Sunteți pe pagina 1din 38

SPECII LITERARE

BASMUL

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta intre bine si rau in care binele
invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: formule tipice (initiale, ediane, finale);
-motive narative:calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic);
-spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9, 12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular, dar sunt individualizate prin atribute
exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.
POVESTIREA

definitie si caracteristici

Povestirea (lb.slava povesti) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un pronuntat caracter subiectiv,
din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile relatate.

Printre particularitatile povestirii se numara:


- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe personaje (prin asta se
deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se spectaculosul, senzationalul. Prin
urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor = cititor / narator).
Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca spune, nu ca scrie, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data
cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza
povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului (atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte
personaje). Este construita adesea o atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in Hanul Ancutei, unde cativa calatori se aduna
in jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt precedate adesea de o stare de
tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta elementelor descriptive (prin
care se infatiseaza lumea povestita)sau celor analitice privind universul launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era confundata cu nuvela
(in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales
incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea unei situatii de comunicare,
fie intr-o alta naratiune. (Hanul Ancutei de M. Sadoveanu). In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail
Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

- Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre schita si roman), cu un fir narativ central si
o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care implica un numar redus de personaje.
- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
- Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect si se detaseaza de personaje.
Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
- Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror caractere se desprind dintr-un puternic
conflict.
- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat, ceea ce confera verosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii propriu-zise . Personajele sunt caractere
formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia,
mediul, relatiile motivate psihologic) sau sunt portretizate succint.
- Rolul detaliilor semnificative.
- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle, it. novella, releva noutatea,
caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie
epica riguroasa.
NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza:
- Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela
- tendinta spre obiectivare a nuvelei (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii
Povestire
- caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
- autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
- povestirea poate porni de la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale sau insolite), dar perspectiva narativa
sustine iluzia autenticitatii
Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.
NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada pasoptista atunci cand s-a
dezvoltat romantismul romanesc) ;
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se realizeaza prin transfigurare
artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie,
limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute nuvele ale sale fiind: Alexandru
Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

ROMANUL

Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate desfasura pe mai multe planuri, cu
personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si
intamplarile ce constituie subiectul operei.

Clasificare:
1. Romanul Doric :
Doric- prima virsta a romanului, o virsta a iluziei si inocentei genului (sec. XVIII- XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
Mara de I.Slavici, Rascoala, Ion de L.Rebreanu, Morometii de M.Preda, Enigma Otiliei De G.Calinescu.
2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, o virsta a constiintei de sine.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea
- sunt scrise de obicei la persoana a intii
- naratorul devine personaj
- personajul e singuratic, izolat
- firul temporal nu mai e cronologic
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta
- compozitia este moderna
- modul de expunere dominant este monologul
- finalul este deschis
Ultima noapte de drgaoste, prima noapte de razboi de C.Petrescu, Patul lui Procust, Adela de G.Ibraileanu, Concert de muzica de
bach, Maytrei de M.Eliade.
3. Romanul Corintic:
Corintic- infatiseaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns
- disparitia eroului
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului- papusar
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc experiente tragice
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
- deconstructia formelor epice
Crai-de-Carte-Veche de Matei Caragiale, Creanga de aur de M.Sadoveanu, Cartea milionarului de. St. Banulescu.
POEZIA

MIHAI EMINESCU

Luceafarul
de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului

Criticul Titu Maiorescu, in articolul Directia noua in poezia si proza romana, din 1872, nota: Cu totul osebit in felul sau, om
al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de
putin format, incat ne vine greu sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai
Eminescu.
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu stateau marturie a geniului sau
creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre
aceste capodopere este opera literara Luceafarul.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca
sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a poemului, prin opozitia dintre lumea
pamanteasca, a fetei de imparat: Din umbra falnicelor bolti, Spre umbra vechiului castel si lumea nepamanteasca, a Luceafarului:
Colo-n palate de margean, Eu sunt luceafarul de sus. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu
Luceafarul. Infatisarea umana a primului: Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina, este in contrast evident cu cea non-umana a
celui de-al doilea: Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele brate, Si palid e la fata, Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara.
Conturarea cadrului pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: Sub sirul lung de mandri tei, Miroase florile de
tei se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul Luceafarului: Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de stele,
Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale ei si
noi, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind pusa sub semnul destinului si
fiintele ceresti, nemuritoare: Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri de soarte, Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem
moarte.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca sursa de inspiratie a
folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti Fata din gradina de aur si Miron si frumoasa fara corp,
pentru a crea in Luceafarul atmosfera specifica basmelor, inca din incipit: A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata., dar si
pentru a prezenta iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul romanesc al
Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata de imparat isi desfasoara existenta: Din
umbra negrului castel, dar si una din intruparile Luceafarului: Pe negre vitele-i de par. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al
visarii, aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este sustinuta de sublinierea trasaturilor
Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite. Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere,
dorinta de inaltare spirituala, de atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de catre
Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer, prin raportare la omul obisnuit. Acesta din
urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: Ce-ti pasa
tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si
rece. Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului,
al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.

Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de simetrie, imaginarul poetic,
compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: A fost odata ca-n povesti, prin intermediul caruia cititorul este avertizat
asupra structurii narative a textului, care este considerat un poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp
nedeterminat (illo tempore), in care faptele sunt unice si irepetabile A fost ca niciodata.. In aceste conditii, fata de imparat : Din
rude mari imparatesti, va avea atribute unice: O prea frumoasa fata, Si era una la parinti, Si luna intre stele. Fata nu este doar
frumoasa, ci are atributele perfectiunii: Mandra-n toate cele si ale puritatii sufletesti: Cum e Fecioara intre sfinti.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun, obisnuit, reprezentat de catre fata de
imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este
realizat pe baza liricii personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este una la parinti/Si mandra-n toate
cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca astru ceresc, la celelalte stele, dar si
prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca Hyperion: Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: Parea un tanar voievod/ Cu par de aur moale si Pe negre
vitele-i de par/Coroana-i arde pare; O, esti frumos cum numa-n vis/Un inger se arata Si O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se
arata.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta supranaturala, care are doar infatisare
umana, dar spirit nepamantesc: Dar ochii mari si minunati/Lucesc adanc himeric, Si palid e la fata, Iar umbra fetei stravezii/E alba
ca de ceara, iar Catalin este fiinta pamanteasca: Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt conturate reperele temporale vagi,
imprecise, specifice basmului: A fost odata si cele spatiale, care ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea
singuratatii unei tinere fete, aflata intr-un spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: Spre umbra negrului castel, Privea in
zare, Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta. Totodata, in primul tablou
sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat:
Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e marea, Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma . Imaginarul poetic include, de
asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate in partea a treia a
poemului, in care este descris zborul Luceafarului: Vedea ca-n ziua cea dentai/Cum izvorau lumine, Si cai de mii de ani treceau/ In
tot atatea clipe.
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si ritm iambic, combinat cu ritm
amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: Cum ea pe coate-si razima/Visand ale ei
tample. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De
asemenea, apare motivul visului, deoarece singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: Caci o urma
adanc in vis/ De suflet sa se prinda., Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.

Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt evidentiate diferentele de stare sociala
dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca viclean copil de casa, copil din flori si de pripas, indraznet cu ochii, ce umple
cupele cu vin/ Mesenilor la masa. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: daca nu stii, si-
as arata/Din bob in bob amorul.

Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si spatiu: Si cai de mii de ani
treceau/In tot atatea clipe pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva
lui Hyperion imposibilitatea de a deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de
soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.

Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin si Catalina, care formeaza acum
un cuplu: Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma. Luceafarul este martor mut al iubirii lor, Dar nu mai cade ca-n trecut/In
mari din tot inaltul. Cu amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea fiintelor eterne,
careia ii apartine.

Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de geniu si subliniata in finalul
poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea sensul alegoric al povestii: Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i
l-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici
capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a aspiratiilor marunte, o lume supusa
destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia
sa eterna, raportata la cea efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: Ce-ti pasa tie chip de lut/ Dac-oi
fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.

Revedere
Mihai Eminescu
Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul ii exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de nostalgie, intr-o
gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri Hterare", la 1 octombrie 1879,
dei fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este simbolul universului, al
regenerarii vesnice. Creaie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind
imbogatite i innobilate cu profunde ganduri filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia i perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul vesnic, altfel
spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea
universului. Elementul de recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a
universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia i tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului i admiratia pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvantul avand, din
punct de vedere semantic, rezonante afective, implicnd totodata i sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala . "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra timpului este elementul de
referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul
individual, care marcheaza prin curgerea sa implacabila i ireversibila conditia omului muritor i timpul universal, care semnifica
eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata i pe doua planuri distincte: unul uman i celalalt al naturii i patru
secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari i celor doua raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. nceputul este
reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in care se simte
intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum i bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un
ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am
imblat", cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezint raspunsul codrului, formulat in acelai stil popular, incepand cu o interjectie
specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l
ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia i forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna
viscolu-l ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ i gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta
dintre om i natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-i cofeile,/ Mi-
o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de
expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua
intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru
natura, devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce mi-i vremea, cand de
veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice i perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este
argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi
bate, frunza-mi suna;/ i de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil i implacabil: "Numai omu-i
schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul
poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul
codrului este eternitatea, in care se inscriu: "Marea i cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna i cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Acestea
sunt i principalele motive romantice intalnite in majoritatea creaiilor lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile i
ideile poetului i ale codrului se afla in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale
prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele i care gandeste,
constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru: "codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creaiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate", "frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "i mai fac....", "i de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare cu versul scurt al doinei
populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om i etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind i aici armonia inconfundabila intre glasul poetului i acela al poeziei
populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa
imite, i cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".
Plumb
de George Bacovia
opera apartinand simbolismului

Tema si viziunea despre lume


Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, George Bacovia se impune in primele decenii ale secolului XX, ca un
artist cu o viziune unica in literatura romana. Poezia Plumb deschide volumul de debut al autorului, aparut, cu acelasi titlu, in 1916.
Poemul se incadreaza in simbolism, o trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la acest curent literar fiind
muzicalitatea. Aceasta deriva din repetarea termenului plumb de sase ori pe parcursul textului, in pozitie simetrica in cele doua strofe:
Dormeau adanc sicriele de plumb, Dormea intors amorul meu de plumb, Si flori de plumb si funerar vestmant, Pe flori de plumb
si-am inceput sa-l strig, Si scartaiau coroanele de plumb, Si-i atarnau aripele de plumb. S-a observat frecventa consoanelor p,
b, t, d, s, f, v, dar si a vocalelor inchise u, i, i, care contribuie la cresterea sonoritatii versurilor. Rimele masculine, cu
accentul pe ultima silaba a cuvantului aflat la sfarsit de vers, isi aduc, de asemenea, contributia, la muzicalitatea textului. Nu in ultimul
rand, aceasta muzicalitate este sustinuta si de prezenta paralelismului sintactic, care confera si simetrie poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in acest text in primul rand prin compozitie.
Aceasta include 4 strofe de tip catren, cu masura versurilor de 10 silabe si rima imbratisata. Organizarea in replica fidela a celei de-a
doua strofe fata de prima este vizibila nu numai la nivelul constructiei sintactice: Dormeau adanc sicriele de plumb, Dormea intors
amorul meu de plumb, dar si in distributia cuvintelor de final, pentru obtinerea rimei: versurile 1 si 4 din ambele strofe se incheie cu
termenul plumb. Cele doua strofe evidentiaza doua planuri ale inregistrarii realitatii: unul exterior, constituit dintr-un numar redus de
elemente: cavoul, sicriele, coroanele si unul interior, reprezentat de sentimentul singuratatii. Se stie ca orice creator, indiferent de epoca,
isi simte harul ca pe o povara, ca pe o condamnare la singuratate si nefericire. Dar Bacovia proiecteaza aceasta traire la dimensiuni
infernale, demonstrand, cu mijloace lirice, ceea ce contemporanii ii reprosau lui Cioran ca minciuna: ca se poate trai, constant, pe
culmile disperarii.
Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text prin intermediul simbolurilor, ce au o putere
evocatoare deosebita. Reluarea simbolului central, plumbul, da imaginilor vizuale valoare de obsesie. Alte simboluri din text sunt:
cavoul, exprimand izolarea artistului, dar si limitarea existentei umane, sicriele, coroanele, vestmantul funerar, florile, toate accentuand
ideea de apasare existentiala. Plumbul, somnul si vantul sunt simboluri ale degradarii, ale vitregiei unui univers in care nimic nu traieste
cu adevarat.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica, in care autorul isi exprima conceptia despre
conditia poetului in societate. Astfel, o prima idee poetica relevanta pentru sublinierea acestei teme este aceea ca sentimentele
poetului evidentiaza durerea neputintei de a infrunta destinul tragic. Ele subliniaza faptul ca poezia este un strigat cutremurator, repede
inabusit, al unei constiinte care asimileaza lumea unui cimitir. O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea temei textului este
aceea a inadaptarii artistului care, in calitate de fiinta superioara, hipersensibila, deci vulnerabila, nu-si gaseste locul in aceasta lume,
pustie si rece ca un cavou: Stam singur in cavou...si era vant. Spatiul stramt, mortuar este echivalentul transfigurat al tuturor
limitarilor, conditionarilor, in fata carora artistul se simte obosit, singur si nefericit, idee evidentiata prin repetarea obsesiva a unor
sintagme: Stam singur in cavou...si era vant, Stam singur langa mort...si era frig.

Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se subliniaza viziunea despre lume a autorului,
sunt: incipitul, titlul, elementele de opozitie si de simetrie, motivele poetice.
Incipitul operei, Dormeau adanc sicriele de plumb, ilustreaza o exceptionala capacitate de vizualizare, cu ajutorul unui lexic
restrans. Incipitului ii este conferita sarcina de a introduce cititorul intr-un univers straniu, rasturnat, in care obiectele capata proprietati
umane si se substituie omului, asa cum se observa chiar din strofa intai. Verbul la timpul imperfect dormeau creeaza impresia de durata
supsendata, de timp incremenit in cosmar, cu atat mai mult cu cat el este static si se reia la inceputul strofei a doua. Sustantivul concret
sicriele capata un rol esential, potentat si de constructia nominala, cu rol de calificare de plumb, ce tine loc de adjectiv.
Titlul este alcatuit dintr-un singur termen, un substantiv nearticulat, care ii confera caracter de generalitate si care este potrivit
pentru determinari: sicriu de plumb, flori de plumb. El prefigureaza o confesiune poetica si o incheie, fiind plasat si in finalul
ultimului vers. Se creeaza astfel o circularitate dramatica a discursului poetic, ce exprima sentimentul de cadere sub o greutate
strivitoare. Plumbul este un metal cenusiu, asociat cu strari negative precum tristete, nevroza, apasare sufleteasca, oboseala. Metaforic, el
sugereaza o existenta fara orizont, traita fara speranta.
Elementele de simetrie si de opozitie din text sunt puse in evidenta prin compozitia textului. Deoarece sicriele, ca si florile,
ca si coroanele sunt de plumb, se poate deduce ca perceptia asupra realitatii este alterata. Paralelismul sintactic este procedeul
dominant de structurare a textului, fiecarui vers din prima strofa corespunzandu-i un vers din a doua: Dormeau adanc sicriele de
plumb, Dormea intors amorul meu de plumb; Si flori de plumb si funerar vestmant, Pe flori de plumb si-am inceput sa-l strig; Si
scartaiau coroanele de plumb, Si-i atarnau aripele de plumb. Simetria este data de plasarea termenului plumb, precum si a liniei de
pauza si a punctelor de suspensie in aceeasi pozitie, in cele doua strofe, contribuind astfel la conturarea unei atmosfere apasatoare.
Motivele poetice ce se subsumeaza temei in aceasta poezie sunt: plumbul, cavoul, vantul, somnul, frigul, singuratatea. Toate
acestea alcatuiesc un camp semantic unic al mortii atotcuprinzatoare care inghite lent, rabdator, fiinte: mort, obiecte: sicriele de
plumb, sentimente: amorul meu. Lumea este, in viziunea poetului, un spatiu inchis, in care el se simte prizonier, din care nu poate
evada si care il constrange permanent.

Astfel, textul, care deschide volumul de debut al poetului, cu acelasi titlu, se constituie intr-o opera de mare importanta
artistica, intr-o arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.

Lumina de Lucian Blaga s-a nscut la 9 mai 1895, n satul Lancrm din judeul Alba, sat ce poart-n nume sunetele
lacrimei. Copilria sa a stat, dup cum el nsui mrturisete, sub semnul unei fabuloase absene a cuvntului,
autodefinindu-se mut ca o lebd deoarece viitorul poet nu a vorbit pn la vrsta de 4 ani. Se stinge din via la
6 mai 1961 i este nmormntat n satul natal, Lancrm. Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga st n
mbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care mrturisete - prin bogia metaforic, prin
terminologia original - viziunea sa poetic, lirica evolund att n raportul dintre eu i lume, ct i n modalitatea
de expresie.

Poemele luminii (1919), primul volum de poezii, este dominat de un puternic vitalism, de dorina eului poetic de a se contopi
cu misterele Cosmosului. Principalele teme ale creaiilor lirice din acest volum ilustreaz natura, iubirea i moartea, concepte eseniale
ale existenei. Poezia Lumina a fost publicat n revista Glasul Bucovinei, n 1019 i inclus apoi de Lucian Blaga n volumul de
debut, Poemele luminii, aprut n acelai an.

Tema poeziei

Poezia este o confesiune-art poetic i concentreaz, n germene, ntreaga liric erotic din volum, intensitatea iubirii fiind
exprimat prin metafora revelatorie a luminii, ca motiv central ce definete starea spiritual, de iluminare, a eului liric.

Titlul poeziei

Titlul poeziei Lumina este o metafor revelatorie reprezentativ pentru sistemul filozofic al lui Lucian Blaga i sugereaz
cunoaterea prin iubire a Universului, cu trimitere la Geneza vieii, constituind, totodat, un concept esenial pentru existen.

Structura poetic i semnificaiile lirico-filozofice, limbaj artistic

Poezia Lumina este structurat n trei secvene lirice: prima i ultima strof ilustreaz monologul eului liric adresat iubitei;
strofele a doua i a treia compun un tablou cosmogonic, iar strofa a patra exprim, printr-o interogaie retoric, incertitudinea i
nelinitea provocate de natura misterioas a luminii.

Strofa nti

Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenit senzaie trit i receptat de eul liric pn n strfundurile fiinei sale:
Lumina ce-o simt. Sensul conceptului este acelai cu lumina mea din poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, imaginat ca
un principiu energetic universal.

Lumina care-i nvlete n inim la apariia iubitei (Lumina ce-o simt / nvlindu-mi n piept cnd te vd) sugereaz extazul
iubirii i un strop, (poate c ultimul) din lumina originar, trirea cptnd dimensiuni cosmice: oare nu e un strop din lumina /
creat n ziua dinti, / din lumina aceea-nsetat adnc de via?.

Metaforele ziua dinti i lumina aceea-nsetat adnc de via definesc lumina primordial, fora demiurgic orbitoare care
a fcut s se nasc viaa. Misterul iubirii este comparabil cu miracolul Creaiei. Sinestezia (figur de stil care transpune metaforic un sim
ui limbajul altui sim) creeaz stri tumultuoase prin fuziunea imaginii motorii cu cea vizual: Lumina ce-o simt / nvlindu-mi n piept
cnd te vd.

Strofa a doua

Naterea Universului este precedat de haosul primar, de Nimicul care zcea-n agonie i plutea-n ntuneric, pn cnd
Neptrunsul a fcut un semn i a rostit cuvintele biblice S fie lumin!. Relaiile de opoziie ntuneric / lumin susin ideea
genezei, cnd a desprit Dumnezeu lumina de ntuneric (Vechiul Testament, Geneza, Facerea). Conceptul haosului iniial este
definit prin metafora Nimicul, iar Creatorul (Marele Anonim cum l numete Blaga) prin metafora revelatorie Neptrunsul, care, n
poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - Neptrunsului ascuns - sugereaz misterele Universului. Verbele la imperfect
(zcea, plutea) sugereaz atemporalitatea ce definete haosul primordial, iar perfectul compus n inversiune - dat-a- i conjunctivul
S fie, ambele cu nuan imperativ, exprim porunca divin a Genezei.

Strofa a treia

Strofa a treia ncepe cu explozia luminii care a cuprins ntr-o clip lumea, O mare / i-un vifor nebun de lumin / fcutu-s-a-n
clip. Enumeraia substantivelor de pcate, de doruri, de-avnturi, de patimi, [...] de lume i soare sugereaz prin aceste simboluri
principalele componente ale vieii, de care are parte sufletul omenesc n ntreaga sa existen: slbiciunile, sentimentele, idealurile,
patimile lumeti i celeti.

