sunt tipuri umane reprezentative pentru o anumita categorie sociala.
4. Naturalismul
- naturalismul este o continuare a realismului, dar accentueaza aspecte brutale, patologice;
- sunt importante starile fizice si instinctuale, schimbarile de comportament din cauza mediului;
- se pune accent pe investigarea psihologica sau psihica a individului.
5.Simbolismul
- este definita ca ” arta de a simti”;
- se adreseaza in exclusivitate sensibilitatii, iar obiectul poeziei il constituie starile sufletesti nedefinite;
- atmosfera lirica este una apasatoare, dezolanta, creatoare de neliniste si spleen, de tristete;
- principalul mijloc de exprimare artistica este simbolul, corespondenta si sinestezia;
- se pune accent pe muzicalitate prin: repetitii, refrene, eufonii, enumeratii;
- se cultiva versul liber, strofa asimetrica, ritm variabil.
6.Modernismul
- preocuparea pentru o poezie de cunoastere care vizeaza aspecte metafizice;
- artele poetice dobandesc o valoare emblematica pentru universul poetic;
- noul limbaj poetic se caracterizeaza printr-un vocabular insolit, ambiguitate, innoirea metaforei,
preferinta pentru versul alb;
- aparitia ermetismului si a elementelor de noutate care aduc un suflu nou de originalitate in lirica
- ilustrarea esteticii uratului.
7. Traditionalismul
- promoveaza problematica taranului si universul patriarhal al satului;
- istoria si folclorul sunt principalele surse de inspiratie;

5
- ilustarea specificului national, in spirit exagerat;
- se apeleaza la formule stilistice care pun in evidenta exuberanta, frenezia, stihialul, o dezlantuire a
eului;
- introducerea ideilor religioase in opere literare.
8. Neomodernismul
- intoarcerea poeziei spre lirism spre problemele existentiale;
- se cultiva ironia si ludicul, luciditatea si fantezia, iar abstractiile sunt prezentate intr-o forma
concreta, ceea ce creeaza un univers poetic absolut nou;
- reinterpretarea marilor teme ale literaturii dintr-o perspectiva ludica;
- limbajul poetic este surprinzator, abstract, ermetic, esentializat;
- se utilizeaza imagini insolite, metafore subtile, diverse si ample.
9.Postmodernismul
- se practica o poetica a concretului,a banalului, a livrescului;
- citatul ironic, jocul sau parodierea modelelor, dialogul intertextual, parafraza indica presiunea
cotidianului asupra existentei;
- extinderea narativitatii asupra poeziei, mai ales sub forma scriiturii de tip jurnal, cultivarea efectelor
exprimarii directe;
- poezia reprezinta o noua deschidere catre real, catre autenticitatea lumii si a fiintei ;
- este desolemnizat discursul poetic prin valorificarea prozaismului, refuzul stilului inalt, ermetic si
impersonal.

Poezia
Luceafarul
de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului

Criticul Titu Maiorescu, in articolul „Directia noua in poezia si proza romana”, din 1872, nota:
„Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze
cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu
sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai
Eminescu.”
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu
stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar
in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara
„Luceafarul”.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind:
folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a
poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: „Din umbra falnicelor bolti”,
„Spre umbra vechiului castel” si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: „Colo-n palate de margean”,
„Eu sunt luceafarul de sus”. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu
Luceafarul. Infatisarea umana a primului: „Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina”, este in
contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: „Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele
brate”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara”. Conturarea cadrului
pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: „Sub sirul lung de mandri tei”,
„Miroase florile de tei” se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul
Luceafarului: „Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de stele”, „Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n
ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine”. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale „ei” si
„noi”, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind

6
pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: „Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri de
soarte”, „Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca
sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti “Fata
din gradina de aur” si ”Miron si frumoasa fara corp”, pentru a crea in “Luceafarul” atmosfera specifica
basmelor, inca din incipit: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata.”, dar si pentru a prezenta
iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul
romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata
de imparat isi desfasoara existenta: “Din umbra negrului castel”, dar si una din intruparile
Luceafarului: “Pe negre vitele-i de par”. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii,
aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este
sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite.
Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de
atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de
catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer,
prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in
ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: „Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi
fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece.” Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema
poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de
imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: “A fost odata ca-n povesti”, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un
poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat („illo tempore”), in
care faptele sunt unice si irepetabile “A fost ca niciodata.”. In aceste conditii, fata de imparat : „Din
rude mari imparatesti”, va avea atribute unice: „O prea frumoasa fata”, „Si era una la parinti”, „Si luna
intre stele”. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: „Mandra-n toate cele” si ale
puritatii sufletesti: „Cum e Fecioara intre sfinti”.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele
personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii
personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este „una la parinti/Si mandra-n
toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele”, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca
astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca
Hyperion: „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte”.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: „Parea un tanar voievod/ Cu
par de aur moale” si „Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare”; „O, esti frumos cum numa-n
vis/Un inger se arata” Si „O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata”.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: „Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric”, „Si palid e la fata”, „Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara”, iar
Catalin este fiinta pamanteasca: „Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina”.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: „A fost odata” si cele spatiale, care
ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intr-
un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: „Spre umbra negrului castel”, „Privea in zare”,
„Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.”
Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a
Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: „Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e
marea”, „Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma.” Imaginarul poetic include, de asemenea,
elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate
in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: „”Vedea ca-n ziua cea
dentai/Cum izvorau lumine”, „Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.”

7
 Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si
ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a
doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: „Cum ea pe
coate-si razima/Visand ale ei tample”. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere
spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece
singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: „Caci o urma adanc in
vis/ De suflet sa se prinda.”, „Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.”
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca „viclean
copil de casa”, „copil din flori si de pripas”, „indraznet cu ochii”, „ce umple cupele cu vin/ Mesenilor
la masa”. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: „daca
nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul”.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si
spatiu: „Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe” pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de
dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a
deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: „Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de
soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.”
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri,
Catalin si Catalina, care formeaza acum un cuplu: „Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din
urma”. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, „Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul”.
Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea
fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de
geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea „sensul
alegoric” al povestii: „Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu
cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici
capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira
catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea
efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: „Ce-ti pasa tie chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece.”

Revedere
Mihai Eminescu

Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista
"Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care
codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta
o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde
ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia
efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de
recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a
universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia
pentru vesnicia naturii.

8
 Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si
sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia
asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la
Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin
curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica
eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul
uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Inceputul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si
bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, /
Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat",
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil
popular, incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind
sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o
ascult". Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna
viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind
cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la
auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic
al timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a
timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar
precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca
simbol pentru natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica,
versul "- Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei
trainice si perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta
acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-
mi bate, frunza-mi suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el
ireversibil si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica,
eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva
elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul
codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu
soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea
creatiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale
codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al
efemeritatii sale prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei
universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul,
doinele si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum
am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi
locului ne tinem";

9
-cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
-dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
-"si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
-structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
-motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
-prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
-viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
-sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre
glasul poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai
mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori
la acel sublim impersonalism poporan".

Romantismul in cele doua opere

Romantismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea ca o reactie
impotriva clasicismului. Acesta a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a
originalitatii, a sensibilizarii emotiilor, dar si apararea libertatii de exprimare.
Romantismul cunoaste trei etape in literatura romana si anume: preromantism, in perioada
pasoptista; romantism propriu zis reprezentat de creatiile lui Mihai Eminescu, cunoscut ca “ultimul
romantic universal”; postromantism, avandu-l ca reprezentant pe Alexandru Macedonski.
Doua texte poetice scrise de Mihai Eminescu, reprezentative pentru acest curent literar sunt
“Luceafarul” si “Revedere” datorita tematicii diverse, a tonului elegiac al exprimarii, al registrelor
stilistice remarcabile si datorita diversitatii genurilor literare, elemente ce conduc la recunoasterea
celor doua poeme fiind capodopere romantice ale lui Eminescu.
“Luceafarul” a fost publicat la revista “Convorbiri literare” in anul 1883, dupa ce a aparut la
Viena, in acelasi an, in Almanahul Societatii Social Literare “Romania Juna”.
Poezia “Revedere”, scrisa de Mihai Eminescu a fost publicata in revista „Convorbiri literare”,
la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie ale “Luceafarului” sunt diverse, de la cele mitologice si filosofice, la
propria experienta de viata a poetului. Elaborarea poemului are la baza basmul popular romanesc
“Fata in gradina de aur” cules de catre germanul R. Kunisch , in calatoriile sale dinn Tarile Romane,
basm, publicat ulterior intr-o antologie de texte populare.
Mihai Eminescu isi exprima viziunea proprie asupra conditiei geniului, influentat fiind de
filosofia lui Schopenhawer din volumul “Lumea ca reprezentare si vointa, in care poetul ilustreaza
diferentele dintre lumea comuna a fetei de imparat si lumea superioara a geniului.
Pe cand poemul “Revedere” are ca surse de inspiratie  doinele culese de poet in peregrinarile
sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al regenerarii vesnice.
Poemul “Luceafarul” dezvolta o multitudine de teme precum: conditia umana, trecerea
timpului, geneza, dar si motive de natura cosmica “cer, luna, stele”, reprezentate intr-o maniera
romantica prin viziunea autorului.
Poezia “Revedere” se concentreaza in jurul unei teme romantice. Elementul de recurenta prin
care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar
ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Titlul primului poem reprezinta numele unuia dintre exponentii romantici, Luceafarul,
intruchipand geniul insetat de cunoastere si de implinire sufleteasca.
Titlul celui de-al doilea poem sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, care implica totodata si
sensul de scurgere a timpului “Revedere”.
Imaginarul poetic transforma realitatea concreta intr-o viziune artistica, a carei interpretare
eminesciana implica reflectarea profunda asupra ideii filozofice a timpului, stare emotionala a omului
de geniu, ilustrata prin functia expresiva a cuvintelor.

10
 Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul
uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul „codrutule”.
Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care
se simte sentimentul de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii, concretizata prin
diminutivele care sugereaza un ton familiar: „- Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule”. Ideea
timpului este sugerata de sintagma metaforica „multa lume am imbiat”, cu sensul scurgerii unei
perioade lungi de vreme, in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului este sugerata
aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult / [...] Vara doina mi-o ascult”.
Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna - „Iarna viscolu-l
ascult / Crengile-mi rupandu-le, / Apele-astupandu-le, / Troienind cararile / Si gonind cantarile;”-, iar
armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Implandu-si cofeile / Mi-o canta femeile”.
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al
timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibila a timpului
insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: „Tu din tanar precum esti /
Tot mereu intineresti”. Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru
natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului in care accentele filozofice se intensifica, versul „-
Ce mi-i vremea, cand de veacuri” sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si
perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata
timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: „Ca de-i vremea rea sau buna / Vantu-mi bate, frunza-
mi suna; / Si de-i vremea buna, rea / Mie-mi curge Dunarea.” In antiteza cu natura, omul este supus
sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil si implacabil: „Numai omu-i schimbator, / Pe
pamant ratacitor”, pe cand firea este vesnica, eterna: „Iar noi locului ne tinem / Cum am fost asa
ramanem”.
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea
Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este eternitatea, in care se inscriu:
„Marea si cu raurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt si
principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice eminesciene.
Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie de
opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
In acelasi timp imaginarul poetic din poemul “Luceafarul” este de natura romantica prin
antiteza celor doua lumi si prin tematica diferita. Ea dezvolta idila dintre exponentii diferentiati prin
gandire, comportament, chiar si conditie umana.
Discursul poetic este realizat prin diversitatea genurilor: epic, liric, dramatic; fapt ce ilustreaza
o alta trasatura a romantismului. Continutul epico-liric dezvolta patru tablouri cu tematica diferita, ce
va conduce la nefericirea in iubire a eului liric.
Incipitul sau primul tablou incepe cu o secventa introductiva specifica basmului popular
romanesc “A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata”, in care va fi reprezentata propriu-zis idila
dintre cei doi indragostiti. Geniul ii atribuie finite iubite calitati unice si o singularizeaza prin versul “
Si era una la parinti / Si mandra-n toate cele / Cum e fecioara intre sfinti / Si luna intre stele”.
Atmosfera este una feerica, iar comunicarea se realizeaza prin visul fetei, care devine si un motiv
romantic. Comunicarea dintre cei doi este posibila doar prin intermediul visului, al oglinzii si al
ferestrei, deoarece limitarea fiintei iubite nu ii confera acesteia capacitatea de a se exprima liber “ Iar
ea vorbind cu el in somn,/ Oftand din greu suspina: / - O, dulce-al noptii mele domn./ De ce nu vii tu?
Vina!”.
In cel de-al doilea tablou atmosfera este familiala, iar comunicarea se realizeaza direct. Acest
tablou contine cele doua chemari ale fetei, in care Luceafarul ii raspunde fara ezitare. Se
metamorfozeaza pe rand intr-un chip angelic, tanar voievod, intrupat din cer si mare si intr-un demon,
creat din soare si noapte “ Din sfera mea venii cu greu/ Ca sa-ti urmez chemarea/ Iar tatal este cerul

