Sunteți pe pagina 1din 55

LITERATURA DEFINITIVAT INVAATORI

SPECII LITERARE :
1. Basmul cult
2. Povestirea
3. Nuvela
4. Romanul
ALEXANDRU LAPUNEANU COSTACHE NEGRUZZI
AMINTIRI DIN COPILARIE ION CREANGA
BALTAGUL MIHAIL SADOVEANU
ION LIVIU REBREANU
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, INTAIA NOAPTE DE RAZBOI CAMIL PETRESCU
LA IGANCI MIRCEA ELIADE
ENIGMA OTILIEI GEORGE CALINESCU
MOROMEII (VOL I) MARIN PREDA
O SCRISOARE PIERDUTA I.L. CARAGIALE
APUS DE SOARE BARBU TEFANESCU DELAVRANCEA
IONA MARIN SORESCU
PASTELURI VASILE ALECSANDRI
SARA PE DEAL, REVEDERE, LUCEAFARUL MIHAI EMINESCU
NOAPTE DE DECEMVRIE AL. MACEDONSKI
PLUMB, LACUSTRA GEORGE BACOVIA
EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII LUCIAN BLAGA
TESTAMENT TUDOR ARGHEZI
IN DULCELE STIL CLASIC NIHITA STANESCU

SPECII LITERARE
BASMUL
Definitie: Basmul- este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta
lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
- clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, ediane, finale);
- motive narative:calatoria, lupta victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
- specificul reperelor: -temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
- stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
- cifre magice, simbolice (3,7,9,12);
- obiecte miraculoase;
- intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
- conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
- personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
- existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b)un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA
definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava povesti) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu
un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la
intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai
putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv. Evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva
(se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa
(receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca spune, nu ca
scrie, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului
(atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o
atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in Hanul Ancutei, unde cativa calatori se aduna in
jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt
precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre
deosebire de nuvela).
2

- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita)sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman.
Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie
terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al
XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in
prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. (Hanul Ancutei de M. Sadoveanu).
In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile
Voiculescu.

NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA
- Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre schita si
roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care
implica un numar redus de personaje.
- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
- Se observa tendinta de obiectivare,de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in subiect
si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine relativ
putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
- Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror
caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat,
ceea ce confera verosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie
de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate
psihologic) sau sunt portretizate succint.
- Rolul detaliilor semnificative.
- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle,
it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta
de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.
NUVELA - comparativ cu alte specii epice in proza:
- Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela
- tendinta spre obiectivare a nuvelei (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii
Povestire
- caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
- autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
- povestirea poate porni de la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale sau
insolite), dar perspectiva narativa sustine iluzia autenticitatii
Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor,letopisete,lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica ( in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada
pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc) ;
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind
precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se
realizeaza
prin
transfigurare
artistica,
in
conformitate
cu
viziunea
autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente,
relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute
nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.
ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate
desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata
si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.
Clasificare:
1. Romanul Doric :
Doric- prima virsta a romanului, o virsta a iluziei si inocentei genului (sec. XVIII- XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
Mara de I.Slavici, Rascoala, Ion de L.Rebreanu, Morometii de M.Preda, Enigma Otiliei De
G.Calinescu.
2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua virsta a romanului, o virsta a constiintei de sine.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea;
- sunt scrise de obicei la persoana a intii;
- naratorul devine personaj;
- personajul e singuratic, izolat;
- firul temporal nu mai e cronologic;
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta;
- compozitia este moderna;
- modul de expunere dominant este monologul;
- finalul este deschis;
Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi de C.Petrescu, Patul lui Procust,
Adela de G.Ibraileanu, Concert de muzica de bach, Maytrei de M.Eliade.

3. Romanul Corintic:
4

Corintic- infatiaeaza o virsta a ironiei (a doua jum. A sec XX)


Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns
- disparitia eroului
- personajele par maati, marionete, trase de sfoarele autorului- papuaar
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic ai social, traiesc experiente tragice
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
- deconstructia formelor epice
Crai-de-Carte-Veche de Matei Caragiale, Creanga de aur de M.Sadoveanu, Cartea milionarului
de. At. Banulescu.

Alexandru Lapusneanul
de Costache Negruzzi
SINTEZA
Alexandru Lapusneanul de C. Negruzzi este prima nuvela istorica din literatura romana, o
capodopera a speciei si un model pentru autorii care au cultivat-o ulterior (de exemplu: Al. Odobescu).
Publicata in perioada pasoptista, in primul numar al Daciei literare (1840), nuvela ilustreaza
doua dintre cele patru idei formulate de Mihail Kogalniceanu, conducatorul revistei, in articolulprogram intitulat Introductie, care constituie si manifestul literar al romantismului romanesc:
promovarea unei literaturi originale si inspiratia din istoria nationala. Ulterior, Alexandru
Lapusneanul a fost inclusa in ciclul Fragmente istorice, din volumul alcatuit chiar de autor in 1857,
Pacatele tineretilor, alaturi de alte texte narative de inspiratie istorica: Aprodul Purice, Sobieski si
romanii, Regele Poloniei si domnul Moldovei.
Aceasta opera literara este o nuvela istorica de factura romantica. Ca nuvela , este o specie
epica in proza, cu o constructie riguroasa, avand un fir narativ central. Se observa concizia intrigii,
tendinta de obiectivare a perspectivei narative si aparenta verosimilitatii faptelor prezentate.
Personajele sunt relativ putine, caracterizate succint si graviteaza in jurul personajului principal. Este o
nuvela istorica pentru ca este inspirata din trecutul istoric: tema, subiectul, personajele si culoarea
epocii (mentalitati, comportamente, relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj).
In ce priveste sursele de inspiratie ale operei,scriitorul declara ca izvor al nuvelei Letopisetul
Tarii Moldovei de Miron Costin, de unde intr-adevar prelucreaza, pentru episodul omorarii lui Motoc
din nuvela, scena uciderii lui Batiste Veveli in timpul domniei lui Alexandru Ilias. In schimb, imaginea
personalitatii domnitorului Alexandru Lapusneanul este conturata din Letopisetul Tarii Moldovei de
Grigore Ureche. Tot din cronica lui Ureche Negruzzi preia scene, fapte si replici (de exemplu: motoul
capitolului I si al IV-lea), dar se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea
romantica asupra istoriei, influentata de ideologia pasoptista. Conceptia autorului nu este subordonata
conceptiei cronicarilor asupra istoriei. Dintre principalele evenimente consemnate de cronicar, autorul
preia urmatoarele: imprejurarile venirii lui Lapusneanul la a doua domnie, solia boierilor trimisa de
Tomsa pentru a-i impiedica intoarcerea, uciderea celor 47 de boieri la curte, arderea cetatilor
Moldovei, boala, calugarirea si moartea prin otravire a domnitorului. Negruzzi comprima, omite sau
modifica unele fapte istorice (de exemplu: decapitarea lui Motoc la Liov). Scriitorul transforma
evenimentele mentionate de cronicar in scene ample/ episoade (de exemplu: uciderea boierilor), carora
le confera o desfasurare narativa impusa de evolutia conflictului. Transfigurarea artistica a faptelor
istorice este motivata estetic: gradarea tensiunii narative, reliefarea caracterelor personajelor in relatie
cu spectaculosul actiunii, mesajul textului narativ. Negruzzi a inteles spiritul cronicii romane si a pus
bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealitati"(George Calinescu, Istoria literaturii romane
de la origini pana in prezent).
Autorul modifica realitatea istorica, dar actiunea nuvelei se pastreaza in limitele verosimilului.
In mod eronat, cititorii pot suprapune/ confunda persoana/ personalitatea istorica si personajul literar.
Personajul ilustreaza un tip uman, iar existenta sa se datoreaza unei elaborari in conformitate cu
viziunea autorului si cu ideologia pasoptista, spre deosebire de persoana/ personalitatea istorica a carei
existenta este consemnata in cronici sau in lucrari stiintifice. De pilda, ca persoane, vornicul Motoc,
postelnicul Veverita si spatarul Spancioc fugisera la Liov, in Polonia, si nu mai traiau in a doua domnie
5

a lui Alexandru Lapusneanul; ca personaje, ele sunt prezente pentru a ilustra tipuri umane (boierul
tradator si lingusitor, boierii cu iubire de mosie"), iar autorul le atribuie alte destine si profiluri
psihologice.
Nuvela are ca tema evocarea artistica a unei perioade zbuciumate din istoria Moldovei, la
mijlocul secolului al XVI-lea; cea de-a doua domnie a lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569), lupta
pentru impunerea autoritatii domnesti si consecintele detinerii puterii de un domnitor crud, tiran.
Naratorul este omniscient, sobru, detasat, predominant obiectiv, dar subiectiveaza usor
naratiunea prin epitetele de caracterizare (de exemplu: tiran", curtezan", miselul boier", desantata
cuvantare"). Naratiunea (la persoana a IlI-a) este cu focalizare zero, viziunea dindarat".
Naratiunea se desfasoara linear, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative si a
episoadelor. Respectand criteriul succesiunii temporale, procedeul face ca ritmul naratiunii sa devina
alert. Caracterul dramatic al textului este dat si de rolul capitolelor in ansamblul textului (asemenea
actelor dintr-o piesa de teatru), de realizarea scenica a secventelor narative, de utilizarea predominanta
a dialogului si de minima interventie a naratorului prin consideratii personale.
Pauza descriptiva este o descriere statica inclusa in naratiune, avand ca efect crearea
suspansului printr-un moment de asteptare. Este cazul portretului fizic al doamnei Ruxanda, realizat
inaintea discutiei cu domnitorul (in capitolul al II-lea). Alte functii ale descrierii sunt: functia
anticipativa a descrierii vestimentatiei domnitorului si functia simbolica, realizata prin descrierea
romantica a cetatii Hotinului: Cetatea era muta si pustie ca un mormant de uries. Nu se auzea decat
murmura valurilor Nistrului, ce izbea regulat stancoasele ei coaste, sure si goale, si strigatul
monoton a ostasilor de straja, carii intru lumina crepusculului se zareau razamati pe lungile lor lance."
Incipitul si finalul se remarca prin sobrietate, iar stilul lapidar se aseamana cu cel cronicaresc.
Paragraful initial rezuma evenimentele care motiveaza revenirea la tron a lui Lapusneanul si
atitudinea lui vindicativa. Sunt frecvent utilizate substantivele proprii, nume de domnitori, orase, tari,
prin care este evocat contextul istoric si politic: se inturna acum sa izgoneasca pre rapitorul Tomsa si
sa-si ia scaunul, pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vandut de boieri".
Frazele finale consemneaza sfarsitul tiranului in mod concis, lapidar si obiectiv, amintind de stilul
cronicarului, iar mentionarea portretului votiv sustine verosimilitatea: Acest fel fu sfarsitul lui
Alexandru Lapusneanul, care lasa o pata de sange in istoria Moldaviei. La monastirea Slatina, zidita de
el, unde e ingropat, se vede si astazi portretul lui si al Familiei sale".
Echilibrul compozitional este realizat prin segmentarea textului narativ in cele patru capitole,
care fixeaza momentele subiectului. Capitolele poarta cate un moto semnificativ, care le rezuma si care
constituie replici rostite de anumite personaje: capitolul I - Daca voi nu ma vreti, eu va vreu..."
(raspunsul dat de Lapusneanu soliei de boieri care ii ceruse sa se intoarca de unde a venit pentru ca
norodul" nu il vrea); capitolul al II-lea - Ai sa dai sama, Doamna.!" (avertismentul pe care vaduva
unui boier decapitat il adreseaza doamnei Ruxanda, pentru ca nu ia atitudine fata de crimele sotului
sau); capitolul al III-lea - Capul lui Motoc vrem..." (cererea vindicativa a norodului care gaseste in
Motoc un vinovat pentru toate nemultumirile); capitolul al IV-lea - De ma voi scula, pre multi am sa
popesc si eu..." (amenintarea rostita de Lapusneanu care, bolnav, fusese calugarit potrivit obiceiului,
dar pierduse astfel puterea domneasca).
Capitolul I cuprinde expozitiunea (intoarcerea lui Alexandru Lapusneanu la tronul Moldovei,
in 1564, in fruntea unei armate turcesti si intalnirea cu solia formata din cei patru boieri trimisi de
Tomsa: Veverita, Motoc, Spancioc, Stroici) si intriga (hotararea domnitorului de a-si relua tronul si
dorinta sa de razbunare fata de boierii tradatori).
Capitolul al II-lea corespunde, ca moment al subiectului, desfasurarii actiunii si cuprinde o
serie de evenimente declansate la reluarea tronului de catre Alexandru Lapusneanul: fuga lui Tomsa in
Muntenia, incendierea cetatilor, desfiintarea armatei pamantene, confiscarea averilor boieresti,
uciderea unor boieri, interventia doamnei Ruxanda pe langa domnitor pentru a inceta cu omorurile si
promisiunea pe care acesta i-o face.
Capitolul al III-lea contine mai multe scene: participarea si discursul domitorului la slujba
duminicala de la mitropolie, ospatul de la palat si uciderea celor 47 de boieri, omorarea lui Motoc de
multimea revoltata si leacul de frica" pentru doamna Ruxanda. Capitolul cuprinde punctul
culminant.
In capitolul al IV-lea, este infatisat deznodamantul, moartea tiranului prin otravire. Dupa
patru ani de la cumplitele evenimente, Lapusneanul se retrage in cetatea Hotinului. Bolnav de friguri,
domnitorul este calugarit, dupa obiceiul vremii. Deoarece cand isi revine ameninta sa-i ucida pe toti
6

(inclusiv pe propriul fiu, urmasul la tron), doamna Ruxanda accepta sfatul boierilor de a-1 otravi.
Cruzimea actelor sale este motivata psihologic prin dorinta de razbunare pentru tradarea boierilor in
prima domnie.
Conflictul nuvelei este complex si pune in lumina personalitatea puternica a personajului
principal.
Conflictul exterior, principal este de ordin social: lupta pentru putere intre domnitor si boieri.
Impunerea autoritatii centrale/ domnesti in fata oligarhiei boieresti a constituit in secolul al XVI-lea o
necesitate. Dar intentia, buna in aparenta, este dublata de setea de razbunare a domnitorului (sursa
conflictului interior) care isi schimba comportamentul in a doua domnie si devine un tiran.
Conflictul secundar, intre domnitor si Motoc (boierul care il tradase), este anuntat in primul capitol si
incheiat in capitolul al III-lea.
Timpul si spatiul actiunii sunt precizate si confera verosimilitate naratiunii: intoarcerea lui
Lapusneanu, la a doua sa domnie. In primele trei capitole, evenimentele se desfasoara indata dupa
revenirea la tron, iar in ultimul capitol se trece, prin rezumare, patru ani mai tarziu, la secventa mortii
domnitorului.
In desfasurarea narativa, Alexandru Lapusneanu este principalul element constitutiv, celelalte
personaje gravitand in jurul personalitatii sale.
Alexandru Lapusneanu este personajul principal al nuvelei, personaj romantic, exceptional,
care actioneaza in situatii exceptionale (de exemplu: scena uciderii boierilor, a pedepsirii lui Motoc,
scena mortii domnitorului otravit). Intruchipeaza tipul domnitorului tiran si crud. El este construit din
contraste si are o psihologie complexa, calitati si defecte puternice, un damnat" romantic (G.
Calinescu).
Echilibrul dintre conventia romantica si realitatea individului se realizeaza prin modul de construire a
personajului: subordonarea celorlalte insusiri unei trasaturi principale, vointa de putere, care ii
calauzeste actiunile. Crud, hotarat, viclean, disimulat, inteligent, bun cunoscator al psihologiei umane,
abil politic, personajul este puternic individualizat si memorabil. Este caracterizat direct (de catre
narator, de alte personaje, autocaracterizarea) si indirect (prin fapte, limbaj, comportament, relatii cu
alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentatie). Forta exceptionala a personajului domina relatiile cu
celelalte personaje, care, in general, sunt manipulate de domnitor.
Avand capacitatea de a ne surprinde, intr-un mod convingator", Lapusneanul este un personaj
rotund", spre deosebire de celelalte personaje individuale din nuvela, personaje plate", construite in
jurul unei singure idei sau calitati" (E.M. Forster).
Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit in antiteza cu
Lapusneanul: blandete - cruzime, caracter slab -caracter tare. Ea nu actioneaza din vointa proprie nici
cand ii cere sotului sau sa inceteze cu omorurile, nici cand il otraveste. Desi in evul mediu femeia
-chiar sotie de domn - nu avea prea multe drepturi, doamna Ruxanda infatiseaza in nuvela un caracter
slab, care pune in lumina, prin contrast, vointa personajului principal.
Alt personaj secundar, Boierul Motoc reprezinta tipul boierului tradator, viclean, las,
intrigant. Nu urmareste decat propriile interese. De aceea il tradase pe Lapusneanu in prima domnie,
iar la intoarcerea acestuia, dupa refuzul de a renunta la tron, il linguseste asemenea cainelui care in
loc sa musce, linge mana care-l bate". Este las in fata primejdiei, comportandu-se grotesc in timp ce
incearca sa-1 determine pe domn sa nu-1 dea multimii.
Personajele episodice Spancioc si Stroici reprezinta boierimea tanara, pre buni patrioti", cu
spiritul mai treaz decat al marilor boieri, prevazatori, capabili sa anticipeze miscarile adversarului. Ei
rostesc replica premonitorie: Spuneti celui ce v-au trimis, striga catre ei Spancioc, ca ne vom vedea
pan-a nu muri!". Sunt personaje cu rol justitiar. O sfatuiesc pe doamna Ruxanda sa-1 otraveasca pe
tiran si asista cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresandu-i o alta replica sugestiva: invata a
muri, tu care stiai numai a omori."
Personajul colectiv, multimea revoltata de targoveti, apare pentru prima data in literatura
noastra. Psihologia multimii este surprinsa cu finete, in mod realist: strangerea norodului la
portile curtii domnesti din cauza unor vesti nelamurite, descumpanirea gloatei care venise fara sa stie
pentru ce au venit si ce vrea" in fata intrebarii armasului, glasurile izolate care exprima
nemultumirile, in sfarsit, rostirea numelui Motoc, in care toti vad un vinovat pentru toate suferintele:
- Motoc sa moara! ~ Capul lui Motoc vrem!". Se observa capacitatea lui Lapusneanu de manipulare
si de dominare a gloatei. El orienteaza miscarea haotica a multimii spre exprimarea unei singure
dorinte, in acelasi timp razbunandu-se pentru tradarea de odinioara a vornicului Motoc si implinindu7

si promisiunea. Odata cererea satisfacuta, multimea multamindu-se de asta jertfa, se imprastie", ca si