Strofa a patra

Strofa a patra este un distih i este realizat sub forma unei interogaii retorice care exprim ideea dispariiei luminii orbitoare
de-atunci, strlucire fr nici o legtur cu lumina primordial. Revelaia eului liric privind imaginea lumii aflate n pericol de a se
desacraliza este sugerat de metafora orbitoarea lumin, incertitudinea receptrii misterelor fiind exprimat de sintagma dubitativ
Cine tie?.

Strofa a cincea

Ultima strof o reia, parial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se ptrunde de extazul sentimentului
de iubire exprimat prin metafora revelatorie a luminii, reacie afectiv intens, care-l invadeaz n prezena femeii iubite: Lumina ce-o
simt nvlindu-mi n piept cnd te vd - minunat. Vocativul superlativ, minunata, sugereaz desvrirea eternului feminin
ntruchipat de iubit, fiind i prima referire la aceast ipostaz erotic.

Din lumina originar, ca surs a Genezei, nu a mai rmas dect ultimul strop, care se dovedete a fi misterul iubirii, calea
esenial de cunoatere i de via: e poate c ultimul strop / din lumina creat n ziua dinti. Ideea constituie substana fundamental a
filozofiei lui Lucian Blaga n definirea cunoaterii luciferice, care s-ar putea sintetiza m afirmaia: cunoaterea nseamn iubire. Nuana
dubitativ poate concentreaz incertitudinea eului liric despre faptul c, din toat lumina aceea-nsetat adnc de via, n-a mai rmas
dect un strop pentru iubire.

Prezena n poezie a persoanei I i a II-a singular manifestat att n desinena verbelor, ct i prin pronume susin ideatic
lirismul subiectiv i ncadrarea creaiei n specia art poetic. Ca element de recuren, se evideniaz n poezie conceptul lumina, care
devine laitmotiv prin prezena lui n fiecare strof: Lumina ce-o simt, un strop din lumina, lumina aceea-nsetat, S fie lumin!,
nebun de lumin, orbitoarea lumin.

Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirm c sensul de lumin a cunoaterii este total suprapus sensului primordial al
existenei, al fiinei. Verbul a crea devine i el sinonim cu punerea la imperativ a verbului a fi. Sinonimia blagian este deci o chestiune
de semantic poetic original: a fi devine sinonim cu a crea i a cunoate.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


de Lucian Blaga
opera apartinand modernismului

Tema si viziunea despre lume


Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel european, gratie fortei creatoare si spiritului
profund universal, semne ale unei depline maturitati artistice, neegalate- si poate cercetate insuficient- inca. Drumul poetului e mereu
catre izvoare, spune Blaga, completand: Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele bine batute, ale carei margini se pot destrama, dar care
totusi nu se destrama, imagine atat de usor identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de elemente estetice autohtone si
forme artistice novatoare.
Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de debut, intitulat Poemele luminii, este opera
literara Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada interbelica, incluzand toate acele miscari artistice
care exprima o ruptura de traditie, negand in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea moderna este deci
anticlasica, anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in modernism, Blaga este considerat ca primul poet din cultura romana
care reuseste sa sincronizeze formele poetice romanesti cu cele europene.
Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru ingambament (procedeu artistic care consta in
continuarea ideii poetice in versul urmator, scris cu litera mica), care demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa elementelor de
prozodie clasica permite exprimarea fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu
mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in ochi, in flori, pe buze ori morminte. Astfel, versurile nu se supun ritmului clasic, nici nu
au rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile prozodice clasice este o forma a modernismului poetic, dar si o
modalitate directa de transmitere a mesajului filosofic al poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in acest text dorinta de potentare a misterului
cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondente intre Univers si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se
autoregenereaza continuu. Astfel, poetul devine el insusi o forma de manifestare a tainei. In viziunea originala a lui Blaga, pe de-o parte
exista cunoasterea de tip paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are ca scop dezvaluirea misterelor lumii pe calea ratiunii, a gandirii
logice, specifica savantilor. El exprima aceasta idee in poezie prin versurile: Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns. Pe de
alta parte, exista cunoasterea de tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii, specifica artistilor. Aceasta nu are drept scop lamurirea
misterelor, ci adancirea lor, amplificarea acestora, prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum insusi poetul subliniaza: eu/cu lumina
mea sporesc a lumii taina.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica. In acest text, o prima idee care subliniaza
tema este modul in care poetul isi exprima crezul sau artistic, conceptia sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga modifica
esential insusi conceptul de arta poetica, in viziunea sa acesta nefiind inteles ca mestesug, ci ca modalitate fundamentala de situare a
eului in univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie. Tocmai de aceea poezia este construita ca o confesiune, pe baza lirismului
subiectiv, in centrul secventelor poetice situandu-se eul liric. Acesta isi face simtita prezenta prin pronumele personal eu, regasit de
sase ori pe parcursul textului, prin adjectivul pronominal posesiv mea, precum si prin verbele la persoana I nu ucid, iubesc, nu
strivesc. O a doua idee prin care se exprima in acest text tema si conditia poetului o reprezinta explicarea menirii artistului prin
intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel, in viziunea lui Blaga, poetul este dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le
adanceasca: Uneori, datoria noastra in fata unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-
un mister si mai mare. Poetul subliniaza ideea ca trebuie sa ocroteasca misterele universului: eu nu strivesc corola de minuni a lumii
si caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte.

Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia, elementele de opozitie si de simetrie, figurile
semantice.
Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care este definit universul ca o mare taina. Se observa
asezarea pronumelui eu ca prim termen al sintagmei: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. O trasatura a expresionismului este
vitalismul dionisiac (serbari dionisiace erau organizate in Grecia antica in cinstea zeului Dionysos), caracterizat printr-un elan artistic
deosebit, plin de zbucium si pasiune. Frenezia trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele si de a cuprinde universul intreg sunt
subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci termeni alcatuiesc o propozitie enuntiativa negativa, care se deschide cu
pronumele personal eu, ce are rolul de a identifica clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui pronume de persoana I, incadrarea
operei in lirismul de tip subiectiv. Verbul nu strivesc evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in raport cu universul. Metafora
corola de minuni a lumii semnifica totalitatea misterelor lumii. Sintagma face trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul corola,
cu forma circulara, dar si la mister, prin continutul semantic al cuvantului minuni.
Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in trei secvente. Prima secventa poetica este
formata din primele cinci versuri, ce definesc cunoasterea de tip luciferic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea
tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in flori, in ochi, pe buze ori morminte. Metaforele din versul in flori, in ochi, pe buze ori
morminte sintetizeaza frumusetea universului, fiind reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt elemente vegetale, simbolizand
frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei umane, ale cunoasterii, buzele sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul,
taina iubirii, iar mormintele fac trimitere la taina mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea crescanda a gradului lor de mister,
moartea fiind, dintre toate, cel mai profund.
In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de cunoastere: Lumina altora/ sugruma vraja
nepatrunsului ascuns/[]/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-. Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de
aceea poetul refuza cunoasterea paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea luciferica, deci pentru adancirea misterului, prin amplificarea
lui prin imaginatie.
Ultima secventa are rol conclusiv caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte si surprinde faptul ca principiul care sta
la baza cunoasterii luciferice, deci la baza atitudinii eului liric, este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia din finalul
textului.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele doua tipuri de cunoastere, care se realizeaza in
text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin opozitia verbelor sugruma/sporesc, iar la nivel stilistic prin metafora lumina
altora-cunoasterea paradisiaca opusa sintagmei lumina mea-cunoasterea luciferica. Relatiile de simetrie se realizeaza prin reluarea
ideii poetice din versul in flori, in ochi, pe buze ori morminte, in finalul textului. Se observa ca in final apare conjunctia si, si flori
si ochi si buze si morminte, pentru a evidentia importanta egala pe care poetul o acorda fiecarei componente a universului plin de taine
si minuni.
Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile poetice si substratul filosofic al textului. Titlul
contine o metafora revelatorie, corola de minuni a lumii, sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin de taine si
minuni. Prin repetarea seriei de metafore plasticizante in flori, in ochi, pe buze ori morminte se surprinde una dintre temele
fundamentale din lirica blagiana, aceea a raportului poet-lume. Comparatia ampla Si-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micsoreaza,
ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister sugereaza asumarea
cunoasterii luciferice de catre poetul care nu descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi idee este subliniata prin
repetitia eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere blagiene, evidentiind, prin atitudinea poetica in
fata marilor taine ale universului, prin ilus-trarea raportului eu-lume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de prozodie
moderne, talentul si forta artistica deosebita ale acestui mare creator roman.

Flori de mucigai
de Tudor Arghezi (autor canonic)
arta poetica moderna

Volumul de povestiri intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930 ilustreaza tragica experienta de viata a lui Tudor Arghezi
(1880-1967) care a petrecut o scurta perioada de detentie in inchisoarea de la Vacaresti, in perioada 1918-1919, din motive politice.
Volumul de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeasi experienta de viata in varianta lirica, in care lumea interlopa a
hotilor, delincventilor este privita cu intelegere si omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive
("Galere", "Ion Ion", "Tinea", "Uciga-l toaca", "Fatalaul", "Morfii" etc.) pentru lumea aceasta periferica, fata de care Arghezi are
compasiune, considerand ca "Pretutindeni si in toate este poezie, ca si cum omul si-ar purta capul cuprins intr-o aureola de icoana. Toate
lucrurile naturii si ale omuiui si toate vietatile poarta tandara lor de aureola, pe dinafara sau pe dinauntru".
Poezia "Flori de mucigai" se afia in deschiderea volumului omonim si constituie arta poetica a lui Arghezi, conceptia lui
despre efortul artistului si implicatiile acestuia in actul creatiei, constituind -asadar - poezia programatica a acestui volum, asa cum
"Testament" este arta poetica din volumul "Cuvinte potrivite".Tema poeziei exprima efortul creator al artistului pentru un produs
spiritual si consecintele pe care le are acesta asupra starilor interioare ale eului poetic, chinuit de framantari si de tulburari interioare.
Versurile nu mai sunt produsul unei revelatii, al harului divin, ci al unei nelinisti artistice si al setei creatoare.

Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea, lumina, iar mucigaiul
semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt
degradate, alterate, lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimarilor, restrictiilor rigide. Titlul este, in acelasi timp,
reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate artistica intalnita in lirica europeana la
Baudelaire, care scrisese "Florile raului". Asocierea celor doua categorii estetice contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - si
uratul - sugerat de mucigai - ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice. Uratul are rolul de a
evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capata valori noi, ele facand parte din existenta umana.

Structura, compozitie si limbaj poetic

Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic arghezian, iar cealalta
neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare.
Prima secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima in versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu
lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgarie "cu unghia pe tencuiaia / Pe un parete de firida
goala, / Pe intuneric" versurile nascute din nevoia comunicarii. Conditiile vitrege de viata ii seaca forta creatoare, "Cu puterile neajutate /
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Enumerarea prin negatie a
elementelor fabuloase ale evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", creeaza o imagine de mare forta sugestiva privind starea de
deprimare a poetului nefericit in absenta creatiei, in raport direct cu scrierile religioase a caror esenta este Absolutul. Versurile sunt
sapate in sufletul poetului, sunt "stihuri fara an" ce nu pot fi exprimate in viata reala, dar sunt profund simtite de sensibilitatea artistului:
"Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Harul poetic, "unghia ingereasca", este tocit de efort, nu-i mai permite
poetului revelatia, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi in sine, nu se mai percepe ca pe un
creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".

Ultima secventa amplifica deznadejdea lui Arghezi, care este simbolizata de atmosfera sumbra, e "intuneric", iar ploaia se
aude "departe afara", ceea ce provoaca poetului o durere simtita profunda, "ca o ghiara", din cauza neputintei totale de a se exprima.
Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-si dezvalui trairile il silesc sa scrie "cu unghiile de la mana stanga". O simbolistica
straveche asociaza mana stanga cu fortele demonice, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Inchisoarea este pentru Arghezi un fel
de bolgie a Infernului lui Dante, insa, in acest cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Raul, uratul sunt numai conjuncturi ale
destinului, carora omul le opune aspiratia spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis sau in speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca
substanta a ideilor exprimate.

Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens
capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea.
Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si deprimare ale poetului.

Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexa a imperfectiunilor vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa
fiinta umana, fapt care ii provoaca poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a omului claustrat,
a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv
relevata de metafora "cu puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului
care actioneaza negativ asupra naturii angelice a fiintei umane, toceste s"unghia ingereasca", impiedicand-o astfel sa e exprime.

Concluzie.Criticul literar Nicolae Balota afirma ca,odata cu publicarea acestui volum,Arghezi devine ''un cronicar al
infernaliilor'',scriind o poezie a damnarii;semnele coborarii in infern pot fi recunoscute in ruptura cu aproape tot ce a insemnat,pentru
poet,mai inainte,poezie.

La noutatea limbajului arghezian s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea liricii romanesti, smulgerea ei de pe caile
unde o fixase marea influenta a poetului "Luceafarului", este consecinta cea mai importanta produsa de afirmarea lui Arghezi inca din al
doilea deceniu al secolului nostru (secolul al XX-lea - n.n.)".

Testament
De Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului

Tema si viziunea despre lume


Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima jumatate a secolului al XX-lea, ca
un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea
lirismului romanesc, atat prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia Testament deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul Cuvinte potrivite, in 1927. O trasatura care
atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia
scriitorului sta campul intins al limbii poporului si nu doar un manunchi de cuvinte alese care ar putea fi socotite, in mod nejustificat,
numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie lexicala, chiar si cuvinte de la
periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet
Ibraileanu afirma despre Tudor Arghezi ca se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane. In poezia
Testament, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente arhaisme: plavani, usure,
hrisov, sarici, ocara, regionalisme: facui, gramadii, neologisme: canapea, indreptatirea, obscure, termeni religiosi:
Dumnezeu, Domnul, termeni din limbajul popular: bube, zdrente.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta poezie prin referirea la estetica
uratului, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea, prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul
intitulat Les fleurs du mal (Florile raului).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta lumina, prin contrast cu
intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul
are capacitatea de a transforma uratul in frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am
frumuseti si preturi noi. Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt artistic si din care
beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face referire la aceasta tema este
concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita
forma pentru a exprima ideile sale: Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou,
pentru idee, pentru sentiment. Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o concretete uluitoare: Veninul strans l-am
preschimbat in miere, Batranii au adunat printre plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani, Stapanul ca un tap injunghiat, Intinsa
lenesa pe canapea/Domnita sufera in cartea mea. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului pe care artistului trebuie
sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele
inaintasilor sai. El se considera exponentul clasei sociale din randul careia provine: De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi
adanci/Suite de batranii mei pe brinci. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta poporului sau: Durerea noastra surda
si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara. Se observa legatura indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, ramura obscura, oameni
simpli, robi cu saricile, pline/De osemintele varsate-n mine. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la
indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social.

Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata a autorului sunt: titlul, incipitul,
figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In sens propriu, substantivul
desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o
mostenire materiala. In sens figurat, titlul face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in
opera sa artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de la care poetul nu accepta
sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale
artei eterne. Totodata, termenul ofera si sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta
idee si in cuprinsul operei: Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.
Incipitul Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte marcheaza, printr-un dialog imaginar
tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu urmasii. Verbul la forma negativa nu voi lasa are un impact puternic asupra
cititorului, iar pronumele ti subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre cei doi poli ai
comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul
simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a
propriei valori revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu un nume adunat pe-o carte poate parea expresia unei
judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta, integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin
esenta lui, nu este perisabil precum bunurile materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si la nivelul organizarii strofice si
la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si
continuari largi, explicative, de mare vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina,
in care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar masura este variabila, fiind
cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia Testament sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc puterea de evocare a imaginilor,
potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu durerea noastra surda si amara, oximoronul izbaveste pedepsitor,
inversiunea iscat-am, toate contribuie la expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: Intinsa lenesa pe
canapea,/domnita sufera in cartea mea poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau impulsul alinierii scriitorului la o
matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau. Metaforele creeaza imagini vizuale: cenusa mortilor din vatra, auditive
durerea.....o-ngramadii pe-o singura vioara, gustative veninul strans l-am preschimbat in miere. Dupa cum se poate remarca, in
constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie artistica despre forta de sugestie a
limbajului arghezian. Enumeratia Din bube, mucegaiuri si noroi, completata de versul Iscat-am frumuseti si preturi noi constituie
fraza-cheie a textului, promovandu-se astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai
exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la realizarea unei opere literare
inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la zdrente, din care face muguri si coroane, transfigurand materia
primara si ridicand-o la o inalta treapta artistica.

Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care autorul isi exprima viziunea
artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric singular in intreaga literatura romana.

Riga Crypto si lapona Enigel


de Ion Barbu
opera apartinand modernismului

Tema si viziunea despre lume


Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Ion Barbu se impune in primele decenii ale secolului XX, ca un artist
cu o viziune unica in literatura romana. Riga Crypto si lapona Enigel este unul dintre cele mai cunoscute si mai apreciate dintre textele
sale poetice.
Poemul se incadreaza in modernism prin constructia textului. Acesta este realizat prin tehnica povestirii in rama, imbinand
cele trei genuri literare: epic, liric si dramatic. Primele patru strofe reprezinta rama viitoarei povesti, fiind construite pe baza unui dialog
dintre menestrelul ce invioreaza atmosfera si un nuntas, fixandu-se, in acelasi timp, coordonatele de timp si de spatiu: Menestrel trist,
mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta., Azi zi-mi-l stins, incetinel/La spartul nuntii, in camara. Imbinarea genurilor literare este
evidenta in acest text: genul epic se evidentiaza prin modul in care este relatata povestea, mai ales ca autorul insusi isi subintituleaza
poezia balada, genul dramatic este reprezentat prin dialogul dintre personaje, iar genul liric isi gaseste punctul de plecare in utilizarea
lirismului obiectiv sau a liricii personajelor.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a autorului sunt evidentiate in acest text in primul rand prin compozitie. Prima
parte a poemului include primele patru strofe, constituite ca rama a povestii. Menestrelul e rugat sa cante la finalul unei nunti, despre o
poveste de dragoste neimplinita dintre Enigel si riga Crypto. Partea a doua se constituie din mai multe secvente: portretul lui Crypto,
descrierea regatului acestuia, portretul laponei Enigel, tinuturile acesteia, intalnirea dintre cei doi, cele doua chemari ale rigai si
refuzurile laponei(surprinzand si diferentele ireductibile dintre cele doua lumi), precum si pedepsirea lui Crypto.