11
meu/ Si muma-mea e marea”. De fiecare data geniul ii raspunde fetei si ii ofera acesteia posibilitatea
de a i se alatura in lumea superioara, dar si posibilitatea materializarii relatiei dintre ei. Fata refuza
ideile eroului romantic, fapt ce ilustreaza incapacitatea omului comun de a-si depasii conditia „ - O,
esti frumos cum numa-n vis/ Un inger se arata,/ Dara pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodata”.
Al treilea tablou este reprezentat de calatoria Luceafarului catre Demiurg si de dialogul dintre
acestia. Demiurgul il denumeste pe eroul romantic, Hyperion, pentru a-i definii conditia de geniu si
totodata ii ofera o lectie de cunoastere prin evidentierea diferentelor dintre cele doua lumi. Ii aminteste
ca omul comun dispune de nestatornicia sentimentelor, este schimbator, iar idealurile sale se schimba
de pe o zi pe alta “ Ei au doar stele cu noroc / Si prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc/
Si nu cunoastem moarte”. Lumea comuna este caracterizata de instinctualitate, pe cand cea superioara
este reprezentata de gandire lucida.
Cel de-al patrulea tablou este anuntat de idila Catalin si Catalina, moment in care Luceafarul isi
asuma lectia de cunoastere oferita de catre Demiurg. Intelege diferentele dintre cele doua lumi si
totodata faptul ca idila dintre el si fiinta iubita nu poate fi posibila. Pajul Catalin se afla in antiteza cu
Luceafarul si reprezinta norocul, mai exact omul care are acces la fericire. La inceput, acestuia i se
contureaza un portret nefavorabil (abil, viclean). Ii propune fete o fericire imediata, dar lipsita de
sclipirea si de idealurile eroului romantic, iar aceasta accepta.
Acest moment reprezinta finalul poemului, care se transforma intr-o elegie, ilustrat de o ultima
chemare a fetei. De aceasta data nu mai este vorba de o chemare la iubire, ci devine o modalitate de a-
si proteja fericirea. De aceea Luceafarul este vazu in acest moment drept o stea norocoasa. Priveste
tacut si rece imaginea fetei pe care acum o denumeste “chip de lut”( “Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi
fi eu sau altul?”) , pentru a-i definii conditia muritoare.
Luceafarul ramane nemuritor prin gandirea lucida si decide sa renunte la implinirea
sentimentala, dezamagit fiind de fiinta iubita “Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci
eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece”.
Registrele artistice sunt existente in ambele poeme, incat principala figura de stil dominanta,
prezenta la nivel stilistic este metafora precum “Chip de lut” , “palate de margean”, “ viata-mi
lumineaza” , “codrule cu rauri line”.
In “Revedere” structura prozodica respecta forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de
7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
Astfel, cele doua poeme, apartinand lui Mihai Eminescu , se incadreaza in curentul literar
romantism prin tematica abordata intr-o maniera specifica, totusi diferita de la text la text, prin
prezenta antitezelor, a miturilor romanesti si datorita surselor de inspiratie, care sunt de o anvergura
foarte mare si foarte bine delimitate.

Testament
De Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima
jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand
modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat
prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia „Testament” deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul „Cuvinte potrivite”,
in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul
tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii
poporului si nu doar un manunchi de cuvinte „alese” care ar putea fi socotite, in mod nejustificat,
numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie
lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele
pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor
Arghezi ca „se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane.” In poezia
„Testament”, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente
arhaisme: „plavani”, „usure”, „hrisov”, „sarici”, „ocara”, regionalisme: „facui”, „gramadii”,
neologisme: „canapea”, „indreptatirea”, „obscure”, termeni religiosi: „Dumnezeu”, „Domnul”,
termeni din limbajul popular: „bube”, „zdrente”.

12
 In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta
poezie prin referirea la „estetica uratului”, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea,
prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat „Les fleurs du mal” („Florile
raului”).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta
lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se
foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in
frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: „Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti
si preturi noi.” Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt
artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face
referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un
artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale:
„Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou,
pentru idee, pentru sentiment.” Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o
concretete uluitoare: „Veninul strans l-am preschimbat in miere”, „Batranii au adunat printre
plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani”, „Stapanul ca un tap injunghiat”, „Intinsa lenesa pe
canapea/Domnita sufera in cartea mea”. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului
pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca
vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul
clasei sociale din randul careia provine: „De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi
adanci/Suite de batranii mei pe brinci”. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta
poporului sau: „Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara”. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, „ramura obscura”, oameni simpli, „robi cu saricile,
pline/De osemintele varsate-n mine”. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la
indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata
a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In
sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce
urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul
face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa
artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de
la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de
recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera
si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee
si in cuprinsul operei: „Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.”
Incipitul „Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte”
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu
urmasii. Verbul la forma negativa „nu voi lasa” are un impact puternic asupra cititorului, iar
pronumele „ti” subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre
cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide
calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al
unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori
revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu „un nume adunat pe-o carte” poate
parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta,
integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile
materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si
la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza
stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare
vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in
care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar
masura este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.

13
 In poezia „Testament” sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc
puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu „durerea
noastra surda si amara”, oximoronul „izbaveste pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la
expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: „Intinsa lenesa pe
canapea,/domnita sufera in cartea mea” poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau
impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau.
Metaforele creeaza imagini vizuale: „cenusa mortilor din vatra”, auditive „durerea.....o-ngramadii pe-o
singura vioara”, gustative „veninul strans l-am preschimbat in miere”. Dupa cum se poate remarca, in
constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie
artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian. Enumeratia „Din bube, mucegaiuri si noroi”,
completata de versul „Iscat-am frumuseti si preturi noi” constituie fraza-cheie a textului, promovandu-
se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai
exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la
realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la
„zdrente”, din care face „muguri si coroane”, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta
treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care
autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.

Flori de mucigai
de Tudor Arghezi (autor canonic)
arta poetica moderna
Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta
de viata a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea
de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul de poezii "Flori de mucigai",
aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a
hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun
acest volum sunt deosebit de sugestive ("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul",
"Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are compasiune, considerand ca
"Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana.
Toate lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe
dinauntru".
    Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica
a lui Arghezi, conceptia lui despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind
-asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum "Testament" este arta poetica din volumul
"Cuvinte potrivite".
Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs spiritual si consecintele pe
care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari
interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si
al setei creatoare.
Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea,
puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul
creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea
inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi
timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica
intalnita in lirica europeana la Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor  doua 
categorii  estetice  contradictorii,  frumosul  - reprezentat de floare - si uratul - sugerat de mucigai -
ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a
evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand
parte din existenta umana.
Structura, compozitie si limbaj poetic
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand
crezul artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare.

14
 Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind
dominat de setea de comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele
scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric"
versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu
puterile neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca,
lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul",
"leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de deprimare a poetului
nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul.
Versurile sunt sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar
sunt profund simtite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de
scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelatia,
deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai
percepe ca pe un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera
sumbra, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita
profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima. Nevoia de comunicare a poetului
cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O
simbolistica straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a
creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al
ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale destinului, carora omul le
opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie
lingvistica, pe de alta parte ca substanta a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea
fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un
regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii
spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica
viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din
vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera
atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a
conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie.
Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat, a artistului care nu poate crea
liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv
relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea
inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane,
toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.
Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi
devine ''un cronicar al infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi
recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru poet,mai inainte,poezie.
La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii
romanesti, smulgerea ei de pe caile unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este
consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al doilea deceniu al secolului
nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Paralela „Flori de mucigai”- “Testament”

1. Incadrarea intr-o directie literara+trasaturi
Modernismul, miscare literara din prima jumatate a secolului al XX-lea, care se opune
traditionalismului, a fost promovat in literatura romana de Eugen Lovinescu. Mentorul ,,Sburatorului”
sintetizeaza principiile modernismului in trei teorii: teoria imitatiei, teoria sincronismului si teoria
mutatiei valorilor estetice.
Reprezentant al liricii moderne interbelice, alaturi de Lucian Blaga si Ion Barbu, Tudor
Arghezi se incadreaza modernismului lovinescian, deoarece innoieste literatura romana, sincronizand-
o cu literatura europeana.

15
 Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi deschide volumul omonim, publicat in 1931, iar
poezia ,,Testament” este inclusa in volumul ,,Cuvinte potrivite”. Ambele texte lirice sunt arte poetice
moderne, in care este exprimata, cu mijloace artistice, conceptia despre creatie si creator, despre relatia
poet-creatie, poet-lume.
Apartenenta acestor poezii la modernism este dovedita, mai intai, de introducerea unei
categorii negative, estetica uratului. Modelul inspirator este poetul francez Charles Baudelaire, autor
al poeziei „Les fleurs du mal”. Sintagma „estetica uratului” alatura doi termeni antitetici, care descriu
drumul creatiei de la sursa (uratul) la produsul final (frumosul). Astfel, conceptia autorului roman este
ca arta isi are originea in sfera banalului degradat, incarcat cu „zdrenta”, „ocara”, „bube”, „mucigai”,
„noroi”, „venin”. Strabate, apoi, un traseu istovitor, la capatul caruia se metamorfozeaza in ,,flori”,
„miere”, „vioara”, „frumuseti si preturi noi”. Aceasta transfigurare este posibila prin truda creatorului,
a carui menire este de a „potrivi cuvintele”, caci „nicio jucarie nu este mai frumoasa ca jucaria de
vorbe”. „Cuvintele potrivite” au semnificatia puterii de a reda ideea artistica exacta, printr-o mare
concentrare lexicala.
Limbajul inedit reprezinta o alta trasatura modernista a poeziei. Acesta se concretizeaza in
folosirea arhaismelor (,,stihuri”, ,,firida”, ,,slova”), a regionalismelor: „mucigai”, „parete”, „ghiara”, a
unor cuvinte interzise literaturii: ,,unghie”, ,,tencuiala”, ,,groapa”, ,,scrum”, „bube”, „mucegaiuri”,
„noroi”, „ciorchini de negi”, alaturi de de termeni populari, precum: „rapi”, „gropi”, „sapa , „brazda”.
Cuvintele capata noi valente semantice, gratie asocierilor lexicale inedite. Semnificative sunt
metaforele pentru inspiratie ,,unghia ingereasca” si ,,slova de foc”, alaturi de comparatia ,,mana ca o
ghiara” si metafora ,,slova faurita” ce defiinesc cealalta dimensiune a creatiei, truda artistului.
Introducerea unor asemenea lexeme in discursul liric arghezian l-a determinat pe criticul literar
Tudor Vianu sa afirme ca „Arghezi da dreptul la cetate tuturor cuvintelor, chiar si celor compromise”.
2. Elementele de compozitie reprezinta particularitati ale textului poetic, semnificative ȋn
transmiterea mesajului artistic.
Titlul poeziei „Flori de mucigai" se valideaza ca oximoron, deoarece asociaza un termen din
sfera semantica a frumosului – „flori” – cu unul din planul uratului, al degradarii – „mucigai”. La nivel
semantic, titlul fixeaza imaginarul poetic in spatiul inchis, umed, specific inchisorilor si sugereaza
ideea ca sordidul (murdarul) poate naste frumusetea, asa cum florile rasar din materia imunda
(degradata). Ca atare, titlul defineste plastic ,,stihurile” inspirate de universul degradat.
Titlul ,,Testament” are un dublu cod de lectura. Pe de-o parte, prin termenul „testament” se
intelege actul juridic, prin care sunt lasate ca mostenire bunuri materiale. Pe de alta parte, substantivul
nearticulat „testament” este un termen preluat din vocabularul religios care trimite spre cele doua carti
sfinte, Vechiul Testament si Noul Testament, reprezentand textele sacre lasate de strabuni urmasilor.
Folosit cu acceptiunea sa laica, substantivul din titlu sustine valoarea mostenirii spirituale.
Lirismul ambelor poezii este subiectiv si reiese din folosirea verbelor si a pronumelor la
persoana I si a II-a: „am scris”, „sa scriu”, „nu am cunoscut” „mi”, „ma”, ,,nu-ti voi lasa”. Poezia
,,Flori de mucigai” este construita sub forma unui monolog liric confesiv despre dificultatea actului
artistic, poezia ,,Testament” este un monolog liric adresat ,,fiului”. Prin acest apelativ familiar, se
intelege cititorul virtual, discipolul sau urmasul caruia eul liric, ȋn ipostaza tatalui, mentorului si
invatatorului, ii lasa „cartea”, o mostenire spirituala nepretuita.
3. Tema, viziunea, doua secvente
Tema ambelor poezii este creatia. In ,,Flori de mucigai” se surprinde creatia ca dimensiune a
suferintei, dublata de conditia de damnat a creatorului. Tema poeziei „Testament” o constituie relatia
dintre autor si opera sa, dintre acesta si urmasii lui, ca mostenitori ai unor valori spirituale.
Ilustrativa pentru tema poeziei ,,Flori de mucigai” este seria de enumeratii din prima strofa,
care dezvaluie conditiile vitrege ȋn care iau nastere ,,stihurile”.
Cea dintai enumeratie reliefeaza mediul ostil, in care are loc procesul de elaborare a poeziei.
Sunt insiruite: spatiul scrierii – „pe tencuiala, pe un parete de firida goala”, timpul scrierii – „pe
intuneric”, modalitatea scrierii – „in singuratate, cu puterile neajutate”, instrumentul scrierii – „cu
unghia”. Metafora ,,puteri neajutate”dezvaluie lipsa inspiratiei creatoare a artistului, desi acesta are
multiple si profunde resurse spirituale.
Elementele spatiului – „paretele”, „firida goala” – se asociaza laitmotivului ,,intuneric” si
evidentieaza izolarea si singuratatea absoluta.