cand ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat starile psihologice
ale multimii prin notatii scurte, care separa replicile personajelor asemenea indicatiilor scenice dintr-o
drama:
Prostimea ramasa cu gura cascata." ;Acest din urma cuvant gasand un eho in toate inimile, fii ca o
schinteie electrica. Toate glasurile se facura un glas, si acest glas striga: Capul lui Motoc vrem!" ;
Ticalosul boier cazu in bratele idrei acestei cu multe capete, care intr-o clipala il facu bucati".
Limbajul contine expresii populare (ramasa cu gura cascata"), regionalisme fonetice
(clipala", gasand"), dar forta de sugestie au neologismele care conserva forma de secol XIX, unele
fiind integrate in figuri de stil: eho", comparatia Acest din urma cuvant [...] fu ca o schinteie
electrica", metafora in bratele idrei acestei cu multe capete".
Modalitatile nararii realizate in nuvela sunt: relatarea (modalitate de a infatisa evenimentele
rezumativ sau panoramic; de exemplu, biografia doamnei Ruxanda sau actiunile domnitorului la
reluarea tronului) si prezentarea (asemanatoare unei reprezentari scenice; de exemplu, scena uciderii
celor 47 de boieri).
Marcile prezentei naratorului sunt: topica afectiva (antepunerea adjectivelor, de exemplu:
aceasta desantata cuvantare", ticalosul boier", nenorocitul domn") utilizata in caracterizarea directa
sau pentru notarea gesturilor/ a detaliilor semnificative, lexicul combinat (arhaisme si regionalisme
pentru a conferi culoarea locala; neologisme cu forme de secol XIX).
Limbajul personajelor este unul dintre principalele mijloace de caracterizare si concentreaza
atitudini, reda trasaturi in mod indirect, prin replicile memorabile (de exemplu: Daca voi nu ma vreti,
eu va vreau, raspunse Lapusneanul, a carui ochi scantiera ca un fulger, si daca voi nu ma iubiti, eu va
iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fara voia voastra. Sa ma intorc? Mai degraba-si va intoarce
Dunarea cursul indarapt").
Stilul narativ se remarca prin concizie, sobrietate, claritate, echilibru intre termenii arhaici si
neologici, frecventa gerunziului, simplitatea topicii. Stilul indirect alterneaza cu stilul direct, realizat
prin dialog si interventie izolata.
Valori stilistice generate de folosirea registrelor limbii: regionalismele (de exemplu: pana",
septe") si arhaismele sunt utilizate pentru culoarea locala (arhaisme lexicale: spahii", hanul
tatarilor, vomicul", spatarul'; arhaisme semantice: prosti" cu sensul oameni simpli, a implini" cu
sensul a obliga la plata darilor, arhaisme fonetice: improtivire", pre", junghi"; arhaisme gramaticale folosirea formelor de plural cu sens de singular: Venise fara sa stie pentru ce au venit"). Putinele
neologisme nu influenteaza claritatea stilului, ci exprima concis ideea: curtezan", regent", schinteie
electrica", eho".
In concluzie, prima nuvela istorica din literatura romana nu aduce in fata contemporanilor un
model de patriotism, ci un antimodel de conducator (ca un avertisment adresat contemporanilor
intr-o perioada de efervescenta revolutionara) si reconstituie culoarea de epoca, in aspectul ei
documentar.
Coexistenta elementelor romantice cu elemente clasice intr-o opera literara este o trasatura a
literaturii pasoptiste. Fiind o nuvela istorica in contextul literaturii pasoptiste, Alexandru Lapusneanul
este si o nuvela de factura romantica, prin respectarea principiului romantic enuntat in Introductie la
Dacia literara - inspiratia din istoria nationala, prin specie, tema, personaje exceptionale in situatii
exceptionale, personajul principal alcatuit din contraste, antiteza angelic-demonic, culoarea epocii,
spectaculosul gesturilor, al replicilor si al scenelor.
Elementele romantice se impletesc cu elemente clasice: echilibrul compozitiei, constructia simetrica,
aspectul verosimil, credibil al faptelor, caracterul obiectiv al naratiunii. Interesul romantic pentru
specific si culoare locala deschide drumul observatiei realiste a cadrului prin tehnica detaliului
semnificativ, caracterul pictural al unor scene, revolta multimii.
Valoarea nuvelei este exprimata prin afirmatia criticului G. Calinescu: nuvela istorica
Alexandru Lapusneanul ar fi devenit o scriere celebra ca si Hamlet daca ar fi avut in ajutor prestigiul
unei limbi universale. Nu se poate inchipui o mai perfecta sinteza de gesturi patetice adanci, de cuvinte
memorabile, de observatie psihologica si sociologica acuta, de atitudini romantice si intuitie
realista"(G.Calinescu).

Amintiri din Copilarie


8

de

Ion Creanga

Amintiri din copilarie reprezinta opera de maturitate artistica a lui Creanga, dovedind un scriitor
pe deplin format, cu un stil rafinat si cu o exceptionala capacitate de fixare a unui univers uman
necunoscut pana atunci in literatura romana. Cartea este un roman al varstei inocente si al
formarii, al modelarii umane. Proiectata in spatiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul
secolului trecut, copilaria nu reflecta numai dominantele varstei, ci si specificul mediului ambiant.
De aceea, Amintiri din copilarie este si o evocare a satului traditional, un tablou fidel al unei lumi
traind in spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenta multimilenara. Principala grija a autorului este
insa evocarea varstei de aur pentru ca, daca prin amanunte Nica este propria sa ipostaza, asa cum i-o
pastreaza amintirea, tipologic vorbind, eroul sau este copilul universal (G. Calinescu): asa eram
eu la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii de cand lumea asta si pamantul.
Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva indepartata a
maturitatii, fiind dominata de un impuls afectiv greu de stapanit: nostalgia.
Constructia textuala nu urmeaza rigorile compozitiei clasice. In cele patru parti, scriitorul nu
urmareste o ordine cronologica a desfasurarii faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie
puncte de referinta in formarea eroului.
Partea I se deschide cu evocarea scolii, ridicata prin stradania parintelui, unde s-a adunat o
multime de baieti si fete, printre care si Nica. Dar copiii nu inteleg rostul invataturii, asa ca primesc
in dar pe Calul Balan si Sfantul Nicolai pentru a-i indemna in acest sens. Nica va raspunde
numai la staruintele mamei si ale bunicului David Creanga.
Rupt de vatra satului, Nica pleaca impreuna cu bunicul sau la scoala din Brosteni. Aici, eroul va
avea parte de o serie de peripetii: caderea in Ozana, sederea in gazda la Irinuca, umplerea de raie
capreasca, fuga cu pluta pe Bistrita.
Inceputul partii a II-a sta sub semnul lirismului nostalgic, evocarea indreptandu-se asupra casei
parintesti. Apare chipul mamei, odata cu intamplarile din copilarie: uratul de Anul Nou, pupaza din
tei, la scaldat, etc.
Rememorarile intereseaza in masura in care au contribuit la formarea lui Nica, ca om, dandu-i o
imagine asupra lumii, imbogatindu-i universul cunoasterii.
Dialogul cu propriul cuget (din debutul partii a III-a) este o modalitate de disimulare a intentiilor
unui artist genial, constient de valoarea propriei creatii.
In acest capitol, eroul devenit adolescent este infatisat urmandu-si in continuare drumul, ca
elev la scoala domneasca din Targul Neamtului, apoi la scoala de catiheti din Falticeni. Scriitorul
urmareste procesul formarii adolescentului Nica in raporturile lui cu viata sociala, cu conditiile in
care tinerii urmau scoala.
In capitolul al IV-lea, memoria afectiva a eului narator reface drama adolescentului care, in
toamna lui 1855, paraseste satul pentru a urma seminarul de la Socola. Aceasta despartire reprezinta
dezradacinarea din universul Humulestilor, iesirea din taramul miraculos al copilariei. Lumea in care
patrunde eroul este inferioara celei din care tocmai a iesit, iar Nica se simte aici lipsit de aparare in
fata vietii si a timpului ireversibil. Numarul personajelor ce apar in Amintiri din copilarie este
relativ mare, fara ca portretul care l-i se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt
conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune ori limbaj. Creanga reuseste sa le schiteze o
individualitate prin tehnica detaliului, care ii permite sa nuanteze caracterele. Multe personaje se
retin prin lapidarele si expresivele caracterizari pe care le face autorul: Smarandita e o zgatie de
fata, badita Vasile - harnic si rusinos ca o fata mare etc. Altele seamana cu eroii din basme:
Mogorogea e certaret ca Gerila, Nica Oslobanu pare o varianta a lui Chirica din povestea Stan
Patitul. Mai bine conturate sunt portretele parintilor: Stefan a Petrii e barbat harnic si gospodar, dar
dispretuieste invatatura. Ca fire e moale, dar Creanga il lauda pentru placerea de a se juca cu cei
mici si pentru munca depusa pentru a-si intretine familia. Smaranda este fiica de vornic si avand
frati cu invatatura se socoteste superioara sotului ei ca putere de intelegere a lucrurilor. Tipologic, ea
se inscrie in portretul clasic al mamei, ca o fiinta autoritara, dar si cu tact pedagogic, manuind cu
abilitate rasplata si pedeapsa. Absenta portretului fizic concentreaza atentia spre cel caracteriologic.
Creanga o evoca mai intai ca pe o fiinta cu daruri fantastice: cu adevarat ca stia a face multe si mari
minunatii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in alte parti,
infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii etc. Apoi este vazuta prin modul in care isi
9

manifesta grija fata de casa si de destinul copiilor. Smaranda este o fire mai aspra, cu vointa
neclintita, care isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu un devotament nemarginit.
Insa, dincolo de toate celelalte portrete, Nica este personajul constitutiv al textului, si in jurul
sau
sunt reunite toate semnificatiile. Ca structura a unei existente, Nica se contureaza de la
indeterminare la autodeterminare.
Urmarind evolutia scolara a lui Nica, scriitorul surprinde cu luciditate procesul anevoios al
devenirii sale intelectuale. Eroul este: slavit de lenes, un pierde vara impins spre invatatura de
mama si bunicul sau. Ipostazele devenirii releva fatetele personalitatii sale, nu lipsita de contradictii.
Om din doi oameni, framantat din huma din Humulesti, si inzestrat cu har, apartine si spiritului
inalt si lutului din care se trage. Nica se defineste si in relatia cu celelalte personaje ale operei
menite sa infatiseze varietatea firii umane.
Din punct de vedere al artei narative, Creanga este un povestitor desavarsit, impresionand prin
modul in care spune. In aceasta privinta, el se afla intre Ion Neculce si Mihail Sadoveanu, toti trei
alcatuind in literatura romana o serie usor de recunoscut prin elementele comune ale artei lor
narative. Principala trasatura a operei lui Creanga este tendinta scenica, tehnica orala a spunerii. El
scrie ca si cum ar trebui sa-si interpreteze textul, placandu-i sa imite, sa parodieze, sa exagereze, sa
gesticuleze, sa treaca de la monolog la dialog, sa intre in pielea fiecarui personaj. In nici o
imprejurare nu-si uita insa interlocutorii imaginari, carora li se adreseaza direct: Si dupa cum am
cinstea sa va spun sau va puteti imagina (), Insa ce ma priveste? Mai bine sa ne cautam de ale
noastre.
O alta trasatura a operei Amintiri din copilarie este dinamismul anecdotic, uluitoarea
navala a intamplarilor, rapiditatea cu care se deruleaza ispravile. Nu intotdeauna intre ele exista
legaturi de fond, drept pentru care naratorul gaseste formula de trecere, de marcare a schimbarii,
cum ar fi: D-apoi cu smantanitul oalelor, ce calamandros a fost, pastrand astfel coerenta si unitatea
episoadelor.
Adevarata forta a lui Creanga se manifesta cand incepe sa nareze. Atunci, exprimarea este vie,
autentica, fraza, bogata in verbe, devine puternic evocatoare, iar intamplarile si oamenii prind viata.
Creanga isi pastreaza in Amintiri din copilarie, ca si in povesti, placerea de a glumi. Scriitorul
provoaca rasul permanent (cu rare momente de seriozitate nostalgica), privind totul dintr-o
perspectiva
care
amuza,
exagerand,
zeflemizand,
autoironizandu-se.
Umorul lui Creanga se vadeste mai ales in exprimarea poznasa, mucalita, intr-o siretenie a frazei, in
care cazi ca intr-o capcana. Alteori cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in combinatii
surprinzatoare. Astfel, mos Chiospec ciubotarul il intampina pe Nica strigand: He, he! bine ai venit,
nepurcele!, boala de care sufera eroul este o cinstita de holera, iar in postura de elev acelasi erou
este slavit de lenes.
Rasul este starnit si de prezenta termenilor familiari, a caror menire este sa ingroase, sa
exagereze, sa caricaturizeze: fetele sunt dracoase, iar baietii mangositi, prostalai, ghiavoli,
hojmalai etc. Voia buna este intretinuta si de placerea autorului de a presara naratiunea cu zicale,
cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se
face o aluzie ironica sau, pur si simplu, se provoaca rasul (Tot patitu-i priceput, Ursul nu joaca de
buna voie etc).
Acelasi umor este starnit si prin caracterizare ironica (fata Irinucai era balcaza si lalaie de-ti
era frica sa innoptezi cu dansa in casa), prin nume sau porecle amuzante (Traznea, Gatlan,
Chiorpec), prin autopersiflare (Nica era slavit de lenes) sau prin prezentarea unor oameni si scene
care starnesc hazul.
Arta lui Cranga nu se opreste insa aici. Limbajul sau il face inconfundabil, prin termenii
specifici folositi, prin modul exprimarii si prin oralitatea stilului.
Cuvintele cele mai numeroase din Amintiri din copilarie sunt de origine populara, unele au
aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet neologismele.
Creanga nu povesteste rece, indiferent; el se implica, participa sufleteste, apreciaza, solicita
interlocutorii, si prin aceasta atitudine limbajul primeste accente afective. Autorul isi marcheaza
participarea sufleteasca prin interjectii, exclamatii, dativ etic, etc.
Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din comparatii si
din prezenta altor tropi: plangea ca o mireasa, mi-i era a invata cum nu ii e cainelui a linge sare.
Desi scrise, frazele humulesteanului urmaresc sa creeze impresia de spunere. Semnul distinct al
oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si verbelor imitative
10

(troscpleosc, a bancani, a bazai, huta etc.) dar si multimea zicerilor tipice, a expresiilor
specifice limbii vorbite sau a intrebarilor si exclamarilor. Alteori in text apar versuri populare sau
forme ritmate. Orala e si sinteze frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii, si
nu a scrisului, unde topica este mai controlata. Dar, in ciuda aparentelor, ne aflam in prezenta unui
limbaj artistic, a unui stil foarte original. Creanga nu copiaza limba taraneasca, ci o recreaza si o
toarna in tiparele unei rostiri individuale, de unde provine si originalitatea.

Ion
de Liviu Rebreanu
Tema si viziunea despre lume
Romanul obiectiv, traditional
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Opera se incadreaza in tipul de roman obiectiv, traditional. O prima trasatura a acestui tip
de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din spate, care implica prezenta
naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv. Acesta este deci, detasat, nu se implica in
evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor. O scena semnificativa, prin
care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv, este cea in care Vasile Baciu o bate cu
salbaticie pe Ana, fiica sa, insarcinata. Scena este, poate, una dintre cele mai violente din intreaga
literatura romaneasca interbelica, dar, nicaieri, pe parcursul acesteia, nu transpare, din partea
naratorului care o evidentiaza, vreo urma de compatimire pentru victima sau de indignare fata de
brutalitatea tatalui. Obiectivitatea naratorului, detasarea cu care prezinta cititorului evenimentul,
amanuntit, sunt absolute.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator omniscient si
omniprezent. Acest tip de narator se evidentiaza inca din primele pagini ale operei, prin descrierea
amanuntita a drumului care intra in satul Pripas, precum si a elementelor definitorii ale acestuia:
Padurea Domneasca, Cismeaua Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului Herdelea, cea a lui
Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din tinichea etc. Despre acest tip de narator, specific
romanelor obiective, traditionale, scriitorul Camil Petrescu spunea: Casele par pentru el fara
acoperisuri, distantele nu exista, departarea in vreme de asemenea nu. In timp ce pune sa-ti vorbeasca
un personaj, el iti spune in acelasi alineat unde se gasesc si celelalte personaje, ce fac, ce gandesc
exact, ce planuiesc.
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide
cu expozitiunea, fiind reprezentat de imaginea drumului care intra in satul Pripas, acolo unde are loc
actiunea romanului. Critica literara a considerat ca, prin intermediul acestui drum, cititorul patrunde,
de fapt, in lumea fictiunii, a romanului. Se observa ca drumul este personificat: alearga, taie, urca
sprinten, da buzna, fiind el insusi un personaj al operei.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere
literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul,
inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a
incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand
astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din
lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este simetric cu incipitul, fiind
reprezentat de imaginea drumului care, in ultima pagina a operei, iese din satul Pripas, lasand in urma
11

aceleasi elemente pe care cititorul le-a intalnit in prima pagina: Padurea Domneasca, Cismeaua
Mortului, Rapele Dracului, casa invatatorului, cea a lui Macedon Cercetasu, crucea cu Hristosul din
tinichea.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului.
Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal, anumite puncte fiind
esentiale pentru derularea actiunii: locul unde are loc duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum,
ulita satului, locul unde se aduna oamenii la camp. Timpul in care se petrec evenimentele este secolul
al XIX-lea.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata
in aceasta opera, si anume inlantuirea, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine
cronologica, incepand cu dorinta personajului principal de a obtine pe orice cale cat mai mult pamant,
continuand cu casatoria acestuia cu Ana, fiica celui mai bogat om din tot satul, nasterea copilului,
moartea Anei si apoi a copilului si sfarsind cu moartea lui Ion.
Personajul principal al acestui roman este Ion, cel care da si titlul romanului. El poate fi
incadrat intr-un anumit tip uman, cel al taranului sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai mult
pamant. Acest lucru evidentiaza trasatura sa dominanta de caracter, adica vointa, care se remarca
pe parcursul intregului roman.
In relatie cu Ana, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care accepta
compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste pe Ana,
pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea, Florica. De
aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe tatal ei sa io dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre acesta. Dupa
nunta nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza. O scena
importanta, care ilustreaza relatia eroului cu Ana, este cea de la nunta, cand o ignora cu desavarsire pe
sotia sa, neavand ochi decat pentru Florica. Danseaza cu Florica, pe care si-o inchipuie mireasa lui si ii
dezvaluie sentimentele pentru ea: Numai tu imi esti draga!
In relatie cu Florica, se remarca dorinta eroului, de a se reintoarce la cea de care fusese
odinioara indragostit. O scena semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea
I a romanului, cand Ion, mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de
sinceritatea sentimentelor sale: In inima mea tot tu ai ramas craiasa! Daca la inceput Ion ii promite
fetei ca o va lua de nevasta, ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea Anei si a
copilului, Ion se simte din nou atras de Florica, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si fara
niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Ion merge din ce in ce
mai des in casa ei, sub pretextul ca are de discutat cu George. Intr-o noapte, crezand ca George nu este
acasa, vine pe furis la Florica, dar este prins de catre sotul ei si omorat.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri:
glasul pamantului si glasul iubirii, care l-au dominat pe rand pe Ion. Despre acest conflict nascut
in sufletul flacaului, Eugen Lovinescu spunea:<< In sufletul lui Ion exista o lupta intre glasul
pamantului si glasul iubirii, dar fortele sunt inegale si nu domina decat succesiv. Prezenta la
inceput, dragostea pentru Florica stavileste putin si in dezbateri sumare marea lui pasiune pentru
pamant si nu se afirma, naprasnica, decat atunci cand i s-a potolit setea de pamant. Sufletul sau este in
realitate unitar: simplu, frust si masiv, el pare crescut din pamantul iubit cu frenezie.>>
Particularitatile de constructie a personajului dintr-un roman
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Personajul principal al romanului Ion de Liviu Rebreanu este cel care da si titlul
romanului.
Statutul social al eroului este acela de taran sarac, dar cu o dorinta apriga de a avea cat mai
mult pamant, fiind gata sa faca orice pentru a-l obtine. Acest statut este prezentat in roman, astfel incat
sa se raporteze la conflictul intregii opere. Astfel, in sufletul lui Ion se naste un conflict, generat de
lupta dintre cele doua glasuri: glasul pamantului si glasul iubirii, care il domina pe rand. El alege
mai intai glasul pamantului, prin casatoria cu Ana, bogata si urata, iar apoi glasul iubirii, prin
intoarcerea la Florica, saraca, dar frumoasa.
12