Consider, de asemenea, ca viziunea despre lume a poetului se exprima in text prin intermediul simbolurilor, ce au o putere
evocatoare deosebita: inelul, nunta, numele celor doua fiinte, soarele. Inelul este simbolul perfectiunii si apare in text pentru a sublinia
nunta dorita de Crypto, dar imposibil de realizat: Dar soarele aprins inel, Iar soarele acuma sta/Zvarlit in sus, ca un inel. Soarele este
simbol al aspiratiei catre cunoastere, catre intelepciune, pe care le doreste lapona Enigel. Numele celor doi protagonisti sunt simboluri
pentru statutul lor in lumea din care provin. Nunta nerealizata arata ca cele doua fiinte provin din lumi diferite si unirea lor nu este
posibila, iar nunta realizata, din finalul poeziei arata ca fiinta inferioara s-a casatorit cu o fiinta de acelasi fel, maselarita, tot o planta
otravitoare ca si el.
O prima idee poetica relevanta pentru sublinierea temei si viziunii despre lume a poetului este cea reprezentata de
incompatibilitatea celor doua lumi. In deschiderea partii a doua, se schiteaza portretul craiului Crypto. Asupra lui planeaza suspiciunea
ca ar fi fost vrajit sa ramana vesnic tanar: La vecinic tron de roua parca/Dar printre ei barfeau buretii/De-o vrajitoare manatarca/De la
fantana tineretii. In aceasta lume obscura, inferioara, a intunericului, el se detaseaza de ceilalti,pentru ca refuza sa isi asume destinul si
nu doreste sa isi perpetueze specia: Si rai ghioci si toporasi/Din gropiieseau sa-l ocarasca,/Sterp il faceau si naravas/Ca nu voia sa
infloreasca.
Prin antiteza, Enigel este simbolul fiintei evoluate, reprezentand taramul gandirii. Numele ei sugereaza aspiratia spre
dimensiunea solara. Lapona parcurge un drum initiatic: De la iernat, la pasunat. Ea poposeste in regatul lui Crypto, intalnirea dintre cei
doi fiind posibila numai pe taramul visului, avand in vedere incompatibilitatea celor doua lumi: Pe trei covoare de racoare/Lin adormi.
Aceasta secevnta este similara celei care evidentieaza lumea onirica din Luceafarul, in care s-au intalnit fata de imparat si Luceafar.
O a doua idee poetica relevanta pentru sublinierea viziunii despre lume a poetului este aceea a modului in care, in final
Crypto este pedepsit, pentru ca a incercat sa-si depaseasca propria conditie. Incercand sa intre intr-o lume care ii este inaccesibila

Patru dintre elementele de compozitie si de limbaj din textul ales, prin care se subliniaza viziunea despre lume a autorului,
sunt: incipitul, titlul, imaginarul poetic, motivele poetice.
Incipitul operei este reprezentat de rama povestii, introducand cititorul intr-o lume de mult apusa, aceea a unui ev mediu in
care petrecerile, nuntile erau animate de cantareti, numiti menestrei: Menestrel trist, mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta.
Menestrelul este descris prin trei epitete: trist, mai aburit ca vinul vechi, mult indaratnic. Comparatia acestuia cu vinul vechi
subliniaza talentul cantaretului, iar enumeratia cu pungi, panglici, beteli cu funda subliniaza podoabele cu care stie sa isi construiasca
povestea. Acest incipit are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a contribui la crearea unei atmosfere deosebite, pregatind
spunerea unei povesti de dragoste.
Titlul, Riga Crypto si lapona Enigel, face trimitere la operele literare care marcheaza inca de la inceput prezenta unui cuplu,
precum Romeo si Julieta, Dafnis si Chloe, Antoniu si Cleopatra, Trolius si Cresida, Tristan si Isolda . Se pune in evidenta statutul
personajelor (textul fiind realizat pe baza liricii personajelor): Crypto este rege, deci o fiinta cu un statut superior in lumea din care
provine, iar Enigel este o lapona, fiinta obisnuita in universul careia ii apatine. Numele celor doua personaje au semnificatii aparte.
Numele lui Crypto provine din cuvantul grecesc cryptos, care inseamna ascuns, incifrat, aspect subliniat de catre poet si in cuprinsul
textului: Crai Crypto inima ascunsa. Totodata, termenul cryptograma desemneaza o specie inferioara de ciuperci, subliniind astfel
specia si regnul inferioare carora apartine Crypto. Numele laponei provine din cuvantul latinesc angelus, subliniind puritatea, dar si
aspiratia catre lumina, catre absolut a personajului.
Imaginarul poetic din text vizeaza prezentarea in opozitie a celor doua lumi in care traiesc personajele. Lumea in care traieste
craiul Crypto inima ascunsa este cea intunericului, a umezelii, a lipsei de caldura si lumina. El este superior in aceasta lume vegetala in
care traieste, dar inferior prin regnul caruia ii apartine, regnul vegetal si familia ciupercilor. Imaginarul poetic include inca de la inceput
aceasta lume a regelui: Des cercetat de padureti/In pat de rau si-n huma unsa/Imparatea peste bureti. Sau Ea poposi pe muschiul
crud/La Crypto mirele poienii. In opozitie cu acesta lume a intunericului este evidentiata, prin imaginarul poetic, lumea laponei Enigel:
lumea soarelui, a luminii: Ma-nchin la soarele-ntelept, La soare roata se mareste/La umbra numai carnea creste, Eu de umbra mult
ma tem. Lapona este fiinta obisnuita in lumea in care traieste, dar este superioara fata de Crypto, deoarece apartine umanului.
Motivele poetice din text sunt: motivul nuntii, motivul soarelui, motivul umbrei, motivul cercului, motivul oglinzii. Motivul
nuntii este prezent inca din incipit: Menestrel trist, mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta,/De cuscrul mare daruit/Cu pungi,
panglici, beteli cu funda. Aceasta este nunta reala la care menestrelul spune povestea laponei Enigel si a craiului Crypto. O a doua nunta
este cea posibila, dar nerealizata dintre Enigel si Crypto. Craiul invita lapona de doua ori sa i se alature: -Enigel, Enigel/Ti-am adus
dulceata, iaca []. si -Enigel, Enigel/Scade noaptea, ies lumine,/daca pleci sa culegi,/Incepi, rogu-te cu mine. Atat prima oara:
Multumesc, dumitale/Eu ma duc sa culeg/ Fragii fragezi mai la vale., cat si a doua oara, este refuzat: Lasa,asteapta de te coace!.
Aceasta a doua nunta este imposibila, pentru ca cele doua fiinte traiesc in doua limi diferite si sunt incompatibile.
Motivul inelului este prezent in nerealizarea acestei nunti. Astfel, textul creeaza un univers liric singular in intreaga literatura
romana.

Leoaica tanara iubirea

Nichita Stanescu

Poetul Nichita Stanescu se incadreaza in perioada post-belica a literaturii romane fiind un poet neomodern alaturi de Gellu
Naum. In cadrul liricii romanesti, reprezinta un inovator al limabjului poetic asezandu-se in galeria poetilor Mihai Eminescu si Tudor
Arghezi.

Etapele creatiei stanesciene- Operele poetului se impart in trei etape de creatie.

In prima etapa de creatie sunt cuprinse volumele Sensul iubirii si O viziune a sentimentelor. Se delimiteaza un eu poetic
adolescentin in care sinele este in deplina concordanta cu universl. Starile de fericire sunt completate de iubire ca sentiment originar al
nasterii cuvintelor. Temele predominante sunt iubirea si timpul.

A doua etapa de creatie stanesciana conduce la volume precum Omul si sfera, Rosu vertical, Necuvintele, 11 elegii,
Laus ptolemaei. Opera cuprinsa in aceste volume devine o schimbare de zodie deoarece lirismul este interiorizat si reflexiv. Temele
predominante sunt opera si creatorul, ganditorul, timpul scurs ireversibil. Se schimba perceptia asupra temporalitatii, scurgerea timpului
fiind dureroasa, iar cantecul devine singura alinare in care versurile se structureaza inefabil. Se insista asupra conditiei poeziei ca opera
gandita si asupra conditiei creatorului vazut in ipostaza de ganditor. Matematica, pe langa stiinta, devine cale de cunoastere a universlui.

Prin volumul Opere imperfecte (1979) se trece la a treia etapa de creatie dominata de meditatie grava, tema mortii si a
timpului si schimbarea conceptiei despre arta poetica. Alte volume ale etapei sunt Maretia frigului si Noduri si semne. Poezia de tip
arta poetica este metaforica, simbolica, plina de viziune in care peotul se transfigureaza, dorind sa supravietuiasca prin cuvinte.

Caracteristicile neomoderne in opera lui Nichita Stanescu sunt poezia este considerata o modalitate de cunoastere deplina si
ea contrariaza permanent asteptarile criticilor. Poezia este definita pe coordonatele existentei si ale cunoasterii, de aceea urmareste lupta
sinelui cu sinele si confruntarea dintre ganditor si creator. Sunt abordate din nou teme ale literaturii romane. Se creaza un univers original
in poezie in care abstractul ia forma concreta, iar legatura dintre abstract si concret se realizeaza bivalent. Caracteristica predominanta a
limbajului este ambiguitatea impinsa pana la aparenta de absurd si nonsens. Metaforele devin originale datora subtilitatii lor, iar
imaginile artistice sunt insolide.
Opera se incadreaza in genul literar liric si este o arta poetica neomoderna specifica primei etape de creatie, caracterizand un eu
liric vitalist, in care iubiera este sentimentul dominant revitalizator atat pentru fiinta sa cat si pentru poezie. Opera este publicata in 1964
in volumul O viziune a sentimentelor.

Arta poetica este un crez literar, un program, o arta de a scrie. Arte poetice sunt considerate operele in care artistul exprima
conceptia personala, viziunea despre arta si procesul de creatie.

Titlul volumului este format din doua substantive comune care semnifica o abordare, parere a emotiilor regasite in volumul
respectiv.

Semnificatie titlu

Opera literara Leoaica tanara iubirea are un titlu sugestiv, iar metafora titlu asociaza in mod inedit sentimentul iubirii unei
feline feroce, viclene deoarece ambele concepte au in comun acea agresivitate cu care finta este dominata Leoaica tanara iubirea
surprinde o iubire adolescentina cecunoscuta inca fiintei, capabila sa se indragosteasca.

Tema textului

Fiind o arta poetica, tema o reprezinta viziunea asupra universlui metamorfozat prin iubire. Tema dezvolta un camp semnatic
specific in care fiinta indragostitului se refugiaza intr-un univers in schimbare odata cu el. Motivele literare sunt leoaica (motiv
central), cerc (geneza, cerc rotitor), ciocarlii, desert.

Secvente lirice

Poezia cuprinde 3 secvente lirice in care sentimentul iubirii cuprinde fiinta umana fiind vazuta in raport cu timpul: in prima
secventa iubirea este un sentiment predestinat si patrunde brutal in viata eului poetic, in a doua secventa se arata schimbarea universului
sub ochii indragostitului si renasterea fiintei acestuia, iar ultima secventa descrie iubirea ca un sentiment ce se perpetueaza in timp, o
constanta existentiala.

Comentare pe secvente

Poezia debuteaza cu repetarea sintagmei titlu, metafora ce defineste iubirea de tip adolescentin Leoaica tanara iubirea. Sub
forma unei adresari directe se confeseaza eul indragostit in forma meditativa Mi-ai sarit in fata. Fiinta umana este predispusa la a se
indragosti, iubirea fiindu-i predestinata Ma pandise-n incordare/ Mai demult. Sub forma constatativa este descrisa amprenta
sentimentului pe fata indragostitului Coltii albi mi i-a infipt in fata/ M-a muscat leoaica azi de fata. Substantivul coltii, verbul a
sarit, pandise si a muscat descriu viclenia sentimentului ce cuprinde fiinta in mrejele sale si de asemenea, incesivitatea cu care
acapareaza eul poetic indragostit.

A doua secventa arata ca schimbarea este vizibila brusc si deodata, universul redobandind un alt status si o alta forma,
metamorfozand-se odata cu fiinta indragostita natura i se facu un cerc de-a dura. Cercul rotitor simbolizeaza geneza, iar comparatia
cand mai larg cand mai aproape/ Ca o strangere de ape semnifica reinvetarea in forma pura a tot ceea ce-l inconjoara pe indragostit.
Simturile sunt reinventate si percep doar ceea ce eul poetic doreste: lumea este zugravita in culori vii de curcubeu, iar auzul percepe
muzica stelelor si privirea-n sus tasni/ Curcubeu taiat in doua/ Si auzul o-ntalni/ Tocmai langa ciorcalii. Substantivul ciocarlia este
un simbol al zborului spre lumina, spre soare.

In a treia secventa, fiinta se reinventeaza pe sine, fizionomia fiind total diferita, nereusind sa se mai recunoasca. Spranceana,
tampla si barbia reprezinta constante statornice ale fiintei, acum intrate in schimbare. Repetarea conjunctiei si, aparent are rol de a
descrie succesiunea momentelor unei vieti incarcate de iubire, in care sentimentul domninat este fericirea si implinirea Si aluneca-n
nestire/ pe-un desert in stralucire. Se schimba radical modul in care iubirea este perceputa de fiinta umana, este acceptata, nu mai
socheaza simturile, devenind o obisnuinta Peste care trece-alene, leoaica tanara se transforma in leoaica aramie, insa viclenia o
caracterizeaza in continuare, atat timp cat aceasta exista cu miscarile viclene/ Inca-o vreme/ Si-nca-o vreme.

Marcile subiectivitatii

Marcile subiectivitatii prezente in poezie sunt mi, m-, meu, iar tipul de lirism este subiectiv.

Analiza aprofundata a textului

In textul dat, campurile semnatice dominante sunt al iubirii, al naturii si a leoaicei. Iubirea debuteaza cu faza adolescentina
leoaica tanara iubirea, urmata de schimbarea brusca deodata datorita iubirii pr-zise, iar apoi se prezinta o iubire matura de care fiinta
umana este obisnuit peste care trece-alene. Campul semantic al naturii este reprezentat de substativele curcubeu, ape, ciocarlii,
desert, care auta la evidentierea schimbarilor suferite de univers datorita aparitiei iubii. Campul semnatic al substantivului leoaica
este format din mai multe asocieri leoaica tanara, leoaica aramie, coltii, miscarile viclene, care este de asemenea asociat cu
substantivul iubirea.

In fiecare secventa se gasesc diferite valori morfologice precum verbe, adverbe, adjective si substantive. In prima secventa sunt
prezente verbele ai sarit, a infipt, a muscat cu rol de a marca o actiune de patrundere a iubirii in viata poetului. In a doua secventa
se gasesc adverbele sus si tocmai si adjectivele larg, aproape, cu rolul de a descrie schimbarea. In a treia secventa substativele
desert, leoaica, miscarile, spranceana, barbie reprezinta elemente constante care au suferit schimbari.

Una dintre particularitatile expresivitatii este simplitatea formei si finalul tensionat inca-o vreme/ si-nca-o vreme sugerand
ciclitatea iubirii. Unele expresii sunt ambigue, contribuind astfel la plasticitatea limbajului Si privirea-n sus tasni. Metafora titlu se
regaseste in primul vers, fiind ideea centrala a textului, reprezinta o iubire adolescentina pe cale de initiere. Imaginile dinamice mi-a
sarit, i-a infipt, m-a muscat arata aparitia neasteptata a iubirii. Epitetul cromatic leoaica aramie reprezinta o iubire adulta, matura.

Prozodie

La nivel prozodic, se regaseste tehnica ingambamentului ce consta in continuarea ideii poetice in versul urmator si cele 3 strofe
neregulate.

Concluzie

In concluzie, opera Leoaica tanara iubirea de Nichita Stanescu este o arta poetica neomoderna.

In dulcele stil clasic


de Nichita Stanescu (autor canonic)
Arta poetica erotica neomodernista

Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970. In poeziile acestui volum,
Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic, creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile
traditionale, imbracand formele bine cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil trubaduresc si lamentatiile amoroase din
timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare".(Al.Steianescu).Spre
deosebire de viziunea sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva si
bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata dupa modelul liricii siropoase a poetilor
Vacaresti.
Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate reordona universul, ci este aici un
simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de
domnisoara".
Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si conventionala.

Structura, compozitie, limbaj poetic


Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie referitoare la efemeritatea timpului in
relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este o galanterie a naturii, care a
nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o
metafora care sugereaza efemeritatea acestui sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de
sentiment trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii, ca in "Leoaica tanara,
iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara", sentimentui fiind perceput superficial si
efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care
este o metafora pentru a exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua strofe. In
ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.
Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o secunda, o secunda", din care
cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in "Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el
avea roscata funda", in cealalta poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat si semizeu", deoarece el
inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu
simte emofie si nici bucurie, "caci imi este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din
poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-, viziunea iubirii este una exterioara
si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate,
"Domnisoara, mai nimic/ pe sub soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul trece eu raman", la fel ca in
poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta
esentiaia a spiritului, invinge timpul, in aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata
de acest sentiment, alta data atat de bulversant.
Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care poetul se lamenteaza si se
vaicareste.
Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora sugestiva a iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele
inedite "frunza verde, paia", "roscata funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.
PROZA

Povestea lui Harap-Alb


de Ion Creanga
basm cult

Tema si viziunea despre lume


Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe un singur plan narativ, cu un
numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici, I.L.Caragiale si Mihai
Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin Amintiri din copilarie, cat si prin povestile si povestirile sale. Una
dintre cele mai importante opere ale sale ramane basmul Povestea lui Harap-Alb.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a basmului cult
este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, Amu cica era odata, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea
mediana, Si mersera si mersera mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in Povestea lui Harap-Albcifra magica fiind 3: sunt 3 frati la
curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori
pe Harap- Alb, acesta se intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.

Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si temporale, actiunea, relatia
dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera, Creanga evidentiaza formarea unui
adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-
Alb si toti cei care il ajuta (Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina
furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal eroului ii spusese sa se fereasca in
calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre trecut: Amu cica era odata intr-o
tara. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei
atmosfere specifice. Spatiul in care se desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila,
Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata Imparatului Rosu, dar si
animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru, dereglarea echilibrului, plecarea la drum a
eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei
feciori, primeste o scrisoare, de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni imparatia
si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum.
Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de
experienta a mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intr-o padure. El incalca
astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept
nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de
sluga, este supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin de nestemate al unui cerb
si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu
este supus altor probe. Toate sunt trecute cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-
Lungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ al basmului, reprezentativ pentru
fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune
pe Harap-Alb, adolescentul devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in viata lui
Harap-Alb: Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa prinda la minte...
In acest basm, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de formula initiala: Amu cica era
odata. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in
aceasta lume, va intelege ca fiintele fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor
spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala, readucandu-l in lumea reala: Cine
are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita. Finalul inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele sau. Astfel, se sugereaza prin
termenul alb, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin termenul harap, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se
sugereaza statutul de rob, de sluga a Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la varsta adolescentei si nu avea
niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii aduc foloase, pentru ca, miluind
o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta, atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a
fost supus. Generozitatea si lipsa de prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot
ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de experienta si de neascultarea sfatului
parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio
clipa eroul nu isi pune problema sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se
intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O alta scena semnificativa este
intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca
sunt 3 Spani, nu unul singur, dar nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest caz
a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui Harap-Alb, care primeste o
adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru
a invata din experienta si a intelege ca aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a
ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un prieten, de un sfatuitor, de cineva
care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea
este importanta, ci calitatile si modul cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin
constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati,
precum: vitejie, echilibru, frumusete, dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la
care este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de probele pe care le trece, fiul
de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui
bildungsroman (roman al maturizarii unui tanar).
Astfel, opera Povestea lui Harap-Alb ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale autorului Ion Creanga, despre care
Barbu Fundoianu afirma: A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau
deloc.

Moara cu noroc
de Ioan Slavici
nuvela

Tema si viziunea despre lume


Nuvela este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune constituita pe baza unui singur plan narativ, cu o
intriga bine structurata, in care accentul nu este pus pe desfasurarea actiunii, ci pe caracterizarea personajelor, caractere complexe, deja
formate.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ion Creanga, I.L.Caragiale si Mihai
Eminescu- Ioan Slavici este cunoscut in literatura romana atat prin romanul Mara, cat si prin nuvelistica sa. Una dintre cele mai
importante opere ale sale ramane nuvela Moara cu noroc.
Opera se incadreaza in specia literara nuvela, prin caracteristicile acestei specii literare. O prima trasatura a nuvelei o
constituie existenta reperelor de timp si de spatiu care incadreaza exact actiunea, fiind precise: perioada de inceput a secolului al XIX-lea,
intr-un loc numit Moara cu noroc, din zona satelor ardelenesti.
O a doua trasatura a nuvelei este reprezentata de complexitatea personajelor, care sunt caractere puternice, deja formate: Ghita,
personajul principal, este initial un om puternic, care stie exact ce vrea, dorind sa plece din sat pentru a oferi o viata mai buna familiei, iar
Lica, personajul antagonist, are o personalitate si o influenta extrem de puternica si nimeni nu i se poate opune.

Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatiile spatiale si temporale, actiunea, relatia
dintre incipit si final.
Tema acestei nuvele este dezumanizarea provocata de setea de inavu-tire. Ea este ilustrata prin modul de actiune a personajului
principal care, cinstit initial, devine din ce in ce mai atras de mirajul banilor si in final ajunge sa se degradeze moral. Dezumanizarea sa este
urmarita in amanunt, Slavici considerand necesar sa prezinte cititorului si urmarile setei de inavutire. Fiind un moralist convins, scriitorul
isi pedepseste personajul care incalcase normele vietii satului si pe cele morale.
Relatiile spatiale si temporale sunt bine precizate, actiunea avand loc in perioada de inceput a secolului al XIX-lea, in Ardeal,
intr-un loc numit Moara cu noroc. Slavici evidentiaza semnificatia acestui spatiu, inca de la inceput, prin descrierea drumului pe care il
urmeaza Ghita, la plecarea din sat, pentru a ajuge in locul respectiv. Mai intai, personajul trebuie sa urce niste dealuri, asa cum o va face si
pe scara sociala si pe cea materiala in nuvela, iar apoi sa coboare intr-o vale, acolo unde se afla si Moara cu noroc, la fel cum va cobori si el
pe cea mai joasa treapta a degradarii morale. Locul este pustiu, pentru ca lasa in urma satele, adica orice urma de civilizatie si se dovedeste
a fi un spatiu malefic, al raului, generat de patima pentru bani a personajului principal.
Actiunea operei este reprezentata de o perioada din viata lui Ghita, initial cizmar sarac, intr-un sat in care nu are nicio
prespectiva de a-si schimba in bine viata. El ia in arenda Moara cu noroc, un loc aflat la o raspantie de drumuri, intr-o vale pustie, unde se
muta impreuna cu intreaga familie. O perioada, lucrurile merg foarte bine, el fiind apreciat de toti calatorii ce treceau pe acolo, ca un
carciumar destoinic. Ulterior insa, odata cu sosirea lui Lica Samadaul, viata lui Ghita se schimba. Lica are nevoie de un om de incredere la
carciuma, dar Ghita nu accepta sa devina sluga lui. Lica insa intelege ca slabiciunea acestui om puternic fizic si moral o constituie banii si
profita pentru a-l ademeni sa ramana la Moara cu noroc. Treptat, Ghita se degradeaza, ajungand sa depuna pentru Lica, marturie falsa la
tribunal. Abia cand constata ca isi pune in primejdie familia si ca nu mai poate trai linistit, se hotaraste sa il dea pe Lica pe mana
jandarmului Pintea, care il urmarea de multa vreme pe acesta. O trimite pe soacra sa si pe copii la rude, de Paste si ramane cu Ana, cu Lica
si oamenii lui la carciuma. La un moment dat, din dorinta de a-l prinde cu Pintea pe Lica, o lasa pe Ana singura cu acesta, fara sa o
avertizeze. Ana, convinsa ca Ghita de mult nu o mai iubeste, pentru ca se departase de ea, il accepta pe Lica. Ghita se intoarce la moara,
intelegand ce gresala a facut, o omoara cu un cutit, cautand pretexte pentru propria vinovatie. Lica se intoarce si el la han, observand ca isi
uitase acolo braul cu banii de care nu se despartea niciodata. Ordona ca Ghita sa fie impuscat de Raut, unul dintre oamenii sai si apoi cere
sa fie incendiat hanul si fuge. Jandarmul Pintea il urmareste, iar Lica, pentru a nu fi prins, se sinucide, izbindu-se cu capul de trunchiul unui
stejar batran. A doua zi, se intorc de la rude mama Anei si copiii, care nu vor afla niciodata adevarul despre tragedia care a avut loc.
In aceasta nuvela, exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de dialogul dintre Ghita si soacra sa,
cu privire la dorinta acestuia de a pleca din sat si a avea un trai mai bun. Incipitul contine un avertisment, prin intermediul caruia se
subliniaza intelepciunea oamenilor din popor: nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit. Finalul include tot vorbele batranei, care
sugereaza ca ea ii avertizase pe fiica si ginerele sau sa nu plece din sat si ca acum ei pierisera: Simteam eu ca n-are sa iasa bine.
Statutul social al personajului principal este initial cel de cizmar sarac, ulterior, dupa ce ia in arenda Moara cu noroc, acela de
circiumar.
Statutul psihologic subliniaza un caracter puternic la inceput, cand il infrunta pe Lica Samadaul, dar slab ulterior, dupa ce Ghita
se dezumanizeaza din cauza banilor.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, Ghita este initial un om cinstit, gospodar, harnic, muncitor,
un tata si un sot exemplar, care face totul pentru familia sa. Odata cu venirea lui Lica la Moara cu noroc, Ghita se schimba fundamental,
indepartandu-se de familie si ascunzand Anei adevarul.
Trasatura dominanta de caracter este patima pentru bani, care ii va distruge familia si ii va scurta destinul. O scena
semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi o constituie prima intalnire cu Lica. Desi Ghita intelege cat de periculos este acesta, cum
manipuleaza oamenii, fiind ca un stapan al locurilor, nu poate pleca de la moara, pentru a se intoarce in satul sau, pentru ca este ispitit de
bogatia pe care ar putea-o castiga in scurt timp.
O alta scena semnificativa este infruntarea cu Lica Samadaul, cand acesta ii cere carciumarului cheile de la sertarul cu bani si isi
ia de acolo o suma mare, motivand ca altfel isi va face rand de alt om la Moara cu noroc. Din nou Ghita accepta umilinta, doar pentru ca
voia bani multi, cat mai multi si era dispus sa faca orice pentru acest lucru.
In relatie cu Ana, personajul principal se dovedeste a fi la inceput un sot exemplar, care isi manifesta cu orice prilej iubirea
pentru sotia sa, mai tanara, lipsita de experienta vietii, pe care o ocroteste ca pe un copil. Treptat, se indeparteaza de ea, pe de-o parte pentru
ca nu doreste sa ii marturiseasca adevarul si sa fie nevoit sa plece de la Moara cu noroc, pe de alta parte, pentru a o proteja. In finalul
operei, Ghita practic isi arunca sotia in bratele lui Lica, fiind convins ca astfel il va prinde, dar nu-i explica acesteia nimic din ceea ce se
intampla, fiind nevoit mai tarziu sa o ucida.
In relatie cu Lica, Ghita dovedeste initial o tarie de caracter extra-ordinara, pentru ca nu se lasa umilit si ii dovedeste acestuia ca
este un om pu-ternic. Ulterior insa, dupa ce Samadaul afla care este punctul vulnerabil al car-ciumarului, Ghita decade moral, acceptand
compromis dupa compromis, nu-mai de dragul de mai putea ramane la Moara cu noroc, pentru a face bani.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in aceasta nuvela este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin
constructia personajelor. Inca din incipit este scoasa in evidenta mentalitatea autorului, care se suprapune peste cea a colectivitatii: Omul
sa fie multumit cu saracia sa, caci daca-i vorba, nu bogatia, ci linistea colibei te face fericit. Explica apoi, pe parcursul nuvelei, care sunt
consecintele neascultarii vorbelor celor batrani si intelepti, iar in final, isi pedepseste exemplar personajele, in concordanta cu greselile lor.
Atat Ghita, cat si Ana au incalcat normele morale ale societatii din care faceau parte, asadar trebuie sa isi asume consecintele faptelor lor.
Viziunea lui Slavici despre lume este subliniata si in final, prin intermediul vocii batranei: Simteam eu ca n-are sa iasa bine, dar asa le-a
fost dat. Astfel, se accentueaza conceptia ca omul sta sub semnul destinului implacabil, al fatalitatii, ca o forta supranaturala decide
dinainte ceea ce i se va intampla.

Nuvela Moara cu noroc ramane una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Ioan Slavici si ale literaturii secolului al XIX-
lea. Din ea transpare spiritul moralizator al scriitorului, care ii marcheaza toate nuvelele: in viata, omul trebuie sa aiba simtul masurii,
echilibru si stapanire de sine.

Baltagul
de Mihail Sadoveanu
roman traditional

Tema si viziunea despre lume


Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu
un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este
perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din spate, care presupune prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui
narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor.
Obiectivitatea naratorului se remarca prin detasarea cu care prezinta citito-rului evenimentul din finalul operei, cand Vitoria Lipan ii
descopera lumii intregi pe ucigasii sotului sau. Naratorul nu comenteaza faptele femeii, nu face consideratii personale, lasand cititorul sa
traga propriile concluzii.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se
evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a anecdotei despre facerea lumii, pe care Nechifor Lipan o
spunea la nunti si cumetrii. De asemenea, acest tip de narator este prezent pe tot parcursul romanului, citito-rul avand acces la
gandurile, emotiile, sentimentele personajului principal.

Patru dintre elementele de constructie importante ale romanului sunt: titlul, incipitul, actiunea, reperele spatiale si temporale.
Titlul este sugestiv pentru mesajul operei, avand mai multe semnificatii: este obiect simbolic, ambivalent, ca arma a crimei si
instru-ment al actului justitiar, dar este si unealta cu care muntenii isi castiga exis-tenta, fapt subliniat in primele pagini ale romanului.
Totodata, fiind un topor cu doua taisuri, poate sublinia dualitatea: viata - moarte.
Incipitul cuprinde povestea cu tonalitate biblica a alcatuirii lumii, spusa de catre Nichifor Lipan la nunti si cumetrii. Este un
pretext literar pentru autor de a sublinia trasaturile de caracter ale muntenilor, despre care urmeaza sa vorbeasca in roman, prin
prezentarea asezarii si a randuielii oamenilor, dar si a destinului individual. Muntenii apar astfel ca buni cunoscatori ai naturii, apartinand
unei civilizatii pastorale.
Actiunea este liniara, primele sase capitole incluzand expozitiunea si intriga. Se prezinta satul si se realizeaza portretul Vitoriei,
nelinistita de intarzierea sotului sau, plecat la Dorna sa cumpere oi. Sunt subliniate framantarile femeii si mijloacele prin care aceasta
incearca sa gaseasca raspunsuri intrebarilor pe care si le pune. Mai intai merge la baba Maranda, vrajitoarea satului, apoi la parintele
Daniil, apoi cauta sprijin la autoritati. In cele din urma, se hotaraste sa afle singura ce s-a intamplat cu sotul ei. Femeia se pregateste
pentru plecarea in cautarea acestuia: tine post negru, merge la Manastirea Bistrita, face rost de bani, o lasa pe fiica ei, Minodora la
manastire si pleaca la drum cu fiul sau adolescent Gheorghita. In urmatoarele sapte capitole este urmarita desfasurarea actiunii, Vitoria si
Gheorghita reconstituind traseul lui Nechifor si poposind in Bicaz, la crasma domnului David de la Calugareni, la Vatra Dornei, Borca
etc.
Se observa atentia acordata de catre scriitor detaliilor, deoarece sunt subliniate obiceiurile moldovenesti. Vitoria si Gheorghita
intalnesc o nunta si un botez la care participa, conform obiceiurilor, element cu valoare anticipativa, trimitand la inmormantarea din
final.Vitoria intelege ca sotul ei a disparut intre Suha si Sabasa. Cu ajutorul cainelui regasit, Lupu, cei doi descopera intr-o rapa
ramasitele lui Nechifor. Gheorghita coboara in rapa si vegheaza osemintele tatalui o noapte intreaga, semn al maturizarii acestui
adolescent.
In ultimele trei capitole, naratorul dezvaluie modul in care Vitoria reuseste sa descopere ucigasii, printr-o intuitie extraordinara.
Sunt prezentate inmormantarea, parastasul lui Nechifor si pedespsirea ucigasului. Punctul culminant o surprinde pe Vitoria, ce
reconstituie cu fidelitate scena crimei, uimindu-i pe Calistrat Bogza si Ilie Hutui. Gestul de infaptuire a dreptatii realizat de catre
Gheorghita cu baltagul lui Nechifor este gestul final din roman. Bogza isi recunoaste vina, iar Vitoria se reintoarce acasa cu Ghorghita si
isi reia viata.

Relatiile spatiale fixeaza actiunea in satul Magura Tarcaului, dar apar si alte nume de localitati importante pentru desfasurarea
actiunii: Bicaz, Dorna, Suha, Sabasa. Spatiul cuprinde atat toponime reale, existente ( Dor-na, Bistrita), cat si toponime imaginare, ce
anunta raul, moartea (raul Neagra). El are o dubla valoare: spatiu inchis initial (satul Magura, gospodaria fam.Lipan, semnificand
siguranta, protectie, intimitate), dar si spatiu deschis, odata cu plecarea Vitoriei si-a lui Gheorghita. Timpul este vag precizat, prin repere
ce tin de marile sarbatori religioase: Sf. Andrei, Postul Mare.
Personajul principal este Vitoria Lipan, personaj de factura realista reprezentativ pentru lumea rurala, cu o personalitate complexa,
indi-vidualizat prin caracterizare directa si indirecta. Portretul fizic reiese din caracterizarea directa a naratorului si este realizat prin
tehnica detaliului avand in centru laitmotivul privirii: ochii ei caprui in care parca se rasfrange lumina castanie a parului, acei ochi
aprigi.
Statutul social al personajului se dezvaluie la inceput, prin conditia de mama si sotie, indatoriri pe care si le indeplineste cu
daruire. Statutul psihologic subliniaza un caracter comple, extrem de puternic. Portretul moral este dezvaluit prin mijloacele
caracterizarii indirecte, introspectia psihologica reprezintand un mijloc de carcterizare indirecta a personajului: trairile intense, dar
neexteriorizate, dezvaluie un personaj sensibil caruia i se contureaza latura feminina. Principalele trasaturi de caracter sunt: spirit
religios, contrabalasnat de credinta in superstitii, inteligenta deosebita pe parcursul drumului cand reconstituie traseul sotului sau,
luciditate, buna cunoastere a psihologiei celuilalt si stapanirea de sine, evidente in episodul demascarii ucigasului.
In opinia mea viziunea lui Sadoveanu despre lume este foarte bine evidentiata, atat prin tema, cat si prin constructia
personajelor.Viziunea despre lume in acest roman se individualizeaza prin coexistenta planului realist cu cel mitic, prin echivalentele
dintre lumea umana si ordinea cosmica. Spre deosebire de balada Miorita, romanul nu se limiteaza la o moarte ipotetica, Vitoria
parcurgand traseul presupus al maicutei batrane.

Negustor Lipscan (HANU ANCUTEI)


De Mihail Sadoveanu

Context literar
Negustor lipscan este a saptea povestire din volumul Hanu Ancutei (1928). Cartea este, ca si Divanul persian (1940), o suita
de povestiri in rama. Prin acest procedeu epic este creat un spatiu privilegiat in care mai multi povestitori (la Sadoveanu, noua)
relateaza intamplari dupa un anumit ceremonial. in literatura universala, exemplul cel mai cunoscut este Halima sau O mie si una de
nopti, dar procedeul apare si la scriitori ca Boccaccio, Chaucer, Turgheniev etc.
Trasaturile textului. Negustor Lipscan este o povestire realista. Impresia de autentic, de real se realizeaza prin oralitate, prin
detalii si prin motivarea imprejurarilor. Timpul este fabulos, ca in basme, iar spatiul este simbolic.Aceasta povestire nu respecta
structura narativa a celorlalte povestiri si are caracter memorialistic.
Semnificatia titlului. Titlul textului indica o categorie sociala, cea din care facea parte eroul, Damian Cristisor. Tema o
constituie descrierea unei calatorii.

Rezumat
Dupa ce este intampinat de hangita, Ancuta, si este poftit sa stea langa foc de catre comis, Damian Cristisor, negustor, se
prezinta celor de fata. Mos Leonte isi dovedeste priceperea de zodier, si spre surprinderea tuturor ghiceste din ce zodie e calatorul si de
unde vine. Terminand de ospatat, Damian Cristisor incepe sa povesteasca petrecerile" sale prin tari straine. Istorisirea sa capata interes
in momentul cand spune ca a calatorit cu trenul. La intrebarea ciobanului de la Rarau, negustorul explica: Sunt un fel de casute pe
roate, si roatele acestor casute se imbuca pe sine de fier". Negustorul a vazut si alte lucruri de mirare prin tara nemteasca": case cu
cate patru si cinci randuri" si uliti dintr-o singura bucata de piatra ". Cand ajunge sa povesteasca ce-a mancat si ce-a baut - cartofi,
carne fiarta si bere -, negustorul lipscan ii dezamageste pe ascultatori. Pe-acolo el nu vazuse nici pui la tagla", nici miel fript
talhareste si tavalit in mo/dei", nici crap la protap", nici sarmale, nici vin, ca in Moldova.

Nemtii, dupa spusele negustorului, au si alte lucruri bune: invatatura, legea, randuiala. Numai la intoarcere, dupa obiceiul pamantului,
trebuie sa dea ploconul vamesilor, unui hot, privighetorului, cate un baider ras de lana de la India".
Povestirea se termina in zgomot de ulcele inchinate de toti spre barba cinstitului negustor".

Structura. Povestirea e alcatuita din mai multe scene. Istorisirea propriu-zisa, spusa de negustorul lipscan, e intrerupta de pauze
narative(povestea cu trenul, cu mancarea si bautura, cu cele patru baiedere rosii de lana etc), in care intervin ascultatorii si cer explicatii. In
felul acesta, interesul este pentru miscarea scenica si nu pentru intamplare.
Instantele comunicarii (autor, narator, personaj). intre autor si cititor exista naratorul, cel care povesteste intamplarea si da
textului caracterul fictional. Prezenta naratorului se remarca prin folosirea persoanei a IlI-a. Nu autorul povesteste, desi el da aceasta impresie
cititorului, pentru a arata ca totul este autentic. Folosirea persoanei I plural (vazandu-ne pe toti". ,, noi ne priviram in tacere" etc.) il asaza pe
povestitor printre personaje.
Povestitorul-narator accentueaza impresia de real, de autentic.

Personajul
Damian Cristisor este prezentat de narator astfel: un barbat barbos cu caciula si cu giubea. Barba-i era astamparata si
rotunjita de foarfece; radea cu obraji plini si bogati de crestin bine hranit."
El reprezinta tagma negustorilor. Mos Leonte ii intuieste destinul cu precizie si il caracterizeaza: se va arata pururi blajin si cu
prietinie."
Abil, hotarat sa se ridice mai sus", negustorul pleaca la Lipsea. Drumul pana acolo ni-1 arata initiat" deja in tainele calatoriei.
Observator atent al ticalosiilor nemtesti", calatorul nu-si pierde cumpatul si stie sa se, descurce" de fiecare data. Desi nu-i displac traditiile
moldovenesti, Damian Cristisor admite si foloasele civilizatiei: cartea, dreptatea, corectitudinea oamenilor. Spirit echilibrat, mereu
zambitor, linistit, negustorul Cristisor este o personalitate aparte printre eroii sadovenieni.
Particularitati stilistice. Sunt in text multe imagini poetice, care au rolul de a individualiza anumite personaje. Cateva
exemple: noi ii vedeam numai obrazul lunecand pe trupu-i de umbra"; in glasul ei era un cantec dulce"; glasul ei crescu si scazu cu
desmierdari"; hurui Ancuta ca o hulubita" etc. Aceste precizari apartin naratorului si ele sugereaza o ceremonie a povestirii, o
muzicalitate evocatoare.

Receptare critica
Capodopera de un echilibru desavarsit, muzicala si unduitoare, grava si surazatoare, in care se armonizeaza eroicul si
mahnirea, pasiunea si resemnarea, accentul polemic si prietenia ..."
(Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu)
... stilul lui Sadoveanu e sobru in fond, dar limba sa e departe de a fi simpla si fireasca, ci e dimpotriva o limba speciala,
elaborata, savanta..." (Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu)

REZUMAT
Cand cinstitul comis Ionita se pregatea sa isi spuna povestea s-a auzit mare taraboi in vale si Ancuta a iesit si l-a invitat pe
noul sau oaspete. Din invatatura lui mos Leonte reiesea ca oaspetele era un om cu voie buna si care mai era si un negustor Lipscan. Dupa
ce oaspetele a incuviintat uimit si-a mai spus si numele,Daiman Cristisor. S-a invoit sa le spuna celor de fata cu ce a calatorit el prin tara
nempteasca. Acum doi ani Negustorul facuse putina avere si s-a hotarat sa mearga si el in tara nempteasca sa cumpere marfuri. Si asa a
pornit el spre Husi, a trecut Prutul si a ajuns la cetatea Tighina unde a cumparat cinci sute de batalii. Apoi a trecut din nou granita
pe Nistru si a ajuns la Cernauti si de acolo la Liov de unde a mers cu trenul pana la Stratburg si a vandut marfa la niste negustori care o
duceau la Paris cu trenul. Dupa ce le explica ce era trenul a continuat povestea spunandu-le ca acolo casele au etaj, ca femeile poarta
palarie, ca toata barbatimea are ceasornice si ca mancarea lor e diferita decat cea de la noi, ca toti mergeau la scoala, chiar si femeile si
ca legea era respectata. In cele din urma negustorul a trebuit sa se intoarca si cand a ajuns la granita tarii Moldovei el a dat granicerilor
pentru a-l lasa sa treaca doua baidere rosii. In lunca Moldovei i-a iesit in cale un hot si ca sa nu il fure i-a dat si lui un baider ros, iar la
Dragusteni i-a iesit in cale un privighetor si ca sa il las in pace i-a dat si lui un baider. Dupa ce si-a platit darile a putut sa se duca la Iesi
cu marfa si in cele din urma acasa sfarsind povestirea cu veslie si cu voie buna.

Ion
de Liviu Rebreanu
Romanul obiectiv, traditional

Tema si viziunea despre lume


Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un
numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este
perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din spate, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator
obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena
semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu salbaticie pe
Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe
parcursul acesteia, nu transpare, din partea naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata
de brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul, amanuntit, sunt absolute.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se
evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor
definitorii ale acestuia: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui Macedon
Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil
Petrescu spunea: Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti
vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.

Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul,
conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste
anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-
temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo
unde are loc actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde, de fapt, in lumea
fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: alearga, taie, urca sprinten, da buzna, fiind el insusi un personaj al
operei.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu
cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele
operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel
lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea
reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din
satul Pripas, lasand in urma aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului,
Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea
operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica,
carciuma lui Avrum, ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume
inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe
orice cale cat mai mult pamant, continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului,
moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.
Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel
al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter,
adica vointa, care se remarca pe parcursul intregului roman.
In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei casatorii cu fiica
lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori
cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa
i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta nu mai este interesat de ea
si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand
o ignora cu desavarsire pe sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii
dezvaluie sentimentele pentru ea: Numai tu imi esti draga!
In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit. O scena
semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de
vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale: In inima mea tot tu ai ramas craiasa! Daca la inceput Ion ii promite
fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a copilului, Ion se simte din nou atras de
Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat,
George. Ion merge din ce in ce mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este
acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: glasul pamantului si glasul
iubirii, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui
Ion exista o lupta intre glasul pamantului si glasul iubirii, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la inceput,
dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci
cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu
frenezie.>>

Particularitatile de constructie a personajului dintr-un roman


Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un
numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.