16
 Solitudinea reiese si din urmatoarele enumeratii, care valorifica termeni din campul religios.
Simbolurile ,,taurul”, ,,leul”, ,,vulturul” trimit la evanghelistii Luca, Marcu, Ioan, iar absenta
bestiarului crestin, potentata de repetitia negatiei ,,nici”, sugereaza originalitatea creatiei, care nu are
ca punct de plecare inspiratia divina, ca in cazul cartilor sfinte.
Incipitul poeziei ,,Testament”cuprinde adresarea directa a eului liric, in ipostaza de parinte,
catre urmasul sau, un cititor virtual, pe care il numeste familiar „fiule”. Negatia „Nu-ti voi lasa” reda
ideea mostenirii spirituale, „cartea”, singura mostenire cu adevarat valoroasa, asemanatoare textelor
sacre preluate de la strabuni.
Metafora „carte” are un loc central in aceasta arta poetica, fiind un element de
recurenta.Termenul „carte” are rol in organizarea materialului poetic si semnifica, mai ȋntȃi,
acumularile spirituale. Astfel, poezia este rezultatul trudei, apoi „treapta” ȋnteleasa ca punct de
legatura intre predecesori si urmasi. Ca valoare spirituala, ,,cartea” este rezultatul sublimarii
experientei inaintasilor –„hrisovul cel dintai”,,,cuvinte potrivite”. Ulterior, ,,cartea” se defineste prin
metaforele din versurile: „Slova de foc si slova faurita / Imparecheate-n carte se marita”. Semnificatia
este ca poezia ȋnseamna, in egala masura, har si mestesug.
Poeziile „Testament” si ,,Flori de mucigai” sunt arte poetice moderne, ce transmit ideea ca
actul creator presupune, intai de toate, mestesug si truda creatoare.pentru ca poetul devine, in
conceptia lui Arghezi, un nascocitor, iar poezia presupune mestesugul, truda creatorului. Arghezi
introduce in literatura romana, prin aceste creatii literare, estetica uratului, arta devenind un mijloc de
transfigurare a uratului existential.
Despre lirica lui Arghezi, criticul literar G. Calinescu afirma ca poezia sa poate fi inteleasa si
apreciata doar de cititorul care are ,,un cer al gurii dedat cu toate mirodeniile”.

Lumina
de Lucian Blaga
Lucian Blaga s-a nascut la 9 mai 1895, in satul Lancram din judetul Alba, sat ce poarta-n nume
„sunetele lacrimei”. Copilaria sa a stat, dupa cum el insusi marturiseste, „sub semnul unei fabuloase
absente a cuvantului”, autodefinindu-se „mut ca o lebada” deoarece viitorul poet nu a vorbit pana la
varsta de 4 ani. Se stinge din viata la 6 mai 1961 si este inmormantat in satul natal, Lancram.
Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia,
care marturiseste - prin bogatia metaforica, prin terminologia originala - viziunea sa poetica, lirica
evoluand atat in raportul dintre eu si lume, cat si in modalitatea de expresie.
Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de
dorinta eului poetic de a se contopi cu misterele Cosmosului. Principalele teme ale creatiilor lirice din
acest volum ilustreaza natura, iubirea si moartea, concepte esentiale ale existentei. Poezia Lumina a
fost publicata in revista „Glasul Bucovinei”, in 1019 si inclusa apoi de Lucian Blaga in volumul de
debut, Poemele luminii, aparut in acelasi an.
Tema:Poezia este o confesiune-arta poetica si concentreaza, in germene, intreaga lirica erotica
din volum, intensitatea iubirii fiind exprimata prin metafora revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce
defineste starea spirituala, de „iluminare”, a eului liric.
Titlul poeziei „Lumina” este o metafora revelatorie reprezentativa pentru sistemul filozofic al
lui Lucian Blaga si sugereaza cunoasterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vietii,
constituind, totodata, un concept esential pentru existenta.
Structura poetica si semnificatiile lirico-filozofice, limbaj artistic
Poezia Lumina este structurata in trei secvente lirice: prima si ultima strofa ilustreaza
monologul eului liric adresat iubitei; strofele a doua si a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa
a patra exprima, printr-o interogatie retorica, incertitudinea si nelinistea provocate de natura
misterioasa a luminii.
 Strofa intai
Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenita senzatie traita si receptata de eul liric
pana in strafundurile fiintei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului este acelasi cu „lumina mea”
din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginata ca un principiu energetic universal.
Lumina care-i navaleste in inima la aparitia iubitei („Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept
cand te vad”) sugereaza extazul iubirii si „un strop”, („poate ca ultimul”) din lumina originara, trairea

17
capatand dimensiuni cosmice: „oare nu e un strop din lumina / creata in ziua dintai, / din lumina
aceea-nsetata adanc de viata?”.
Metaforele „ziua dintai” si „lumina aceea-nsetata adanc de viata” definesc lumina primordiala,
forta demiurgica orbitoare care a facut sa se nasca viata. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul
Creatiei. Sinestezia (figura de stil care transpune metaforic un simt ui limbajul altui simt) creeaza stari
tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizuala: „Lumina ce-o simt / navalindu-mi in piept
cand te vad”.
 Strofa a doua
Nasterea Universului este precedata de haosul primar, de „Nimicul” care „zacea-n agonie” si
„plutea-n intuneric”, pana cand „Nepatrunsul” a facut un semn si a rostit cuvintele biblice „Sa fie
lumina!”. Relatiile de opozitie „intuneric” / „lumina” sustin ideea genezei, cand „a despartit
Dumnezeu lumina de intuneric” („Vechiul Testament, Geneza, Facerea”). Conceptul haosului initial
este definit prin metafora „Nimicul”, iar Creatorul (Marele Anonim cum il numeste Blaga) prin
metafora revelatorie „Nepatrunsul”, care, in poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii -
„Nepatrunsului ascuns” - sugereaza misterele Universului. Verbele la imperfect („zacea”, „plutea”)
sugereaza atemporalitatea ce defineste haosul primordial, iar perfectul compus in inversiune - „dat-a”-
si conjunctivul „Sa fie”, ambele cu nuanta imperativa, exprima porunca divina a Genezei.
 Strofa a treia
Strofa a treia incepe cu explozia luminii care a cuprins intr-o clipa lumea, „O mare / si-un vifor
nebun de lumina / facutu-s-a-n clipa”. Enumeratia substantivelor „de pacate, de doruri, de-avanturi, de
patimi, [...] de lume si soare” sugereaza prin aceste simboluri principalele componente ale vietii, de
care are parte sufletul omenesc in intreaga sa existenta: slabiciunile, sentimentele, idealurile, patimile
lumesti si celesti.
 Strofa a patra
  Strofa a patra este un distih si este realizata sub forma unei interogatii retorice care exprima
ideea disparitiei luminii orbitoare „de-atunci”, stralucire fara nici o legatura cu lumina primordiala.
Revelatia eului liric privind imaginea lumii aflate in pericol de a se desacraliza este sugerata de
metafora „orbitoarea lumina”, incertitudinea receptarii misterelor fiind exprimata de sintagma
dubitativa „Cine stie?”.
Strofa a cincea
Ultima strofa o reia, partial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se
patrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reactie
afectiva intensa, care-l invadeaza in prezenta femeii iubite: „Lumina ce-o „simt navalindu-mi in piept
cand te vad - minunata”. Vocativul superlativ, „minunata”, sugereaza desavarsirea eternului feminin
intruchipat de iubita, fiind si prima referire la aceasta ipostaza erotica.
Din lumina originara, ca sursa a Genezei, nu a mai ramas decat „ultimul strop”, care se
dovedeste a fi misterul iubirii, calea esentiala de cunoastere si de viata: „e poate ca ultimul strop / din
lumina creata in ziua dintai”. Ideea constituie substanta fundamentala a filozofiei lui Lucian Blaga in
definirea cunoasterii luciferice, care s-ar putea sintetiza m afirmatia: cunoasterea inseamna iubire.
Nuanta dubitativa „poate” concentreaza incertitudinea eului liric despre faptul ca, din toata „lumina
aceea-nsetata adanc de viata”, n-a mai ramas decat „un strop” pentru iubire.
Prezenta in poezie a persoanei I si a II-a singular manifestata atat in desinenta verbelor, cat si
prin pronume sustin ideatic lirismul subiectiv si incadrarea creatiei in specia arta poetica. Ca element
de recurenta, se evidentiaza in poezie conceptul „lumina”, care devine laitmotiv prin prezenta lui in
fiecare strofa: „Lumina ce-o simt”, „un strop din lumina”, „lumina aceea-nsetata”, „Sa fie lumina!”,
„nebun de lumina”, „orbitoarea lumina”.
Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirma ca „sensul de lumina a cunoasterii este total
suprapus sensului primordial al existentei, al fiintei. Verbul a crea devine si el sinonim cu punerea la
imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagiana este deci o chestiune de semantica poetica originala: a fi
devine sinonim cu a crea si a cunoaste”.