Statutul psihologic releva un caracter puternic, deoarece Ion obtine, prin viclenie, pamantul
mult ravnit. El il obliga pe Vasile Baciu, cel mai bogat taran din sat, sa ii dea pe fiica sa de sotie, dupa
ce o lasa pe aceasta insarcinata, intrand astfel in posesia pamanturilor acestuia, primite drept zestre.
Cele doua glasuri il stapanesc pe rand pe flacau, pe parcursul desfasurarii actiunii. Glasul pamantului
vizeaza dorinta lui Ion de a obtine cat mai mult pamant, prin casatoria cu Ana, iar glasul iubirii
subliniaza sentimentele pe care personajul le are pentru Florica.
Atat statutul psihologic al eroului, cat si cel moral sunt raportate la conflictul din opera.
Statutul moral scoate in evidenta ambitia si orgoliul acestui personaj, care se simte umilit ca nu are
pamant. El este harnic, gospodar, plin de dorinta de a munci pamantul, dar si de amaraciunea ca nu
detine suficient, pentru a fi respectat de catre ceilalti in sat. De aceea, ambitia sa si patima pentru
pamant nasc in sufletul sau un conflict, ce nu se va stinge decat o data cu moartea sa.
O trasatura de caracter a lui Ion, atent evidentiata in acest roman este patima pentru avere,
manifestata prin dorinta sa nemasurata de a avea cat mai mult pamant. O scena semnificativa pentru
ilustrarea ei o constituie scena din capitolul Zvarcolirea, in care Ion simte, privind pamanturile pe
care si le doreste cu ardoare, o patima pentru acestea, care este mai presus de sine: Glasul pamantului
patrundea navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l. O alta scena semnificativa o
reprezinta cea din capitolul Sarutarea, aflat in partea a doua a operei. In apropierea prima-verii, Ion
se duce sa-si vada pamanturile pe care le obtinuse de la socrul sau. Admirandu-le, plin de mandrie, se
lasa coplesit de sentimentele navalnice din sufletul sau, sarutandu-l ca pe o iubita: Apoi incet,
cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de
pamantul ud. Si-n sarutarea aceasta grabita simti un fior rece, ametitor...
Patru elemente de structura si de compozitie a operei semnificative pentru constructia
personajului ales sunt: compozitia, conflictul, relatiile spatiale si temporale, perspectiva narativa.
Conflictul din acest roman pune in evidenta constructia personajului principal. Pe de-o parte,
prin conflictul exterior se evidentiaza caracterul lui Ion, acesta infruntand, pe rand, o serie de
personaje din opera. Ion o va seduce pe fata lui Vasile Baciu, intrand in conflict cu acesta, umilindu-l
in cele din urma si obtinand pamanturile pe care le voia. Conflictul cu George Bulbuc, cel mai bogat
flacau din sat, determina aparitia unor conflicte secundare, deoarece preorul se va certa cu invatatorul
satului. Pe de alta parte, Ion traieste un conflict interior, deosebit de puternic. Cele doua glasuri,
glasul pamantului si glasul iubirii il stapanesc deopotriva, alternativ, determinandu-i toate reactiile
si toate actiunile.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element, prin care se pune in evidenta
constructia personajului. Spatiul in care se desfasoara actiunea operei este satul Pripas, din Ardeal,
anumite puncte fiind esentiale pentru modul in care este construit personajul Ion: locul unde are loc
duminica hora, biserica, carciuma lui Avrum, ulita satului, campul. Toate acestea sunt strans legate de
constructia personajului principal, prin prezentarea relatiilor sociale, a vietii satului, a mentalitatilor
categoriei sociale a taranimii in care se incadreaza si Ion. Timpul in care se petrec evenimentele este
secolul al XIX-lea, de aceea personajul este construit pe baza conceptiilor de viata din acel secol, a
ideilor despre importanta pe care pamantul trebuie sa o aiba in existenta rurala.
Un alt element important de structura si de compozitie a operei, care ilustreaza constructia
personajului Ion, este reprezentat de tehnica narativa utilizata in aceasta opera, si anume inlantuirea.
Prin intermediul acesteia, care presupune prezentarea evenimentelor in ordine cronologica, se pune in
evidenta evolutia sufleteasca a eroului. Mai intai este ilustrata dorinta personajului principal de a
obtine pe orice cale cat mai mult pamant, apoi pusa in evidenta seducerea Anei, casatoria lui Ion cu
aceasta, conflictul pentru pamant cu tatal Anei, nasterea copilului, moartea Anei si apoi a copilului.
In opinia mea, tema romanului, care este conditia taranului, este reflectata in constructia
personajului ales prin constructia operei, care are doua parti: Glasul pamantului si Glasul iubirii,
ambele vizand problemele cu care se confrunta personajul principal, Ion al Glanetasului, reprezentativ
pentru o intreaga clasa sociala, aceea a taranimii.
Supus glasului pamantului, Ion se dovedeste a fi un personaj lipsit de orice sentiment, care
accepta compromisul unei casatorii cu fiica lui Vasile Baciu, doar pentru a se imbogati. O dispretuieste
pe Ana, pentru ca o considera responsabila de faptul ca nu s-a putut casatori cu cea pe care o iubea,
Florica. De aceea, actioneaza in consecinta: o lasa insarcinata inainte de casatorie, pentru a-l obliga pe
tatal ei sa i-o dea de nevasta si o alunga atunci cand ea vine la el acasa, dupa ce este batuta de catre
acesta. Dupa nunta, nu mai este interesat de ea si nici macar nasterea copilului nu il sensibilizeaza.
13

Supus glasului iubirii, Ion o poarta in suflet pe Florica, fata de care este indragostit. O scena
semnificativa o constituie cea a intalnirii dintre cei doi tineri, din partea I a romanului, cand Ion,
mergand sa munceasca la camp, sta de vorba cu Florica si o asigura de sinceritatea sentimentelor sale:
In inima mea tot tu ai ramas craiasa! Daca la inceput Ion ii promite fetei ca o va lua de nevasta,
ulterior se casatoreste cu Ana pentru avere. Dupa moartea acesteia, eroul are dorinta puternica de a se
reintoarce la cea de care fusese odinioara indragostit, desi aceasta, dupa nunta lui, fiind foarte saraca si
fara niciun fel de zestre, acceptase casatoria cu cel mai bogat flacau din sat, George. Deznodamantul
romanului, reprezentat de moartea lui Ion, ilustreaza incetarea luptei dintre cele doua glasuri: glasul
pamantului si glasul iubirii, care l-au dominat pe rand pe acesta.
Astfel, Ion ramane, in literatura romana, un prototip al taranului insetat de avere, care se
foloseste de orice mijloace pentru a obtine pamantul ravnit, asa cum personajul insusi, intr-un
monolog interior marturisea: Toata istetimea lui nu plateste o ceapa degerata, daca n-are si el pamant
mult, mult...

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi


de Camil Petrescu
- roman subiectiv, modern, roman al experientei Tema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care prin intermediul actiunii reflecta realitatea vietii
cotidiene.
Romancier prin excelenta citadin, Camil Petrescu aduce ca personaj, in literatura romana,
intelectualul lucid, care se gandeste si se framanta caci - spune unul dintre eroii sai- cata luciditate,
atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si deci atata drama . Una dintre cele doua opere in proza
ale lui Camil Petrescu este romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, structurat in
doua parti cu titluri semnificative, ce ofera imaginea unui univers de viata complex, surprins in doua
ipostaze esentiale: iubirea si razboiul.
Opera se incadreaza in tipul de roman subiectiv, modern, roman psihologic, al experientei. O
prima trasatura a acestui tip de roman este utilizarea analizei psihologice pentru a prezenta trairile,
emotiile, sentimentele si gandurile personajelor, inclusiv pe cele ale naratorului-personaj prin
introspectie. Un exemplu in acest sens este cel al episodului excursiei de la Odobesti, in timpul careia,
in permanenta, Stefan Gheorghidiu, personajul principal al operei, a analizat cu luciditate
comportamentul celorlalti, in special pe cel al sotiei sale, analizandu-se, in acelasi timp si pe sine,
facand presupuneri cu privire la ceea ce ar fi putut gandi si simti cei prezenti la acel eveniment.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie prezenta unui narator-personaj, subiectiv
care, prin intermediul naratiunii la persoana I, prezinta cititorului gandurile, trairile, emotiile
sentimentele sale, generate de modul in care doua mari experinete fundamentale se reflecta in propria
constiinta, iubirea si razboiul: Eram casatorit de doi ani si jumatate cu o colega de facultate si
banuiam ca ma insala.
Patru elemente de constructie a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, finalul, conflictul, relatiile spatiale si temporale.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anumite roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coodonatelor spatio-temporale. In acest roman, incipitul coincide
cu expozitiunea, fixand coordonatele de timp si de spatiu: In primavara anului 1916, ca tanar
sublocotenent, ma aflam pe Valea Prahovei. In acest roman, incipitul traseaza actiunea in timp si
spatiu, insa nu dezvaluie identitatea eroului, care este si narator personaj.
Al doilea element de constructie a operei este finalul, partea de incheiere a oricarei opere
literare, care poate coincide sau nu cu deznodamantul. Daca finalul nu coincide cu deznodamantul,
inseamna ca autorul doreste sa ofere cititorilor date despre personajele operei dupa ce conflictul s-a
incheiat. Rolurile finalului sunt: incadrarea actiunii ca intr-o rama, impreuna cu incipitul, pastrand
astfel lumea fictionala in afara lumii reale, precum si finalizarea actiunii si scoaterea cititorului din
lumea fictionala si readucerea lui in lumea reala. In acest roman, finalul este reprezentat de hotarirea
14

eroului de a divorta si de a ii lasa toate bunurile materiale sotiei. Marturisirea din final : I-am scris
ca-i las absolut tot... de la lucruri personale, la amintiri, [], adica tot trecutul subliniaza dorinta
eroului de a rupe legatura cu trecutul pentru a deschide o usa in viitor.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Inca
din primele randuri aflam ca actiunea are loc acolo unde se faceau fortificatii si pregatiri pentru
intrarea Romaniei in razboi: Valea Prahovei si apoi Piatra Craiului. Pe parcursul derularii actiunii sunt
incluse si alte localitati precum Campulung, Bucuresti, Constanta. Asadar, cea mai mare parte a
intamplarilor are loc intr-un spatiu deschis. Reperele temporale sunt trasate chiar din primul capitol, in
care actiunea are loc in anul 1916. Acest an este valabil pentru capitolele care cuprind drama
razboiului. In capitolele ce includ drama iubirii, actiunea se petrece cu cativa ani mai devreme, in
perioada cand eroul era student.
Un alt element important de constructie a operei este reprezentat de tehnica narativa utilizata
in aceasta opera, si anume alternanta. Aceasta reprezinta modalitatea prin care autorul isi construieste
opera prin alternanta planurilor narative si a actiunii. Asadar, evenimentele nu sunt prezentate in
ordine cronologica, ci se alterneaza planul prezent cu planul trecut. In prima parte a acestui roman,
primul capitol prezinta citi-torului evenimente din prezent, personajul evidentiind evenimente de pe
front, capi-tolele II, III, IV, V constituie o intoarcere in trecut a acestuia, fiind descrise evenimente din
casnicia eroului, iar capitolul al VI-lea constituie o revenire in prezent.
Personajul principal al acestui roman, Stefan Gheorghidiu, este un intelectual preocupat, in
primul rand, numai de probleme de constiinta. In relatia cu sotia sa, Ela, el sufera o drama a
incompatibilitatii care transforma casnicia intr-un esec. Aceasta drama este generata de imposibilitatea
comunicarii si de propriul orgoliu, ce se evidentiaza ca trasatura dominanta de caracter.pe
parcursul intregului roman. Treptat, fiind profund marcat de cealalta drama, si anume cea a razboiului,
gesturile sale fata de propria sotie devin reci, se disperseaza, se frang. Finalul acestei drame este
marcat prin ruptura definitiva pe care alege sa o faca Stefan, renuntand la tot trecutul trait alaturi de
Ela si privind spre viitor.
O alta relatie a eroului, conturata in mod evident, este cea cu unchiul Nae. Spre deosebire de
Stefan, care nu era deloc interesat de avere si nu era dominat de dorinta de inavutire, Nae este tipic
pentru cel ce isi doreste din ce in ce mai mult si care este in stare sa obtina avere prin orice mijloace.
La citirea testamentului unchiului Tache, nemultumiti de hotararea defunctului, Nae impreuna cu
mama si sora lui Stefan, decid sa il reclame in instanta, afirmand ca averea primita nu i se cuvine. Pe
Stefan insa, mostenirea nu l-a integrat in societatea burgheza a timpului, acesta fiind unul din motivele
pentru care el a renuntat cu usurinta la trecut, la avere si la Ela.
In opinia mea, deznodamantul romanului ilustreaza conditia intelectualului, de-oarece eroul
este un insetat de absolut, care priveste casatoria ca pe o experienta fundamentala a vietii omului,
considerand cuplul ca prototip al perfectiunii. Intrucat Ela nu poate sa se ridice la inaltimea idealului
sau feminin, el traieste o profunda dezamagire, iar gestul sau final de a divorta, fara ca macar sa ii mai
pese daca sotia l-a inselat sau nu, demonstreaza pierderea treptata a interesului sau pentru aceasta, in
conditiile in care constata ca ei doi sunt incompatibili in gandire si in atitudine. Drama razboiului la
nivel universal -vazut ca o alta experienta fundamentala care nu poate sa lipseasca din propria-i viatai se pare cu mult mai mare decat orice drama individuala in iubire, de aceea survine despartirea, prin
care ii lasa Elei de la obiecte de pret, la carti, de la lucruri personale, la amintiri. Adica tot trecutul.
Definitoriu ramane in acest roman, pentru eroul Stefan Gheorghidiu, curajul asumarii
propriului destin si infinita disponibilitate existentiala pentru experiente-limita ale eului.

La tiganci
de Mircea Eliade
Nuvela fantastica
IPOTEZA
Nuvela fantastica La tiganci (scrisa la Paris, in 1959 si publicata in volumul omonim, in 1969, la
Editura pentru Literatura) marcheaza inceputul unei noi etape in creatia literara a lui Mircea Eliade, in
15

descendenta fantasticului filozofico-mitic eminescian, fiind considerata o capodopera a fantasticului


romanesc.
FORMULAREA ARGUMENTELOR
Proza fantastica presupune (conform definitiei lui Castex) o intruziune brutala a misterului in
cadrul vietii reale.
Dintre caracteristicile fantasticului, in nuvela se observa: nelinistea personajului care nu
gaseste o explicatie pentru evenimente, ezitarea lui si a cititorului, compozitia gradata a naratiunii,
finalul ambiguu, disparitia reperelor de timp si spatiu la aparitia supranaturalului.
SPECIE
Nuvela fantastica este o specie epica in proza, cu o constructie riguroasa, angrenand doua
planuri narative (al realitatii, respectiv, al evenimentului misterios), in care evolueaza personajul aflat
in imposibilitatea de a da o explicatie intamplarilor. Nuvela fantastica are tema, motive, conflict,
relatii temporale si spatiale specifice.
Fantasticul eliadesc transfigureaza artistic notiunile abordate in lucrarile savantului: mitul,
hierofania (manifestarea revelata a sacrului in profan), dialectica sacru-profan, iesirea din timp,
moartea ca initiere.
DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR
Daca in scrierea fantastica intamplarile sunt relatate, de obicei, de un narator-personaj sau
martor I pentru a spori credibilitatea, aici naratiunea la persoana a III-a sporeste ambiguitatea
intamplarilor. Perspectiva impersonala, neimplicata a naratorului este dublata de perspectiva
protagonistului, ins obisnuit, care traieste uimirea si teama, stari specifice naratiunii fantastice.
Ezitarea intre aparenta realista si neobisnuitul/ irealul impus ca o prelungire a realului apartine
cititorului si personajului .
TITLUL
Titlul nuvelei sugereaza o hierofanie, loc de manifestare a sacrului ascuns in profan
(irecognoscibilitatea sacrului). Locul numit la tiganci reprezinta simbolic lumea cealalta, libera de
contingentele timpului si ale spatiului, in care locuiesc nemuritorii. Este altceva decat lumea de
dincolo, unde se duc toti dupa moarte, dar de unde nu se inapoiaza nimeni. Intrat pe taramul celalalt,
spatiul mitic al originilor, Gavrilescu traverseaza, ca novice, o moarte rituala, initiatica, diametral
opusa mortii fizice, naturale: la iesirea din acest spatiu, el urmeaza sa parcurga o nastere initiatica,
sa capete o noua personalitate"(Alexandrescu Sorin,Introducere la vol.La Tiganci ).
Prin corelare cu titlul, tema nuvelei este aceea a iesirii din timpul istoric, linear, ireversibil si
a trecerii in timpul mitic, circular. Alte teme configurate in text sunt: erosul, logosul, moartea si
creatia, iar motive literare: labirintul, timpul, memoria.
Sorin Alexandrescu considera nuvela o alegorie a mortii sau a trecerii spre moarte, aventura
unui ins atras de amintire. Formularea este acceptabila, daca moartea este inteleasa potrivit conceptiei
lui Mircea Eliade: Initierea este o moarte si orice moarte inteligent asumata poate echivala cu o
initiere."
STRUCTURA DISCURSULUI NARATIV
Nuvela este realizata prin tehnica epicului dublu. Naratiunea este realizata prin inlantuirea
celor opt episoade, care ar marca un numar simetric de intrari si iesiri sau de treceri ale personajului de
la o existenta la alta, din planul real in planul ireal:planul real (episodul I), planul ireal" (episoadele
II-IV), planul real" (episoadele V-VII), planul ireal (episodul al VlII-lea).
Pendularea protagonistului intre real (spatiul bucurestean exterior gradinii) si ireal (gradina
tigancilor, bordeiul si casa cea mare) reda un itinerar spiritual: de la profan la sacru, de la viata la
moarte.
INCIPIT / FINAL
16