Personajul principal al romanului Ion de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul romanului.
Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult pamant, fiind gata sa faca
orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui
Ion se naste un conflict, generat de lupta dintre cele doua glasuri: glasul pamantului si glasul iubirii, care il domina pe rand. El alege
mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.
Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul mult ravnit. El il obliga pe Vasile
Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia
pamanturilor acestuia, primite drept zestre. Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul
pamantului vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii subliniaza sentimentele pe
care personajul le are pentru Florica.

Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera. Statutul moral scoate in evidenta
ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul,
dar si de amaraciunea ca nu detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru pamant
nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa.
O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere, manifestata prin dorinta sa
nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru ilustrarea ei o constituie scena din capitolul Zvarcolirea, in
care Ion simte, privind pamanturile pe care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: Glasul
pamantului patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. O alta scena semnificativa o reprezinta cea din
capitolul Sarutarea, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de
la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: Apoi
incet, cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea
aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...

Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia personajului ales sunt:
compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.
Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte, prin conflictul exterior se
evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand
in conflict cu acesta, umilindu-l in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat
flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul satului. Pe de alta parte, Ion
traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri, glasul pamantului si glasul iubirii il stapanesc deopotriva,
alternativ, determinandu-i toate reactiile si toate actiunile.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta constructia personajului. Spatiul in
care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit
personajul Ion: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de
constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor categoriei sociale a taranimii in care
se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza
conceptiilor de viata din acel secol, a ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.
Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia personajului Ion, este reprezentat de
tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea. Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in
ordine cronologica, se pune in evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a obtine pe
orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei,
nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului.
In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia personajului ales prin constructia
operei, care are doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii, ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal,
Ion al Glanetasului, reprezentativ pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.
Supus glasului pamantului, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta compromisul unei
casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-
a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l
obliga pe tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa nunta, nu mai
este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.
Supus glasului iubirii, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a
intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de
sinceritatea sentimentelor sale: In inima mea tot tu ai ramas craiasa! Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta, ulterior
se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se reintoarce la cea de care fusese odinioara
indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat,
George. Deznodamantul romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: glasul
pamantului si glasul iubirii, care l-au dominat pe rand pe acesta.
Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se foloseste de orice mijloace pentru a
obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un monolog interior marturisea: Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata,
daca n-are si el pamant mult, mult...

Padurea spanzuratilor

de Liviu Rebreanu

roman realist de analiza psihologica

Romanele realiste fac obiectul a ceea ce am putea numi un contract implicit cu cititorul: ceea ce se spune este adevarat i,
totui, este o opera ficionala i totul e inventat. Iata un aspect care poate sa para paradoxal, dar care cuprinde esena romanului realist:
ceea ce citesc s-ar fi putut intampla. Acest lucru permite o identificare foarte puternica a lectorului cu personajul principal, pentru puinii
care ii regasesc propriile emoii. din acest considerent romanul realist este foarte precis in ceea ce privete termenii, contextul istoric i
social, descrierile i portretele care servesc chiar la inseria istoricului prin metafora.

Romanul psihologic - obiectiv de analiza - are drept obiect investigarea detaliata a vietii interioare, observarea psihologica,
iar drept subiect are cazurile de constiinta. Este scris la persoana a III-a (perspectiva narativa obiectiva), pentru ca pune accent pe
descrierea starilor sufletesti, a problemelor de constiinta sau chiar patrunderea in zonele obscure ale inconstientului.

Romanul Padurea spanzuratilor este si o drama de constiinta a omului pus fata in fata cu o istorie necrutatoare. Pe fundalul
evenimentelor tragice din Primul Razboi Mondial, tanarul Apostol Bologa roman din Transilvania integrata pe atunci in Imperiul
Austro-Ungar, traieste o experienta cu implicatii existentiale; in limitele ei notiunile: viata, moarte, iubire, datorie, Dumnezeu, suferinta
si izbavire isi schimba continutul.

Rebreanu isi realizeaza eroul prezentandu-i viata la nivelul a doua timpuri:

- trecutul infatisat prin retrospectiva asupra copilariei si adolescentei personajului

- prezentul cuprinzand partea ultima a vietii, aceea in care mustrat launtric de partea de vina pe care o avea in condamnarea lui
Svoboda Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare.

Padurea spanzuratilor este construita in intregime pe schema unei obsesii, dirijand destinul eroului din adancimile
subconstientului (Tudor Vianu).

Geneza romanului

Padurea spanzuratilor s-a nascut dintr-o fotografie pe care mi-a aratat-o un prieten, la sfarsitul anului 1918. Fotografia
reprezenta o padure plina de Cehi spanzurati in dosul frontului austriac dinspre Italia. Fotografia m-a impresionat puternic si m-a urmarit
multa vreme. Auzisem ca executii similare au suferit si multi romani. Mi se povestise ca chiar la Bistrita, deci in tara mea, au fost
spanzurati mai multi preoti si tarani romani bucovineni.

Aveam o nuvela proaspata, Catastrofa, al carui erou, roman si ofiter in armata austriaca, e adus de imprejurari sa lupte contra
armatelor romanesti. Sub impresia fotografiei cu cehii spanzurati, m-am hotarat sa reiau pe eroul meu din Catastrofa pentru un roman,
care sa se cheme Padurea spanzuratilor. Cateva luni mai tarziu, am aflat ca un frate al meu, despre care familia mea credea ca ar fi
prizonier undeva prin Rusia, ca acel frate al meu, student devenit ofiter artilerist in armata austriaca, adus sa lupte pe frontul romanesc
impotriva romanilor, a incercat sa treaca la romani; a fost insa prins, condamnat si executat prin streang, inca din Mai 1917. Nu se stia
nici localitatea unde a fost executat, necum imprejurarile sau oarecari amanunte.Am inceput sa scriu romanul de vreo patru ori, cate
treizeci pana la cincizeci de pagini. Simteam insa ca n-am gasit nici ritmul, nici atmosfera. In schimb, in vreme ce scriam, in linistea
apasata, am inceput sa percep niste batai usoare in fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam
intunerecul. Nu era nimeni si nimic Cand insa bataile acestea misterioase s-au repetat nopti de-a randul, insistent fiindca sunt, repet,
credincios si superstitios mi-am zis ca nu poate fi decat sufletul fratelui meu, care cere ingrijirea crestineasca ce nu i-a fost de sigur
acordata.

Si atunci am pornit sa caut si sa gasesc negresit, orice ar fi, mormantul fratelui spanzurat. Si, dupa multe cercetari si destule
peripetii, l-am descoperit in sfarsit la Ghimes, intr-o livada, la marginea fostei frontiere. L-am desgropat apoi si osemintele le-am mutat
dincoace de paraul care fusese granita, pe pamantul vechi romanesc, asa cum ceruse el in ultimele momente si cum nu i se admisese.

Si de atunci am putut scrie linistit la Padurea spanzuratilor. Au incetat bataile misterioase in geam, am gasit un inceput care m-
a multumit si o semnificatie pentru eroul romanului Fara tragedia fratelui meu, Padurea spanzuratilor sau n-ar fi iesit deloc, sau ar fi
avut o infatisare anemica, livreasca, precum au toate cartile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie si invioratoare pe care numai
experienta vietii o zamisleste in sufletul creatorului (Liviu Rebreanu, Marturisiri, 1932)
Tema romanului

Tema romanului o constituie evocarea realista si obiectiva a Primului Razboi Mondial, in care accentul cade pe conditia tragica
a intelectualului ardelean care este silit sa lupte sub steag strain impotriva propriului neam; Padurea spanzuratilor este monografia
incertitudinii chinuitoare" (G. Calinescu). Rebreanu este in acest roman un analist al starilor de constiinta, al invalmaselilor de ganduri,
al obsesiilor tiranice". (Tudor Vianu)

Subiectul romanului

Apostol Bologa, locotenent roman in armata austro-ungara in timpul Primului Razboi Mondial, face parte din Curtea Martiala
care-l condamna la moarte prin spanzurare pe ofiterul ceh Svoboda pentru ca incercase sa dezerteze la rusi. Caracterizat ca un om al
datoriei, care se implica pana si in "bunul mers" al executiei, Bologa este prezentat retrospectiv, luminandu-i-se astfel resorturile
sufletesti care au condus, in final, la propria-i moarte.

Fiu al unui avocat roman, luptator pentru cauza nationala, din orasul transilvanean Parva, Apostol Bologa este educat de un tata
sobru si o mama religioasa, aceasta din urma avand o influenta considerabila: copilul isi gaseste un suport sufletesc in credinta in
Dumnezeu. Cand - liceean fiind - isi pierde tatal, credinta i se prabuseste "ca o cladire veche cu temelii ca radacinile stejarului". Mai
tarziu, ca student la filosofie, isi cauta un reazem in ideea datoriei.

Cand izbucneste razboiul, se inroleaza ca voluntar pentru a-i face pe plac logodnicei sale Marta; lupta pe diferite fronturi, dar
atunci cand este mutat pe frontul romanesc, intreaga fiinta i se revolta, constiinta apartenentei etnice i se trezeste si hotararea de a dezerta
este pusa in aplicare. Prins de o patrula, este judecat si executat. Pe un plan mai profund, drama lui Bologa este o parabola despre eroare,
pedeapsa si izbavire, intre cele trei repere existentiale fiind lungul drum al framantarilor si al suferintelor; eroarea omului (determinata,
de fapt, de marea eroare a destinului istoric) izvoraste din convingerea ca personalitatea umana nu se poate realiza plenar decat in cadrul
respectarii datoriei; in aceeasi clipa, incepe insa si pedeapsa care se manifesta sub forma remuscarilor si a nevoii de izbavire, a
contradictiei dintre dragostea de viata si moartea vazuta ca mijloc de instaurare a adevarului absolut. Prin moarte, Bologa inceteaza de a
mai fi o identitate, el devine Omul care dobandeste Adevarul cu pretul a ceea ce avea mai bun.

Conflictul interior al protagonistului

Unul dintre cele mai convingatoare puncte de vedere asupra romanului Padurea spanzuratilor il ofera Nicolae Manolescu intr-o
carte devenita lucrare de referinta pentru romanul romanesc. Criticul considera ca adevaratul conflict al romanului este acela dintre
nevoia de optiune personala si neputinta de a rezista unor imperative exterioare constiintei". Personajul este incapabil a discerne intre
propriile dorinte si dorintele straine. Crizele lui se datoreaza descoperirii acestei confuzii". In crizele sale, Apostol Bologa are de fiecare
data revelatia unui fals profund care i-a fundat existenta: se arunca atunci intr-o alta solutie de viata care i se pare momentan adevarata,
dar care se dovedeste ulterior la fel de falsa". Este adevarat ca exista trei imperative care strivesc in Apostol Bologa libertatea de optiune
(datoria fata de stat, ideea nationala si credinta), in fond, cum criticul insusi subliniaza, un trio represiv". In aceasta situatie, drama lui
Apostol Bologa consta in faptul ca, dupa ce cauta un acord cu aceste instante supraindividuale, descopera ca a fost manipulat" (Arca lui
Noe. Eseu despre romanul romanesc). In aceasta situatie, personajul cauta, mai putin declarat, solutia unei eliberari, un liman de
statornicie care se va dobandi in ultima instanta prin contopirea sa cu intregul, odata cu inlaturarea limitelor diferentiatoare (orgoliul
individualitatii ori numele).

Constructia personajului principal

Prin romanul Padurea spanzuratilor se face un pas remarcabil in directia modernizarii romanului psihologic. Drama lui
Apostol Bologa este declansata de criza psihologica, personajul apare ca subiect traitor si observator al propriilor stari de constiinta si
subconstiinta obsesiva. Monologul interior al eroului si autoanaliza("Am pierdut pe Dumnezeu, ii fulgera prin minte"), cuvintele
personajului ce se constituie in marturisiri ale propriilor conceptii("Lege, datorie, juramant ...sunt valabile numai pana in clipa cand iti
impun o crima fata de constiinta ta, nici o datorie din lume n-are dreptul sa calce in picioare sufletul omului"), caracterizarea facuta
direct de catre narator("Apostol Bologa se facu rosu de luare-aminte si privirea i se lipise pe fata condamnatului. isi auzea bataile inimii
ca niste ciocane."), introspectiainvalmaselilor de ganduri si obsesii ce nasc situatii dramatice, prin repetarea unor cuvinte cu valoare de
simbol(datoria, lumina din privirea condamnatului, legea, iubirea), precum si armonizarea naturii mohorate, reci, sumbre cu zbuciumul
dramatic din constiinta personajului.

Indirect, prin retrospectie si flash-back sunt relevate elemente biografice, care motiveaza evolutia personajului. Apostol
Bologa este fiul aprigului avocat Iosif Bologa, ce fusese doi ani intemnitat - ca semnatar al Memorandumului - si al Mariei, care avea
pentru copilul ei "o dragoste idolatra" si al carui suflet era "plin de credinta in Dumnezeu". Venit din inchisoare, tatal vrea sa faca din fiul
lui "un om si un caracter" si il povatuieste ca, pentru a dobandi stima oamenilor, dar mai ales pe a lui insusi, trebuie sa stabileasca un
echilibru intre constiinta sa si lumea din afara, avand grija ca sufletul sa fie tot una cu gandul, gandul cu vorba si vorba cu fapta, iar "ca
barbat sa-ti faci datoria si sa nu uiti niciodata ca esti roman!" Avand aceasta structura educationala, copilul evolueaza cu o baza de
principii ce pareau solide,primuldezechilibru interior producandu-se la moartea tatalui sau, cand are sentimentul ca "Am pierdut pe
Dumnezeu". Bologa se inroleaza in armata austro-ungara dintr-un orgoliu juvenil, avand opinia ca "numai razboiul e adevaratul
generator de energii", fiind singura modalitate de selectie a valorilor umane: "razboiul este [...] cel mai eficace element de selectiune.
Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul".
Statul, datoria si razboiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru conceptia eroului si principalele lui coordonate de
constiinta. Prima zguduire a conceptiilor sale despre viata, ce pareau atat de solide, are loc atunci cand este surprins de privirea
dispretuitoare de moarte a condamnatului ceh si el nu intelege lumina din ochii acestuia.

Ca student la Facultatea de Filozofie, isi formase cateva principii asupra vietii, eticii, considerand ca "omul singur nu e cu
nimic mai mult decat un vierme" si ca numai "colectivitatea organizata devine o forta constructiva". in contactul direct cu lumea
eterogena a frontului -cehi, rusi, polonezi, unguri, romani, nemti- toate aceste principii se rastoarna total, devenind convins de valoarea
unica a omului in univers: "nimic nu e mai presus de om" sau "omul este centrul universului [...], omul e Dumnezeu!"

Conceptiile despre viata - "Constiinta sa-ti dicteze datoria, nu legile"- precum si despre datoria fata de stat - "Eu nu afirm ca
statul nostru e bun! [...], dar cata vreme exista, trebuie sa ne facem datoria..."-se vor schimba fundamental. Dupa ce fusese ranit, intr-
un dialogpurtat cu Varga in tren, Bologa sustine ideea ca legea si datoriasunt valabile "numai pana in clipa cand iti impun o crima fata de
constiinta ta" si ca nici o datorie nu are dreptul "sa calce in picioare sufletul omului".

Vestea ca divizia lor se muta pe frontul din Ardeal si ca va fi nevoit sa lupte impotriva romanilor duce la prabusirea definitiva a
constiintei personajului, mai ales ca incercarea de a obtine mutarea pe alt front este respinsa cu fermitate de generalul Karg, chiar daca
doborarea reflectorului rusesc fusese un merit militar deosebit. Devine periculos de sincer pentru un ofiter al statului Austro-Ungar si-i
destainuieste generalului Karg ca in sufletul sau "s-a prabusit o lume", exprimandu-si nadejdea ca omul ar trebui sa-si stapaneasca
pornirile, astfel ca "sa nu faca niciodata inima ce nu vrea creierul si mai cu seama creierul sa nu faca ce sfasie inima!"

Plecat acasa in convalescenta, Apostol rupe logodna cu Marta si, intors pe front, sta in gazda la groparul Vidor si se
indragosteste puternic de fata acestuia, Ilona, cu care se si logodeste. Bologa dezerteaza intr-o noapte, trecand linia frontului chiar prin
sectorul ungurului Varga, care-l suspecta demult si care are acum prilejul sa-l aresteze, gasind asupra lui si "harta cu pozitiile frontului".
Refuza cu incapatanare sa fie aparat de Klapka, simtindu-si sufletul inundat de iubire, deoarece numai "prin iubire cunosti pe Dumnezeu
si te inalti pana la ceruri...". Moartea nu-l infricoseaza, ba se intreaba chiar "daca dincolo de moarte nu e adevarata viata?" intreaga sa
fiinta e cuprinsa de iubirea totala, fata de oameni si de Dumnezeu, caci "cu iubirea in suflet poti trece pragul mortii" si cine are fericirea
sa o simta "traieste in eternitate...".

Apostol Bologa moare ca un erou al neamului sau, din dragoste pentru tara sa, pentru libertate si adevar, pentru triumful
valorilor morale ale omenirii, in timp ce ii rasuna in ureche glasul preotului: "Primeste, Doamne, sufletul robului tau Apostol... Apostol...
Apostol...".
Eugen Lovinescu apreciaza ca romanul Padurea spanzuratilor este o proza psihologica "in sensul analizei evolutive a unui singur caz de
constiinta, un studiu metodic, alimentat de fapte precise si de coincidente, impins dincolo de tesatura logica, in adancurile
inconstientului".

Constructia romanului

Structural, romanul este alcatuit din patru carti, fiecare avand cate 11 capitole, cu exceptia ultimei, care are doar 8 capitole,
fapt ce a fost interpretat de critica literara prin aceea ca viata tanarului Bologa s-a sfarsit prea curand si intr-un mod nefiresc. Romanul
are doua planuri distincte, care evolueaza paralel, dar se interconditioneaza, unul al tragediei razboiului, altul al dramei psihologice a
personajului principal.

Ca si in romanul "Ion", constructia este circulara si simetrica, romanul "Padurea spanzuratilor" incepe si se termina cu
imaginea spanzuratorii si cu privirea luminoasa, incarcata de iubire a condamnatului. Compozitional, romanul ilustreaza
cateva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care se constituie in adevarate obsesii cu rol de accente psihologicepe parcursul
intregului roman:imaginea spanzuratorii(de 20 de ori), cuvantul "datorie " (de 9 ori), iar lumina din ochii condamnatului devine
laitmotiv. Atmosfera dezolanta a peisajului de toamna mohorata, cu cer rece, in care campia este neagra, arborii sunt desfrunziti, iar
ploaia, vantul, intunericul, cimitirul, precum si sarma ghimpata constituie manifestari ale naturii aflate in concordanta cu starile sufletesti
ale personajelor (elemente ale naturalismului).

Perspectiva narativa

Perspectiva narativa este cea heterodiegetica, naratiunea fiind realizata la persoana a III-a cu autor extradiegetic,naratorul
necorespunzand de fapt personajului implicat. Dupa studiile de teorie critica tiparul narativ este deci cel auctorial cu focalizare interna
fixa, naratorul stiind atat cat personajul central. Dar procedeul rebrenian consta in a nara ceea ce personajele insesi vad si simt iar
perceperea lumii romanesti este nuantata din perspectiva unuia dintre actori. Ceea ce duce la concluzia ca incercand sa concilieze vocea
auctoriala cu cea actoriala, naratorul a obtinut un tipar narativ hibrid, cel actorial extern indirect. Noua tehnica consta intr-o anumita
interiorizare a viziunii, impreseia de obiectiv tine de felul cum orizonturile subiective ale personajelor se intersecteaza, producand
viziunea fara ajutorul autorului. E un alt tip de obiectivitate obtinut prin inlocuirea cu ceea ce personajele insesi pot vedea si intelege in
limitele campului lor de observatie.