18
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
de Lucian Blaga
opera apartinand modernismului

Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel european, gratie
fortei creatoare si spiritului profund universal, semne ale unei depline maturitati artistice, neegalate- si
poate cercetate insuficient- inca. „Drumul poetului e mereu catre izvoare”, spune Blaga, completand:
„Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele bine batute, ale carei margini se pot destrama, dar care totusi nu
se destrama”, imagine atat de usor identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de
elemente estetice autohtone si forme artistice novatoare.
Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de debut,
intitulat ”Poemele luminii”, este opera literara Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada interbelica,
incluzand toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand in forme uneori
extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea moderna este deci anticlasica,
anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in modernism, Blaga este considerat ca primul
poet din cultura romana care reuseste sa sincronizeze formele poetice romanesti cu cele europene.
Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru ingambament
(procedeu artistic care consta in continuarea ideii poetice in versul urmator, scris cu litera mica), care
demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa elementelor de prozodie clasica permite exprimarea
fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu
mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in ochi, in flori, pe buze ori morminte.” Astfel, versurile nu
se supun ritmului clasic, nici nu au rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile
prozodice clasice este o forma a modernismului poetic, dar si o modalitate directa de transmitere a
mesajului filosofic al poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in acest text
dorinta de potentare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondente intre Univers
si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se autoregenereaza continuu. Astfel, poetul devine
el insusi o forma de manifestare a tainei. In viziunea originala a lui Blaga, pe de-o parte exista
cunoasterea de tip paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are ca scop dezvaluirea misterelor lumii
pe calea ratiunii, a gandirii logice, specifica savantilor. El exprima aceasta idee in poezie prin
versurile: „Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns”. Pe de alta parte, exista cunoasterea de
tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii, specifica artistilor. Aceasta nu are drept scop lamurirea
misterelor, ci adancirea lor, amplificarea acestora, prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum
insusi poetul subliniaza: „eu/cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica. In acest text, o
prima idee care subliniaza tema este modul in care poetul isi exprima crezul sau artistic, conceptia
sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga modifica esential insusi conceptul de arta poetica,
in viziunea sa acesta nefiind inteles ca „mestesug”, ci ca modalitate fundamentala de situare a eului in
univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie. Tocmai de aceea poezia este construita ca o confesiune,
pe baza lirismului subiectiv, in centrul secventelor poetice situandu-se eul liric. Acesta isi face simtita
prezenta prin pronumele personal „eu”, regasit de sase ori pe parcursul textului, prin adjectivul
pronominal posesiv „mea”, precum si prin verbele la persoana I „nu ucid”, „iubesc”, „nu strivesc”. O
a doua idee prin care se exprima in acest text tema si conditia poetului o reprezinta explicarea
menirii artistului prin intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel, in viziunea lui Blaga, poetul
este dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le adanceasca: „Uneori, datoria noastra in fata
unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-un mister
si mai mare.” Poetul subliniaza ideea ca trebuie sa ocroteasca misterele universului: „eu nu strivesc
corola de minuni a lumii” si „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia, elementele de
opozitie si de simetrie, figurile semantice.
Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care este definit
universul ca o mare taina. Se observa asezarea pronumelui „eu” ca prim termen al sintagmei: „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”. O trasatura a expresionismului este vitalismul dionisiac (serbari

19
dionisiace erau organizate in Grecia antica in cinstea zeului Dionysos), caracterizat printr-un elan
artistic deosebit, plin de zbucium si pasiune. Frenezia trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele
si de a cuprinde universul intreg sunt subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci termeni
alcatuiesc o propozitie enuntiativa negativa, care se deschide cu pronumele personal „eu”, ce are rolul
de a identifica clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui pronume de persoana I, incadrarea operei
in lirismul de tip subiectiv. Verbul „nu strivesc” evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in
raport cu universul. Metafora „corola de minuni a lumii” semnifica totalitatea misterelor lumii.
Sintagma face trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul „corola”, cu forma circulara, dar si la
mister, prin continutul semantic al cuvantului „minuni”.
Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in trei secvente.
Prima secventa poetica este formata din primele cinci versuri, ce definesc cunoasterea de tip luciferic:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in
flori, in ochi, pe buze ori morminte.” Metaforele din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte”
sintetizeaza frumusetea universului, fiind reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt
elemente vegetale, simbolizand frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei umane,
ale cunoasterii, buzele sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul, taina iubirii, iar mormintele fac
trimitere la taina mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea crescanda a gradului lor de mister,
moartea fiind, dintre toate, cel mai profund.
In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de cunoastere:
„Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[…]/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-”.
Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de aceea poetul refuza cunoasterea
paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea luciferica, deci pentru adancirea misterului, prin
amplificarea lui prin imaginatie.
Ultima secventa are rol conclusiv „caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte” si
surprinde faptul ca principiul care sta la baza cunoasterii luciferice, deci la baza atitudinii eului liric,
este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia din finalul textului.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele doua tipuri de
cunoastere, care se realizeaza in text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin opozitia verbelor
„sugruma”/”sporesc”, iar la nivel stilistic prin metafora „lumina altora”-cunoasterea paradisiaca opusa
sintagmei „lumina mea”-cunoasterea luciferica. Relatiile de simetrie se realizeaza prin reluarea ideii
poetice din versul „in flori, in ochi, pe buze ori morminte”, in finalul textului. Se observa ca in final
apare conjunctia „si”, „si flori si ochi si buze si morminte”, pentru a evidentia importanta egala pe care
poetul o acorda fiecarei componente a universului plin de taine si minuni.
Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile poetice si
substratul filosofic al textului. Titlul contine o metafora revelatorie, „corola de minuni a lumii”,
sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin de taine si minuni. Prin repetarea
seriei de metafore plasticizante „in flori, in ochi, pe buze ori morminte” se surprinde una dintre temele
fundamentale din lirica blagiana, aceea a raportului poet-lume. Comparatia ampla „Si-ntocmai cum cu
razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si
eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister” sugereaza asumarea cunoasterii luciferice de catre
poetul care nu descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi idee este subliniata
prin repetitia „eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere blagiene,
evidentiind, prin atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, prin ilus-trarea raportului eu-
lume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de prozodie moderne, talentul si forta
artistica deosebita ale acestui mare creator roman : poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele
lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala
dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb
irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea
expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii
convin pe linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva,
1991, p. 90)

20
Leoaica tanara, iubirea
Nichita Stanescu

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind un poet
neomodern alaturi de Gellu Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al limabjului
poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor Arghezi.
Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.
In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele “Sensul iubirii” si “O viziune a
sentimentelor”. Se delimiteaza un eu poetic adolescentin in care sinele este in deplina concordanta cu
universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al nasterii cuvintelor.
Temele predominante sunt iubirea si timpul.
A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum “Omul si sfera”, “Rosu
vertical”, “Necuvintele”, “11 elegii”, “Laus ptolemaei”. Opera cuprinsa in aceste volume devine o
schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele predominante sunt opera si
creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea
timpului fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se structureaza inefabil.
Se insista asupra conditiei poeziei ca opera gandita si asupra conditiei creatorului vazut in ipostaza de
ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de cunoastere a universlui.
Prin volumul “Opere imperfecte” (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata de
meditatie grava, tema mortii si a timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica. Alte volume
ale etapei sunt “Maretia frigului” si “Noduri si semne”.  Poezia de tip arta poetica este metaforica,
simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.
Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt: poezia este considerata o
modalitate de cunoastere deplina si ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este definita
pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta sinelui cu sinele si confruntarea
dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un univers
original in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract si concret se
realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a limbajului este ambiguitatea impinsa pana la
aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar imaginile artistice
sunt insolide.
Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica
primei etape de creatie, caracterizand un eu liric vitalist, in care iubiera este sentimentul dominant
revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964 in volumul “O
viziune a sentimentelor”.
Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt considerate
operele in care artistul exprima conceptia personala, viziunea despre arta si procesul de creatie.
Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare, parere a
emotiilor regasite in volumul respectiv.
Semnificatie titlu
Opera literara “Leoaica tanara, iubirea’ are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza in mod
inedit sentimentul iubirii unei feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in comun acea
agresivitate cu care finta este dominata “Leoaica tanara, iubirea” surprinde o iubire adolescentina
cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca.
Tema textului
Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin iubire.
Tema dezvolta un camp semnatic specific in care fiinta indragostitului se refugiaza intr-un univers in
schimbare odata cu el. Motivele literare sunt “leoaica” (motiv central), “cerc (geneza, cerc rotitor),
“ciocarlii”, “desert”.
Secvente lirice
Poezia cuprinde trei secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana fiind
vazuta in raport cu timpul: in prima secventa iubirea este un sentiment predestinat si patrunde brutal in
viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului sub ochii indragostitului si

21
renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in
timp, o constanta existentiala.
Compozitia operei
Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip adolescentin
“Leoaica tanara, iubirea”. Sub forma unei adresari directe se confeseaza eul indragostit in forma
meditativa “Mi-ai sarit in fata”. Fiinta umana este predispusa la a se indragosti, iubirea fiindu-i
predestinata “Ma pandise-n incordare/ Mai demult”.  Sub forma constatativa este descrisa amprenta
sentimentului pe fata indragostitului “Coltii albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata”.
Substantivul “coltii”, verbul “a sarit”, “pandise” si “a muscat” descriu viclenia sentimentului ce
cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea, incesivitatea cu care acapareaza eul poetic indragostit.
A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc “si deodata”, universul redobandind
un alt status si o alta forma, metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita “natura i se facu un cerc
de-a dura”. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia “cand mai larg cand mai aproape/ Ca
o strangere de ape” semnifica reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit.
Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii
de curcubeu, iar auzul percepe muzica stelelor “si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si
auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii”. Substantivul “ciocarlia” este un simbol al zborului spre
lumina, spre soare.
In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita, nereusind sa
se mai recunoasca. Spranceana, tampla si barbia reprezinta constante statornice ale fiintei, acum intrate
in schimbare. Repetarea conjunctiei “si”, aparent are rol de a descrie succesiunea momentelor unei
vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este fericirea si implinirea “Si aluneca-n nestire/
pe-un desert in stralucire”. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana,
este acceptata, nu mai socheaza simturile, devenind o obisnuinta “Peste care trece-alene”, “leoaica
tanara” se transforma in “leoaica aramie”, insa viclenia o caracterizeaza in continuare, atat timp cat
aceasta exista “cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme“.
Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt “mi”, “m-“, “meu”, iar tipul de lirism este
subiectiv.
In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei. Iubirea
debuteaza cu faza adolescentina “leoaica tanara, iubirea”, urmata de schimbarea brusca “deodata”
datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta umana este obisnuit “peste
care trece-alene”. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele “curcubeu”, “ape”,
“ciocarlii”, “desert”, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii.
Campul semnatic al substantivului “leoaica” este format din mai multe asocieri “leoaica tanara”,
“leoaica aramie”, “coltii”, “miscarile viclene”, care este de asemenea asociat cu substantivul “iubirea”.
In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe, adjective si
substantive. In prima secventa sunt prezente verbele “ai sarit”, “a infipt”, “a muscat” cu rol de a marca
o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa se gasesc adverbele “sus” si
“tocmai” si adjectivele “larg”, “aproape”, cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia secventa
substativele “desert”, “leoaica”, “miscarile”, “spranceana”, “barbie” reprezinta elemente constante
care au suferit schimbari.
Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat “inca-o
vreme/ si-nca-o vreme…” sugerand ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue, contribuind astfel
la plasticitatea limbajului “Si privirea-n sus tasni”. Metafora titlu se regaseste in primul vers, fiind
ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice “mi-a
sarit”, “i-a infipt”, “m-a muscat” arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic “leoaica aramie”
reprezinta o iubire adulta, matura.
La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii poetice
in versul urmator si cele 3 strofe neregulate.
In concluzie, opera “Leoaica tanara, iubirea” de Nichita Stanescu este o arta poetica
neomoderna.

22
In dulcele stil clasic
de Nichita Stanescu (autor canonic)
Arta poetica erotica neomodernista

    Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970.
In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic,
creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine
cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
    Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil
trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu
unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre deosebire de viziunea
sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva
si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata
dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.
   Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate
reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si
nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".
    Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si
conventionala.
 Structura, compozitie, limbaj poetic
Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul
trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este o
galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o
frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui
sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment
trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii,
ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
    Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara",
sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede
cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care este o metafora pentru a
exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua
strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.
    Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o
secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in
"Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta
poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat
si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un
sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi
este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din
poeziile Vacarestilor.
   In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-,
viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat
sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub
soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece eu
raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu deosebirea
ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta
creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de acest
sentiment, alta data atat de bulversant.
    Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care
poetul se lamenteaza si se vaicareste.