In incipit, este descris credibil cadrul: canicula in Bucurestiul interbelic, surprins prin detalii
realiste. Reprezentarea veridica a realitatii in proza fantastica este dublata de semnificarea ei,
incat obsesiile calatoriei cu tramvaiul (caldura, pretentia de cultura, conditia de artist ratata pentru un
pacat - pierderea iubirii din tinerete) se vor prelungi in celalalt plan. In final, se sugereaza ca explicatie
pentru evenimentele relatate o stare ca intr-un vis", iar nuvela fantastica are final deschis.
CONSTRUCTIA SUBIECTULUI
Actiunea nuvelei se desfasoara in mod gradat, intr-o progresie ascendenta, fiind plasata in
Bucurestiul interbelic, prezentat ca in amintirile scriitorului: toropit de canicula, cu tramvai, liceu si
gradini umbroase, cu oameni comunicativi si carciuma la coltul strazii.
In prim-planul realist, care corespunde primului episod al nuvelei, se configureaza
atmosfera aparte, culoarea balcanica: mirosul de asfalt topit, zgomotul tramvaiului, arsita zilei de
vara si locvacitatea personajului.
Nuvela incepe cu o calatorie obisnuita, repetata de trei ori pe saptamana, ca un ritual, de
profesorul de pian, Gavrilescu. Temele de discutie ale calatoriei cu tramvaiul sunt: caldura, colonelul
Lawrence si marturisirea ratarii conditiei de artist. Tramvaiul, simbol al lumii reale (ca si palaria sau
banii), trece pe langa gradina tigancilor, despre care oamenii discuta intr-un mod misterios, cu toate ca
nimeni nu stie nimic sigur, pentru ca nu a fost acolo. Este un spatiu interzis, in aparenta din
prejudecata.
TIMP SI SPATIU
Momentul venirii tigancilor este amplasat intr-un timp trecut nedeterminat (mitic). Au venit
demult - spuse vecinul". Gradina apare ca un spatiu mitic. Amintindu-si ca si-a uitat servieta cu
partituri la eleva sa, Otilia Voitinovici, profesorul coboara cu intentia de a lua tramvaiul in sens invers.
Dupa o serie de ezitari, Gavrilescu intra la tiganci, atras de umbra gradinii. Intervine hazardul,
accidentalul (uitarea servietei) pentru ca personajul sa ia act de existenta misterului (gradina
tigancilor)"(Eugen Simion) (intriga).
PARTEA A DOUA / PLANUL IREAL
Al doilea episod marcheaza intrarea personajului in cealalta lume, intruziunea misterului in
viata reala, dupa definitia lui Castex. Momentul trecerii dincolo, in planul ireal, este precedat de o
lumina alba, incandescenta, orbitoare", care impreuna cu poarta semnifica pragul dintre doua lumi,
trecerea dinspre viata spre moarte, dinspre profan inspre sacru.
In fata portii, il asteapta o fata oachesa. Baba (Cerberul) ii cere drept taxa pentru a trece in
cealalta lume, la tiganci, echivalentul a trei lectii de pian. De remarcat elementul comun cu basmul,
prezenta cifrei trei: suma pe care trebuie sa o achite Gavrilescu la intrarea in bordei valoreaza trei lectii
de pian, fetele pe care trebuie sa le ghiceasca sunt in numar de trei, ora cand se produc intamplarile
ciudate din naratiune e in jur de trei, Gavrilescu calatoreste cu tramvaiul de trei ori pe saptamana.
Discutia despre ceas dintre Gavrilescu si baba asezata la punctul de hotar dintre cele doua taramuri
sugereaza alta curgere temporala la tiganci: Avem timp. Nu e nici trei", zice batrana fara graba.
Ceasul care iar a stat" sugereaza ca in locul acesta al pragului, al vamii, timpul exterior este impletit
in jurul unei clipe de gratie, ora trei. La tiganci, Gavrilescu va trai comprimarea temporala, timpul sau
subiectiv (cateva ore) necorespunzand cu timpul istoric (12 ani). Se remarca o trasatura importanta a
fantasticului: disparitia limitelor de timp si de spatiu la aparitia supranaturalului.
Odata ajuns in bordei (episodul al III-lea), Gavrilescu incalca interdictia de a nu bea multa
cafea si intra in jocul" fetelor. Trebuie sa ghiceasca tiganca din cele trei: o tiganca, o grecoaica, o
evreica (Parcele). Esueaza insa, pentru ca isi aminteste de Hildegard (se rataceste in amintire), iar
fetele il grabesc, cred ca se teme sa le ghiceasca, apoi il prind intr-o hora de iele sau de ursitoare care ii
tes un alt destin. Dupa prima incercare, adoarme si se trezeste imbracat altfel. Fuga prin labirintul de
paravane si oglinzi reda simbolic incurcatura" sa prin amintire. Acest univers de obiecte inutile,
sugerand perisabilitatea lumii, proiecteaza ipostazele simbolice ale ratarii personajului. A doua ratare a
ghicitului il face sa afle ca, daca ar fi reusit, ar fi fost foarte frumos", fetele l-ar fi plimbat prin toate
odaile bordeiului, dezvaluindu-i misterele universului. De aceasta data isi aminteste" muzica,
manifestandu-se ca un creator: Nu se mai gandea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe
care le asculta parca pentru intaia oara, desi ii veneau una dupa alta in minte, ca si cum si le-ar fi
amintit dupa foarte multa vreme".
17

Rataceste prin intuneric (episodul al IV-lea), intr-un labirint al obiectelor amorfe, spatiu
haotic, unde e foarte cald si renunta treptat la haine (regresia temporala in starea de increat). Se simte
imbracat in giulgiu (simbol al mortii initiatice) si se trezeste" din cosmar sau halucinatie discutand cu
baba.
Speriat, incercand sa scape, se pierduse, se ratacise in trecut". Aflam in felul acesta ca tanar
fiind, student in Germania, iubise pe minunata Hildegard, pe care insa o parasise si se casatorise cu
Elsa, cu care traia de multi ani la Bucuresti. Prin urmare, Gavrilescu isi ratase viata sentimentala si
vocatia de artist. Iubirea pentru Hildegard constituise momentul sacru al vietii lui, iar el isi da seama
de asta doar in clipa in care patrunde in spatiul magic al bordeiului tigancilor: in acea clipa se simti
deodata fericit, parca ar fi fost din nou tanar si toata lumea ar fi fost a lui, si Hildegard ar fi fost de
asemenea a lui". Iesirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea in cel sacru cu anamneza.

PARTEA A TREIA / PLANUL REAL


In partea a treia (episoadele V-VII), Gavrilescu paraseste bordeiul tigancilor si aude
huruitul mecanic al tramvaiului", semn al timpului istoric. In tramvai, unde discutiile predilecte erau
tot caldura si colonelul Lawrence, Gavrilescu constata, dincolo de aparenta unei lumi cunoscute, ca
trecerea timpului se accelereaza progresiv. Cand da o bancnota taxatorului, afla ca aceasta era iesita
din uz. Ajuns in strada Preoteselor, afla ca doamna Voitinovici se mutase de 8 ani, de cand se
casatorise Otilia. Chiar si acasa la el locuiesc oameni straini. De la carciumarul din cartier, Gavrilescu
afla ca sotia sa, Elsa, se intorsese de 12 ani in Germania. Prin urmare, popasul in bordeiul tigancilor a
durat, nu cateva ore, asa cum crezuse Gavrilescu, ci 12 ani, durata unui an cosmic. Ratacit in trecut,
[n.n. Gavrilescu] a ratat prezentul, adica vesnicia fiintelor divine; acum ratacit in viitor, Gavrilescu
rateaza din nou prezentul, adica efemerul bogat al fiintelor umane!"(Sorin Alexandrescu)..Vrea sa
revina la tiganci pentru a cere o explicatie si face drumul in compania unui birjar, fost dricar (Charon).
In partea a patra, ultimul episod prezinta intalnirea cu Hildegard, iubita lui din tinerete, in
casa cea mare. Aceasta il ia de mana (este mediatoarea trecerii dincolo) si il duce cu birja spre padurea-labirint, spre o nunta in cer". Simbolul padurii este ambiguu, spatiu al mortii sau al renasterii, iar
calatoria cu birja fostului dricar poate fi spre moarte sau spre o implinire a iubirii si a destinului de
creator in alt plan al existentei.
Explicatia sugerata pentru sensul calatoriei este ambigua, prin apelul la motivul visului, iar
fantasticul este visul treaz al individului"(Adrian Marino, Fantasticul in Dictionar de idei literare
vol.I):
- Hildegard, incepu el tarziu. Se intampla ceva cu mine, si nu stiu bine ce. Daca nu te-as fi auzit
vorbind cu birjarul, as crede ca visez...Fata intoarse capul spre el si-i zambi. - Toti visam, spuse. Asa
incepe. Ca intr-un vis..."
Finalul nuvelei La tiganci este deschis, pentru ca pastreaza ambiguitatea, conditie a
fantasticului.
PERSONAJELE
Personajele nuvelei poarta semnificatii mitologice. Istoric al religiilor, scriitorul combina si
reinterpre-teaza vechile mituri, incat personajele nuvelei sunt purtatoare de semnificatii multivalente.
Din perspectiva mitologiei antice si a alegoriei mortii, Eugen Simion a atribuit o serie de valori
simbolice personajelor: baba ar fi Cerberul care pazeste intrarea in Infern, dar cere vama, precum
Charon. Luntrasul este identificat cu birjarul, fost dricar, care il va conduce pe Gavrilescu spre
padure". Fetele ar putea fi Parcele, dar si Ursitoarele sau ielele, ca in folclorul romanesc.
Interpretarea indianista (Sorin Alexandrescu), care le asociaza pe fete cu gunele (trad. franghii; zeitati
ale destinului), conduce spre aceeasi simbolistica: rolul fetelor este de a-l rupe de conditia telurica,
inferioara, de ratat, si de a-i tese" un alt destin, cel primordial, de creator.
Bordeiul are semnificatie ambivalenta: in opinia cotidiana, a celor din tramvai, este un loc al
placerilor (sugestia paronimica), dar sensul revelat prin aventura eroului este transpunerea artistica a
mitului labirintului, spatiul sacru al initierii, prin ritualuri ezoterice (ghicitul, cafeaua, hora).
Hildegard si Elsa simbolizeaza iubirea spirituala si iubirea fizica. De aceea existenta alaturi de Elsa 1a aruncat in conditia de modest profesor de pian". Pierderea lui Hildegard in tinerete ar constitui
pacatul" personajului, iar regasirea ei, in casa cea mare, tot tanara, sugereaza regasirea muzei, a
iubirii spirituale, capabila sa-1 conduca pe artist spre a-si recupera adevarata conditie: aceea de creator.
18

PERSONAJUL PRINCIPAL
Personajul principal este un ins banal, ratat, tipul antieroului din proza moderna. Hazardul il
arunca in plin mister, pe care il traieste fara stire si fara vrere. Conditia de artist, chiar ratat, ii
faciliteaza aventura fantastica si il transforma in purtator al mesajului nuvelei: renasterea artei prin
redescoperirea miturilor. Gavrilescu vede realitatea zilnica prin oglinda iluziei lui (arta). Ca pianist
el traieste frecvent pe un alt portativ al existentei. Arta este orgoliul si, totodata, forma lui de
aparare."(M.Eliade)
Portretul personajului se contureaza in primul episod, prin autocaracterizarea devenita
laitmotiv in episoadele urmatoare: Pentru pacatele mele sunt profesor de pian. Zic pentru pacatele
mele, adauga, incercand sa zambeasca, pentru ca n-am fost facut pentru asta. Eu am o fire de artist".
Atitudinea personajului este redata, in mod realist, prin dialog, monolog interior si gesturi. Gesturile
stangace, comportamentul nesigur, visator, locvacitatea, uitucenia configureza portretul profesorului
banal, dar cu fire de artist. Varsta personajului, 49 de ani, poarta simbolistica cifrei 7, incheierea unui
ciclu al existentei in plan terestru, moment al trecerii, prin initiere, in alt plan, spiritual.
Sensul initierii din bordei nu este dezlegat, dar, desi nu ghiceste" tiganca, recupereaza treptat
atributele omului primordial: anamneza si capacitatea creatoare, ceea ce il scoate definitiv din timpul
liniar, istoric, unde nu-si mai gaseste locul. Pentru ca la a doua intrare la tiganci, sa fie trimis in casa
cea mare, unde o gaseste prin intuitie pe Hildegard, simbol spiritual, si pare a se reface cuplul adamic.
Drumul spre padure semnifica intrarea intr-un spatiu etern, dar ambivalent: moarte si/ sau renastere
spirituala.
Intelesurile ultime ale nuvelei sunt suspendate, pentru ca nuvela presupune, in opinia autorului,
o incercare a labirintului nu doar pentru personajul principal, ci si pentru cititor, ceea ce arunca opera
in inima fantasticului".
CONCLUZIA
Opera literara La tiganci de Mircea Eliade este o nuvela fantastica deoarece are toate caracteristicile
acestei specii literare: intruziunea misterului in cadrul vietii reale, ezitarea protagonistului si a
cititorului, compozitia gradata a naratiunii, disparitia limitelor de timp si de spatiu la aparitia
supranaturalului, finalul ambiguu.

Enigma Otiliei
de George Calinescu
Romanul realistTema si viziunea despre lume
Romanul este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune desfasurata pe mai
multe planuri narative, cu un numar mare de personaje complexe, caractere puternice, deja formate, cu
multiple conflicte, o intriga atent construita si care, prin intermediul actiunii, reflecta realitatea vietii
cotidiene.
La aparitia Enigmei Otiliei", in 1938 (in doua volume), romanul, ca specie a literaturii
avusese o evolutie extrem de rapida, dominand literatura romaneasca interbelica. George Calinescu
este autorul primelor romane citadine de tip clasic. Prin Enigma Otiliei" el aduce o viziune originala,
moderna.
Opera se incadreaza in tipul de roman realist, balzacian (de observatie sociala), interbelic. O
prima trasatura a acestui tip de roman este perspectiva narativa obiectiva, adica viziunea din spate,
care implica prezenta naratiunii la persoana a III-a si a unui narator obiectiv, omniscient. Acesta este
deci detasat, nu se implica in evenimentele pe care le relateaza, nu comenteaza actiunile personajelor.
O scena semnificativa, prin care se pune in evidenta acest tip de viziune, cu narator obiectiv este scena
primului atac cerebral al lui mos Costache. Naratorul observa cu detasare cum toti membrii familiei
care voiau sa intre in posesia averii, cautau semne ale acesteia prin casa, cum toti se asaza la masa,
mamanca si poarta diferite conversatii, fara sa se intereseze de starea batranului prezent langa ei.
Singura exceptie o constituie Felix si Otilia, atenti si ingrijorati, interesati cu adevarat de sanatatea lui
mos Costache. Naratorul prezinta detasat, neimplicat faptele, nu comenteaza evenimentele, nu face
19

nicio apreciere referitoare la atitudinea personajelor, ci lasa cititorul sa descopere singur trasaturile de
caracter ale acestora si modul lor de a gandi.
A doua trasatura a acestui tip de roman o constituie cronologia evenimentelor din opera.
Actiunea este prezentata linear, de la venirea tanarului Felix in casa lui mos Costache, pana la plecarea
Otiliei cu Pascalopol la Paris. Sunt evidentiate trairile tanarului, emotiile, sentimentele fata de Otilia,
discutiile importante cu aceasta, privind destinul lor, precum si relatiile degradate din familia Tulea, in
raport cu familia Giurgiuveanu.
Tema operei o constituie infatisarea societatii bucurestene de la inceputul secolului XX,
reprezentand o adevarata fresca a unei lumi, dar, in acelasi timp si istoria unei formari, fiind urmarit
destinul unui adolescent care parcurge anii iubirii si ai pregatirii profesionale. Tema este realizata prin
prezentarea a doua principale planuri epice: unul urmareste problema mostenirii lui Costache
Giurgiuveanu, iar celalalt destinul nepotului sau, tanarul Felix Sima, in procesul devenirii sale.Titlul
initial Parintii Otiliei, reflecta ideea balzaciana a paternitatii, dar a fost schimbat din motive
editoriale, directionand astfel atentia cititorului spre personajul feminin.
Patru elemente de constructive a operei sunt importante pentru intelegerea semnificatiilor
textului: incipitul, actiunea, relatiile spatiale si temporale, conflictul.
Incipitul, partea introductiva a oricarei opere literare, care are anumite consecinte in derularea
evenimentelor, indeplineste anuminte roluri, printre care: introducerea cititorului in lumea fictionala,
prezentarea unor personaje si fixarea coordonatelor spatio-temporale. Incipitul romanului realist
fixeaza veridic cadrul temporal Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 si spatial, prin descrierea
strazii Antim din Bucuresti, a arhitecturii casei lui mos Costache, a interiorului casei acestuia, prezinta
principalele personaje si sugereaza conflictul. Simetria incipitului cu finalul se realizeaza prin
descrierea strazii si a casei lui mos Costache, din perspectiva lui Felix in doua momente diferite ale
existentei lui. Replica Aici nu sta nimeni, rostita initial de mos Costache, reflecta teama avarului de
necunoscut, iar in final reflecta destramarea familiei si conditia tragica si fragila a fiintei umane.
Actiunea romanului incepe cu venirea la Bucuresti a tanarului Felix Sima, un orfan care
terminase liceul la Iasi si voia sa devina medic. El soseste in casa unchiului sau, Costache
Giurgiuveanu. Acesta o creste pe Otilia Marculescu, fiica sa vitrega, cu intentia de a o infia.
Giurgiuveanu are o sora, Aglae Tulea, care o considera pe Otilia un pericol pentru mostenire. Lupta
pentru mostenirea batranului este data de Aglae si de ginerele ei, Stanica Ratiu. Fiecare doreste sa
puna mana pe banii lui Costache. Tocmai de aceea ei vin foarte des in casa lui si vor sa fie siguri ca
batranul nu o infiaza pe Otilia si nici nu face vreun testament. Cei doi banuiesc ca mos Costache tine
ascunsa in casa o mare suma de bani. La un moment dat, mos Costache, in urma unui efort mare, are
un atac cerebral si atunci Aglae isi aduce toata familia in casa batranului, asteptandu-i moartea. Totusi
Costache isi revine, dar mai tarziu, banii sunt furati de arivistul Stanica Ratiu, chiar de sub salteaua
bolnavului paralizat, ceea ce produce moartea batranului.
Reperele spatiale si cele temporale constituie un alt element de constructie a romanului. Ele
sunt realizate in metoda realist-balzaciana: situarea exacta a actiunii in timp si spatiu, veridicitatea
sustinuta prin detaliile topografice (strada Antim, strada Sfintii Apostoli, Bucuresti), descrierea strazii
in maniera realista, finetea observatiei si notarea detaliului semnificativ. Caracteristicile arhitecturale
ale strazii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ochiul ochiul unui estet, din perspectiva
naratorului specializat, desi observatia ii este atribuita personajului-reflector, Felix Sima, care cauta o
anumita casa. Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrangerii treptate a cadrului, de la strada la
casa, la interioare, la fizionomia si gesturile locatarilor, este o modalitate de patrundere a psihologiei
personajelor din acest spatiu, prin reconstituirea atmosferei. Strada si casa lui mos Costache sugereaza,
prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si bun gust a unur locatari bogati,
burghezi imbogatiti candva si realitate: inculti (aspectul de kitsch), amestecul de stiluri arhitecturale
incompatibile), zgarciti (case mici cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii
clasice), dela-satori (urme vizibile ale umezelii si ale uscaciunii, impresia de paragina). Arhitectura
sugereaza imaginea unei lumi in declin, care a avut candva energia necesara pentru a dobandi avere,
dar nu si fondul cultural.
Conflictul romanului se bazeaza pe relatiile dintre doua familii inrudite, care sugereaza
universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu, posesorul
averii, care o are in grija pe Otilia Marcules-cu, adolescenta orfana, fiica celei de-a doua sotii
decedate a acestuia. Aici patrunde Felix Sima, fiul surorii batranului, care vine la Bucuresti pentru a
studia Medicina si locuieste la tutorele sau legal, mos Costache. A doua familie vecina si inrudita, care
20