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi


De Camil Petrescu
-eseu structurat pe baza reperelor date-
Relatiile dintre doua personaje
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un
numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera literara Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, apartinand lui Camil Petrescu se incadreaza in tipul de
roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei, folosindu-se ca procedeu artistic introspectia, pentru ca cititorul sa aiba acces
la trairile, emotiile, sentimentele si gandurile naratorului-personaj. Asadar, actiunea este prezentata de catre personajul principal, Stefan
Gheorghidiu care, in relatia cu sotia sa, Ela, sufera o drama a incompatibilitatii, ce transforma casnicia intr-un esec.
Statutul sau social il arata ca tanar sublocotenent combatant, in perioada in care Romania se pregatea sa intre in Primul
Razboi Mondial. El relateaza evenimente de pe front petrecute in acea perioada, cat si evenimente din viata de cuplu, ce au avut loc cu
cativa ani mai devreme, trecute prin filtrul constiintei. Totodata, el este profesor la Universitate, loc in care a cunoscut-o, ca student la
Facultatea de Filosofie, pe Ela, studenta la Facultatea de Litere, care ulterior ii va deveni sotie. Prin statutul psihologic se subliniaza
complexitatea caracterului lor, ambele personaje avand un caracter puternic conturat, inca de la inceputul romanului. Moral, ele sunt
diferite: Stefan Gheorghidiu este un intelectual preocupat, in primul rand, de probleme de constiinta, traind in lumea ideilor, in timp ce
Ela, sotia lui, este ancorata in realitatea cotidiana.
O scena semnificativa pentru evidentierea relatiei dintre cele doua personaje este cea de dupa citirea testamentului
unchiului Tache, cand, nemultumiti de hotararea defunctului, unchiul Nae, mama si sora lui Stefan Gheorghidiu decid sa il reclame pe
acesta in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Surprinzatoare pentru eroul pe care mostenirea nu l-a interesat niciodata,
este reactia sotiei sale, Ela, care ii cere, printr-o atitudine patimasa, sa lupte pentru drepturile sale. Aceasta scena duce la primul moment
de ruptura sufleteasca intre protagonisti.
O a doua scena semnificativa pentru sublinierea evolutiei relatiei celor doua personaje este cea a episodului excursiei de
la Odobesti, in timpul careia eroul este convins ca Ela flirteaza cu domnul G. In permanenta, personajul principal al operei, analizeaza cu
luciditate comportamentul celor din jur, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine. Framantarile interioare
sunt prezentate detaliat: eram, se vede, atat de palid, ma chinuiam launtric ca sa par vesel, ma simteam imbecil si ridicol.

Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru sublinierea relatiei dintre cele doua personaje: incipitul,
finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul in acest roman coincide cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si de spatiu: In primavara anului 1916, ca
tanar sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei. In acest roman, incipitul traseaza actiunea in timp si spatiu, insa nu dezvaluie
identitatea eroului, care este si narator personaj.
Al doilea element de constructie a operei este finalul. In acest roman, finalul este reprezentat de hotarirea eroului de a divorta
si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea din final : I-am scris ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri,
[], adica tot trecutul subliniaza dorinta eroului de a rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o usa in viitor. Asadar, acest final

Reperele spatiale si cele temporale constituie alte elemente de constructie a romanului, prin intermediul carora se evidentiaza
relatia dintre cele doua personaje. Dincolo de locurile unde se faceau fortificatii si pregatiri pentru intrarea Romaniei in razboi, descrise
de catre naratorul-personaj: Valea Prahovei, Piatra Craiului, sunt evidentiate cele care contureaza intamplari concrete din viata cuplului:
Campulung, Bucuresti, Constanta. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in care actiunea are loc in anul 1916. Acest
an este valabil pentru capitolele care cuprind drama razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai
devreme, in perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume
alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea prin care autorul isi construieste opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii. Asadar,
evenimentele nu sunt prezentate in ordine cronologica, ci se alterneaza planul prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman,
primul capitol prezinta cititorului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe front, capitolele II, III, IV, V
constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in
prezent, pentru a explica in detaliu modul cum a a evoluat relatia dintre Gheorghidiu si Ela, sotia sa.
In opinia mea, tema operei, conditia intelectualului, reflecta relatia dintre cele doua personaje, subliniind incompatibilitatea
dintre acestea. In acest sens, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, deoarece eroul este un insetat de absolut, care
priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa
se ridice la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai
pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi
sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate
sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin
care ii lasa Elei de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.
Totodata, consider ca autorul Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana, intelectualul lucid, care se gandeste si se
framanta caci - spune unul dintre eroii sai- cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama . Una dintre
cele doua opere in proza ale lui Camil Petrescu este romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, structurat in doua
parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii propriului destin si infinita
disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.

- roman subiectiv, modern, roman al experientei -

Tema si viziunea despre lume


Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un
numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana, intelectualul lucid, care se gandeste
si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- cata luciditate, atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama . Una
dintre cele doua opere in proza ale lui Camil Petrescu este romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, structurat in
doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua ipostaze esentiale: iubirea si
razboiul.
Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei. O prima trasatura a acestui tip
de roman este utilizarea analizei psihologice pentru a prezenta trairile, emotiile, sentimentele si gandurile personajelor, inclusiv pe cele
ale naratorului-personaj prin introspectie. Un exemplu in acest sens este cel al episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia, in
permanenta, Stefan Gheorghidiu, personajul principal al operei, a analizat cu luciditate comportamentul celorlalti, in special pe cel al
sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine, facand presupuneri cu privire la ceea ce ar fi putut gandi si simti cei prezenti la acel
eveniment.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-personaj, subiectiv care, prin intermediul naratiunii
la persoana I, prezinta cititorului gandurile, trairile, emotiile sentimentele sale, generate de modul in care doua mari experinete
fundamentale se reflecta in propria constiinta, iubirea si razboiul: Eram casatorit de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si
banuiam ca ma insala.

Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul,
conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste
anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-
temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si de spatiu: In primavara anului 1916, ca
tanar sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei. In acest roman, incipitul traseaza actiunea in timp si spatiu, insa nu dezvaluie
identitatea eroului, care este si narator personaj.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu
cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele
operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel
lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea
reala. In acest roman, finalul este reprezentat de hotarirea eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea
din final : I-am scris ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri, [], adica tot trecutul subliniaza dorinta eroului de a
rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o usa in viitor.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Inca din primele randuri aflam ca
actiunea are loc acolo unde se faceau fortificatii si pregatiri pentru intrarea Romaniei in razboi: Valea Prahovei si apoi Piatra Craiului. Pe
parcursul derularii actiunii sunt incluse si alte localitati precum Campulung, Bucuresti, Constanta. Asadar, cea mai mare parte a
intamplarilor are loc intr-un spatiu deschis. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in care actiunea are loc in anul 1916.
Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa
ani mai devreme, in perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume
alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea prin care autorul isi construieste opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii. Asadar,
evenimentele nu sunt prezentate in ordine cronologica, ci se alterneaza planul prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman,
primul capitol prezinta citi-torului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe front, capi-tolele II, III, IV, V
constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in
prezent.
Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual preocupat, in primul rand, numai de probleme
de constiinta. In relatia cu sotia sa, Ela, el sufera o drama a incompatibilitatii care transforma casnicia intr-un esec. Aceasta drama este
generata de imposibilitatea comunicarii si de propriul orgoliu, ce se evidentiaza ca trasatura dominanta de caracter.pe parcursul
intregului roman. Treptat, fiind profund marcat de cealalta drama, si anume cea a razboiului, gesturile sale fata de propria sotie devin
reci, se disperseaza, se frang. Finalul acestei drame este marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa o faca Stefan, renuntand la tot
trecutul trait alaturi de Ela si privind spre viitor.
O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre deosebire de Stefan, care nu era deloc
interesat de avere si nu era dominat de dorinta de inavutire, Nae este tipic pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in
stare sa obtina avere prin orice mijloace. La citirea testamentului unchiului Tache, nemultumiti de hotararea defunctului, Nae impreuna
cu mama si sora lui Stefan, decid sa il reclame in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe Stefan insa, mostenirea nu l-a
integrat in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din motivele pentru care el a renuntat cu usurinta la trecut, la avere si la Ela.

In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, de-oarece eroul este un insetat de absolut, care
priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului, considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa
se ridice la inaltimea idealului sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai
pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in conditiile in care constata ca ei doi
sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate
sa lipseasca din propria-i viata- i se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin
care ii lasa Elei de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.

Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii propriului destin si infinita
disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.

Enigma Otiliei
de George Calinescu
Romanul realist

Tema si viziunea despre lume


Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un
numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care, prin
intermediul actiunii, reflecta realitatea vietii cotidiene.
La aparitia Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a literaturii avusese o evolutie extrem de rapida,
dominand literatura romaneasca interbelica. George Calinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin Enigma Otiliei"
el aduce o viziune originala, moderna.
Opera se incadreaza in tipul de roman realist, balzacian (de observatie sociala), interbelic. O prima trasatura a acestui tip de
roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din spate, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator
obiectiv, omniscient. Acesta este deci detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O
scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este scena primului atac cerebral al lui mos
Costache. Naratorul observa cu detasare cum toti membrii familiei care voiau sa intre in posesia averii, cautau semne ale acesteia prin
casa, cum toti se asaza la masa, mamanca si poarta diferite conversatii, fara sa se intereseze de starea batranului prezent langa ei. Singura
exceptie o constituie Felix si Otilia, atenti si ingrijorati, interesati cu adevarat de sanatatea lui mos Costache. Naratorul prezinta detasat,
neimplicat faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face nicio apreciere referitoare la atitudinea personajelor, ci lasa cititorul sa
descopere singur trasaturile de caracter ale acestora si modul lor de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor din opera. Actiunea este prezentata linear, de la
venirea tanarului Felix in casa lui mos Costache, pana la plecarea Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidentiate trairile tanarului,
emotiile, sentimentele fata de Otilia, discutiile importante cu aceasta, privind destinul lor, precum si relatiile degradate din familia Tulea,
in raport cu familia Giurgiuveanu.
Tema operei o constituie infatisarea societatii bucurestene de la inceputul secolului XX, reprezentand o adevarata fresca a unei
lumi, dar, in acelasi timp si istoria unei formari, fiind urmarit destinul unui adolescent care parcurge anii iubirii si ai pregatirii
profesionale. Tema este realizata prin prezentarea a doua principale planuri epice: unul urmareste problema mostenirii lui Costache
Giurgiuveanu, iar celalalt destinul nepotului sau, tanarul Felix Sima, in procesul devenirii sale.Titlul initial Parintii Otiliei, reflecta
ideea balzaciana a paternitatii, dar a fost schimbat din motive editoriale, directionand astfel atentia cititorului spre personajul feminin.

Patru elemente de constructive a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, actiunea,
relatiile spatiale si temporale, conflictul.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste
anuminte roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coordonatelor spatio-
temporale. Incipitul romanului realist fixeaza veridic cadrul temporal Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 si spatial, prin
descrierea strazii Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interiorului casei acestuia, prezinta principalele personaje
si sugereaza conflictul. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui
Felix in doua momente diferite ale existentei lui. Replica Aici nu sta nimeni, rostita initial de mos Costache, reflecta teama avarului de
necunoscut, iar in final reflecta destramarea familiei si conditia tragica si fragila a fiintei umane.
Actiunea romanului incepe cu venirea la Bucuresti a tanarului Felix Sima, un orfan care terminase liceul la Iasi si voia sa
devina medic. El soseste in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu. Acesta o creste pe Otilia Marculescu, fiica sa vitrega, cu intentia
de a o infia. Giurgiuveanu are o sora, Aglae Tulea, care o considera pe Otilia un pericol pentru mostenire. Lupta pentru mostenirea
batranului este data de Aglae si de ginerele ei, Stanica Ratiu. Fiecare doreste sa puna mana pe banii lui Costache. Tocmai de aceea ei vin
foarte des in casa lui si vor sa fie siguri ca batranul nu o infiaza pe Otilia si nici nu face vreun testament. Cei doi banuiesc ca mos
Costache tine ascunsa in casa o mare suma de bani. La un moment dat, mos Costache, in urma unui efort mare, are un atac cerebral si
atunci Aglae isi aduce toata familia in casa batranului, asteptandu-i moartea. Totusi Costache isi revine, dar mai tarziu, banii sunt furati
de arivistul Stanica Ratiu, chiar de sub salteaua bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea batranului.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Ele sunt realizate in metoda realist-
balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si spatiu, veridicitatea sustinuta prin detaliile topografice (strada Antim, strada Sfintii
Apostoli, Bucuresti), descrierea strazii in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile
arhitecturale ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ochiul ochiul unui estet, din perspectiva naratorului specializat,
desi observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta o anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul
restrangerii treptate a cadrului, de la strada la casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor, este o modalitate de patrundere a
psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei. Strada si casa lui mos Costache sugereaza, prin detaliile
surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unur locatari bogati, burghezi imbogatiti candva si realitate: inculti (aspectul
de kitsch), amestecul de stiluri arhitecturale incompatibile), zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea
arhitecturii clasice), dela-satori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina). Arhitectura sugereaza imaginea unei
lumi in declin, care a avut candva energia necesara pentru a dobandi avere, dar nu si fondul cultural.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza universul social prin tipurile umane
realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, care o are in grija pe Otilia Marcules-cu, adolescenta orfana,
fiica celei de-a doua sotii decedate a acestuia. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a studia
Medicina si locuieste la tutorele sau legal, mos Costache. A doua familie vecina si inrudita, care aspira la mostenirea averii batranului,
este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit din sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In
aceasta familie patrunde Stanica Ratiu pentru a obtine zestrea, ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte
succesorale: primul este iscat in jurul averii lui Mos Costache (adversitatea manifestata de Aglae impotrva orfanei Otilia), al doilea
destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a
maturului Pascalopol pentru mana Otiliei.
Personajul principal masculin al acestui roman este Costache Giurgiuveanu, acel personaj in jurul caruia se construieste
actiunea, a carui avere polarizeaza aparitia celorlalte personaje.
Statutul social evidentiaza un personaj cu o avere impresionanta, care include case cu chiriasi si restaurante. Psihologic,
personajul pare a se lasa influ-entat de opiniile celor din jur, chiar acestea, de multe ori sunt rauvoitoare. De exemplu, lui Costache pare
a-i fi teama de parerea surorii sale, de vorba ei aspra si de sarcasmul ei cu privire la Otilia, de aceea prefera sa nu intocmeasca testament
sau sa nu o infieze. Statutul moral pune accent pe trasatura sa dominanta de caracter, avaritia. Aceasta este evidentiata in numeroase
scene: batranul gaseste langa masa de joc de carti o moneda si pretinde ca este a lui, are o lista prin care sa justifice cheltuielile pentru
Felix, in care trece lucruri pe care nu i le-a cumparat niciodata, vinde chiriasilor sai, studenti la Medicina, seringi refolosite, construieste
o casa pentru Otilia din materiale refolosite, umbla imbracat cu lucruri vechi si rupte, nu-i da bani servitoarei, ca sa cumpere mancare.

Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta, izvorata din teama de a fi jefuit. Se teme de orice
nou venit, ca de un intrus nedorit, potential atentator la averea sa. Astfel, in relatie cu Felix, este initial reticent, ceea ce il face sa ii
spuna acestuia, sosit pentru prima oara in casa, la inceputul romanului nu, nu sta nimeni aici. In relatie cu Stanica Ratiu, este extrem
de precaut, deoarece il banuieste ca ii pandeste averea. Dupa primul atac cerebral, isi captuseste pantalonii si tine banii permanent la
sine, situatia devenind dramatica atunci cand, dupa cel de-al doilea atac cerebral, desi ar fi scapat cu viata, Stanica Ratiu ii fura pachetul
cu bani. Cand vede ca i se smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patima intreaga sa existenta, moare cu groaza intiparita pe chip,
articuland cu disperare: ba-banii pu-pungasule.
Modalitatile de caracterizare sunt diverse, personajul este privit din mai multe perspective: pentru Otilia este papa, un om
bun, dar are ciudateniile lui, pentru Felix este un om de treaba, dar cam ciudat, pentru Stanica este un pezevenghi.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in acest roman este magistral subliniata, atat prin tema, cat si prin
constructia personajelor. Otilia reprezinta pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigma. Misterul
personajului pare a se ascunde in replica ce pare de neinteles la inceputul romanului:noi nu traim decat patru-cinci ani. Romancierul
insusi a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, in care marturiseste ca regaseste o parte din sine.
Enigma Otiliei de George Calinescu este un roman realist obiectiv de tip balzacian, prin tema abordata: mostenirea, care
declanseaza si mobilizeaza energii umane care se infrunta, un roman care surprinde moravurile unei categorii a burgheziei bucurestene
de la inceputul secolului al XX-lea.

Morometii
de Marin Preda
-romanul postbelic -

Tema si viziunea despre lume


Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un
numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip de roman este
perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din spate, care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator
obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena
semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este discutia dintre Ilie Moromete si vecinul sau,
Tudor Balosu, din primul capitol al operei. Naratorul prezinta detasat, neimplicat, faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face nicio
apreciere referitoare la atitudinea lui Moromete fata de Balosu, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de caracter ale personajului
principal si modul sau de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si omniprezent. Acest tip de narator se
evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea amanuntita a cinei Morometilor, a locului pe care il ocupau la masa cei opt
membri ai familiei, a situatiei lor sociale si materiale, explicand si cauza tensiunilor existente intre acestia. Despre acest tip de narator,
specific romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: Casele par pentru el fara acoperisuri, distantele nu exista,
departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte
personaje, ce fac, ce gandesc exact, ce planuiesc.

Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor textului: incipitul, finalul,
conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea evenimentelor, indeplineste
anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala, prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-
temporale. In acest roman, incipitul coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de o scurta fraza introductiva, care plaseaza actiunea
operei in timp si in spatiu: In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea
nesfarsita rabdare cu oamenii. Viata se scurgea aici fara conflicte mari. Se observa modul in care naratorul isi insuseste tactic iluzia
personajului principal ca timpul are nesfarsita rabdare, utilizand verbul se pare, pentru a induce in eroare voit cititorul si a face mai viu
conflictul din opera.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere literare, care poate coincide sau nu
cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul, inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele
operei dupa ce conflictul s-a incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand astfel
lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din lumea fictionala si readucerea lui in lumea
reala. In acest roman, finalul primului volum este simetric cu incipitul, prin prezenta aceluiasi element, care este Timpul: Trei ani mai
tarziu, izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare. Finalul operei pune in evidenta impacarea dintre tata si
fiu, dupa moartea lui Moromete. Impacarea este realizata doar la nivel imaginativ, in momentele in care Niculae isi viseaza tatal si
zambeste fericit ca intre ei toate conflicetele s-au sfarsit. Dupa marturisirea autorului, inceputul si incheierea romanelor sale trebuie sa fie
memorabile, sa atraga atentia, directionand cititorul catre o morala, catre o folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Spatiul in care se desfasoara actiunea
operei este satul Silistea-Gumesti, din Campia Dunarii, accentul fiind pus de catre autor pe anumite locuri, cu importanta deosebita in
viata personajelor: curtea casei lui Moromete, cea a casei lui Tudor Balosu, ulita satului, poiana lui Iocan, primaria. Perioada in care se
petrec evenimentele este diferita in cele doua volume ale operei: cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in primul
volum si dupa incheierea razboiului, in volumul al doilea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In volumul intai, conflictele vizeaza relatia lui
Moromete cu cei trei fii din prima casatorie, tensiunea maxima fiind atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui
Paraschiv si a lui Nila, razvratiti impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de
refuzul barbatului de a trece casa pe numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti, cand ea afla de promisiunea facuta
de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum, conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se
datoreaza incapacitatii lor de a comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a avea utimul cuvant. In esenta, ei
reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei, particulare si generale.
Personajul principal al acestui roman este Moromete, cel a carui importanta pentru derularea evenimentelor este subliniata
inca din titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului filosof, asa cum l-a numit critica literara. Acest
lucru evidentiaza caracterul autoritar, trasatura sa dominanta, care se remarca pe parcursul intregului roman. O prima scena
semnificativa care pune in evidenta autoritatea personajului o constituie cina Morometilor. Pozitia sa la masa, de pater familias, cu
autoritate deplina de necontestat, este atent subliniata de catre narator: Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de unde
stapanea cu privirea pe fiecare. O alta scena semnificativa este cea de dinainte de fuga baietilor, cand Moromete afla de la Scamosu ca
cei doi frati sunt intelesi sa plece si ei la Bucuresti, acolo unde ii astepta Achim. Bataia salbatica, aplicata cu parul, nu este numai o
descarcare a tatalui care intelege ca a fost mintit tot timpul de fiii sai care il urasc, ci si o ultima incercare disperata de restabilire a
autoritatii paterne grav stirbite.
Relatia personajului principial cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa centrala in derularea evenimentelor. In
relatie cu cei trei fii, Moromete isi manifesta permanent autoritatea, obligandu-i sa munceasca pamantul si nepermitandu-le sa isi
exprime niciodata parerea cu privire la viitorul lor. Scena taierii salcamului ilustreaza modul in care tatal ia hotararile in familie, fara a
oferi nicio explicatie pentru gesturile sale. Intrebarile pe care i le adreseaza fiii sai, cu privire la motivul taierii salcamului, primesc un
raspuns ironic: Ca sa se mire prostii!
Relatia lui Moromete cu Niculae este atent urmarita atat in primul volum, cat mai ales in al doilea. Copil fiind, Niculae nu isi
doreste decat sa invete si sa poata pleca departe de sat. Mama este singura induiosata de jalea baiatului ca este mai degraba trimis cu oile
si nu este lasat de catre tatal sau sa mearga la scoala, acesta vorbindu-i lui Niculae ironic: Alta treaba n-avem noi acuma. Ne apucam sa
studiem. Baiatul o implora sa il roage pe Moromete sa il lase sa invete, promitand ca va obtine la scoala bursa, pentru a nu-i indatora pe
parinti cu cheltuielile. Niculae ia premiul intai, dar nimeni din familie nu apreciaza acest lucru, tatal sau fiind chiar uimit cand afla,
deoarece era convins ca fiul sau va ramane repetent. In volumul al doilea, Niculae este adult si ia propriile hotarari privitoare la viata sa.
Se evidentiaza relatia tata-fiu printr-un conflict permanent, care vizeaza diferentele de mentalitate ale celor doi: Moromete isi pastreaza
gandirea liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza ideile noii oranduiri, cea comunista, finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, deznodamantul romanului, evidentiaza conceptia despre viata a lui Moromete si spiritul sau, care nu s-a lasat
infrant niciodata, caracterul sau neinfluentabil. Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta, ii marturiseste el doctorului
venit sa il vada in ultimele clipe de viata. Moromete moare insa singur, parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in sat dupa
plecarea la Bucuresti, fetele ii intorc spatele, Catrina il paraseste, Niculae este in conflict cu el. Aceste aspecte subliniaza ca autoritatea
eroului si-a pierdut din valoare, pentru ca, desi inteligent, el crede ca poate tine sub control tensiunile vechi si crescande din familie,
sperand ca membrii acesteia vor intelege, fara ca el sa le explice, ca unitatea familiei trebuie pastrata, oricat de mari ar fi neajunsurile.
Moartea lui Moromete, plasata in finalul operei, ilustreaza moartea unei conceptii de viata arhaice, a unei mentalitati de sute de ani a
satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga clasa sociala, taranimea.