23
 Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul tau
de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin ritmul si
muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

Proza
Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creanga
-basm cult-
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe
un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este
prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici,
I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin „Amintiri
din copilarie”, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale
ramane basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, „Amu cica era
odata”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, „Si mersera si mersera”
mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, „Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in „Povestea lui Harap-
Alb”cifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa
manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se
intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
O alta tarasatura a basmului cult este oralitatea stilului ce se remarca prin : dialog: "- Parca
v-a iesit un sfant din gura, Luminate imparate, zise atunci Flamanzila. [...]- Ia lasati, mai, zise Ochila,
clipocind mereu din gene."; "Atunci spanul zice ingamfat: - Ei, mosule, ce mai zici? - Ce sa zic,
nepoate! Ia, cand as avea eu o sluga ca aceasta, nu i-as trece pe dinainte;folosirea dativului etic: "Si
odata mi ti-1 insfaca cu dintii de cap, zboara cu dansul in inaltul ceriului si apoi, dandu-i drumul de-
acolo, se face spanul pana jos praf si pulbere."; exclamatii, interogatii, interjectii: "Si odata mi t-o
insfaca ei, unul de o mana si altul de cealalta, si hai, hai!... hai, hai! in zori de ziua ajung la palat" "- Mai,
Pasarila, iacata-o-i, ia!" "Ei, apoi? Lasa-te in sama lor, daca vrei sa ramai fara cap"; expresii
onomatopeice, "si cand sa puna mana pe dansa. zbrr!...pe varful unui munte si se ascunde dupa o stanca
(...) si cand sa puna mana pe dansa, zbrr!... si de acolo si se duce de se ascunde tocmai dupa luna"; "S-
odata pornesc ei, teleap-teleap-teleap, si cum ajung in dreptul usii, se opresc putin." adresare directa:
"Ce-mi pasa mie? Eu sunt dator sa spun povestea si va rog sa ascultati"; diminutive: "Si daca-ti putea
scoate la capat trebusoara asta, atunci oi mai vedea eu..."; "Ma, fetisoara imparatului ne-a tras butucul
(...) s-a prefacut in pasarica, a zburat ca sageata pe langa ceilalti"; formule specifice oralitatii: "toate ca
toate","vorba ceea", "de voie de nevoie", "vorba unei babe"; "vorba cantecului"; "Vorba ceea: Da-mi,
doamne, ce n-am avut,/ Sa ma mier ce m-a gasit"; proverbe si zicatori: "Capul de-ar fi sanatos, ca
belele curg garla"; "Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale"; versuri populare sau fraze
ritmate: "Poate ca acesta-i vestitul Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora Iui
Pandila, din sat de la Chitila, peste drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-1-cati, megies cu Cautati si de
urma nu-i mai dati.", "La placinte,/ inainte/ Si la razboi/ inapoi."; "Voinic tanar, cal batran,/ Greu se-
ngaduie la drum!".cuvinte si expresii populare, regionalisme: "m-ai bagat in toate grozile mortii" (m-
ai ingrozit -n.n); "n-ai cui banui" (n-ai pe cine da vina ~n.n); "o lua in porneala" (se ducea la pascut -
n.n); "a mana porcii la jir" (a sforai - n.n); "hatarul" (placerea - n.n.); "a se chiurchiului" (a se chercheli,
a se ameti - n.n.); "farmazoana" (vrajitoare, sireata - n.n.); "arzuliu" (fierbinte - n.n.); "teleaga" (partea
de dinainte a plugului - n.n.);
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si
temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera,
Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase

24
probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta
(Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina
furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal
eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este
invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre
trecut: „Amu cica era odata intr-o tara”. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa
fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se
desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata
Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea
la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare,
de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni
imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a
vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal
nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a
mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-
o padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si
devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui
Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin
de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele
doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute
cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ
al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de
ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul
devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in
viata lui Harap-Alb: „Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa
prinda la minte...”
In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de
formula initiala: „Amu cica era odata”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de
a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele
fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor
spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala,
readucandu-l in lumea reala: „Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita.” Finalul
inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Personajul principal al operei este Harap-Alb, fiind un personaj pozitiv fiind caracterizat
direct de catre narator si de alte personaje, iar indirect este caracterizat din actiunile sale si din relatia cu
celelalte personaje. El reprezinta tipul omului naiv si inocent, care dintr-un statut superior decade, insa
gratie sufletului bun revine dupa multe incercari la statutul initial.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele
sau. Astfel, se sugereaza prin termenul „alb”, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin
termenul „harap”, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a
Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la
varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii
aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta,
atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de
prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot
ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.

25
 Caracterizarea directa
Astfel aflam de la inceput, direct de la narator ca Harap-Alb era unul dintre cei trei fii ai unui
crai, ca era cel mai mic dintre ei, numele de Harap-Alb nefiind mentionat decat mai tarziu, ca o
consecinta a neascultarii. (“Amu cica era odata intr-o tara de crai, un crai care avea trei ficiori.”/ “Fiu
craiului cel mai mic, facandu-se atunci ros, iese afara in gradina si incepe a plange…”). Tot direct de
la narator aflam ca dupa ce acesta a facut milostenie femeii, ea il sfatuieste sa mearga sa ceara costumul
tatalui sau, costum pe care l-a imbracat cand a fost mire. Fiul de crai asculta si se duse, astfel el toata
calatoria a fost imbracat intrun costum vechi, pornind la drum nu cu o infatisare grandioasa si cu suflet
las asemeni fratilos sai ci foarte modest insa cu o atitudine de invingator. Mai apoi dupa ce avansam
putin in actiunea propriu-zisa, respectiv dupa sosirea spanului si a lui Harap-Alb la imparatia lui Verde-
Imparat, descoperim singura caracterizare directa adresata lui Harap-Alb, facuta de alte personaje
respectiv de catre verisoarele sale, insa tot exprimata de catre narator, atunci cand vorbeau intre ele
despre rautatea spanului spunand ca Harap-Alb are o infatisare mult mai placuta decat a spanului
semanand mult mai bine cu ele. (“Si din ceasul acela, au inceput a vorbi intre ele (…) ca Harap-Alb,
sluga lui, are o infatisare mult mai placuta…) Caracterizarea directa a lui Harap-Alb este descrisa foarte
sumar, autorul axandu-se mai mult pe caracterizarea indirecta, si anume pe trasaturile cele mai frumoase
care au iesit la iveala din actiunile sale.
Caracterizarea indirecta
Caracterizarea indirecta a protagonistului este extrem de amanuntita, caracteristicile ascunse ale
sufletului iesind insusi din actiunile si probele la care este supus pe parcursul operei. Prima proba la care
este supus este proba milosteniei. In aceasta proba reiese una dintre trasaturile sufletului protagonistului,
si anume bunatatea. El da pomana unei femei batrane si astfel face o fapta buna care mai apoi va fi
recompensata cu ajutor acelei femei care era de fapt Sfanta Duminica, ea ajutandu-l sa treaca de proba
din Gradina Ursului si Padurea Cerbului. A doua proba la care este supus fiul cel mic de crai este proba
curajului atunci cand trebuie sa treaca podul, confruntandu-se cu ursul cel fioros, actiune imposibila de
realizat de catre fratii lui care au dat inapoi, dand dovada de lasitate. De aici reiese a doua trasatura
morala a fiului de crai, acesta nelasand imparatia, puterea si grandoarea pentru un urs, curajul lui fiind
evidentiat. Dupa trecerea podului, inainteaza printr-o padure labirint. A treia proba prezenta este proba
ispitei care este impartita in trei grade de dificultate. La primul apel al spanului, exact la intrarea in
padure, fiul de crai refuza ajutorul oferit, ascultand de sfatul tatalui. Mai apoi dupa ce a dat de greu, fiul
cedeaza acesta fiind depasit de situatie. Astfel, deducem ca atunci cand el se confrunta cu o situatie
dificila, se panicheaza si uita de sfatul tatalui, dand dovada de naivitate, slabiciune, neincredere, aceste
trasaturi atragand dupa ele si pedeapsa prin schimbarea identitatii devenind de acum inainte Harap-Alb
(sluga neagra), “Alb” reprezentand tocmai trasaturile negative care l-au facut sa decada.
Dupa sosirea lor la imparatie, caracterul bland, sincer, supus a lui Harap-Alb, comparat cu cel al
spanului le fac pe verisoare sa-si deschida mai bine ochii, spunand ca el este mult mai  “omenos”. In
timp ce spanul il supune pe Harap-Alb la incercari, caracterul lui se intarea tot mai mult chiar daca el nu
simtea acest lucru. Mai apoi, in ultima sarcina data de span, respectiv in calatoria sa dupa fata
imparatului Ros, protagonistul da dovada de altruism, sacrificandu-se si trecand prin apa, nestricand
veselia unor furnici, grija fiindu-i aici rasplatita. Mai apoi, el construieste un loc de adapost pentru niste
alibe fara casa si de data asta fiind iarasi recompensat. De aici reiese sensibilitatea lui fata de vietitoarele
neinsemnate, dand pentru prima data dovada de profunda maturitate.
Continuandu-si drumul, el este trecut prin proba prieteniei, luand cu el pe cele cinci personaje,
Gerila, Flamanzila, Setila, Ochila si Pasari-Lati-Lungila, imprietenindu-se cu ei. Ironiile si glumele cu
care le raspunde fiecaruia arata un caracter puternic si degajat care poate sa faca haz de necaz in orice
situatie insa glumind numai cand este cazul. ( “Daca-i asa, hai si tu cu noi, zise Harap-Alb, ca doara
nam a te duce in spinare.”) Limbajul  folosit este cu preponderenta literar, folsindu-se arhaisme si
regionalisme (botit, chilimbot etc.) Sunt folosite cantecele si proverbele pentru a intelege mai bine
semnificatia celor intamplate. Gratie prieteniei acordate celor cinci, Harap-Alb reuseste sa treaca de
obstacolele intinse de imparatul Ros, si chiar grija care a purtat-o insectelor l-a ajutat sa treaca cu bine
peste anumite obstacole. Pana si tovarasia acordata calului il ajuta in ultima cursa lansata de fata
imparatului Ros, unde calul trebuia sa se intreaca cu o tuturica pentru a aduce din despicatura mintilor
trei smicele de mar dulce, apa vie si apa moarta. Astfel, gratie caracterului ascuns, sensibilitatii cu care
s-a purtat fiecare, totul s-a intors in favoarea lui, ajutandu-l sa treac apeste cursele intinse de celelate
personaje participante la actiune (imparatul Ros si spanul). In calatoria de intoarcere incepe a se

26
imprieteni mult mai bine cu fata imparatului Ros ceea  ce il descrie ca fiind un om deschis si de
incredere, pe aceste doua caracteristici cladindu-se o relatie intre cei doi.
In final, reiese la iveala adevarul, Harap-Alb redevenind fiu de imparat si imparat peste
imparatie, cu mai multa experienta, maturitate si putere de decizie.
Caracterizarea in antiteza cu spanul este foarte evidenta din tipologizare, Harap-Alb fiind un
personaj pozitiv, iar spanul un personaj negativ, faptele fiecaruia oglindind pana la urma destinul
fiecaruia, Harap-Alb domnind pe veci alaturi de o frumoasa fata fiind iubit de toti, iar spanul murind in
chinuri de la inaltime.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc.
O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea
palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a
ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se intreaba de unde stie aceasta
atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este
intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii
apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii
intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz a avut drept consecinta
schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui
Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa
hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca
aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a
ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un
prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii
demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul
cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor
populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete,
dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care
este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de
probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a
prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui
tanar).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale
autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: „A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga
e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.”

Negustor lipscan (Hanu Ancutei)

De Mihail Sadoveanu

Hanu-Ancutei (1928) face parte din opera de maturitate a lui Mihail Sadoveanu si este, poate,
cea mai stralucita creatie lirico-epica a prozatorului. Volumul contine noua povestiri, relatate intr-un
spatiu ocrotitor, la hanul Ancutei, de catre taranii moldoveni ce poposeau aici pentru odihna si
petrecere, fiind ei insisi participanti direct sau martori ai evenimentelor narate. Intamplarile povestite
au loc in vreme veche, in timp mitic romanesc, se pot petrece oricand in spatiul spiritualitatii si al
credintelor ancestrale si nu numai intr-o anumita epoca sociala.
Negustor lipscan, a saptea istorisire din volumul Hanu-Ancutei, este o povestire in rama,
deoarece face parte din naratiunea mai ampla, aceea a evocarii intamplarilor petrecute demult, in
timpuri imemoriale, povestite cu pasiune de drumetii care poposeau la hanul unde ritualul ospetiei era
randuit de Ancuta cea tanara.
Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul,
Damian Cristisor.
Tema o constituie descrierea unei calatorii.