aspira la mostenirea averii batranului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcatuit
din sotul Simion Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica si Titi. In aceasta familie patrunde Stanica
Ratiu pentru a obtine zestrea, ca sot al Olimpiei. Istoria unei mosteniri include doua conflicte
succesorale: primul este iscat in jurul averii lui Mos Costache (adversitatea manifestata de Aglae
impotrva orfanei Otilia), al doilea destrama familia Tulea (interesul lui Stanica pentru averea
batranului). Conflictul erotic priveste rivalitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru
mana Otiliei.
Personajul principal masculin al acestui roman este Costache Giurgiuveanu, acel personaj in
jurul caruia se construieste actiunea, a carui avere polarizeaza aparitia celorlalte personaje.
Statutul social evidentiaza un personaj cu o avere impresionanta, care include case cu chiriasi
si restaurante. Psihologic, personajul pare a se lasa influ-entat de opiniile celor din jur, chiar acestea,
de multe ori sunt rauvoitoare. De exemplu, lui Costache pare a-i fi teama de parerea surorii sale, de
vorba ei aspra si de sarcasmul ei cu privire la Otilia, de aceea prefera sa nu intocmeasca testament sau
sa nu o infieze. Statutul moral pune accent pe trasatura sa dominanta de caracter, avaritia. Aceasta
este evidentiata in numeroase scene: batranul gaseste langa masa de joc de carti o moneda si pretinde
ca este a lui, are o lista prin care sa justifice cheltuielile pentru Felix, in care trece lucruri pe care nu i
le-a cumparat niciodata, vinde chiriasilor sai, studenti la Medicina, seringi refolosite, construieste o
casa pentru Otilia din materiale refolosite, umbla imbracat cu lucruri vechi si rupte, nu-i da bani
servitoarei, ca sa cumpere mancare.
Relatia cu celelalte personaje este dominata de o suspiciune permanenta, izvorata din teama
de a fi jefuit. Se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, potential atentator la averea sa.
Astfel, in relatie cu Felix, este initial reticent, ceea ce il face sa ii spuna acestuia, sosit pentru prima
oara in casa, la inceputul romanului nu, nu sta nimeni aici. In relatie cu Stanica Ratiu, este extrem
de precaut, deoarece il banuieste ca ii pandeste averea. Dupa primul atac cerebral, isi captuseste
pantalonii si tine banii permanent la sine, situatia devenind dramatica atunci cand, dupa cel de-al
doilea atac cerebral, desi ar fi scapat cu viata, Stanica Ratiu ii fura pachetul cu bani. Cand vede ca i se
smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patima intreaga sa existenta, moare cu groaza intiparita pe
chip, articuland cu disperare: ba-banii pu-pungasule.
Modalitatile de caracterizare sunt diverse, personajul este privit din mai multe perspective:
pentru Otilia este papa, un om bun, dar are ciudateniile lui, pentru Felix este un om de treaba,
dar cam ciudat, pentru Stanica este un pezevenghi.
In opinia mea, viziunea despre lume a scriitorului in acest roman este magistral subliniata, atat
prin tema, cat si prin constructia personajelor. Otilia reprezinta pentru Felix o imagine a eternului
feminin, iar pentru Pascalopol o enigma. Misterul personajului pare a se ascunde in replica ce pare de
neinteles la inceputul romanului:noi nu traim decat patru-cinci ani. Romancierul insusi a acordat
un loc aparte acestui personaj feminin, in care marturiseste ca regaseste o parte din sine.
Enigma Otiliei de George Calinescu este un roman realist obiectiv de tip balzacian, prin
tema abordata: mostenirea, care declanseaza si mobilizeaza energii umane care se infrunta, un roman
care surprinde moravurile unei categorii a burgheziei bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea.
Morometii
de Marin Preda
(relatiile dintre doua personaje)
Roman realist obiectiv, Morometii ilustreaza preocuparea constanta a lui Marin Preda de a
consemna complexitatea lumii rurale. Primul volum, aparut in 1955, impune un personaj cu totul
original in literatura romana, care depaseste limitele tipului in care se inscrie. Ilie Moromete si familia
sa sustin actiunea principala a acestei opere, care poate fi considerata, la un prim nivel, un roman de
familie. Familia rurala este raportata la destinul colectivitatii, pusa in relatie cu mari procese de
metamorfoza sociala, care determina schimbari de mentalitate. Procesul conduce la disolutia unor
structuri traditionale, la degradarea modelului si la impunerea altor valori. In aceste conditii,
supravietuiesc doar cei care se adapteaza, care cred ca singura lor sansa este de a renunta la ceea ce se
considera structuri perimate.
Actiunea, ampla, este plasata in spatiul rural din Campia Dunarii si este structurata pe trei
planuri narative principale, care urmaresc evolutia a trei familii, surprinse, toate, in plin proces de
disolutie: Moromete si familiile complementare Botoghina si Balosu. Destinul fiecareia dintre ele
este urmarit prin raportare la atitudinea lor fata de valorile fundamentale ale lumii rurale: traditia,
21

familia si pamantul. Incipitul fixeaza clar reperele spatio-temporale - In Campia Dunarii, cu cativa
ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare;
viata se scurgea aici fara conflicte mari. , sugerand o atmosfera pasnic arhaica, in care existenta
oamenilor se desfasoara in legatura cu evenimente care pot fi controlate.
Subiectul se construieste prin inlantuire, creand o imagine complexa a relatiilor familiale care
se stabilesc in interiorul unei comunitati rurale aproape inchise, in care viata se desfasoara in ritmuri
universale. Taranii din Silistea Gumesti se confrunta cu problemele universale ale lumii lor, pe care
romanul realist romanesc le-a ilustrat in toata amploarea lor problema pamantului, efortul continuu
de a-si asigura traiul, munca istovitoare la camp, dar si traditiile, respectul pentru familie si pentru
autoritatea consacrata.
Ramas vaduv, Ilie Moromete se recasatoreste cu Catrina, familia reunind copii din ambele
casatorii, intre care se declanseaza conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a lui
Moromete. Nemultumita ca fratele sau s-a recasatorit, exiland-o din casa parinteasca, Maria Moromete
nutreste o neimpacata ura fata de Catrina. Paraschiv, Nila si Achim, fiii lui Ilie Moromete din prima
casatorie, sunt convinsi ca mama lor vitrega ii nedreptateste, cautand sa le faca zestre numai fetelor
Ilinca si Tita si sa-i asigure lui Neculaie, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici, conflicte
deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugereaza disensiunile care
exista in interiorul acestei familii compuse din copii proveniti din casnicii diferite. Asezarea la masa,
in cadrul cinei in familie, este ilustrativa in acest sens: mama si fetele stau langa plita, Niculaie sta in
apropierea mamei, iar baietii mai mari spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice
clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. Mai sus decat toti, intr-o iluzie a autoritatii
necontestate, Moromete sta pe pragul odaii celei bune, dominandu-i cu privirea, cu gestul si cu vocea
pe toti membrii familiei. E o scena in care se creeaza iluzia autoritatii paterne intr-o lume in care
tiparele arhaice supravietuiesc. Ritualul mesei dezvaluie, insa, adevaratele relatii din sanul familiei.
Copiii din prima casatorie nu se inteleg cu ceilalti, dar tatal, pentru a mentine unitatea familiei, este
dur ( Niculae face mofturi la masa si mana tatalui il loveste necrutator ). Problemele familiei sunt ale
tuturor celor din sat: existenta catorva loturi de pamant si lupta pentru a le pastra nestirbite, primejdia
foncierii si a datoriei la banca. Lucrurile se complica prin disensiunile dintre fratii vitregi si prin
dorinta fiilor mai mari de a pleca la Bucuresti, convinsi ca se vor descurca mai bine pe cont propriu
decat sub autoritatea paterna.Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza fara a fi observate.
Moromete insusi, in ciuda capacitatii neobisnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor, nu le
sesizeaza. Ignora plata datoriilor catre stat, raportandu-se la precedentul anularii datoriilor de la banca,
spera ca ploaia va aduce o recolta bogata, ceea ce i-ar permite sa puna deoparte bani. Toate aceste
probleme financiare se vor dezlantui dupa plecarea fiilor mai mari la Bucuresti. Plecarea lui Achim
aduce primul semn simbolic al destramarii familiei Moromete. Dupa ce isi da acordul in privinta
plecarii lui Achim, Moromete hotaraste sa taie salcamul care ocupa locul din spatele casei, anticipand
greutatile financiare. Fara a-si explica gestul celorlalti membri ai familiei, Moromete il ia pe Nila intro dimineata de duminica si taie salcamul, pentru a-l vinde lui Balosu. Caderea impunatorului arbore
prevesteste, simbolic, prabusirea autoritatii paterne si anticipeaza precipitarea evenimentelor. Achim
pleaca la Bucuresti, dar castigul asteptat nu se iveste, iar Moromete afla ca fiul sau nu intentioneaza sa
se mai intoarca si nici sa trimita vreun ban acasa. Pedeapsa exemplara aplicata lui Paraschiv si lui
Nila, intr-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marcheaza o incercare disperata de a
restabili ordinea familiala, nu are nici o eficienta, cei doi fug si ei la Bucuresti cu caii si cu aproape
toata averea familiei. Conflictul surd de pe tot parcursul actiunii se finalizeaza in aceasta izbucnire
violenta a tatalui care marcheaza sfarsitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie
Moromete, traditia nu mai are nici o importanta. Ei se adapteaza primii noului, considera ca satul si
realitatea lui sunt perimate. Daca fiii mai mari ai lui Ilie Moromete inteleg ca adaptarea la structuri
sociale noi inseamna sa fuga de acasa, pentru Niculae, cel mai mic dintre copiii familiei, fuga nu este o
optiune. In acest personaj alter-ego, scriitorul sintetizeaza aspiratiile unui neadaptat, ale unui om care
tinde sa-si depaseasca limitele pentru a-si gasi drumul. Ilie si Niculae Moromete devin, in
circumstantele descrise in roman, personaje complementare, a caror evolutie repeta aceleasi structuri,
in alte conditii istorice. In Silistea Gumesti, tatal este, inainte de razboi, sufletul intalnirilor
duminicale din poiana fierariei lui Iocan. Parerea lui este respectata mai mult decat a primarului, el stie
sa aplaneze conflicte ( semnificativa in acest sens e scena in care il calmeaza pe Tugurlan, furios ca el
e mai sarac decat alti sateni ) si sa impuna respect il ironizeaza pe Tudor Balosu, ia hotarari care nu
sunt contestate ( taierea salcamului, plecarea lui Achim la Bucuresti ). Dupa razboi, Moromete pare sa
22

se retraga in spatii din ce in ce mai stramte. Poiana fierariei lui Iocan ramane o amintire, zabovitul pe
stanoaga podistei in cautarea unui partener de dialog nu mai are rost cand satul e plin de necunoscuti.
Spatiul in care se limiteaza este prispa casei proprii, unde se aduna cativa dintre vechii liberali, intro incercare de a regasi niste structuri familiare, fara ca, totusi, discutiile sa le anuleze nelinistile cu
privire la ce vor fi vrand alde Bila, Isosica sau Ouabei. Intr-un destin simetric, Niculae parcurge in
sens invers niste etape, de la copilul ignorat in familie pana la activistul care e trimis de comitetul
regional de partid sa supravegheze desfasurarea campaniei agricole in satul natal, ajungand, insa, sa se
izoleze la fel ca tatal pe prispa casei, intr-o ferma horticola de la marginea Bucurestiului. Destinul lui
Niculae ilustreaza ideea ca fiul si-a insusit, pe nesimtite, principiile tatalui, chiar daca, aparent, le
contesta. Fiecare dintre cele doua personaje se situeaza pe pozitia contemplatorului, care finalizeaza
evolutia dificila a relatiilor dintre tata si fiu.
Copilaria lui Niculae este marcata de o dorinta de neinteles pentru cei din familia sa si mai ales
pentru tatal care a crezut intotdeauna numai in principiile taranului traditional: sa mearga la scoala. In
ciuda incapatanarii tatalui de a nu-i lua in seama ceea ce el considera un moft, Niculae persevereaza in
a merge la scoala, in putinul timp pe care i-l lasa indatoririle din cadrul familiei: mersul pe camp cu
oile si ajutorul pe care trebuie sa i-l dea mamei in treburile gospodaresti, adica tot ceea ce face un copil
obisnuit al unui taran din Silistea - Gumesti.
Una dintre primele scene ale romanului ilustreaza, la nivel simbolic, statutul diferit al baiatului
in raport cu ceilalti membri ai familiei: in scena cinei in familie, Niculae este singurul care nu are un
scaunel la masa, fiind nevoit sa se aseze pe jos. Este, in aceasta lipsa de preocupare a tatalui de a
modifica dimensiunile mesei dupa nevoile noii familii, un semn ca fiul mai mic nu a atins inca varsta
la care sa-i fie luate in seama necesitatile.
Dintre toti copiii, Niculae ii seamana in cea mai mare masura tatalui, pe care il intelege altfel
decat o fac fratii lui mai mari. Este ilustrativa in acest sens scena in care Moromete, intors de la munte
dupa ce face negot cu cereale, povesteste despre intalnirea cu munteanca cu ochi albastri, iar Niculae il
asculta fascinat, descoperind ciudatul dar al tatalui de a transfigura o lume reala intr-o poveste plina de
vraja. Tot el imita, malitios, comportamentul patern, cand ii intinde lui Paraschiv, care lucra la poarta
noua, cuiele cu varful ascutit in sus, provocand furia fratelui mai mare.
Portretul lui Niculae Moromete se construieste treptat, predominante fiind modalitatile de
caracterizare indirecta. In lumina actiunilor pe care le intreprinde personajul, dobandeste relief mai
ales portretul moral, din care se desprinde, ca trasatura dominanta de caracter, capacitatea de a fi atent
la ceilalti, fascinatia urmaririi spectacolului oferit de indivizii din jur si mai ales de propria familie.
Caracterizarea directa, realizata din perspective altor personaje si a naratorului, evidentiaza cateva
elemente de portret fizic, care palesc in raport cu trasaturile morale: Asa cum se oprise, cu obrajii
negri-galbeni de friguri, cu capul mare, peste care pusese palaria destul de veche a tatalui, in camasa si
cu picioarele desculte si pline de zgarieturi, Niculae parca era o sperietoare.
Pe masura ce se maturizeaza, si acest fiu al lui Moromete se instraineaza de familie, niciodata
insa definitiv, cum o fac fratii mai mari, care nu au niciun regret ca au parasit satul. Instrainarea de tata
are mai multe explicatii, dar cea mai evidenta este aceea ca Moromete ii spuse ca s-a terminat si cu
istoria lui cu studiile, sa stea acasa si sa puna mana pe sapa. Gestul tatalui de a nu-i mai plati taxele
de scolarizare este cu atat mai inexplicabil cu cat Moromete are o situatie financiara satisfacatoare.
Baiatul nu intelege rationamentul ascuns al tatalui dorinta de a-l pastra macar pe acest din urma fiu
alaturi de el, ca sa aiba cui sa lase rostul lui de o viata - , iar tatal nu intelege incapatanarea fiului de
a-si urma destinul.
Devenind activist, sub influenta noului notar din sat, Niculae crede ca omul are nevoie de o
noua religie a binelui si a raului si declara ca va fi primul apostol al noii religii. Dupa o perioada
agitata, in care organizeaza campania de recoltare a cerealelor si de strangere a cotelor prin satele si
comunele invecinate si apoi in satul sau, Niculae descopera ca noua religie in care crezuse cu tot
sufletul e, de fapt, un joc politic in care toti isi urmaresc interesele, fara sa ia in calcul finalitatea
actiunilor pe care le intreprind. Alde Isosica, Bila, Mantarosie, Gae, Zdroncan, Plotoaga urzesc tot
felul de comploturi, fara a le putea finaliza, pentru ca interesele lor contrare se anuleaza reciproc.
Satul devine de nerecunoscut, relatiile dintre sateni se schimba, pentru ca in comunitatea
inchisa, in care toata lumea se stia si comunica, apar, nu se stie de unde, ca dintr-o groapa fara fund,
tot felul de indivizi care nu au nicio legatura cu lumea din Silistea-Gumesti. In noile structuri sociale,
Ilie Moromete nu-si mai gaseste locul. Politica, motiv de petrecere si de amuzament in timpul
23

adunarilor linistite din poiana fierariei lui Iocan, devine laitmotivul existentei rurale in volumul al IIlea. Aristide pune la cale comploturi, ca sa distruga partidul comunist din interior, nimeni nu crede ca
liberalii si taranistii nu vor mai avea nici un cuvant de spus in privinta destinelor sociale. Cand
constrangerile se inmultesc, insa, oamenii, derutati la inceput, sunt nevoiti sa accepte evidenta: nimeni
nu poate sa scape determinismului social. Discutiile dintre Niculae si Ilie Moromete dobandesc, in
acest context, sensul unei confruntari intre doua moduri de a concepe viata. Tanarul Moromete crede
intr-o noua religie a binelui si a raului si, odata castigat de ideile socialismului, devine apostolul lor
inflexibil. Ideile fiului intampina protestul tatalui, care nu se obisnuieste cu gandul ca ceea ce a facut
el a fost gresit si ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Iluzia lui Moromete ca lumea nu trebuie sa se
schimbe ii confera acestui personaj o aura tragica. O scena antologica din al II-lea volum accentueaza
ideea ca Ilie Moromete nu se va obisnui niciodata cu ideile promovate de fiul sau. Batranul taran, udat
pana la piele de o ploaie de vara, sapa cu hotarare un sant care sa-i apere sira de paie, in timp ce in alta
parte a satului se pregatesc rasturnari spectaculoase. In incapatanarea cu care vrea sa apere
nenorocitele paie se descifreaza atat disperarea unui om care nu poate trai dupa alte rosturi, cat si
dorinta de a-i demonstra fiului ca pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca
rostul acesta cine stie ce s-o alege din el! Deasupra satului de altadata, cu ierarhii sigure, satul
adunarilor linistite si al dialogurilor pline de spirit, se abat evenimente pline de viclenie. Satul
arahaic, civilizatia morometiana sunt sortite disparitiei. Si autorul , alaturi de personajul sau
emblematic, lasa raurile tulburi ale istoriei sa invadeze aceasta mica asezare linistita. ( Eugen
Simion ). Exclus din comitetul raional de partid, Niculae nu are alta alternativa decat sa-si urmeze
drumul initial, adica sa-si finalizeze studiile. Moromete insusi intelege ca ar fi fost mai bine daca l-ar
fi dat la scoala la timp, motivatia batranului fiind, insa, alta, decat a fiului: ca sa nu umble el pe urma
de gat cu toti astia ca de-alde Isosica. Vezi, aicea am gresit. Tatal si fiul inteleg, pe cai diferite, ca
realitatea vietii lor se schimba fundamental: tatal, stand pe prispa si conversand cu vechii liberali, fiul
participand la colectivizare, deci implicat in actiune. In cele din urma, cei doi se intalnesc in acelasi
punct, Niculae descoperind ca frumoasa utopie a religiei binelui nu poate supravietui pentru ca nu
are o baza ancorata in realitate. In cei zece ani in care lipseste de acasa si toti cei din sat il cred mort,
Niculae pastreaza datele esentiale ale vietii din Silistea, pe care le transfera in spatiul inchis si izolat al
serelor la care a ajuns inginer horticol. Convietuieste cu Marioara Fantana, are un copil cu ea, chiar
daca faptul ca nu sunt cununati starneste mania Catrinei. In fond, asa fac si alti tarani din Silistea
copilariei lui Niculae, care se insoara chiar si cand au copii mai mari.
Din perspectiva aceleiasi conceptii despre lume, conflictele cu Ilie Moromete nu vor fi
niciodata atat de adanci incat sa fie ireconciliabile. De aceea, discutiile in contradictoriu ale tatalui si
ale fiului nu sunt decat modalitati de clarificare a unor principii de viata: Zilele treceau, el avea sa
imbatraneasca maine, poimaine si barbatu-acesta statea putin pe-acasa, cine stie daca avea sa-l mai
vada Si atunci trebuia venit langa el si trezit din somn, sa se uite la el si sa-l auda vorbind, sa-i vada
chipul tanar cu orice risc, chiar daca se supara La randul lui, Niculae intelege ca tatal sau era un
om care gandea si gandirea lui era limpede, n-avea nevoie sa se inghesuie in ea. Nu cu rugaminti putea
sa-l faca sa-l dea la scoala, ci cu argumente.
Mai mult decat fratii lui, Niculae va conserva mentalitatea taraneasca, iar fiecare actiune a lui
va purta amprenta unei lumi arhaice. E lumea lui Ilie Moromete, pe care tatal i-o daruieste, pe
nesimtite, fiului, in lungile discutii in contradictoriu despre rostul taranului pe lume, despre gospodaria
agricola, despre necunoscutii care ajung peste noapte mai mari in sate, despre lumea copilariei fiului,
care se transforma. Si lumea aceasta taraneasca, in care bunul simt primeaza asupra tuturor celorlalte
trasaturi, este darul cel mai de pret pe care tatal i-l face fiului si, dincolo de limitele fictiunii, creatorul
personajelor sale.
Tema/ temele si viziunea despre lume
In literatura romana, tematica rurala este o trasatura definitorie. Tema principala a prozei lui
Marin Preda este lumea rurala, prezentata din punctul de vedere al celui care a fost parte integranta a
unor structuri imposibil de uitat: Temele mele principale sunt cele din lumea taraneasca. Tot timpul
am fost dominat de sentimentul universului copilariei mele, pe care am vrut sa-l reconstitui.
(Marturisiri si reflectii )
Roman realist obiectiv, Morometii ilustreaza preocuparea constanta a lui Marin Preda de a
consemna complexitatea lumii rurale. Primul volum, aparut in 1955, impune un personaj cu totul
original in literatura romana, care depaseste limitele tipului in care se inscrie. Ilie Moromete si familia
24