Morometii- personajul
Particularitatile de constructie a personajului
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai multe planuri narative, cu un
numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin
intermediul actiunii reflecta realitatea vietii cotidiene.
Personajul principal al romanului Morometii de Marin Preda este Ilie Moromete, a carui importanta pentru derularea
evenimentelor este subliniata inca din titlul romanului. El poate fi incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului filosof, asa cum l-a
numit critica literara.
Statutul sau social evidentiaza astfel mentalitatea unei anumite categorii sociale, aceea a taranimii, pentru care pamantul
continua sa aiba o importanta deosebita, dar nu la fel de mare ca aceea pe care o avea pentru taranii lui Rebreanu.
Statutul psihologic dezvaluie un caracter extrem de puternic, deciziile sale nefiind influentate niciodata de parerile celorlalti
membri ai familiei sale. De altfel, el insusi a maturisit, inainte de moarte: Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta!
Statutul moral este atent subliniat prin anumite scene semnificative, precum: intoarcerea de la camp, discutia cu Tudor
Balosu, cina, taierea salcamului, fonciirea, poiana lui Iocan, fuga baietilor. Fiecare dintre acestea dezvaluie trasaturi ale personajului,
precum: delasarea, nepasarea, capacitatea de disimulare, inteligenta, autoritatea, spiritul ironic, placerea vorbei, spiritul meditativ.
Caracterul autoritar constituie trasatura sa dominanta de caracter, care se remarca pe parcursul intregului roman. O
scena semnificativa care pune in evidenta autoritatea personajului o constituie cina Morometilor. Pozitia sa la masa, de pater familias,
cu autoritate deplina de necontestat, este atent subliniata de catre narator: Moromete statea pe pragul celei de-a doua odai, de unde
stapanea cu privirea pe fiecare. Totodata, aceasta autoritate se manifesta si in atitudinea membrilor familiei care nu iau hotarari fara
aprobarea tatalui: si de altfel nimanui nu-i trecuse prin minte sa schimbe masa aceea joasa. In timpul mesei, permanent are grija sa isi
mainfeste autoritatea, pentru a pune capat conflictelor dintre cei trei baieti din prima casatorie si catrina, precum si dintre cei trei baieti si
copiii din a doua casatorie. O ameninta si pe Catrina cand aceasta nu-i respecta vointa.

Patru elemente de structura si de compozitie ale textului narativ, semnificative pentru constructia personajului sunt:
incipitul, finalul, conflictul, relati-ile spatiale si temporale.
Incipitul in acest roman coincide cu expozitiunea, fiind reprezentat de o scurta fraza introductiva, care plaseaza actiunea
operei in timp si in spatiu: In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Incipitul este pus in relatie cu
personajul prin sublinierea relatiei dintre om si istorie, dintre om si timp: se pare ca timpul avea nesfarsita rabdare cu oamenii. Viata se
scurgea aici fara conflicte mari. Se observa modul in care naratorul isi insuseste tactic iluzia personajului principal Moromete ca timpul
are nesfarsita rabdare, utilizand verbul se pare, pentru a induce in eroare voit cititorul si a face mai viu conflictul din opera.
Finalul primului volum este simetric cu incipitul, prin prezenta aceluiasi element, care este Timpul: Trei ani mai tarziu,
izbucnea cel de-al Doilea Razboi Mondial. Timpul nu mai avea rabdare. Finalul operei pune in evidenta impacarea dintre tata si fiu,
dupa moartea lui Moromete. Impacarea este realizata doar la nivel imaginativ, in momentele in care Niculae isi viseaza tatal si zambeste
fericit ca intre ei toate conflictele s-au sfarsit. Dupa marturisirea autorului, inceputul si incheierea romanelor sale trebuie sa fie
memorabile, sa atraga atentia, directionand cititorul catre o morala, catre o folosofie de viata.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului, prezentate in stransa legatura cu
personajul principal. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Silistea-Gumesti, din Campia Dunarii, accentul fiind pus de
catre autor pe anumite locuri, cu importanta deosebita in viata lui Ilie Moromete: curtea casei lui Moromete, stanoaga podistei acestei
case, ulita satului, unde cel mai adesea este vazut Moromete, poiana lui Iocan in care Moromete este figura centrala. Perioada in care se
petrec evenimentele este diferita in cele doua volume ale operei: cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, in primul
volum si dupa incheierea razboiului, in volumul al doilea, marcand evident mentalitatea si independenta personajului, care nu s-a lasat
infrant de vicisitudinile istoriei.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de conflict. In volumul intai, conflictele vizeaza relatia lui
Moromete cu cei trei fii din prima casatorie, tensiunea maxima fiind atinsa in finalul acestui volum, in scena pedepsirii cu parul a lui
Paraschiv si a lui Nila, razvratiti impotriv autoritatii tatalui. Un conflict puternic apare si intre Moromete si Catrina, fiind determinat de
refuzul barbatului de a trece casa pe numele ei si accentuandu-se dupa intoarcerea lui de la Bucuresti, cand ea afla de promisiunea facuta
de catre acesta baietilor, de a le da lor casa. In al doilea volum, conflictul apare intre Niculae -acum adult- si tatal sau, conflict care se
datoreaza incapacitatii lor de a comunica, orgoliului fiului de a-si cauta eul, mandriei tatalui de a avea utimul cuvant. In esenta, ei
reprezinta noul si vechiul, doua fete ale istoriei, particulare si generale. Se evidentiaza relatia tata-fiu printr-un conflict permanent, care
vizeaza diferentele de mentalitate ale celor doi: Moromete isi pastreaza gandirea liberala de dinainte de razboi, Niculae imbratiseaza
ideile noii oranduiri, cea comunista, finalizand studiile la o scoala de partid.
In opinia mea, tema romanului conditia taranului- se reflecta in mod evident in constructia personajului principal. Toate
actiunile sale privitoare la familia sa sunt generate de mentalitatea acestei clase sociale, pentru care capul familiei reprezinta autoritatea
suprema, de necontestat, in fata careia nimeni nu ar nimic de spus. Atitudinea dezaprobatoare fata de studiile lui Niculae, impunerea unui
anumit mod de viata membrilor familiei, celor trei baieti, toate isi au originea in aceasta gandire trufasa, asa cum naratorul sublinia in
finalul volumului intai. Deznodamantul romanului, evidentiaza conceptia despre viata a lui Moromete si spiritul sau, care nu s-a lasat
infrant niciodata, caracterul sau neinfluentabil. Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta, ii marturiseste el doctorului
venit sa il vada in ultimele clipe de viata. Moromete moare insa singur, parasit de toti: cei trei baieti nu mai vin niciodata in sat dupa
plecarea la Bucuresti, fetele ii intorc spatele, Catrina il paraseste, Niculae este in conflict cu el. Aceste aspecte subliniaza ca autoritatea
eroului si-a pierdut din valoare, pentru ca, desi inteligent, el crede ca poate tine sub control tensiunile vechi si crescande din familie,
sperand ca membrii acesteia vor intelege, fara ca el sa le explice, ca unitatea familiei trebuie pastrata, oricat de mari ar fi neajunsurile.
Moartea lui Moromete, plasata in finalul operei, ilustreaza moartea unei conceptii de viata arhaice, a unei mentalitati de sute de ani a
satului romanesc. Odata cu Moromete, piere o intreaga clasa sociala, taranimea.

O scrisoare pierduta
de Ion Luca Caragiale
comedie

Particularitatile de constructie a personajului


Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a
comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt
care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin
opera dramatica, incluzand comediile O scrisoare pierduta, Conu Leonida fata cu reactiunea, O noapte frutunoasa, Dale
carnavalului si drama Napasta.
In opinia mea, tema comediei O scrisoare pierduta este cea sociala, cu implicatii politice. Pot spune ca tema acestui text
dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe, autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia
aceste aspecte. Referitor la comicul de nume, apelativul coana si diminutivul Joitica evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui
Pristanda ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa ca in cazul ei, autorul nu
foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter, fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii
voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin
discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: Zoe, sotia celui de mai sus, parand ca
autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium
permanent pe parcursul desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe traieste cu
adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila,
prin casatoria cu un barbat zaharisit si care are un amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi
planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o
avea inainte sa piarda scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care intotdeauna stie ce vrea si care nu se
lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau
femeile in viata politica, in vremea respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti
barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza, porunceste, lacrimeaza teatral sau da
ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea, onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este Sunt nenorocita, Fanica, iar pana la finalul
operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena
semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i
scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu nimicuri politice, detasandu-se perfect de emotii
si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in
fata societatii. O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si sa-i cumpere scrisoarea cu
orice pret, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare
arestat pe oponentul sau politic.

Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt :
actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul
judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta
scrisoare, pe care o foloseste ca arma de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in
scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea,
dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit,
ca in orice comedie, Zoe dobandind scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe
personaje cu idei, opinii diferite. In piesa O scrisoare pierduta exista un numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel
dintre Zoe si Catavencu. La fel de important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar
impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara in capitala unui judet de munte, in zilele
noastre, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale si in perioada desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a locuintei lui
Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu
Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea
lui Tipatescu si a lui Trahanache: (Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale., subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu finalul piesei, critica literara
remarca: Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei
lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta. (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in prim-
plan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor Zoei, nemaiavand documentul cu care
sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le
pierduse catastrofal. Catavencu o numeste un inger, iar cetateanul turmentat o dama buna.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: Veselia inepta a personajelor din finalul tuturor
celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie
finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.

Tema si viziunea despre lume


Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin folosirea categoriei estetice a
comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt
care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si Mihai
Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza, reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin
opera dramatica, incluzand comediile O scrisoare pierduta, Conu Leonida fata cu reactiunea, O noapte frutunoasa, Dale
carnavalului si drama Napasta.
O scrisoare pierduta se incadreaza in specia literara comedie, avand toate caracteristicile acestei specii literare. O prima
trasatura o constituie prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj, de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul personajului, starnind rasul cititorului
sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din substantivul pristanda- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul pe loc;
prenumele Zaharia provine din verbul a se zaharisi, adica a imbatrani, iar numele Trahanache deriva din substantivul trahana-
coca moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din substantivul cata-femeie rea, barfitoare, cat si din substantivul
cataveica-haina cu doua fete. Apelativele coana si conu evidentiaza atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui Pristanda ii
permit sa li se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ei par niste persoane onorabile. Prenumele Agamita este ales in contrast cu
Agamemnon, numele eorului grec, pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar Dandanache provine de la dandana,
incuractura, boacana, insotit de sufixul ache, sugerand imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: ai putintica rabdare, Stimabile, onorabile, Curat ca un caine,
Curat murdar, prin confuzii paronimice: renumeratie, prin necunoasterea sensului unor termeni: capitalisti, falitii nostri, prin
cacofonii: Va sa zica ca nu le are, nonsensuri: Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc, dar
sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale, Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori, pronuntarea incorecta a unor cuvinte:
bampir, famelie, printi-puri, truisme (adevaruri evidente): o societate care nu merge inainte, sta pe loc, o societate fara printipuri,
va sa zica ca nu le are.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin scoaterea in evidenta a trasaturilor
dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei, Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim,
al amorezului, al cuceritorului, Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul prostului fudul, cetatenul turmentat-tipul
alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin arestarea abuziva a lui Catavencu, prin
discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii, prin discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin
scena numararii steagurilor, cea a numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si introducerea elementului-surpriza Agamemnon
Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul conjugal, adulterul (Trahanache-Zoe-
Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea scrisorii daca nu sunt votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere
(Tipatescu), furtul din avutul statului si slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care intotdeauna este fericit. Scrisoarea este gasita
din nou de catre cetateanul turmentat si oferita destinatarului, adica Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta
politica dintre cele doua partide ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al treilea,
Agamita Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc
si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.

Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea, conflictul, elemente de compozitie, relatii
temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia bunului sau prieten,
Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este gasita de catre cetateanul turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul opozitiei si adversarul
politic al lui Tipatescu. Acesta il santajeaza pe prefect si doreste voturile sale, precum si cele ale membrilor partidului de guvernamant,
pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea in ziarul al carui director este. Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot
de catre cetateanul turmentat, care o inapoiaza destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul judetului si Ghita Pristanda, politaiul
orasului, care discuta despre un ar-ticol din ziarul Racnetul Carpatilor. Din aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica dintre
Tipatescu, reprezentantul partidului de guvernamant si Catavencu, directorul ziarului, reprezentantul partidului de opozitie.

Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului despre discutia pe care a ascultat-o pe furis,
catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre scrisoarea pe care acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile necesare castigarii alegerilor.
Pristanda ii spune prefectului ca nu a reusit sa auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in actul al II-lea cand Trahanache,
presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si prietenul prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere cu
Catavencu si a aflat ca acesta detine o scrisoare de amor in toata regula, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele
se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui
Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el
conditiile redobandirii documentului. Catavencu solicita, in schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti,
soseste o depesa, care anunta obligatia colegiului al II-lea de a-l alege cu orice, pret, dar cu orice pret pe Agamemnon Dandanache, un
candidat necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu. Incercarile acestuia din urma de a
dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt zadarnicite de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o gaseste din nou cetateanul turmentat, care
i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar Zoe ii cere lui Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica si
banchetul organizate in cinstea proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea dintre doua sau mai multe
personaje cu idei, opinii diferite. In piesa O scrisoare pierduta exista in primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru putere
dintre reprezentantii celor doua partide politice: partidul de guvernamant, reprezentat prin Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si
Branzovenescu si partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu. Conflictul secundar este reprezentat de suspiciunile
lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu, privitoare la posibila tradare politica a prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara in capitala unui judet de munte, in zilele
noastre, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei
electorale si in perioada desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe. Chiar daca prima ei replica din piesa este Sunt
nenorocita, Fanica si pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida, luciditatea
fiind trasatura sa dominanta de caracter. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu
Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui
Tipatescu nimicuri politice, detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a
dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si sa-i cumpere scrisoarea cu
orice pret, acest lucru demons-trand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare
arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa importanta in derularea evenimentelor. In
relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi un abil manipulant: Eu te votez, eu cu barbatul meu!, la drept vorbind, Joitica a staruit
mai mult. Prin casatoria cu acesta, ea o obtinut avere, pozitie sociala inalta, puterea de a influenta viata politica si sociala din judet. In
relatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea pragmatica. Ea este indignata de atitudinea lui, respinge propunerea acestuia de a fugi in
lume si se hotaraste sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau este amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a autorului. Alegerile sunt castigate de un
personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care insusi Caragiale il numeste mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Tipatescu,
iar cel care tine discursul final este Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.

In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al deriziunii
absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta.
(Ion Constantinescu)

Iona
de Marin Sorescu
Teatrul postbelic- personajul

Particularitatile de constructie a personajului


Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in care conflictul, desi foarte puternic, nu mai
duce neaparat, ca in tragedie, la moartea personajelor principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.
Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlul simbolic Setea muntelui de sare,
alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este inspirata de unul dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.
In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut singuratatea si care are profunde framantari, in
efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata
destinului, raportul dintre libertate si necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in
constructia personajului Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se confrunta. O scena semnificativa este cea
in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume: Iona! (mai ragusit). Iona! Nimic. Pustietatea ar trebui macar sa imi
raspunda. El isi pierde insa ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor lucru
ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand Iona isi pierde ecoul.
De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul in care autorul alege sa il supuna pe
acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de trei ori. Astfel, descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este
pescuit. Aceste probe nu il inving, dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori,
nu-si pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul existentei, caci el nu inceteaza nicio
clipa sa aspire catre o existenta superioara.
Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: Iona, pescar si apoi subliniat pe
parcursul operei: De mult pandesc eu pestele asta. L-am si visat. Acest statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul
Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a poruncit sa mearga la Ninive, oras in care faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea. Insa
Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul Tarsis. Dumnezeu, care a vazut
totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in
burta caruia sta trei zile si trei nopti, timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un
caracter extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi depaseasca propria conditie, dar si
prin gestul sau final: Dar nu ma las. Plec din nou. [] Razbim noi cumva la lumina. Statutul moral releva structura sufleteasca a
eroului. Este o fire reflexiva, meditand asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: De ce trebuie sa pierdem timpul cu
lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?, De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul vietii?
Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de a depasi mereu obstacolele, de a-si
depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o capcana, din care incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa este
cea in care, Iona spinteca burta celui de-al doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din
spatiul stramt in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in burta pestelui.
Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care le va face, incercand sa isi depaseasca propria
conditie: O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta, apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet
A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a personajului este cea din finalul piesei. Dupa
incercari repetate de a scapa din burtile de peste, ceea ce dovedeste vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata
intelegerea de care are nevoie. Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa
inauntrul nostru. Trebuie s-o iau in partea cealaltaE invers.Totul e invers, exclama el in final, iluminat. Gestul de a-si spinteca burta
nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a
gasit calea, iar aceasta se afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (razbim noi cumva la lumina )sustin semnificatia
simbolica a piesei.

Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru tipologia personajului sunt:
indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale si conflictul.
Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-tie scenica, independenta de textul
propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru destinul personajului: Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o
imensa gura de peste. Cealalta jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator []. Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se afla
Iona: Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia de pantece urias. Si in tabloul al III-
lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru descifrarea semnificatiilor textului: iar intr-o parte a scenei - important!- o mica
moara de vant., evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai accepta iluziile,
asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce
seamana cu o pestera: In fata, ceva nisipos, alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita vezi
barba schivnicilor de pe fresce. Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.
Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea constructiei personajului. Elementele spatiale
apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice
a personajului principal, care intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis, apasator,
amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii. Relatiile temporale reliefeaza, in principal,
perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.
Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din primul si ultimul tablou alterneaza cu planurile
lumii interioare din al doilea si al treilea tablou.
In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in dorinta lui de a prinde pestele cel mare.
Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care omul trebuie sa le ocoleasca: Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos
colorate. Noi, pestii, inotam printre ele. Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.
Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine multe intrebari existentiale. Iona observa
ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care nu le sunt deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se
convinga pe sine ca este liber, ca se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al doilea peste care a inghitit primul peste.
Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea peste, un alt spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea
la razboi, bucuria de a privi gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o data,
finndca Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.
Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului iluzia ca personajul si-a recapatat
libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt peste : Sugestie, desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca
un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana intr-un sir neintrerupt de capcane. (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea
incearca sa se regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii numelui: Mi-am
adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. Maretia personajului consta in gestul sau final: el isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti
de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o sinucidere. Replica: Razbim noi cumva la lumina sugereaza eliberarea spiritului din
trupul-temnita.
Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din parabola lui Sorescu lipseste confruntarea
dintre doua personaje, specifica teatrului clasic. Conflictul in aceasta piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine
a omului modern, Iona traieste un conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din
diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis, ca un pantece de peste.
Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui Iona in burta pestelui, simbol al destinului
din care omul nu se poate elibera. In ebraica, iona inseamna porumbel, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica
integrata in continutul de idei al textului.
In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in volumul Insomnii :Au trecut trei ani de
cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de
singur.

CRITICI

PERIOADA INTERBELICA

MODERNISMUL- Eugen Lovinescu

Perdioada interbelica se caracterizeaza prin doua curente complementare: traditionalismul si modernismul.