27
 Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa, spusa de
negustorul lipscan, e intrerupta de pauze narative(povestea cu trenul, cu mancarea si bautura, cu cele
patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii si cer explicatii. In felul acesta, interesul
este pentru miscarea scenica si nu pentru intamplare.
Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista naratorul, cel care
povesteste intamplarea si da textului caracterul fictional. Prezenta naratorului se remarca prin folosirea
persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da aceasta impresie cititorului, pentru a arata ca totul
este autentic. Folosirea persoanei I plural („vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il
asaza pe povestitor printre personaje.
Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic.
Timpul narativ se compune din timpul povestirii care marcheaza prezentul si timpul povestit,
care ilustreaza un plan al trecutului, al faptelor intamplate in calatoria pe care jupan Damian Cristisor o
facuse in „tara nemteasca”, cu scopul de a cumpara marfa de la Lipsca, pe care sa o negustoreasca in
Moldova, tema ce inscrie povestirea in specia reportajului.
La inceputul si in finalul povestirii, perspectiva narativa este reprezentata de naratorul
omniscient si naratiunea la persoana a III-a, viziunea auctoriala conturand ambianta specifica de la
hanul Ancutei, secvente (initiale si finale) care formeaza rama acestei povestiri.
Incipitul il constituie nerabdarea pe care musteriii hanului o manifesta cu privire la incitanta
istorisire a comisului Ionita de la Draganesti, promisa de acesta inca de la inceputul volumului. Larma
iscata de sosirea la han a „trei cara cu coviltire de scoarta, mari si grele, sunand plin”, de strigatele
carausilor care indemnau boii si de „bicele de canepa care plesneau usor” starneste curiozitatea
oaspetilor. Ceremonialul, ca parte componenta a ramei narative, este marcat de dialogul personajelor,
din care se contureaza portretul noului venit: „un barbat barbos”, „mare si gros in antereu-i larg si cu
incaltarile scartaind”. In acelasi ritual se inscrie hangita Ancuta, care aduce ulcica de vin si „un pui
fript in talger de lut”.
Mos Leonte zodierul intuieste alte detalii caracterizatoare pe care negustorul le confirma: era
nascut in zodia Leului si sub stapanirea planetei Soarelui, fiind menit „sa dobandeasca avere” si sa fie
cinstit de „cei mari”. De altfel, lipscanul Damian Cristisor „nu are intru sine nici viclenie, nici
ascunzis”, deoarece „radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit” si se arata „blajin si cu
prietenie...”. Toata priceperea lui mos Leonte vine dintr-o profunda credinta in Dumnezeu si din cartea
de zodii de care nu se desparte niciodata: „numai Domnul Dumnezeu si cartea pe care o am in tasca
ma lumineaza intru toate cate le spun”.
Jupan Damian venea cu marfa de la Lipsca si se indrepta spre Iasi, unde avea o „dugheana in
ulita mare”, de unde si semnificatia titlului „Negustor lipscan”, care inseamna comerciant de marfuri
aduse in Moldova de la Lipsca.
Perspectiva narativa este aceea de narator-martor alternand cu cea de personaj-narator,
deoarece Damian Cristisor povesteste la persoana I despre cele vazute in calatoriile facute prin tari
straine, despre propriile fapte si impresii, iar specia reportajului este definita atat prin traseul marcat de
localitatile prin care trecuse, precum si prin informatii despre unitatea monetara si randuielile din
respectivele tari, relatate la persoana a III-a.
In urma cu doi ani, Damian Cristisor se-ncumetase intr-o calatorie la Liov si, pentru ca
negustoria fusese cu folos, se hotarase sa mearga in acest an pana la Lipsca (actualul oras Leipzig din
Germania). Pregatirile pentru drum includ mai multe etape, ceea ce denota faptul ca negustorul isi
organizeaza cu inteligenta si rabdare marea calatorie. De Sfanta Maria a dus „patru lumanari de ceara
curata sfintei Paraschiva”, la biserica Trei-Sfetite si l-a rugat pe parintele Mardare sa-i citeasca o slujba
ca sa fie aparat de primejdii si de boli.
Dupa ce l-a lasat la dugheana pe fratele lui mai mic, Grigorita, Damian a plecat de la Iasi spre
Husi, a trecut Prutul si, impreuna cu un negustor armean, a cumparat la Tighina „cinci sute de batali”
(berbeci), platind cate o rubla pentru fiecare, moneda nationala a rusilor. Trecand granita in Imperiul
Austro-Ungar, au ajuns la Liov, au pus marfa in tren si in cateva zile erau la Strassbourg, unde au
vandut batalii, „c-un galban bucata”, unor negustori care sa-i duca intr-un targ la Paris.
Spre mirarea tuturor, negustorul le spune ca mersese cu trenul, deoarece prin „acele tari, la
Neamt si la Frantuz, oamenii umbla acuma cu trenul. Azi is aici si mane cine stie unde”. Un cioban din
Rarau intreaba ce este acela tren, spre satisfactia naratorului si a celorlalti oaspeti, deoarece, dintre toti
cei prezenti, „numai comisul si capitanul Isac pareau a sti despre ce-i vorba”.

28
 Negustorul le descrie masinaria, „un fel de casute pe roate, si roatele acestor casute se imbuca
pe sine de fier. S-asa, pe sinele acelea de fier, le trage cu usurinta o masina, care fluiera si pufneste de-
a mirare; si umbla singura cu foc”. Nimeni nu crede ca merge fara cai, desi Damian le desluseste ca
masina trage dupa sine mai multe casute in care sunt ori oameni ori marfuri si ca el incarcase batalii
„in acele casute”. Oamenii isi fac cruce, imaginandu-si, in cele din urma, ca trenul este un fel de caruta
„cu foc”.
Negustorul le povesteste apoi „si alte lucruri mai de mirare”. In tara nemteasca sunt case cu
cate patru-cinci etaje, un fel de „case una peste alta”, ca ulitele sunt facute „dintr-o singura bucata de
piatra”, pe care se plimba cucoane cu palarii si boieri cu ceasornic si cu totii beau bere, „un fel de lesie
amara”. Ascultatorii se mira si intreaba daca nemtii n-or fi auzit ca exista vin si sunt si mai dezamagiti
cand afla ca mananca multi cartofi cu carne fiarta de porc ori de vaca. Mos Leonte isi face cruce si-i
deplange pe acei oameni care n-au gustat „pui in tagla”, nici „miel fript talhareste si tavalit prin
mojdei”, „nici sarmale, nici bors, nici crap la protap”.
O alta minunatie este aceea ca in toate targurile si satele sunt scoli si profesori, toata lumea
invata carte, si baieti si fete. Auzind acestea, oaspetii Ancutei inchina cu veselie pentru asa
„randuiala”, care trebuie neaparat sa ramana numai la dansii, bucurandu-se ca acest obicei nu venise si
pe la ei, iar intrebarea ciobanului, „Atunci oile cine le pazeste”, amplifica buna-dispozitie a
ascultatorilor.
Ceea ce l-a impresionat, insa, cu adevarat pe jupanul Damian este faptul ca legea se aplica la fel
pentru toti, „fiind intr-o cumpana mai dreapta decat a noastra” si fara sa se tina seama de saracia sau
bogatia impricinatilor. Negustorul le povesteste cum un morar s-a judecat „pentr-un petic de mosioara”
cu insusi imparatul si, pentru ca pricina era adevarata, judecatorul i-a dat dreptate morarului, deoarece
acolo stapaneste legea, iar auditoriul iar se mira de asa o minune. Altfel, nemtii sunt „iritici” (eretici -
adepti ai religiei protestante), desi „cred tot in Domnul nostru Iisus Hristos”.
Negustorul nu a patit nimic, nu l-a napastuit nimeni cat timp a umblat „pe drumuri si-n targurile
nemtesti, calatorind mai intai cu „caruta aceea cu foc”, apoi cu sarabande (carute mari, tramcare), pana
cand a ajuns la Suceava, unde a pus marfa in carute. Intrand in tara Moldovei, pe la Cornu-Luncii,
vamesii l-au intrebat daca nu le-a adus „cate-un dar de la iriticii si ticalosii aceia de nemti”, asa ca
negustorul le-a dat cate un baider (fular lung, sal), „ca sa nu-mi spintece boccelele”.
In lunca Moldovei, l-a oprit un calaret „frumos si voinic”, cerandu-i banii pe care-i avea asupra
lui, dar pentru ca nu vanduse marfa si nu avea deloc bani, i-a dat in dar „un baider de lana ros”, spre
multumirea hotului. Oprind carele sa poposeasca si sa manance oamenii si animalele, vine la el
supraveghetorul acelor locuri si-i cere „indreptarile”, adica actele oficiale care-i permiteau sa faca
negot cu marfa pe care o transporta.
Damian avea toate documentele necesare si, in plus, o scrisoare semnata de aga Temistocle
Bucsan, nasul negustorului, in care se spunea ca niciun „priveghetor, ori vames, ori vornic de sat” nu
are voie „a vatama acestui negutator, ci sa-l lesi a merge cu pace la locul sau. Asa”. Vazand acestea,
supraveghetorul ii cere ceva din marfa adusa de la Lipsca, dar neplacandu-i nimic, Damian ii ofera al
patrulea „baider ros de lana”. Cand va ajunge la Iasi, negustorul urmeaza sa mai faca „o dare catra
sfanta Paraschiva si catra parintele Mardare”, apoi sa dea ceva si nasului sau, aga Buscan, dupa care se
va putea odihni pana cand va trebui sa se insoare, deoarece „inca sunt holtei”.
Ascultatorii sunt puternic impresionati de cele aflate si se manifesta zgomotos, inchinand
ulcelele cu vin in onoarea „cinstitului negustor”. Atrasa de veselia generala, Ancuta aduce „placinte cu
poalele-n brau”, iar negustorul ii prinde hangitei „o zgardarita de margele” si o saruta pe amandoi
obrajii.
Specificul limbajului artistic al lui Mihail Sadoveanu consta in imbinarea epicului cu liricul, a
povestirii cu geniul sau poetic. Asa cum afirma George Calinescu, Sadoveanu a creat o limba limpede,
armonioasa si pura, in care se impleteste graiul popular al taranilor cu fraza vechilor cronici, o limba
capabila sa redea poezia sentimentelor omenesti, frumusetile tainice ale naturii, pastrand farmecul
atmosferei acelor vremuri vechi.
Registrul stilistic se defineste printr-o bogatie de mijloace lingvistice. Arhaismele (razas,
jupan, zgardita, iarmaroc), regionalismele, cuvintele si expresiile populare (sandrama, lesie, giubea,
baider, fanar) sunt folosite cu naturalete de catre personajele povestirii, prin intermediul carora
scriitorul creeaza o limba literara admirabila si accesibila, ramanand fidel declaratiei sale din discursul
rostit la Academie, aceea ca „taranul roman a fost principalul meu erou”.

29
 Figurile de stil apar cu moderatie, dand astfel stilului sobrietate. Metafora lipseste aproape de
tot, iar epitetele si comparatiile au rol caracterizator, particularizand trasaturi ale personajelor. Astfel,
Damian Cristisor „se arata vesel si prietinos”, iar Ancuta gangureste „ca o hulubita”. Prin eufonie,
muzicalitatea frazelor, oralitatea exprimarii, Sadoveanu creeaza trairi tulburatoare in sufletele
ascultatorilor.
Fiind o specie a genului epic, o naratiune de mica dimensiune, in care se povesteste, cu
subiectivism, o singura intamplare de sine statatoare incadrata intr-o naratiune mai ampla (Hanu-
Ancutei) si la care participa personaje putine, palid conturate opera Negustor lipscan este o povestire
in rama.
Personajul Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: „un barbat barbos cu caciula si
cu giubea. Barba-i era astamparata si rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin
bine hranit."
El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il caracterizeaza:
„se va arata pururi blajin si cu prietinie."
Abil, hotarat sa se ridice „mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana acolo ni-1 arata „
initiat" deja in tainele calatoriei. Observator atent al „ticalosiilor nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul
si stie „sa se, descurce" de fiecare data. Desi nu-i displac traditiile moldovenesti, Damian Cristisor
admite si foloasele civilizatiei: cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu
zambitor, linistit, negustorul Cristisor este o personalitate aparte printre eroii sadovenieni.
Hanul-Ancutei este capodopera idilicului jovial si a subtilitatii barbare. Formal, scrierea e un
fel de Decameron in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote, in sine foarte indiferente.
Esentiala este starea de fericire materiala infaptuita de oaspeti. – George Calinescu

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
-nuvela-

Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe baza
unui singur plan narativ, cu o intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe desfasurarea
actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion
Creanga, I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat prin
romanul „Mara”, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai importante opere ale sale ramane
nuvela „Moara cu noroc”.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a nuvelei o constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza exact
actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea, intr-un loc numit Moara cu noroc, din
zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt
caractere puternice, deja formate: Ghita, personajul principal, este initial un om puternic, care stie exact
ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar Lica, personajul antagonist,
are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile spatiale
si temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata prin
modul de actiune a personajului principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de mirajul
banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este urmarita in amanunt, Slavici
considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un moralist convins,
scriitorul isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de inceput a
secolului al XIX-lea, in Ardeal, intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza semnificatia
acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il urmeaza Ghita, la plecarea din sat,
pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si
pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara
cu noroc, la fel cum va cobori si el pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu,

30
pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste a fi un spatiu malefic, al
raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac, intr-un
sat in care nu are nicio prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu noroc, un loc
aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se muta impreuna cu intreaga familie. O
perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un
carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica
are nevoie de un om de incredere la carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa
intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si profita pentru a-l ademeni
sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie
falsa la tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se
hotaraste sa il dea pe Lica pe mana jandarmului Pintea, care il urmarea de multa vreme pe acesta. O
trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica si oamenii lui la carciuma. La
un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o
avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe
Lica. Ghita se intoarce la moara, intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte
pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi uitase acolo braul cu banii de care
nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere
sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide,
izbindu-se cu capul de trunchiul unui stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii,
care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de
dialogul dintre Ghita si soacra sa, cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a avea un trai mai
bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se subliniaza intelepciunea oamenilor din
popor: „nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Finalul include tot vorbele batranei, care sugereaza
ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: „Simteam eu ca n-
are sa iasa bine.”
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia in
arenda Moara cu noroc, acela de circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica Samadaul,
dar slab ulterior, dupa ce Ghita se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un om
cinstit, gospodar, harnic, muncitor, un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa. Odata cu
venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental, indepartandu-se de familie si
ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii va
scurta destinul. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima intalnire cu
Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al
locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de bogatia pe
care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere carciumarului
cheile de la sertarul cu bani si isi ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va face „rand de alt om
la Moara cu noroc.” Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca voia bani multi, cat mai multi si era
dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi
manifesta cu orice prilej iubirea pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o
ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru ca nu doreste sa ii
marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja.
In finalul operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar
nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se lasa
umilit si ii dovedeste acestuia ca este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla care este
punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand compromis dupa compromis, nu-
mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.