sa sustin actiunea principala a acestei opere, care poate fi considerata, la un prim nivel, un roman de
familie. Familia rurala este raportata la destinul colectivitatii, pusa in relatie cu mari procese de
metamorfoza sociala, care determina schimbari de mentalitate. Procesul conduce la disolutia unor
structuri traditionale, la degradarea modelului si la impunerea altor valori. In aceste conditii,
supravietuiesc doar cei care se adapteaza, care cred ca singura lor sansa este de a renunta la ceea ce se
considera structuri perimate.
Actiunea, ampla, este plasata in spatiul rural din Campia Dunarii si este structurata pe trei
planuri narative principale, care urmaresc evolutia a trei familii, surprinse, toate, in plin proces de
disolutie: Moromete si familiile complementare Botoghina si Balosu. Destinul fiecareia dintre ele
este urmarit prin raportare la atitudinea lor fata de valorile fundamentale ale lumii rurale: traditia,
familia si pamantul. Incipitul fixeaza clar reperele spatio-temporale - In Campia Dunarii, cu cativa
ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare;
viata se scurgea aici fara conflicte mari. , sugerand o atmosfera pasnic arhaica, in care existenta
oamenilor se desfasoara in legatura cu evenimente care pot fi controlate.
Subiectul se construieste prin inlantuire, creand o imagine complexa a relatiilor familiale care
se stabilesc in interiorul unei comunitati rurale aproape inchise, in care viata se desfasoara in ritmuri
universale. Taranii din Silistea Gumesti se confrunta cu problemele universale ale lumii lor, pe care
romanul realist romanesc le-a ilustrat in toata amploarea lor problema pamantului, efortul continuu
de a-si asigura traiul, munca istovitoare la camp, dar si traditiile, respectul pentru familie si pentru
autoritatea consacrata. Ramas vaduv, Ilie Moromete se recasatoreste cu Catrina, familia reunind copii
din ambele casatorii, intre care se declanseaza conflicte surde, alimentate de Guica, sora mai mare a
lui Moromete. Nemultumita ca fratele sau s-a recasatorit, exiland-o din casa parinteasca, Maria
Moromete nutreste o neimpacata ura fata de Catrina. Paraschiv, Nila si Achim, fiii lui Ilie Moromete
din prima casatorie, sunt convinsi ca mama lor vitrega ii nedreptateste, cautand sa le faca zestre numai
fetelor Ilinca si Tita si sa-i asigure lui Neculaie, fiul mai mic, continuarea studiilor. De aici,
conflicte deschise, uneori violente. De altfel, una dintre primele scene ale romanului sugereaza
disensiunile care exista in interiorul acestei familii compuse din copii proveniti din casnicii diferite.
Asezarea la masa, in cadrul cinei in familie, este ilustrativa in acest sens: mama si fetele stau langa
plita, Niculaie sta in apropierea mamei, iar baietii mai mari spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar
fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara. Mai sus decat toti, intr-o iluzie a
autoritatii necontestate, Moromete sta pe pragul odaii celei bune, dominandu-i cu privirea, cu gestul si
cu vocea pe toti membrii familiei. E o scena in care se creeaza iluzia autoritatii paterne intr-o lume in
care tiparele arhaice supravietuiesc. Ritualul mesei dezvaluie, insa, adevaratele relatii din sanul
familiei. Copiii din prima casatorie nu se inteleg cu ceilalti, dar tatal, pentru a mentine unitatea
familiei, este dur ( Niculae face mofturi la masa si mana tatalui il loveste necrutator ). Problemele
familiei sunt ale tuturor celor din sat: existenta catorva loturi de pamant si lupta pentru a le pastra
nestirbite, primejdia foncierii si a datoriei la banca. Lucrurile se complica prin disensiunile dintre fratii
vitregi si prin dorinta fiilor mai mari de a pleca la Bucuresti, convinsi ca se vor descurca mai bine pe
cont propriu decat sub autoritatea paterna. Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza fara a fi
observate. Moromete insusi, in ciuda capacitatii neobisnuite de a reflecta pe marginea evenimentelor,
nu le sesizeaza. Ignora plata datoriilor catre stat, raportandu-se la precedentul anularii datoriilor de la
banca, spera ca ploaia va aduce o recolta bogata, ceea ce i-ar permite sa puna deoparte bani. Toate
aceste probleme financiare se vor dezlantui dupa plecarea fiilor mai mari la Bucuresti. Plecarea lui
Achim aduce primul semn simbolic al destramarii familiei Moromete. Dupa ce isi da acordul in
privinta plecarii lui Achim, Moromete hotaraste sa taie salcamul care ocupa locul din spatele casei,
anticipand greutatile financiare. Fara a-si explica gestul celorlalti membri ai familiei, Moromete il ia
pe Nila intr-o dimineata de duminica si taie salcamul, pentru a-l vinde lui Balosu. Caderea
impunatorului arbore prevesteste, simbolic, prabusirea autoritatii paterne si anticipeaza precipitarea
evenimentelor. Achim pleaca la Bucuresti, dar castigul asteptat nu se iveste, iar Moromete afla ca fiul
sau nu intentioneaza sa se mai intoarca si nici sa trimita vreun ban acasa. Pedeapsa exemplara aplicata
lui Paraschiv si lui Nila, intr-una dintre ultimele scene ale primului volum, care marcheaza o incercare
disperata de a restabili ordinea familiala, nu are nici o eficienta, cei doi fug si ei la Bucuresti cu caii si
cu aproape toata averea familiei. Conflictul surd de pe tot parcursul actiunii se finalizeaza in aceasta
izbucnire violenta a tatalui care marcheaza sfarsitul unui destin familial. Pentru fiii mai mari ai lui Ilie
Moromete, traditia nu mai are nici o importanta. Ei se adapteaza primii noului, considera ca satul si
realitatea lui sunt perimate.
25

Mentalitatea traditionala nu mai functioneaza nici in cazul familiei lui Tudor Balosu. Victor,
fiul, este comis-voiajor si poarta pantaloni din piele de drac, renunta la obiceiurile care i se par
ilustrative pentru mentalitatea rurala ( cand Moromete ii vinde lui Tudor Balosu salcamul si il invita pe
Victor sa bea o tuica impreuna cu ei, acesta refuza dispretuitor si ostentativ, ceea ce atrage ironia lui
Ilie Moromete ), nu mai participa la seceris. Polina, fiica, pare a urma o perioada destinul oricarei fete
de la tara: isi face zestre, are petitori bogati, dar se indragosteste de Birica, flacau sarac, ceea ce il
determina pe Balosu sa refuze sa-i dea partea de zestre promisa. Spre deosebire de Ana lui Liviu
Rebreanu, Polina refuza ipostaza de victima. Se cearta cu familia pentru a-si dobandi drepturile, iar
cand Balosu refuza sa-i dea lotul, provoaca un conflict deschis apucandu-se de secerat graul fara
acordul tatalui. De altfel, in familia tanara, Polina este caracterul cel mai puternic si isi impune vointa
de fiecare data, cu toate ca in afara caminului trece drept o sotie supusa. Sunt evidente, in aceste detalii
consemnate cu finete, fisurile in mentalitatea traditionala. Chiar si destinul familiei lui Botoghina
ilustreaza aceeasi evolutie a mentalitatilor. El se imbolnaveste de tuberculoza si vinde pamant pentru a
se putea interna in sanatoriu, in ciuda impotrivirii sotiei. Vindecat partial, Botoghina se intoarce acasa
si se apuca de munca, pentru a-si reface lotul. Se imbolnaveste din nou si moare, iar Anghelina ii
blestema amintirea. Toate destinele familiale prezentate in roman sustin ideea degradarii familiei
patriarhale. Conflictul pe care il ilustreaza, de fapt, cele trei destine, este acela al mentalitatilor: traditia
se pregateste sa lase locul altor tipuri de relatii sociale. Semnele crizei timpului arhaic se acumuleaza
fara a fi observate. Timpul istoric, vestind criza gospodariei taranesti, isi impune prezenta treptat.
Timpul individual este pus in relatie cu timpul universal. Prima parte sta sub semnul timpului
rabdator cu oamenii. Simultan insa, timpul istoriei este o prezenta subterana, dar permanenta, ca timp
acumulativ al evenimentialului. Interval exterior, opus celui al eului, istoria apare, in Morometii, in
cele doua ipostaze ale sale, fundamentale pentru intreaga opera a lui Marin Preda: sociala si politica.
Contrastele sociale sunt evidente prin stratificarea lumii satului, subliniata in conturarea unor nivele
distincte: universul imbelsugat al lui Tudor Balosu, inscris pe coordonatele alunecarii muncii
traditionale spre speculatia economica; stadiul mediu, al lui Moromete, surprins in degringolada, prin
tactica eroului de a temporiza rezolvarea problemelor concrete, prin care realul il agreseaza si lumea
saraciei apasatoare, inchisa devorator asupra siesi (Botoghina si Tugurlan ). Metamorfoza radicala a
structurii gospodariei taranesti este anuntata de finalul primului volum: Timpul nu mai avea rabdare.
Ilie Moromete nu va fi capabil sa isi apere pana la capat stilul existential. Acceptat o perioada
de sotie si de copii, modul de a exista patriarhal este contestat, in cele din urma, violent chiar. Dupa
plecarea fiilor mai mari, Catrina si fetele il parasesc, Niculaie refuza sa-i mai vorbeasca, neintelegand
gestul tatalui de a nu-i mai plati taxele scolare. Criza timpului istoric, anuntata de finalul primului
volum se concretizeaza in prabusirea tuturor structurilor consacrate, prezentata in volumul al II-lea al
romanului. Satul devine de nerecunoscut, relatiile dintre sateni se schimba, pentru ca in comunitatea
inchisa, in care toata lumea se stia si comunica, apar, nu se stie de unde, ca dintr-o groapa fara fund,
tot felul de indivizi care nu au nicio legatura cu lumea din Silistea-Gumesti. Niculaie, devenit activist
de partid, se ocupa de colectivizare si de campania agricola in satul natal. De aici, frecventele conflicte
cu tatal, care nu are nicio toleranta pentru noul mod de a concepe existenta. In noile structuri sociale,
Ilie Moromete nu-si mai gaseste locul. Politica, motiv de petrecere si de amuzament in timpul
adunarilor linistite din poiana fierariei lui Iocan, devine laitmotivul existentei rurale in volumul al IIlea. Aristide pune la cale comploturi, ca sa distruga partidul comunist din interior, nimeni nu crede ca
liberalii si taranistii nu vor mai avea nici un cuvant de spus in privinta destinelor sociale. Cand
constrangerile se inmultesc, insa, oamenii, derutati la inceput, sunt nevoiti sa accepte evidenta: nimeni
nu poate sa scape determinismului social. Discutiile dintre Niculae si Ilie Moromete dobandesc, in
acest context, sensul unei confruntari intre doua moduri de a concepe viata. Tanarul Moromete crede
intr-o noua religie a binelui si a raului si, odata castigat de ideile socialismului, devine apostolul lor
inflexibil. Ideile fiului intampina protestul tatalui, care nu se obisnuieste cu gandul ca ceea ce a facut
el a fost gresit si ca rosturile taranesti trebuie schimbate. Iluzia lui Moromete ca lumea nu trebuie sa se
schimbe ii confera acestui personaj o aura tragica. O scena antologica din al II-lea volum accentueaza
ideea ca Ilie Moromete nu se va obisnui niciodata cu ideile promovate de fiul sau. Batranul taran, udat
pana la piele de o ploaie de vara, sapa cu hotarare un sant care sa-i apere sira de paie, in timp ce in alta
parte a satului se pregatesc rasturnari spectaculoase. In incapatanarea cu care vrea sa apere
nenorocitele paie se descifreaza atat disperarea unui om care nu poate trai dupa alte rosturi, cat si
dorinta de a-i demonstra fiului ca pana in clipa din urma omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca
rostul acesta cine stie ce s-o alege din el! Deasupra satului de altadata, cu ierarhii sigure, satul
26

adunarilor linistite si al dialogurilor pline de spirit, se abat evenimente pline de viclenie. Satul
arahaic, civilizatia morometiana sunt sortite disparitiei. Si autorul , alaturi de personajul sau
emblematic, lasa raurile tulburi ale istoriei sa invadeze aceasta mica asezare linistita. ( Eugen
Simion )
Morometii nu e un roman al tragediilor individuale. Din perspectiva scriitorului realist,
romanul ilustreaza obiectiv evolutia unor destine si a unor mentalitati. Viziunea despre lume a eroilor
lui Marin Preda nu este una catastrofica, ci mai curand ironic amara, asa cum o sintetizeaza Ilie
Moromete in una dintre conversatiile imaginare cu Niculae ( Si de ce crezi tu ca n-ai fi ultimul prost
de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu? ). Dincolo de cutremurele istoriei, taranii
din Silistea Gumesti invata sa supravietuiasca, acceptand provocarile.

O scrisoare pierduta
de Ion Luca Caragiale
- comedie Particularitatile de constructie a personajului
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre
ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici,
Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza,
reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile O
scrisoare pierduta, Conu Leonida fata cu reactiunea, O noapte frutunoasa, Dale carnavalului si
drama Napasta.
In opinia mea, tema comediei O scrisoare pierduta este cea sociala, cu implicatii politice. Pot
spune ca tema acestui text dramatic se reflecta in constructia si in atitudinea personajului Zoe,
autorul utilizand cu finete tipurile de comic, pentru a sublinia aceste aspecte. Referitor la comicul de
nume, apelativul coana si diminutivul Joitica evidentiaza atitudinea duplicitara a Zoei: lui Pristanda
ii permite sa i se adreseze astfel, in schimb, pentru cei din jur ea pare o persoana onorabila. Se observa
ca in cazul ei, autorul nu foloseste comicul de limbaj. Ea este caracterizata prin comicul de caracter,
fiind incadrata ca tip uman in tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei. Comicul de situatie este
obtinut, in cazul acestui personaj, prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin discutiile dintre
Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii.
Statutul social al lui Zoe este subliniat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: Zoe, sotia
celui de mai sus, parand ca autorul nu acorda o importanta prea mare acestui personaj, ales sa fie
ultimul in aceasta lista. Dar, tocmai acest statut ii creeaza un zbucium permanent pe parcursul
desfasurarii actiunii. Criticul literar Serban Cioculescu este de parere ca, in aceasta piesa, numai Zoe
traieste cu adevarat o drama. Compromiterea publica, pentru o femeie din secolul al XIX-lea, care a
ajuns la o pozitie sociala si materiala remarcabila, prin casatoria cu un barbat zaharisit si care are un
amant in plina ascensiune, ar fi insemnat distrugerea ei definitiva.
Statutul psihologic subliniaza o femeie cu un caracter extrem de puternic, hotarata sa
zdrobeasca pe oricine s-ar impotrivi planurilor ei. Ea manipuleaza toate personajele masculine, in
incercarea de a obtine ceea ce isi doreste, anume linistea sufleteasca pe care o avea inainte sa piarda
scrisoarea.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele acesteia. Este o femeie voluntara, care
intotdeauna stie ce vrea si care nu se lasa invinsa de niciun obstacol ivit in cale. Desi apare ultima, in
lista de personaje, pentru a sublinia rolul neinsemnat pe care il aveau femeile in viata politica, in vremea
respectiva, ea dovedeste contrariul: are un rol determinant, manipuland dupa propria dorinta, pe toti
barbatii implicati in jocurile politice din piesa. Face orice pentru a-si atinge scopul: se lamenteaza,
porunceste, lacrimeaza teatral sau da ordine, totul pentru a obtine scrisoarea pierduta si, odata cu ea,
onoarea.
Trasatura sa dominanta de caracter este luciditatea. Prima ei replica din piesa este Sunt
nenorocita, Fanica, iar pana la finalul operei este infatisata intr-o permanenta stare de surescitare, de
disperare. Cu toate acestea, Zoe este mereu lucida. O prima scena semnificativa care pune in evidenta
27

aceasta trasatura este cea a discutiei cu Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape
din situatia compromitatoare in care se afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu nimicuri politice,
detasandu-se perfect de emotii si cautand lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a
dobandit prin casatoria cu Trahanache, fara a se compromite in fata societatii. O alta scena
semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si sa-i cumpere
scrisoarea cu orice pret, acest lucru demonstrand o perfecta adaptare la situatie, spre deosebire de
impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru
tipologia personajului sunt: actiunea, conflictul, relatiile temporale si spatiale, finalul.
Actiunea este simpla. Zoe nu este prezenta in expozitiune, ci este inclusa in scena care
subliniaza intriga. Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale, Zoe, sotia
bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Catavencu detine aceasta scrisoare, pe care o foloseste ca arma
de santaj politic. Evenimentele se precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea
aflata la Catavencu doar un fals josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu,
pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el
conditiile redobandirii documentului. Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie, Zoe dobandind
scrisoarea, pe care i-o inapoiaza cetateanul turmentat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea
dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa O scrisoare pierduta exista un
numar semnificativ de conflicte, unul dintre acestea, este cel dintre Zoe si Catavencu. La fel de
important, dar de intensitate mai mare este cel dintre Zoe si Tipatescu, Zoe fiind hotarata sa lupte chiar
impotriva amantului ei, pentru redobandirea linistii sufletesti.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care
compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada
desfasurarii alegerilor. Actiunile personajelor sunt puse in evidenta prin fixarea ca reper spatial a
locuintei lui Stefan Tipatescu, amantul Zoei. Discutiile dintre cei doi, hotararea Zoei de a il elibera pe
Catavencu, discutia cu acesta, discutia acesteia cu Dandanache, toate au loc in casa prefectului, acolo
unde Zoe este ca la ea acasa. Si confuzia pe care o face Dandanache, privind identitatea lui Tipatescu si
a lui Trahanache: (Aratand spre Tipatescu) Dumneaei...sotia dumitale., subliniaza tot aceasta idee.
Finalul subliniaza din nou importanta personajului feminin in structura textului. In legatura cu
finalul piesei, critica literara remarca: Veselia tuturor personajelor din final este semnul exterior al
deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta
absenta a lor este veselia inconstienta. (Ion Constantinescu). Finalul o aduce din nou pe Zoe in primplan: dupa ce cetateanul turmentat ii restituise scrisoarea, Catavencu trebuie sa se supuna dorintelor
Zoei, nemaiavand documentul cu care sa o santajeze. Ea este cea care il va ierta, cu generozitate, dar il
va obliga sa organizeze petrecerea de dupa alegerile pe care acesta le pierduse catastrofal. Catavencu o
numeste un inger, iar cetateanul turmentat o dama buna.
Referitor la constructia personajelor lui Caragiale, critica literara subliniaza: Veselia inepta a
personajelor din finalul tuturor celor patru piese comice este semnul exterior al deriziunii absurdului.
Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura reactie finala la aceasta absenta a lor este
veselia inconstienta.