Traditionalismul este o tendinta literara care cuprinde samanatorismul, poporanismul, gandirismul- curente care s-au
dezvoltat in jurul unor reviste precum Samanatorul, Viata romaneasca, Gandirea, etc. Traditionalismul presupune valorificarea
temelor si a motivelor referitoare la lumea satului, a mitului, la istorie, folclor, traditie, specific national.
Modernismul reprezinta tendinta literara care se opune traditionalismului si care presupune adoptarea unor noi teme, tehnici,
mijloace de exprimare. Modernismul este promovat in spatiul romanesc de Eugen Lovinescu prin teoria sincronismului.
Eugen Lovinescu, critic literar, prozator, poet, editeaza revista Sburatorul(1919-1922, 1926-1927) si conduce, pana la
sfarsitul vietii(1943), cenaclul cu acelasi nume. Va promova in spatiul cultural romanesc termenul de modernism, termen pe care il va
explica si pe care il va folosi frecvent in lucrarile sale.
Importanta pentru viziunea criticului este Mutatia valorilor estetice, in care sustine ideea modernizarii culturii prin
sicronizare cu cea europeana. Teoriticianul porneste de la ideea ca exista un spirit al veacului, care determina sincronizarea culturilor
europene. In acest proces, civilizatiile mai putin evaluate vor suferi influenta binefacatoare a celor mai avansate. Conform teoriei
imitatiei, pe care o sustine, influenta popoarelor avansate se realizeaza in doi pasi: mai intai se adopta prin imitatie forme ale civilizatiei
superioare, apoi se stimuleaza crearea unui fond propriu.In acest sens, principiul sincronismului vizeaza schimbul de valori intre culture
si acceptarea elementelor care confera noutate si modernitate fenomenului literar.
Trasaturile modernismului in literatura sustinute de E. Lovinescu in vederea sincronizarii literaturii romane cu spiritul
veacului sunt: in proza, trecerea de la literaturacu tematica rurala la o literatura de inspiratie citadina, trecerea dinspre subiectiv si liric
inspre obiectiv si epic in roman, de aceea va saluta aparitia in literature a romanului Ion, al lui Liviu Rebreanu, pe care il va considera
o data istorica in procesul de obiectivare a literaturii noastre epice. Nu e mai putin adevarat ca Lovinescu considera necesara evolutia
literaturii romane spre proza psihologica, spre romanul crizei de constiinta, romanul subiectiv, romanul cu mediu citadin. Literatura
europeana inregistrase, prin romanele lui Marcel Proust, fluxul constiinti si memoria involuntara, ceea ce inseamna un alt nivel in
evolutia romanului. De asemenea, o trasatura modernista este intectualizarea poeziei. In poezie, Lovinescu recomanda noi forme de
expresie, noi tematici, trecerea dinspre epic spre liric, adancirea lirismului . Lovinescu incurajeaza si sprijina creatia Hortensiei
Papadat Bengescu, a lui Ion Barbu, saluta publicarea romanului Ion, dar mai ales aparitia in literature romana a romanelor subiective
ale lui Camil Petrescu.

TITU MAIORESCU

Rolul lui Titu Maiorescu in dezvoltarea literaturii romane din a doua jumatate a secolului al XIX-lea
Junimea a fost o grupare literar-culturala care a dat nastere unui curent de idei numit junimism. Desi la inceputurile existentei
gruparii s-au refuzat abordarile politice, mai tarziu aceasta s-a orientat spre partidul conservator, unii dintre conducatorii ei devenind
chiar lideri ai acestui partid. ActivitateaJunimii a reprezentat un moment de efervescenta creatoare, sustinuta de un spirit critic
remarcabil, care i-a impus in viata culturala pe scriitorii care au transformat aceasta perioada in epoca marilor clasici.
Aparitia gruparii, in 1863, a fost rodul initiativei a cinci tineri, intorsi de la studii din strainatate: Titu Maiorescu, Theodor
Rosetti, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi si Petre Carp. Titu Maiorescu devine mentorul gruparii, impunandu-se prin exigenta, prin cultura
vasta si prin corectitudinea si obiectivitatea aprecierilor critice: A introdus exigenta in literatura. [] A fost modern in gandire.
( Ioana Parvulescu )
Prima etapa in activitatea Junimii, desfasurata intre 1864 1874, este aceea a stabilirii principiilor calauzitoare de lucru,
membrii gruparii dovedind o larga deschidere, fiindca deviza lor era intra cine vrea, ramane cine poate. Este perioada in care se tin
prelectiuni populare, pe teme literare, estetice, lingvistice, filozofice. Tinute intr-o forma academica, aceste prelegeri au avut rolul
principal de a educa gustul publicului. Este perioada in care se afirma spiritul oratoric, pe care Tudor Vianu il considera o caracteristica a
spiritului junimist. Titu Maiorescu impune un model de discurs, devenind unul dintre oratorii de seama ai epocii.
In aceasta etapa, incep sa se manifeste preocuparile pentru faptele de limba si de ortografie. Dupa ce, in 1860, se renuntase la scrierea cu
alfabet chirilic, Titu Maiorescu a redactat lucrarea Despre scrierea limbei romane (1866), in care si-a expus punctele de vedere
privitoare la limba romana: adoptarea principiului fonetic in ortografie; respingerea alfabetului chirilic si adoptarea alfabetului latin;
respingerea scrierii etimologice.
Incercarea de realizare a unei antologii de poezie romaneasca pentru scolari a fost un prilej de exersare a spiritului critic, pentru scolari a
fost un prilej de exersare a spiritului critic, pentru ca lecturile din autori mai vechi erau urmate de dezbateri.
In 1867, apare revista Convorbiri literare, in care vor fi publicate articole de introducere in estetica pentru a se putea stabili
criterii ferme de apreciere a creatiilor artistice. Este perioada in care apare studiul lui Titu Maiorescu, O cercetare critica asupra poeziei
romane de la 1867, care contine o lucida evaluare a liricii momentului. Studiul are doua parti: Conditiunea materiala a
poezieisi Conditiunea ideala a poeziei. Plecand de la afirmatia ca stiinta vizeaza adevarul si poezia frumosul,Titu Maiorescu stabileste ca
adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila. Prin conditiunea ideala a poeziei, Titu
Maiorescu intelegea identificarea ideii cu un sentiment, ceea ce l-a condus la formularea principiului gratuitatii artei. Aceasta inseamna
ca substanta poeziei este reprezentata de un sentiment si nicidecum de o idee sau de o cugetare abstracta. Acest studiu al lui Titu
Maiorescu, bogat in exemple, a criticat sever retorismul abstract al poeziei romanesti a epocii, frazele greoaie, vorbaria fara sens, mania
diminutivelor si a imprimat criticii junimiste o directie polemica.
Studiul In contra directiei de astazi in cultura romana ( 1868 ), lanseaza teoria formelor fara fond, cu mare impact in
epoca. Analizand cu luciditate modul in care generatia pasoptista a conceput si a infaptuit modernizarea societatii si culturii romane, prin
imitarea formelor civilizatiei occidentale, fara sa se preocupe de o pregatire corespunzatoare a fondului autohton in vederea unei astfel
de transformari, Titu Maiorescu identifica problemele de fond si propune solutii. Teoria exprima viziunea autorului asupra culturii
romane, si are un fundament filozofic, dezvoltand trei principii: autonomia valorilor, unitatea intre cultura si societate, unitatea intre fond
si forma, atat in cultura, cat si in dezvoltarea sociala.
In privinta autonomiei valorilor, criticul junimist delimiteaza, dupa modelul lui Immanuel Kant, domeniul esteticului de
celelalte valori ( etice, stiintifice, politice ). Raportandu-se critic la cateva lucrari ale reprezentantilor Scolii Ardelene, Titu Maiorescu
subliniaza ideea ca acestea incalca uneori adevarul stiintific si recurg la exagerari din motive demonstrative si politice. Autorul studiului
explica necesitatea aprecierii fiecarui domeniu prin criterii specifice, evitand astfel contaminarea, care are ca efect confuzia valorilor.
Unitatea intre cultura si societate este explicata ca raport necesar intre dimensiunea universala a formelor culturale ( arta,
stiinta etc. ) si determinarea concreta a unei societati (istorie, mod de viata ) care constituie fundamentul dinauntru.
Unitatea intre fond si forma in cultura si in dezvoltarea sociala este principiul derivat din teoria evolutiei organice. Prin fond,
Maiorescu intelege sistemul activitatilor materiale si sociale, dar si mentalitatile dominante si formele caracteristice ale psihologiei
colective, traditiile si spiritul acestora ( in ansamblul lor ), asa cum se reflecta in conduita practica. Prin forma, sunt desemnate structurile
institutionale, juridice si politice ale societatii, sistemul de educatie, institutiile culturale ( presa, teatrul, conservatorul, filarmonica,
Academia etc. ), prin care se realizeaza circulatia valorilor in cadrul societatii.
In ultima parte a studiului, sunt enuntate cateva principii ( adevaruri ), care sintetizeaza observatiile criticului in ceea ce
priveste evolutia culturala a societatii romane si ofera puncte de plecare pentru conceperea unui program coerent si posibil de aplicat de
reformare culturala. Astfel, se sustine ideea renuntarii la indulgenta fata de mediocritati in toate domeniile, se sugereaza ca imitatia
formelor discrediteaza cultura unui popor si ca falsa cultura este mai nociva decat lipsa ei. Teoria formelor fara fond promovata de
Maiorescu este o analiza critica a evolutiei societatii romane a momentului si subliniaza ideea ca imprumuturile formelor trebuie facute
cu discernamant, astfel incat fondul sa fie pregatit sa le recepteze si sa le valorifice in sens creator.
A doua etapa a activitatii gruparii junimiste este cuprinsa intre 1874 si 1885, cand se consolideaza tendintele lansate anterior si
se lanseaza operele de maturitate ale unor scriitori ca Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ioan Slavici.
Titu Maiorescu publica studiul Directia noua in poezia si proza romana, in 1872, impunand numele scriitorilor consacrati prin
colaborarea cu gruparea junimista. In studiul Comediile d-lui Caragiale, se abordeaza problema moralitatii artei si se subliniaza ideea ca
orice opera literara care determina inaltarea receptorului intr-o lume a ideilor pure nu poate fi considerata imorala, mai ales daca
personajele sunt simboluri, reprezinta tipuri. Titu Maiorescu isi continua si activitatea lingvistica, prin publicarea
articolului Neologismele, in care a recomandat imprumuturile de origine romanica, mai usor de adaptat structurii fonetice a limbii
romane.
A treia etapa din evolutia societatii Junimea incepe dupa 1885, cand revista Convorbiri literare isi pierde caracterul
preponderent literar, devenind o revista de studii academice. Societatea devine, de altfel, cunoscuta pentru caracterul universitar ( drumul
prin Junimea ducea la Universitate ).
Evolutia societatii junimiste si impactul asupra dezvoltarii culturale a societatii romane in a doua jumatate a secolului al XIX-lea
subliniaza importanta pe care a avut-o liderul acesteia in definirea finalitatilor activitatii asociatiei si in aplicarea principiilor teoretice.
Prin activitatea sa in diferite domenii, Titu Maiorescu devine un deschizator de drumuri si o personalitate marcanta a culturii romane.

Argumentare text aparinand genului dramatic

Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri literare importante (alaturi de
liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si
dialogul.
Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului dramatic, deoarece aceasta este scrisa pentru a fi
jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.

Precizarea actul......, scena........ arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in desfasurarea actiunii si scene,
subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj. Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este
pus numele personajului care o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.

Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt......., care.......... .

Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... . El/ea este prezentat(a) prin
indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea
mai importanta trasatura de caracter, .......................

Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata de.......................caruia/careia................. .

In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice: organizarea in acte si scene,
aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile scenice.

Argumentare text apartinand genului epic/unei opere epice.

Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic, deoarece autorul isi transmite indirect
gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si
conflictele.
Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului prezent(e) in fragment). Astfel,
aflam ca..............

Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in prim-plan ca reper..............
Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.

Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........

..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de catre alte personaje / prin
autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj / vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........

In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul / monologul. Naratiunea are rolul de
a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa
narativa la alta) / prin insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta. Descrierea
infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare ale personajelor.

Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a singular / plural.

Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat valorificand atributele specifice
genului epic.

Argumentare text apartinand unei opere descriptive

Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv, deoarece are ca mod de expunere
descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret, valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu
privire la ipostazele prezentate.
Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale / auditive / olfactive etc, centrate
pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale (substantive,
adjective):..........................................................................................

De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind un tablou al
anotimpului...................si al ....................

Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor: epitete(...........................) /
personificari (.........................) / metafore (............................), comparatii (............................) / enumeratii (..................) /
inversiuni (.....................) etc.

Epitetul / metafora / comparatia etc..........este foarte sugestiv(a), redand imaginea.....


Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind la veridicitatea imaginilor
surprinse:................................

Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din opera
literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

...............este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in expunerea autorului,
naratiunea avand ca pretext............. .
Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare directa facuta de narator/alte
personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din succesiunea faptelor. Astfel,
personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de....................., deoarece................. (vezi comportament,
atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care doreste sa transmita si
cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat.
36
Morometii Ion Ultima noapte de Enigma Otiliei Moara cu noroc
dragoste, intaia
noapte de razboi
Autor Marin Preda Liviu Rebreanu Camil Petrescu George Calinescu Ioan Slavici
Anul publicarii 1955, 1967 1920 1930 1938 1881
Incadrare in Roman realist, Roman realist, Roman modern, Roman realist, de Nuvela realista,
context postbelic obiectiv, interbelic subiectiv, de analiza observatie sociala de factura
psihologica, (balzacian), interbelic psihologica
interbelic
Caracteristici -inregistreaza -reprezentarea -unicitatea -veridicitate -analiza
transformarile vietii veridica a realitatii perspectivei -atenta observatie a conflictului
rurale, ale -absenta idealizarii narative socialului interior al lui
mentalitatilor, ale personajelor -timpul prezent si -utilizarea detaliilor Ghita
institutiilor, de-a -obiectivitatea subiectiv -naratiunea la pers. III -urmarirea
lungul unui sfert de observatiei -fluxul constiintei -existenta naratorului procesului
secol -omul este prezentat -naratiunea la pers. omniscient instrainarii
-se impune o noua ca un produs social- I -observarea umanitatii acestuia de
tipologie a istoric al mediului in -memoria afectiva sub latura morala familie
personajelor care traieste si cu care -tehnica jurnalului -prezentarea frescei -urmarirea
-prin tema familiei, este in -autenticitatea Bucurestiului inainte procesului de
romanul dezvolta o interdependenta -substantialitatea de I RM degradare morala
viziune noua despre -realitatea ofera fresca -motivul mostenirii produsa de ispita
lume societatii banilor
-face apel la transilvanene de la sf. -tematica
observatia sec. XIX -modalitati de
psihologica caracterizare a
personajelor
Perspectiva Narator obiectiv, Perspectiva narativa Narator implicat, Naratiune la pers. III, Naratiunea la
narativa naratiune la pers. III de tip auctorial, subiectiv, naratiune narator obiectiv, pers. III, narator
naratiune la pers. III, la pers. I detasat, omniscient, omniscient,
narator omniprezent, omniprezent omniprezent,
omniscient, neimplicat
neimplicat
Viziunea despre Romanul Conceptia scriitorului Actul de creatie este Autorul evidentiaza Concentrata in
lume reconstituie despre literatura si un act de cunoastere viata burgheziei cuvintele
imaginea satului despre menirea ei. si nu de inventie, iar bucurestene de la batranei din
romanesc intr-o Literatura este scriitorul descrie inceputul sec. XX in incipitul nuvelei
perioada de criza, creatie de oameni si realitatea propriei raport cu banul prin: - omul trebuie sa
inainte si dupa cel de viata si cere ca constiinte: -tema fie multumit cu
de-al Doilea Razboi romanul sa se indrepte Sa nu descriu -structura simetrica si ceea ce are
Mondial prin: spre un realism al decat ceea ce vad, circulara
-tematica esentelor. ceea ce aud, ceea ce -specificul secventelor
-conflict inregsitreaza descriptive
-particularitati de simturile mele, ceea -realizarea
compozitie ce gandesc eu personajelor
-perspectiva Aceasta e singura
personajului Ilie realitate pe care o
Moromete asupra pot povesti.
vietii si a
intamplarilor
Tema Tema familiei Foamea arhetipala Inadaptarea Prezentarea societatii Efectul
Destramarea pentru pamant intelectualului la bucurestene la dezumanizant al
familiei si a Tema iubirii societatea mediocra inceputului sec. XX banului
civilizatiei Tema destinului Tema iubirii Tema mostenirii Tema familiei
traditionale taranesti Tema razboiului Tema iubirii Tema destinului
Tema timpului Tema parvenirii implacabil
Tema paternittatii
Titlul Asaza tema familiei Numele personajului Metafora a timpului Misterul prin care se Spatiul de
in centrul romanului principal psihologic caracterizeaza desfasurare al
comportamentul evenimentelor,
protagonistei este mai degraba
ironic
Structura 3 planuri: 3 planuri: Planul prezent 2 planuri principale: Un singur plan
-principal-destinul -destinul lui Ion alterneaza cu planul -lupta pentru obtinerea narativ
familiei -destinul fam. trecut mostenirii
-secundar-destinul Herdelea -destinul tanarului
individului -planul colectivitatii Sima
-tertiar-al Planuri secundare
colectivitatii

37
Compozitie 2 volume: 2 parti 2 parti 20 capitole 17 capitole
-vol.1-3 parti 13 capitole 13 capitole
-vol.2-5 parti
Tehnici narative Tehnica narativa a Principiul cronologiei Estetica Tehnica simetriei si a Fir narativ unic
colajului Principiul simetriei autenticitatii circularitatii Tehnica
Principiul Principiul inlantuirii
circularitatii contrapunctului Ritm epic
Tehnica Principiul cronologiei neomogen
contrapunctului
Relatii Actiunea se Spatiul real-localitatea Actiunea se petrece Actiunea se petrece Evenimentele au
temporale/ desfasoara pe o Prislop atat in spatiul intr-o seara, la loc pe parcursul
spatiale perioada de un sfert Durata de timp reala- citadin, cat si pe inceputul lunii iulie, in unui an, de la
de veac si sfarsitul secolului al front, cu aprox. 2 anul 1909, pe strada Sfantul
infatiseaza destinul XIX-lea ani si jumatate Antim din Bucuresti Gheorghe pana
taranului inainte si inainte de 1916, cat la Paste. Spatiul
dupa al Doilea si in timpul este real,
Razboi Mondial razboiului transilvanean.
Incipit Referire la tema Motivul drumului- Fixeaza Fixeaza veridic cadrul Are statutul unui
timpului metafora pentru coordonatele spatio- spatio-temporal, prolog,
patrunderea cititorului temporale principalele personaje, surprinderelatiile
in lumea fictionala conflictul, principalele din familia lui
planuri epice Ghita
Vorbele batranei
sintetizeaza
mentalitatea
arhaica a omului
simplu, dar si
conceptia
moralizatoare a
autorului
Final Simetric fata de Simetric fata de Lasa loc Inchis, aduce Este readusa in
incipit incipit interpretarilor rezolvarea prim-plan
multiple conflictului, este urmat batrana, care
de un epilog incheie simetric
nuvela printr-o
replica privitoare
la destinul
implacabil
Conflicte Triplu conflict: Conflict central: lupta Conflict interior: Conflict economic: Conflict interior:
-tata-cei 3 fii pentru pamant constiinta problema mostenirii al
-Moromete-Catrina Conflict exterior: personajului-narator Conflict moral: protagonistului
-Moromete-Guica Ion-Vasile Baciu, Ion- Stefan Gheorghidiu problema paternitatii, Conflict exterior:
Vol.2: George Bulbuc Conflict exterior: parvenirii Ghita-Lica
-mentalitatea Conflict moral: nunta pune in evdenta Conflict psihologic: Samadaul
traditionala- lui Ion cu Ana relatia tema iubirii
mentalitatea Conflict interior: protagonistului cu
colectivista Glasul pamantului- societatea
glasul iubirii
Secvente Scena cinei Scena horei Primirea mostenirii Intalnirea din parc Mutarea la
narative Scena taierii Scena zvarcolirii Excursia la dintre Felix si Otilia Moara cu noroc
semnificative salcamului Scena sarutarii Odobesti Plecarea Otiliei Aparitia lui Lica
Secerisul pamantului Intalnirea cu
Fonciirea Pascalopol in tren
Poiana lui Iocan
Personaj Ilie Moromete Ion Stefan Gheorghidiu Otilia Marculescu Ghita
principal
Statutul Critica literara l-a Personaj eponim Inadaptat social Personaj eponim Personaj care se
personajului incadrat in tipul Taranul insetat de Intelectualul care Misterul feminitatii metamorfozeaza,
principal taranului filosof pamant traieste totul sub adolescentine oscileaza intre
Taran inteligent si semnul constiintei patima pentru
ironic, spirit bani, dragostea
reflexiv, pentru familie si
contemplativ dorinta de a
ramane un om
cinstit

38