31
 In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral subliniata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in evidenta mentalitatea
autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: „Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i
vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit”. Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt
consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar
personajele, in concordanta cu greselile lor. Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale
societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor. Viziunea lui Slavici
despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: „Simteam eu ca n-are sa iasa bine,
dar asa le-a fost dat.” Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al
fatalitatii, ca o forta supranaturala decide dinainte ceea ce i se va intampla.
Nuvela „Moara cu noroc” ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan Slavici si
ale literaturii secolului al XIX-lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului, care ii marcheaza
toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii, echilibru si stapanire de sine.

Ion
De Liviu Rebreanu
Tema si viziunea despre lume - viziunea despre lumea autorului in raport cu actiunea si cu
deznodamantul operei.

Romanul obiectiv, traditional

Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip
de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea „din spate”, care implica prezenta
naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in
evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin
care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate
cu salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga
literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea
naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de
brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul,
amanuntit, sunt absolute.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si
omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea
amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia:
Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui
Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific
romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: „Casele par pentru el fara
acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca
un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc
exact, ce planuiesc.”
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide
cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc
actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde,
de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: „alearga”, „taie”, „urca
sprinten”, „da buzna”, fiind el insusi un personaj al operei.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere
literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul,
inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a

32
incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand
astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din
lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind
reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma
aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua
Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din
tinichea.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului.
Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind
esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum,
ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul
al XIX-lea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata
in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine
cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant,
continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului,
moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.
Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi
incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult
pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca
pe parcursul intregului roman.
In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta
compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe
Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea,
Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe
tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre
acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O
scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu
desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie
mireasa lui si ii dezvaluie sentimentele pentru ea: „Numai tu imi esti draga!”
In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese
odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea
I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de
sinceritatea sentimentelor sale: „In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite
fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a
copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara
niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce
mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este
acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri:
„glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut
in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre „glasul
pamantului” si „glasul iubirii”, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la
inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru
pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in
realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>>
Particularitatile de constructie a personajului
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Personajul principal al romanului „Ion” de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul
romanului.
Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai
mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat

33
sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de
lupta dintre cele doua glasuri: „glasul pamantului” si „glasul iubirii”, care il domina pe rand. El alege
mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin
intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.
Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul
mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa
ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre.
Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului
vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii
subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica.
Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera.
Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca
nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca
nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru
pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa.
O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere,
manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru
ilustrarea ei o constituie scena din capitolul „Zvarcolirea”, in care Ion simte, privind pamanturile pe
care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: „Glasul pamantului
patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l.” O alta scena semnificativa o
reprezinta cea din capitolul „Sarutarea”, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion
se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se
lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: „Apoi incet,
cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de
pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...”
Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia
personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.
Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte,
prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de
personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l
in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat
flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul
satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri,
„glasul pamantului” si „glasul iubirii” il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile
si toate actiunile.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta
constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal,
anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc
duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de
constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor
categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este
secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a
ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.
Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia
personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea.
Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in
evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a
obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu
aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului.
In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia
personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: „Glasul pamantului” si „Glasul iubirii”,
ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ
pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.
Supus „glasului pamantului”, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care
accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O

34
dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe
care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru
a-l obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este
batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il
sensibilizeaza.
Supus „glasului iubirii”, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena
semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion,
mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale:
„In inima mea tot tu ai ramas craiasa!” Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta,
ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se
reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si
fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul
romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: „glasul
pamantului” si „glasul iubirii”, care l-au dominat pe rand pe acesta.
Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se
foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un
monolog interior marturisea: „Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant
mult, mult...”

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

De Camil Petrescu
- roman subiectiv, modern, roman al experientei
Tema si viziunea despre lume

Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana,
intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- „cata luciditate,
atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” . Una dintre cele doua opere in proza
ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, structurat in
doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua
ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.
Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei. O
prima trasatura a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice pentru a prezenta trairile,
emotiile, sentimentele si gandurile personajelor, inclusiv pe cele ale naratorului-personaj prin
introspectie. Un exemplu in acest sens este cel al episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia,
in permanenta, Stefan Gheorghidiu, personajul principal al operei, a analizat cu luciditate
comportamentul celorlalti, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine,
facand presupuneri cu privire la ceea ce ar fi putut gandi si simti cei prezenti la acel eveniment.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-personaj, subiectiv
care, prin intermediul naratiunii la persoana I, prezinta cititorului gandurile, trairile, emotiile
sentimentele sale, generate de modul in care doua mari experinete fundamentale se reflecta in propria
constiinta, iubirea si razboiul: „Eram casatorit de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si
banuiam ca ma insala.”
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide
cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si de spatiu: „In primavara anului 1916, ca tanar
sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei”. In acest roman, incipitul traseaza actiunea in timp si
spatiu, insa nu dezvaluie identitatea eroului, care este si narator personaj.

35
 Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere
literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul,
inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a
incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand
astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din
lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este reprezentat de hotarirea
eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea din final : „ I-am scris
ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri, […], adica tot trecutul” subliniaza dorinta
eroului de a rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o usa in viitor.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Inca
din primele randuri aflam ca actiunea are loc acolo unde se faceau fortificatii si pregatiri pentru
intrarea Romaniei in razboi: Valea Prahovei si apoi Piatra Craiului. Pe parcursul derularii actiunii sunt
incluse si alte localitati precum Campulung, Bucuresti, Constanta. Asadar, cea mai mare parte a
intamplarilor are loc intr-un spatiu deschis. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in
care actiunea are loc in anul 1916. Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama
razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai devreme, in
perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata
in aceasta opera, si anume alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea prin care autorul isi construieste
opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii. Asadar, evenimentele nu sunt prezentate in
ordine cronologica, ci se alterneaza planul prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman,
primul capitol prezinta citi-torului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe
front, capi-tolele II, III, IV, V constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din
casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in prezent.
Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual preocupat, in
primul rand, numai de probleme de constiinta. In relatia cu sotia sa, Ela, el sufera o drama a
incompatibilitatii care transforma casnicia intr-un esec. Aceasta drama este generata de imposibilitatea
comunicarii si de propriul orgoliu, ce se evidentiaza ca trasatura dominanta de caracter.pe
parcursul intregului roman. Treptat, fiind profund marcat de cealalta drama, si anume cea a razboiului,
gesturile sale fata de propria sotie devin reci, se disperseaza, se frang. Finalul acestei drame este
marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa o faca Stefan, renuntand la tot trecutul trait alaturi de
Ela si privind spre viitor.
O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre deosebire de
Stefan, care nu era deloc interesat de avere si nu era dominat de dorinta de inavutire, Nae este tipic
pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in stare sa obtina avere prin orice mijloace.
La citirea testamentului unchiului Tache, nemultumiti de hotararea defunctului, Nae impreuna cu
mama si sora lui Stefan, decid sa il reclame in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe
Stefan insa, mostenirea nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din motivele
pentru care el a renuntat cu usurinta la trecut, la avere si la Ela.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, de-oarece eroul
este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului,
considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice la inaltimea idealului
sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai
pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in
conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la
nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viata-
i se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin
care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii
propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.
Relatiile dintre doua personaje
Opera literara „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, apartinand lui Camil
Petrescu se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei,
folosindu-se ca procedeu artistic introspectia, pentru ca cititorul sa aiba acces la trairile, emotiile,
sentimentele si gandurile naratorului-personaj. Asadar, actiunea este prezentata de catre personajul

36
principal, Stefan Gheorghidiu care, in relatia cu sotia sa, Ela, sufera o drama a incompatibilitatii, ce
transforma casnicia intr-un esec.
Statutul sau social il arata ca tanar sublocotenent combatant, in perioada in care Romania se
pregatea sa intre in Primul Razboi Mondial. El relateaza evenimente de pe front petrecute in acea
perioada, cat si evenimente din viata de cuplu, ce au avut loc cu cativa ani mai devreme, trecute prin
filtrul constiintei. Totodata, el este profesor la Universitate, loc in care a cunoscut-o, ca student la
Facultatea de Filosofie, pe Ela, studenta la Facultatea de Litere, care ulterior ii va deveni sotie.
Prin statutul psihologic se subliniaza complexitatea caracterului lor, ambele personaje avand
un caracter puternic conturat, inca de la inceputul romanului.
Moral, ele sunt diferite: Stefan Gheorghidiu este un intelectual preocupat, in primul rand, de probleme
de constiinta, traind in lumea ideilor, in timp ce Ela, sotia lui, este ancorata in realitatea cotidiana.
O scena semnificativa pentru evidentierea relatiei dintre cele doua personaje este cea de
dupa citirea testamentului unchiului Tache, cand, nemultumiti de hotararea defunctului, unchiul Nae,
mama si sora lui Stefan Gheorghidiu decid sa il reclame pe acesta in instanta, afirmand ca averea
primita nu i se cuvine. Surprinzatoare pentru eroul pe care mostenirea nu l-a interesat niciodata, este
reactia sotiei sale, Ela, care ii cere, printr-o atitudine patimasa, sa lupte pentru drepturile sale. Aceasta
scena duce la primul moment de ruptura sufleteasca intre protagonisti.
O a doua scena semnificativa pentru sublinierea evolutiei relatiei celor doua personaje
este cea a episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia eroul este convins ca Ela flirteaza cu
domnul G. In permanenta, personajul principal al operei, analizeaza cu luciditate comportamentul
celor din jur, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine. Framantarile
interioare sunt prezentate detaliat: „eram, se vede, atat de palid”, „ma chinuiam launtric ca sa par
vesel”, „ma simteam imbecil si ridicol”.
In opinia mea, tema operei, conditia intelectualului, reflecta relatia dintre cele doua personaje,
subliniind incompatibilitatea dintre acestea. In acest sens, deznodamantul romanului ilustreaza
conditia intelectualului, deoarece eroul este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o
experienta fundamentala a vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu
poate sa se ridice la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau
final de a divorta, fara ca macar sa ii mai pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea
treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in
gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala
care nu poate sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare decat orice drama
individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin care ii lasa Elei „de la obiecte de pret, la carti,
de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.”
Totodata, consider ca autorul Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana,
intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- „cata luciditate,
atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama” . Una dintre cele doua opere in proza
ale lui Camil Petrescu este romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, structurat in
doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua
ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.

O scrisoare pierduta
De Ion Luca Caragiale
comedie
Particularitatile de constructie a personajului

Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre
ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici,
Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza,
reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile „O
scrisoare pierduta”, „Conu Leonida fata cu reactiunea”, „O noapte frutunoasa”, „D’ale carnavalului” si
drama „Napasta”.