Apus de soare
de Barbu Delavrancea
Barbu Delavrancea este fiul unui carutas din marginea Bucurestiului. isi incepe studiile la
scolile din cartier si este primit ca bursier la Colegiul Sf. Sava. Urmeaza Facultatea de Drept din
Bucuresti si desfasoara o bogata activitate de gazetar. Colaboreaza la Revista literarei. Familia,
Romanul, Revista Noua.
Din 1888, dupa ce se casatoreste cu Marya Lupascu, intra in politica, mai intai la liberali, apoi
la conservatori. Este ales in mai multe randuri deputat, apoi ministru. Este si primar al Bucurestiului.
De asemenea, se distinge ca avocat, in procese celebre (de pilda, aparandu-l pe Caragiale) si i se duce
vestea de orator fermecator. A scris nuvele, dintre care mai cunoscute sunt: Sultanica, Hagi-Tudose,
Trubadurul, Zobie, Milogul. Spre sfarsitul vietii scrie o trilogie compusa din dramele: apus de soare,
Viforul, Luceafarul. aceasta creatie constituie capodopera lui Delavrancea.
28

Apus de soare 1999 (drama istorica).


1. Drama este inspirata din istoria nationala si respecta canoanele romantismului.
2. Titlul constituie, in plan stilistic, o metafora pentru sfarsitul unei epoci aureolate din istoria
romanilor.
3. Conflictul principal urmareste confruntarea personajului cu moartea.
4. In planul secund al piesei sunt conturate si alte laturi ale conflictului, ilustrate de atitudinea
voievodului fata de copiii sai nelegitimi sau fata de boierii tradatori.
Tema - Drama trateaza sfarsitul unei personalitati - Stefan cel Mare - si al unei epoci istorice.
Subiectul
Apus de soare este o drama romantica, inspirata din istoria nationala. Personajul principal al
dramei este Stefan cel Mare, surprins intr-un moment crucial, inainte de a muri. Personajul este
introdus prin prezentarile celorlalte personaje, accentuandu-se latura lui legendara, de voievod
neinfrant. Curtea domneasca este cuprinsa de jale pentru ca Stefan este bolnav, iar doctorii sunt
neputinciosi in fata bolii sale. Personajul este preocupat sa pregateasca urcarea pe tron a fiului sau,
Bogdan. El stie ca dupa moartea sa vor incepe lupte crancene pentru putere si de aceea hotaraste sa-l
inscauneze pe Bogdan inainte ca tara sa ramana fara voievod, ceea ce contravine traditiei.
In afara de aceasta preocupare, Stefan este macinat de gandul ca doi dintre copiii lui nelegitimi, OAna
si Rares, pe care ii crescuse la Curte ca pe niste orfani, nu cunosc inca legatura de sange dintre ei si
sunt in situatia de a comite un incest.Desi batran si ruinat de boala, gaseste mijloacele de a limpezi
aceste doua situatii. Pe Petru Rares il trimite la mama sa, Raresoaia, care ii marturiseste ca este fiul lui
Stefan si fratele Oanei. De asemenea, voievodul ii spune fiicei sale adevarul, recurgand la un viclesug
care ii indulceste situatia de parinte nevoit sa vorbeasca despre lucruri dureroase si vinovate: el se
preface ca doarme si ca vorbeste prin somn, explicandu-i astfel Oanei ca este tatal ei. De asemenea,
identifica grupul boierilor care comploteaza impotriva lui Bogdan. Acestia sunt Ulea, Dragan si Stavar.
Ei vor sa-l urce in scaunul Moldovei pe Stefanita, un nepot al lui Stefan. Voievodul isi exercita
intreaga autoritate: il ucide pe Ulea si apoi il incoroneaza pe Bogdan in mod apologetic, cerandu-le
supusilor sa-i respecte ultimele dorinte: pacea cu turcii si inscaunarea lui Bogdan. apusul vine ca o
alinare, voievodul murind cu constiinta datoriei implinite.
Apus de soare este o drama romantica, inspirata din istoria nationala. Subiectul urmareste
sfarsitul voievodului Stefan cel Mare, figura aureolata a medievalitatii romanesti. De aceea, drama
construieste in spirit romantic un nivel mitic, conturat de replicile evocative, denotatia legendara si
atmosfera grava. insusi titlul dramei constituie o sinteza a subiectului, iar, in plan stilistic, este o
metafora pentru sfarsitul unei epoci legendare. De-a lungul piesei apar o serie de denotative care
sugereaza personalitatea covarsitoare a voievodului; astfel, el este numit leul, vulturul, soimul, zmeulmetofbre care anticipa simbolul soarelui, prin care figura lui Stefan este absolutizata. Pe langa sensul
unicitatii si al vietii, simbolul soarelui mai dezvolta si semnificatia de centru al lumii. Sfarsitul
domnitorului nu este insa urmarit in latura lui profAna ; este doar un apus, o stingere vremelnica,
deoarece el a creat prin domnia sa glorioasa un model pe care istoria il va repeta intr-un moment de
renastere nationala.
Conflictul dramei este fixat in plan moral si se desfasoara intre personalitatea unui voievod
legendar si sentimentul strivitor al mortii; batran si bolnav, Stefan isi asteapta sfarsitul intr-o atitudine
de incrancenare, generata de grija lui fata de viitorul tarii, dar si intr-o postura de sublimare mioritica,
prin evocarea mortii ca o doamna in negru. Paralel cu acest conflict, dramaturgul urmareste si ipostaza
de parinte, care are constiinta incarcata. Stefan vrea sa dea o explicatie copiilor sai nelegitimi, OAna si
Rares, dar, incapabil sa le comunice un adevar impovarator, pe Rares il trimite la mama sa, care ii va
spune ca este fiul voievodului, iar Oanei ii marturiseste prefacandu-se ca vorbeste in vis. Conflictul
acesta este de natura psihologica, deoarece dezvolta un tainuit sentiment de vinovatie si totodata il
pune pe aprigul domnitor in fata unei primejdii pe care nu si-o putuse imagina: OAna si Rares, fara sa
stie ca sunt frati, se indragostesc unul de altul. Dramaturgul surprinde aici latura omeneasca a
personajului, slabiciunile si complexele sale. Discrepanta flagranta dintre aceasta ipostaza si
autoritatea despotica pe care o exercita asupra supusilor constituie o trasatura romantica, personajul
acestui curent fiind caracterizat prin imbinarea surprinzatoare dintre calitati si defecte.
Si conflictul politic intregeste portretul personajului prin amanunte care ii subliniaza forta de a se
29

manifesta ca autoritate absoluta, intr-un moment de prabusire fizica. Ulea, Dragan si Stavar sunt trei
boieri care uneltesc impotriva lui Bogdan, dorind sa-l aseze domn pe Stefanita. Voievodul descopera
conspiratia si rezolva conflictul violent, ucigandu-l pe Ulea cu sabia sa voievodala. Episodul evoca
marturia cronicarului Grigore Ureche despre firea autarhica a domnitorului (de multe ori la ospete
omoraia jara jiudetu), dar si legendele lui Neculce, in care Stefan apare ca intrupare a unei vointe
puternice si inflexibile.
Cele trei laturi ale conflictului (lupta cu moartea, confruntarea cu cei doi copii si infrangerea
uzurpatorilor) amplifica esenta dramatica a operei si deschide noi perspective asupra personajului.
Stefan este surprins cel mai bine in ipostaza sa eroica. Multe personaje vorbesc despre tineretea lui
glorioasa, ceea ce face ca drama sa semene cu un panegiric. Chiar incipitul este construit printr-o
scena in care fetele de la curtea domneasca spala panza si prezinta cu solemnitate faptele legendare ale
voievodului, dialogul lor semanand cu interventia corului din tragedia greaca. In acelasi sens se inscrie
si evocarea facuta de clucerul Moghila in cel de al II-lea act al dramei. Acesta povesteste despre
batalia de la valea Haliciului, cand lesii sunt invinsi in mod neasteptat, in ciuda numarului lor mare;
insistand pe strategia domnitorului, clucerul face voievodului un portret apoteotic, surprinzandu-l in
imagini dinamice: Stefan gaseste o vale larguta si pune la cale o ambuscada, surprinzandu-i pe Iesi
tocmai in momentul in care se credeau biruitori. Dupa ce invinge, cu pierderi omenesti minime, Stefan
ii trimite pe cei trei mii de prizonieri inapoi, la cardinal, cu un mesaj mustrator. Apoi fixeaza hotarul
pana la Nistru cu stalpi de piatra in care daltuieste insemnele Moldovei. Insusi Stefan isi face un
portret, in scena a Ii-a din actul al IV-lea, cand ii povesteste Oanei despre parintele ei, facandu-si de
fapt in mod subtil propria descriere.
Caracterul legendar al eroului se completeaza si prin numeroasele trimiteri mitice; astfel,
moartea lui este anticipata de o serie de anomalii (nasteri ciudate, astre insangerate, intamplari bizare),
iar momentul venirii lui pe lume se situeaza sub semnul a doua simboluri heraldice, caci la nastere a
fost scaldat in sange de vultur si de sarpe.
Abia in punctul culminant al dramei personajul se manifesta plenar, sintetizand toate sugestiile
mitice de pana aici. Momentul este construit pe un discurs de inalta tinuta oratorica (actul al III-lea,
scena VIII); este vorba despre celebrul discurs testamentar al personajului, prin care el isi motiveaza
atitudinea de voievod autoritar, politica sa proturca si dorinta de a-l aseza domn pe fiul sau, Bogdan.
Monologul debuteaza, dupa toate regulile retoricii clasice, cu o evocare a faptelor pe cat de glorioase,
pe atat de dramatice, menit sa capteze atentia auditoriului, dar si sa-i castige simpatia prin reamintirea
faptelor sale de arme. Evocarea devine solemna prin metafore clare si memorabile si atinge apogeul
printr-o enumeratie ampla a tuturor eroilor cazuti pentru tara: Oh!padure tanara!... Unde sunt mosii
vostri? Presarati... la Orbie, la Chilia, la Baia, alLipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la
Razboieni... Unde sunt parintii vostri? La Ceta-tea-alba, la Catlabugi, la Scheia, la Cosmin, la
Lentesti... Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur si
Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbogparcalabul, si OAna si Gherman, si fiara
palosului... Boldur? Pamant!... Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei ca pe umerii
unor uriasi! (Se opreste ostenit.) Suflarea... batranetea... (Sageteaza cu privirile grupul lui Ulea.) Cam cercat sa unesc apusul intr-un gand, ca zic ca sunt crestini, si trimesii mei au batut din poarta in
poarta, rugandu-se mai mult pentru ei ca pentru noi, sa lase razboaiele de zavistie si sa se ridice
impotriva primejdiei obstesti a crestinatatii... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav.
Sintaxa retorica, incongruentele de efect ori chiar portretele succinte pe care le face imparatilor
vecini constituie elemente specifice stilului oratoric si confera discursului nu doar solemnitate, ci chiar
dramatism.
Abia dupa ce explica fragilitatea aliantei crestine, Stefan face elogiul turcilor pentru ca isi
respecta cuvantul dat, justificandu-si hotararea de a plati tribut Portii Otomane. Asertiunea constituie
argumentul intregii rostiri, incununate apologetic de cuvintele testamentare: Tineti minte cuvintele lui
Stefan care v-a fost baci pana la adanci batranete... ca Moldova n-afost a stramosilor mei, n-a fost a
mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor...
Pe langa faptul ca exprima profundul patriotism al voievodului, monologul transmite si o
atitudine morala de exceptie.
Este vorba aici despre sentimentul respectului fata de stramosi, dar si despre responsabilitatea
fata de urmasi. Fraza aceasta, cu accente aforistice, pregateste rostirea dorintei ultime a domnitorului,
de a-l incorona pe Bogdan, asigurand astfel continuitatea politica a tarii. Drama apus de soare
reaminteste datoria fundamentala a fiintei de a-si pastra constiinta nationala, sentimentul apartenentei
30

la o natie cu radacini adanci in istorie si cu nadejdea unui viitor stralucit. De aceea, personajul
principal este Stefan cel Mare, considerat soarele Moldovei; el este eroul total, aureolat, care se
impune ca model al lumii medievale, dar si ca efigie vernaculara.
Referinte critice
"[...] in apus de soare dezlantuirea oratorica este extraordinara, sunt parti de inalta si sublima
elocventa, la nivelul poeziei lui Victor Hugo si Eminescu. Enumerarea, simetria, sacadarea, navala
periodica, toate mijloacele bunei retorici infaptuiesc o superba atmosfera epica" (G. Calinescu Istoria literaturii..., Ed. Minerva, 1894, p. 574)."Ce efect nemaipomenit va fi produs oare apus de
soare la lectura marelui orator si actor Delavrancea? Numai cei care au avut norocul sa-i auda
cuvantul la tribuna ar mai putea spune. Textul inca rasunator ne recompune imaginea. Tiradele se
urmeaza o vreme linistit si senin, cu tonuri calde, mangaietore, ca apoi, luand o alura grava, sa
izbucneasca intr-un formidabil bubuit de furtuna. Cuvintele eroului se rostogolesc vijelioase ca apele
unei cascade, rupand totul in cale. Delavrancea isi canta poemul ca pe o melodie si-l rostea ca pe un
discurs, cel mai nobil si cel mai pur pe care l-a harazit posteritatii. E si aici o gradatie, o pregatire a
momentului culminant, insa pe fondul unei gesticulatii nebune, a miilor de alamuri pe care le domina
vocea solemna, voivodala, testamentara, profetica a solistului contopit in simbol cu insusi glasul
istoriei romanesti."
Iona
de Marin Sorescu
Particularitatile de constructie a personajului
Teatrul postbelic- personajul
Drama este specie a genului dramatic, caracterizata prin deznodamant grav, dar in care
conflictul, desi foarte puternic, nu mai duce neaparat, ca in tragedie, la moartea personajelor
principale, iar accentele tragice se impletesc uneori cu cele comice sau lirice.
Iona (1968) a fost publicata in revista Luceafarul, fiind inclusa ulterior in trilogia cu titlul
simbolic Setea muntelui de sare, alaturi de Paracliserul si Matca. Piesa Iona este inspirata de unul
dintre marile mituri crestine, cel al personajului biblic Iona.
In opinia mea, tema piesei este destinul tragic al omului modern, care traieste acut singuratatea
si care are profunde framantari, in efortul de aflare a sinelui, ezitarea in a-si asuma constient drumul in
viata. Problematica se diversifica prin revolta omului in fata destinului, raportul dintre libertate si
necesitate sau in comunicarea sociala, ca sursa a singuratatii. Consider ca aceasta tema se reflecta in
constructia personajului Iona, in special prin atitudinea acestuia in fata problemelor cu care se
confrunta. O scena semnificativa este cea in care Iona, temandu-se de singuratate, se striga pe nume:
Iona! (mai ragusit). Iona! Nimic. Pustietatea ar trebui macar sa imi raspunda. El isi pierde insa
ecoul, semn ca trebuie sa infrunte singur destinul. Autorul considera ca acesta este cel mai ingrozitor
lucru ce i se poate intampla unui om, de aceea noteaza: Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e
cand Iona isi pierde ecoul.
De asemenea, consider ca tema textului se reflecta in constructia lui Iona si prin modul in care
autorul alege sa il supuna pe acesta unor probe, personajul fiind inghitit succesiv de trei ori. Astfel,
descopera ca vanatorul devine vanat, ca cel ce pescuia, este pescuit. Aceste probe nu il inving,
dimpotriva, subliniaza puterea omului de a infrunta orice provocare. Desi rateaza de mai multe ori, nusi pierde increderea in capacitatea fiintei umane de a-si depasi limitele, de a iesi din labirintul
existentei, caci el nu inceteaza nicio clipa sa aspire catre o existenta superioara.
Statutul social al personajului este precizat in indicatiile scenice de la inceputul piesei: Iona,
pescar si apoi subliniat pe parcursul operei: De mult pandesc eu pestele asta. L-am si visat. Acest
statut trimite la mitul biblic a lui Iona, proorocul din Vechiul Testament. Acestuia, Dumnezeu i-a
poruncit sa mearga la Ninive, oras in care faradelegile locuitorilor au ajuns pana in fata mea. Insa
Iona, ignorand porunca primita, si-a schimbat traseul, urcand pe o alta corabie care pleca spre orasul
Tarsis. Dumnezeu, care a vazut totul, a starnit o furtuna puternica, incat corabia in care se afla Iona era
in pericol. Aruncat in mare, Iona este inghitit de un peste urias, in burta caruia sta trei zile si trei nopti,
timp in care se pocaieste si accepta misiunea divina. Statutul psihologic pune in evidenta un caracter
extrem de puternic, lucru evidentiat prin vointa extraordinara cu care personjul incearca sa isi
depaseasca propria conditie, dar si prin gestul sau final: Dar nu ma las. Plec din nou. [] Razbim noi
31