37
 In opinia mea, tema comediei “O scrisoare pierduta” este cea sociala, cu implicatii politice. Pot
spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe,
autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de
nume, apelativul „coana” si diminutivul „Joitica” evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda
ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa
ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter,
fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este
obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre
Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: „Zoe, sotia
celui de mai sus”, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie
ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul
desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe
traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a
ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat „zaharisit” si care are un
amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa
zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in
incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda
scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care
intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in
lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea
respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti
barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza,
porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea,
onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este „Sunt
nenorocita, Fanica”, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de
disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta
aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape
din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu „nimicuri politice”,
detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a
dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena
semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si „sa-i cumpere
scrisoarea cu orice pret”, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de
impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru
tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care
subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia
bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma
de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea
aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu,
pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el
conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind
scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea
dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa „O scrisoare pierduta” exista un
numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de
important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar
impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara „in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre”, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care
compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada

38
desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a
locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe
Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo
unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si
a lui Trahanache: „(Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale.”, subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu
finalul piesei, critica literara remarca: „Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta
absenta a lor este veselia inconstienta.” (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-
plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor
Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il
va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o
numeste „un inger”, iar cetateanul turmentat „o dama buna”.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: „Veselia inepta a
personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului.
Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este
veselia inconstienta.”
Iona
de Marin Sorescu
Particularitatile de constructie a personajului
Teatrul postbelic – personajul

Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in care
conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea personajelor
principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.
Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlul
simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este inspirata de unul
dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.
In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut singuratatea
si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in
viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si
necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in
constructia personajului Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se
confrunta. O scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume:
“Iona! (mai ragusit). Iona! –Nimic. – Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda.” El isi pierde insa
ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor
lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e
cand Iona isi pierde ecoul.”
De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul in care
autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de trei ori. Astfel,
descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este pescuit. Aceste probe nu il inving,
dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nu-
si pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul
existentei, caci el nu inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.
Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: “Iona,
pescar” si apoi subliniat pe parcursul operei: “De mult pandesc eu pestele asta. L-am si visat.” Acest
statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a
poruncit sa mearga la Ninive, oras in care “faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea”. Insa
Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul
Tarsis. Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era
in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia sta trei zile si trei nopti,
timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un caracter
extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi
depaseasca propria conditie, dar si prin gestul sau final: “Dar nu ma las. Plec din nou. […] Razbim noi
cumva la lumina.” Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva,

39
meditand asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: “De ce trebuie sa pierdem timpul
cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?”, “De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul
vietii?”
Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de a depasi
mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o capcana, din care
incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al
doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt
in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in
burta pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care
le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: “O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta,
apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet…”
A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a personajului
este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de peste, ceea ce dovedeste
vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata intelegerea de care are nevoie.
Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa
inauntrul nostru. “Trebuie s-o iau in partea cealalta…E invers.Totul e invers”, exclama el in final,
iluminat. Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio
actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se
afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (“razbim noi cumva la lumina” )sustin
semnificatia simbolica a piesei.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru
tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale si conflictul.
Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-tie
scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru destinul
personajului: “Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o imensa gura de peste. Cealalta
jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator […]”. Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se
afla Iona: „Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia
de pantece urias”. Si in tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru
descifrarea semnificatiilor textului: „iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.”,
evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai
accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia
scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce seamana cu o pestera: „In fata, ceva nisipos,
alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita – vezi barba
schivnicilor de pe fresce.” Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.
Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea constructiei
personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara
de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice a personajului principal, care
intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis,
apasator, amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii.
Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il
traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.
Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din primul si ultimul
tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou.
In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in dorinta
lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care omul trebuie sa le
ocoleasca: „Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre
ele.” Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.
Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine multe
intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care nu le sunt
deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca
se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al doilea
peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea peste, un alt
spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea la razboi, bucuria de a privi

40
gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o
data, finndca „Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.”
Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului iluzia ca
personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt peste : “Sugestie,
desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana
intr-un sir neintrerupt de capcane.” (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se
regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii
numelui: “Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.” Maretia personajului consta in gestul sau final: el
isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o
sinucidere. Replica: “Razbim noi cumva la lumina” sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.
Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din parabola lui
Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului clasic. Conflictul in aceasta
piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste un
conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din
diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis,
ca un pantece de peste.
Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui Iona in
burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In ebraica, “iona” inseamna
“porumbel”, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica integrata in continutul de idei
al textului.
In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in volumul
Insomnii :„Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai
ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur”.

Argumentare – text apartinand genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri
literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin
intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar
structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in
desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj.
Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care
o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... .
El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise
de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de
caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile
scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic, deoarece
autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al
personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
41
 • Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in
prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de
catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj /
vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul /
monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin
insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta.
Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare
ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a
singular / plural.
• Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat
valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv,
deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret,
valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele
prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale /
auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale
(substantive, adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind
un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................),
comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.
…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind
la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din
opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in

expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .

42
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare
directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din

succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte
personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care

doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat.

43
 Morometii Ion Ultima noapte Enigma Otiliei Moara cu
de dragoste, noroc
intaia noapte
de razboi
Autor Marin Preda Liviu Rebreanu Camil Petrescu George Ioan Slavici
Calinescu
Anul 1955, 1967 1920 1930 1938 1881
publicarii
Incadrare in Roman realist, Roman realist, Roman Roman realist, Nuvela realista,
context postbelic obiectiv, modern, de observatie de factura
interbelic subiectiv, de sociala psihologica
analiza (balzacian),
psihologica, interbelic
interbelic
Caracteristici -inregistreaza -reprezentarea -unicitatea -veridicitate -analiza
transformarile veridica a perspectivei -atenta conflictului
vietii rurale, realitatii narative observatie a interior al lui
ale -absenta -timpul prezent socialului Ghita
mentalitatilor, idealizarii si subiectiv -utilizarea -urmarirea
ale personajelor -fluxul detaliilor procesului
institutiilor, -obiectivitatea constiintei -naratiunea la instrainarii
de-a lungul observatiei -naratiunea la pers. III acestuia de
unui sfert de -omul este pers. I -existenta familie
secol prezentat ca un -memoria naratorului -urmarirea
-se impune o produs social- afectiva omniscient procesului de
noua tipologie istoric al -tehnica -observarea degradare
a personajelor mediului in care jurnalului umanitatii sub morala produsa
-prin tema traieste si cu -autenticitatea latura morala de ispita banilor
familiei, care este in - -prezentarea -tematica
romanul interdependenta substantialitate frescei -modalitati de
dezvolta o -realitatea ofera a Bucurestiului caracterizare a
viziune noua fresca societatii inainte de I RM personajelor
despre lume transilvanene de -motivul
-face apel la la sf. sec. XIX mostenirii
observatia
psihologica
Perspectiva Narator Perspectiva Narator Naratiune la Naratiunea la
narativa obiectiv, narativa de tip implicat, pers. III, pers. III, narator
naratiune la auctorial, subiectiv, narator omniscient,
pers. III naratiune la naratiune la obiectiv, omniprezent,
pers. III, narator pers. I detasat, neimplicat
omniprezent, omniscient,
omniscient, omniprezent
neimplicat
Viziunea Romanul Conceptia Actul de Autorul Concentrata in
despre lume reconstituie scriitorului creatie este un evidentiaza cuvintele
imaginea despre literatura act de viata batranei din
satului si despre cunoastere si burgheziei incipitul nuvelei
romanesc intr- menirea ei. nu de inventie, bucurestene de - omul trebuie
o perioada de Literatura este iar scriitorul la inceputul sa fie multumit
criza, inainte “creatie de descrie sec. XX in cu ceea ce are
si dupa cel de- oameni si de realitatea raport cu banul
al Doilea viata” si cere ca propriei prin:
44
 Razboi romanul sa se constiinte: -tema
Mondial prin: indrepte spre un “ Sa nu descriu -structura
-tematica “realism al decat ceea ce simetrica si
-conflict esentelor”. vad, ceea ce circulara
-particularitati aud, ceea ce -specificul
de compozitie inregsitreaza secventelor
-perspectiva simturile mele, descriptive
personajului ceea ce -realizarea
Ilie Moromete gandesc eu… personajelor
asupra vietii si Aceasta e
a intamplarilor singura
realitate pe
care o pot
povesti.”
Tema Tema familiei Foamea Inadaptarea Prezentarea Efectul
Destramarea arhetipala pentru intelectualului societatii dezumanizant al
familiei si a pamant la societatea bucurestene la banului
civilizatiei Tema iubirii mediocra inceputului sec. Tema familiei
traditionale Tema destinului Tema iubirii XX Tema destinului
taranesti Tema Tema implacabil
Tema timpului razboiului mostenirii
Tema iubirii
Tema
parvenirii
Tema
paternittatii
Titlul Asaza tema Numele Metafora a Misterul prin Spatiul de
familiei in personajului timpului care se desfasurare al
centrul principal psihologic caracterizeaza evenimentelor,
romanului comportamentu este mai
l protagonistei degraba ironic
Structura 3 planuri: 3 planuri: Planul prezent 2 planuri Un singur plan
-principal- -destinul lui Ion alterneaza cu principale: narativ
destinul -destinul fam. planul trecut -lupta pentru
familiei Herdelea obtinerea
-secundar- -planul mostenirii
destinul colectivitatii -destinul
individului tanarului Sima
-tertiar-al Planuri
colectivitatii secundare
Compozitie 2 volume: 2 parti 2 parti 20 capitole 17 capitole
-vol.1-3 parti 13 capitole 13 capitole
-vol.2-5 parti
Tehnici Tehnica Principiul Estetica Tehnica Fir narativ unic
narative narativa a cronologiei autenticitatii simetriei si a Tehnica
colajului Principiul circularitatii inlantuirii
simetriei Principiul Ritm epic
Principiul contrapunctului neomogen
circularitatii Principiul
Tehnica cronologiei
contrapunctului
Relatii Actiunea se Spatiul real- Actiunea se Actiunea se Evenimentele au
temporale/spat desfasoara pe localitatea petrece atat in petrece intr-o loc pe parcursul
45
iale o perioada de Prislop spatiul citadin, seara, la unui an, de la
un sfert de Durata de timp cat si pe front, inceputul lunii Sfantul
veac si reala-sfarsitul cu aprox. 2 ani iulie, in anul Gheorghe pana
infatiseaza secolului al si jumatate 1909, pe strada la Paste. Spatiul
destinul XIX-lea inainte de Antim din este real,
taranului 1916, cat si in Bucuresti transilvanean.
inainte si dupa timpul
al Doilea razboiului
Razboi
Mondial
Incipit Referire la Motivul Fixeaza Fixeaza veridic Are statutul
tema timpului drumului- coordonatele cadrul spatio- unui prolog,
metafora pentru spatio- temporal, surprinderelatiil
patrunderea temporale principalele e din familia lui
cititorului in personaje, Ghita
lumea fictionala conflictul, Vorbele batranei
principalele sintetizeaza
planuri epice mentalitatea
arhaica a omului
simplu, dar si
conceptia
moralizatoare a
autorului
Final Simetric fata Simetric fata de Lasa loc Inchis, aduce Este readusa in
de incipit incipit interpretarilor rezolvarea prim-plan
multiple conflictului, batrana, care
este urmat de incheie simetric
un epilog nuvela printr-o
replica
privitoare la
destinul
implacabil
Conflicte Triplu Conflict central: Conflict Conflict Conflict
conflict: lupta pentru interior: economic: interior: al
-tata-cei 3 fii pamant constiinta problema protagonistului
-Moromete- Conflict personajului- mostenirii Conflict
Catrina exterior: narator Stefan Conflict moral: exterior: Ghita-
-Moromete- Ion-Vasile Gheorghidiu problema Lica Samadaul
Guica Baciu, Ion- Conflict paternitatii,
Vol.2: George Bulbuc exterior: pune parvenirii
-mentalitatea Conflict moral: in evdenta Conflict
traditionala- nunta lui Ion cu relatia psihologic:
mentalitatea Ana protagonistului tema iubirii
colectivista Conflict interior: cu societatea
Glasul
pamantului-
glasul iubirii

Secvente Scena cinei Scena horei Primirea Intalnirea din Mutarea la

narative Scena taierii Scena zvarcolirii mostenirii parc dintre Moara cu noroc
semnificative salcamului Scena sarutarii Excursia la Felix si Otilia Aparitia lui Lica
Secerisul pamantului Odobesti Plecarea Otiliei
Fonciirea Intalnirea cu
46
 Poiana lui Pascalopol in
Iocan tren
Personaj Ilie Moromete Ion Stefan Otilia Ghita
principal Gheorghidiu Marculescu
Statutul Critica literara Personaj eponim Inadaptat Personaj Personaj care se
personajului l-a incadrat in Taranul insetat social eponim metamorfozeaza
principal tipul taranului de pamant Intelectualul Misterul , oscileaza intre
filosof care traieste feminitatii patima pentru
Taran totul sub adolescentine bani, dragostea
“inteligent si semnul pentru familie si
ironic”, spirit constiintei dorinta de a
reflexiv, ramane un om
contemplativ cinstit

47