cumva la lumina. Statutul moral releva structura sufleteasca a eroului. Este o fire reflexiva,
meditand asupra unor probleme existentiale - soarta, viata, moarte: De ce trebuie sa pierdem timpul
cu lucruri care nu ne folosesc dupa moarte?, De ce trebuie sa se culce toti oamenii la sfarsitul
vietii?
Trasatura dominanta de caracter este vointa, ilustrand capacitatea fiintei umane de a depasi
mereu obstacolele, de a-si depasi conditia. Iona este omul prins fara voia lui intr-o capcana, din care
incearca pur si simplu sa scape. O scena semnificativa este cea in care, Iona spinteca burta celui de-al
doilea peste care l-a inghitit pe primul, din care el reusise sa iasa. Pentru a putea iesi din spatiul stramt
in care este inchis, Iona isi foloseste degetele ca niste ferastraie, in incercarea de a taia o fereastra in
burta pestelui. Totodata, subliniaza vointa sa puternica reflectand asupra incercarilor succesive pe care
le va face, incercand sa isi depaseasca propria conditie: O sa inot o zi, doua, pe spate, apoi pe burta,
apoi intr-o parte, apoi intr-un deget, apoi intr-un fir de par, apoi intr-un suflet
A doua scena semnificativa pentru relevarea trasaturii dominante de caracter a personajului
este cea din finalul piesei. Dupa incercari repetate de a scapa din burtile de peste, ceea ce dovedeste
vointa acestuia, dorinta de a nu abandona cu nicun chip, Iona capata intelegerea de care are nevoie.
Eroul alesese un drum gresit, care ducea in afara. Calea cea adevarata, singura de altfel, se afla insa
inauntrul nostru. Trebuie s-o iau in partea cealaltaE invers.Totul e invers, exclama el in final,
iluminat. Gestul de a-si spinteca burta nu trebuie asadar inteles ca o sinucidere, de vreme ce nicio
actiune din text nu se manifestase in planul realitatii, ci tot simbolic: omul a gasit calea, iar aceasta se
afla in sine. Mitul labirintului si metafora luminii din final (razbim noi cumva la lumina )sustin
semnificatia simbolica a piesei.
Patru elemente de structura si compozitie ale textului dramatic ales, semnificative pentru
tipologia personajului sunt: indicatiile scenice, actiunea, relatiile spatiale si temporale si conflictul.
Indicatiile scenice sunt specifice teatrului modern. Tabloul I se deschide cu o indica-tie
scenica, independenta de textul propriu-zis, dar care are valoare anticipativa pentru destinul
personajului: Scena e impartita in doua. Jumatate din ea reprezinta o imensa gura de peste. Cealalta
jumatate-apa. Iona sta in gura pestelui nepasator []. Tabloul al II-lea subliniaza spatiul in care se
afla Iona: Impresia ca te afli pe fundul marii si in acelasi timp cateva elemente care sa creeze senzatia
de pantece urias. Si in tabloul al III-lea, indicatiile scenice sunt la fel de importante, pentru
descifrarea semnificatiilor textului: iar intr-o parte a scenei - important!- o mica moara de vant.,
evidentiind astfel, prin moara de vant, simbol al zadarniciei, ca Iona, simbol al omului modern, nu mai
accepta iluziile, asa cum o facea Don Quijote in fata morii de vant. In tabloul al IV-lea, indicatia
scenica aduce precizarea ca Iona se afla intr-un loc ce seamana cu o pestera: In fata, ceva nisipos,
alge, scoici. Ceva ca o plaja. La gura grotei rasare barba lui Iona. Lunga si ascutita vezi barba
schivnicilor de pe fresce. Se sugereaza astfel faptul ca Iona nu reprezinta un tip uman, ci un simbol.
Relatiile temporale si spatiale sunt deosebit de importante pentru intelegerea constructiei
personajului. Elementele spatiale apartin aproape exclusiv imaginarului (plaja, burtile pestilor, moara
de vant, acvariul) si se inscriu in seria metaforica a existentei tragice a personajului principal, care
intruchipeaza fiinta umana in tragismul ei. Spatiul, in cea mai mare parte a actiunii este inchis,
apasator, amenintator: in burta pestelui. Iona este astfel omul prizonier al primejdiilor si al fatalitatii.
Relatiile temporale reliefeaza, in principal, perspectiva discontinua a timpului psihologic pe care il
traieste Iona, care amplifica starile interioare ale personajului.
Actiunea se realizeaza prin sucesiunea a patru tablouri. Planul exterior din primul si ultimul
tablou alterneaza cu planurile lumii interioare din al doilea si al treilea tablou.
In tabloul I, este prezentat pescarul Iona, intr-o zi oarecare, incercandu-si norocul, in dorinta
lui de a prinde pestele cel mare. Marea, metafora a vietii, e plina de tentatii pe care omul trebuie sa le
ocoleasca: Marea asta e plina de nade; tot felul de nade frumos colorate. Noi, pestii, inotam printre
ele. Primul tablou se incheie tragic: Iona este inghitit de pestele cel mare pe care il ignora.
Tabloul al II-lea il arata pe Iona in burta pestelui. Monologul personajului contine multe
intrebari existentiale. Iona observa ca, in timpul vietii, oamenii invata multe lucruri care nu le sunt
deloc utile dupa moarte. Fiind prins in burta pestelui, incearca sa se convinga pe sine ca este liber, ca
se poate duce incotro doreste, ca poate face ce vrea.
Tabloul al III-lea este cel mai extins. Actiunea se desfasoara in interiorul celui de-al doilea
peste care a inghitit primul peste. Iona evadeaza, dar ajunge in burta celui de-al treilea peste, un alt
spatiu inchis. Isi aminteste acum lucruri marunte din viata sa: plecarea la razboi, bucuria de a privi
32

gazele, isi aminteste si de mama sa, careia ar vrea sa ii scrie un bilet in care s-o roage sa-l mai nasca o
data, finndca Ne scapa mereu cate ceva din viata, de aceea trebuie sa ne nastem mereu.
Tabloul al IV-lea il arata pe Iona intr-un loc ce aduce cu o pestera, dandu-i cititorului iluzia ca
personajul si-a recapatat libertatea. Se dovedeste insa ca Iona se afla in burta unui alt peste : Sugestie,
desigur a unei existente care se inchide in alta existenta ca un cerc intr-un cerc mai mare sau o capcana
intr-un sir neintrerupt de capcane. (Eugen Simion) Nu-si aminteste cine este, de aceea incearca sa se
regaseasca, eliberandu-se de trecerea timpului. Punctul culminant al acestui tablou este cel al regasirii
numelui: Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona. Maretia personajului consta in gestul sau final: el
isi spinteca burta, asa cum facuse si cu sirul de burti de peste. Gestul este simbolic, nu constituie o
sinucidere. Replica: Razbim noi cumva la lumina sugereaza eliberarea spiritului din trupul-temnita.
Conflictul din opera dramatica este specific tragismului piesei, prin urmare, din parabola lui
Sorescu lipseste confruntarea dintre doua personaje, specifica teatrului clasic. Conflictul in aceasta
piesa este de fapt drama existentiala a protagonistului Iona. Imagine a omului modern, Iona traieste un
conflict interior, generat de lupta cu sinele, intr-o intriga de mare tensiune dramatica, nascuta din
diferenta dintre idealul/ideea de libertate, de cunoastere absoluta si convietuirea intr-un orizont inchis,
ca un pantece de peste.
Din mitul biblic, Marin Sorescu a preluat numai situatia existentiala: captivitatea lui Iona in
burta pestelui, simbol al destinului din care omul nu se poate elibera. In ebraica, iona inseamna
porumbel, pasare ce simbolizeaza pacea, dar si libertatea, simbolistica integrata in continutul de idei
al textului.
In ceea ce priveste semnificatia acestei tragedii, Marin Sorescu insusi marturiseste in volumul
Insomnii :Au trecut trei ani de cand am scris tragedia. Totul mi se incurca in memorie. Stiu numai ca
am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipoment de singur.

PASTELURI
De Vasile Alecsandri
1.Pastelurile lui Alecsandri transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate.
2. Cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.
3. Natura din poeziile lui Alecsandri e statica, inghetata in secvente generice.
4. Sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase.
Tema - Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create in nota solemna.
Continutul
Poeziile din acest volum al lui Alecsandri transpun peisaje in imagini descriptive: umeri dalbi,
ca un roi de fluturi, soarele rotund si palid etc. In general, imaginea artistica a unui pastel este creata
pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele cromatice: albi, dalbi; comparatiile concretizatoare: ca
un roi de fluturi), iar Vasile Alecsandri respecta acest canon. Poeziile surprind natura de-a lungul celor
patru anotimpuri, dar cele mai multe sunt pasteluri de iarna. In general, eul liric este coplesit de
frumusetea naturii si isi exprima fara rezerve admiratia. "Miezul iernei" infatiseaza un tablou de
noapte feerica de iarna privit pe geam, "Balta" aduce o imagine animata de fauna exploziva, "Malul
Siretului" este un pastel despre o dimineata de vara, "Oaspetii primaverii" surprind aspecte ale
primaverii timpurii etc.
Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului in literatura noastra, caci inainte de el
existau doar incercari timide (la Heliade Radulescu si Vasile Carlova). Pastelurile sale (publicate in
volum in 1875) transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate coplesitoare. Miezul
iernei este una dintre poeziile reprezentative in acest sens, deoarece propune un tablou grav ale carui
amanunte sunt sintetizate in metafora sacralitatii (natura-templu): "Fumuri albe se ridica in vazduhul
scanteios / Ca inaltele coloane unui templu maiestos / Si pe ele se asaza bolta cerului senina,/ Unde
luna isi aprinde farul tainic de lumina". Elementele peisajului evoca imaginea unui lacas indumnezeit:
muntii par altare, copacii imbracati in nea seamana cu o orga uriasa, aburii care se inalta la cer creeaza
impresia unor coloane. Solemnitatea imaginilor este conferita de neclintirea stranie a unui tablou de
iarna hiperbolizat prin asocierea cu imaginea unui templu urias. De altfel, cele mai multe pasteluri
33

sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.Imaginile descriptive surprind aspecte


generice: in poezia "Iarna", fulgii de nea sunt un roi de fluturi albi, tara poarta o haina argintie, copacii
par fantasme albe, iar in pastelul "Miezul iernei" zapada este un lan de diamanturi. Astfel de sintagme
simple, care evoca imagini usor de reprezentat in minte, au intrat in constiinta generala ca emblema a
poeziei lui Alecsandri. In toate pastelurile sale apar aspecte ilustrative pentru fiecare tip de peisaj.
Balta, in pastelul cu acelasi titlu, invaluita in aburii diminetii, este animata de o fauna surprinsa in
atitudini tipice: "Serpii lungi se-ncolaceaza sub a nufarilor floare / Ratele prin mosunoaie dupa trestii
se ascund"; dupa cum, in pastelul "Malul Siretului", salcia pletoasa devine imaginea ilustrativa a
luncii.
Registrul imagistic alecsandrian este construit pe denotative plasticizante, preferinta poetului
indreptandu-se catre epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce confera un sentiment tonic, de
optimism senin, aproape tuturor textelor sale. Astfel, soarele este rotund, palid sau voios, salcia
pletoasa, viespea sprinteioara. In poezia "Balta", Alecsandri alegorizeaza peisajul printr-o imagine a
nuntii: " Balta-n aburi se ascunde sub un val misterios / Asteptand voiosul soare ca pe-un mire
luminos". Fascinat de finetea peisajului, adeseori poetul subliniaza stranietatea unei naturi cunoscute
sau chiar banale, devenite pe neasteptate de nerecunoscut intr-un moment al zilei sau prin schimbarea
anotimpului. De pilda, instalarea diminetii, invazia luminii deasupra apei intunecate ii reveleaza
imagini magice, adeseori asociate cu figuri spectrale.Comparatia aburilor noptii cu fantasme apare
frecvent in poezia lui. Fantasma este o aparitie misterioasa, incerta si fascinanta, iar uneori repede
clarificata, ca in finalul pastelului "Miezul iernei", unde fantasmatica silueta amplificata de lumina
lunii este a unui lup ce se alunga dupa prada-I spaimantata. Pentru Alecsandri, fantasmele sunt blande
mistere crepusculare (Negoitescu), ca in pastelul "Malul Siretului": "Aburii usori ai noptii ca fantasme
se ridica / Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despica./ Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca
un balaur / Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur". Peisajul straniu se defineste aici prin simboluri
mitice; comparatia raului cu un balaur amplifica sensul hieraticei risipiri a noptii sub efectul razelor
care se nasc. Rasaritul soarelui, moment misterios si fascinant, se estompeaza sub efectul imaginilor
tonice in care este surprins faptul zilei, cand viata luncii pare ajunsa la apogeu.In Pastelurile lui
Alecsandri, sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase, exprimata
exploziv si cu o admiratie fara rezerve, ca in pastelul "Miezul iernei": "O! tablou maret, fantastic...";
exclamatia retorica subliniaza aici relatia pe care o statorniceste eul liric cu realitatea transfigurata;
este vorba despre evadarea din postura de spectator, pe care Alecsandri o adopta in raport cu natura
sublimata. Tot asa, in pastelul "Sfarsitul iernii", isi exprima bucuria, participand afectiv la
transformarile naturii: "O, Doamne! Iata-un fluture ce prin vazduh se perde!/ In campul vested, iata,
un fir de iarba verde". Alteori, coplesit de minunile peisajului, poetul se indreapta spre o stare
contemplativa, dar meditatia sa este scurta sau reprimata, ca in finalul pastelului "Malul Siretului": "Si
gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale /Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri din cale./
Lunca-n giuru-mi clocoteste; o soparla de smarald / Cata tinta, lung la mine, parasind nisipul
cald".Evidenta intentie de a medita asupra trecerii timpului, inoculata de imaginea raului, care-n veci
curge, nu este intrerupta doar de neasteptata aparitie a soparlei, ci de viata insasi, care clocoteste, se
supune trecerii si devenirii. Dar cand isi formuleaza cugetarile, sunt scurte si sententioase: "Sfanta
munca de la tara, izvor sacru de rodire,/ Tu legi omul cu pamantul in o dulce infratire!.../ Dar lumina
amurgeste si plugarii catre sat / haulind pe langa juguri se intorc de la arat. "("Plugurile"). Pastelurile
lui Alecsandri inoculeaza un sentiment de tihna si bucuria de a trai prin imagini de evocare a
simplitatii naturii.
Referinte critice
"Pe tehnica mai libera a pastelului pictural s-au grefat, deci, la poetul nostrum doua
surprinzatoare trasaturi de afinitate cu arta si cu poezia extrem-orientala. Este atat instantaneul
sugestiv, alcatuit spontan din componente detasate, nelegate intre ele, cat si radiatia, adesea colorata a
unor corpuri asupra altor corpuri "(Edgar Papu Din clasicii notri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
"Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual ne
intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de plumb, cand de
opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de geruri, luna ca o icoana
de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii teribile si sublime, de naufragii
polare". (Edgar Papu Din clasicii notri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
34

"Luate in totalitate, pastelurile prezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism.


Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris,
fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei cu catelusul in poala". (G.
Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 300)
"Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu
opera demna de a fi mentinuta real, si nu doar in ipotetic, in toate cele trei compartimente ale ei:
poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare
a profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne
vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in
peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o
proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a
vietii estetice". (I. Negoitescu Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90)
POEZIA ROMANTICA
SARA PE DEAL
de Mihai Emineseu (autor canonic)
idila-pastel
Definitie:
Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un
cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi
interioare, cu predilectie sentimentul de dragoste.
Poezia "Sara pe deal" a fost scrisa de Mihai Eminescu la Viena, in 1871-1872, mai intai ca o
varianta a poeziei "Ondina" si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" abia la 1 iulie 1885, de
aceea ea se incadreaza in prima etapa a poeziei erotice, perioada dominaia de optimism, in care
imaginea iubirii este luminoasa.
"Sara pe deal" este o idila - pastei, construita cu elemente descriptive de natura, in cadrul
careia se manifesta sentimentul de dragoste, exprimat intr-o viziune specific eminesciana.
Tema o constituie aspiratia poetului pentru o dragoste ideala, o poveste de dragoste ce se imagineaza
intr-un cadru natural rustic.
Ideea poetica ilustreaza intensitatea iubirii, dorinta celor doi indragostiti de a fi fericiti prin
trairea deplina a sentimentului, fapt ce inalta dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice si
profunde accente filozofice.
Titlul este specific pastelului si precizeaza timpul "sara" si locul "pe deal", care constituie
cadrul natural in care urmeaza sa se manifeste iubirea.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia este o idila cu puternice note de pastel si este alcatuita din sase strofe si doua secvente
poetice, distribuite astfel: prima secventa cuprinde primele patru strofe, dominate de pastel, in care
notele rustice terestre se impletesc cu elemente ale Cosmosului, ilustrand lirismul obiectiv; secventa a
doua (ultimele doua strofe) este dominata de lirism subiectiv si intensifica accentele de idila, finalul
fiind impresionant prin valoarea absoluta pe care o are iubirea, in numele careia eul liric este gata sa
ofere sacrificiul suprem: "...- Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"
Aceeasi idee a sacrificiului suprem in numele iubirii absolute se regaseste si in alte poezii erotice
eminesciene:
"Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire..."
("Luceafarul")
"O ora sa fi fost amici,
35

Sa ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O ora, si sa mor"
("Pe langa plopii fara sot")
Prima secventa poetica. Incipitul il constituie versul de pastel, indicand locul si timpul naturii
personificate: "Sara pe deal buciumul suna cu jale".
Strofa intai a poeziei ilustreaza tabioul inserarii intr-un peisaj natural, in care imaginile
vizuale se impletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motiveaza specia
literara numita pastei. Personificarea buciumului care "suna cu jale" si a apelor care "plang" semnifica
armonia perfecta a naturii cu sentimentele poetului, care aspira spre un sentiment de iubire desavarsita.
Imaginile vizuale si motorii "Turmele-1 urc, stele le scapara-n cale" si cele auditive exemplificate mai
sus compun cadrul natural in care urmeaza sa se manifeste sentimentul de dragoste.
Ultimul vers al acestei prime strofe este si primul vers al idilei: "Sub un salcam, draga, mastepti tu pe mine".
Strofa a doua imbina alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu
cele de idila, care exprima sentimente Ia fel de inalte, ce confera o sugestiva deschidere spre Univers.
Elemente simbolice ale Cosmosului "luna pe cer" si "stelele [...] pe bolta senina", care constituie
motive romantice, sunt in relatie semnificativa cu ochii iubitei "Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara",
ultimul vers al acestei strofe accentuand nerabdarea si dorinta arzatoare a trairii sentimentului de
iubire: "Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina".
Strofele a treia si a patra redau imaginea rustica a satului, in stil panoramic, de la nori, raze, la
stresini, case, fantani, stane, fluiere, omul obosit, adica de la general la detaliu: "Nourii curg, raze-a lor
siruri despica,/ Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant cumpana de la fantana,/ Valea-i in
fum, fluiere murmura-n stana". Imaginea satului se compune din imagini vizuale si imagini auditive,
de la oamenii osteniti care vin de la camp, la toaca si clopotul care, prin personificare, "imple cu glasul
lui sara".
Ultimul vers, "Sufletul meu arde-n iubire ca para", accentueaza, printr-o expresie populara
tipica idilei, nerabdarea, intensitatea dorintei de iubire.
Imbinarea armonioasa a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv
relevata de prezenta elementelor specifice fiecaruia dintre ele: "stresine", "case", "fantana", "stana" si
respectiv "luna", "nourii". Trebuie remarcate in mod deosebit in aceste strofe de pastel imaginile
auditive si cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului in amurg.
A doua secventa poetica (ultimele doua strofe) reveleaza ritualul iubirii specific eroticii
eminesciene, exprimand emotia si nerabdarea eului liric ca stari sentimentale ale fiorului iubirii, redate
de interjectia sugestiva: "Ah!" care se repeta la inceputul primelor doua versuri. Dorinta indragostitilor
de a trai in profunzime sentimentul de iubire este insotita de declaratie erotici: "Ore intregi spune-tivoi cat imi esti draga". Ritualul este revelat si de verbele la viitor, sugerand gesturi tandre,
mangaietoare de dragoste, daca ea s-ar infaptui: "Ne-om rezima capetele unul de altul/ Si surazand
vom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam [...]" E prezenta aici si ideea proiectiei iubirii intr-un viitor,
candva, precum si ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izoleaza cuplul erotic de restul lumii: "sub
salcam", idee ilustrata si in prima strofa. Poezia are si un usor optimism, dat de verbul "surazand",
sugerand bucuria eventualei impliniri a iubirii ideale.
Ideea sacrificiului suprem in numele iubirii ideale, a perfectiunii in dragoste este sugerata si in
finalul acestei poezii:".. .-Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata?", sacrificiu de
care este capabil numai omul superior, geniul,, singurul care poate aspira spre idealul de iubire.
Limbajul artistic. Armonia dintre planul uman si planul naturii este realizata de Eminescu
prin personificari (buciumul suna cu jale", "apele plang"), natura umanizata aflandu-se in deplin acord
spiritual cu trairile poetului. Comparatiile -"sufletul meu arde-n iubire ca para"-, metaforele -"stelele
nasc umezi"-, epitetele -"luna [...] "sfanta si clara", "inaltul, vechiul salcam"- dau sentimentului de
iubire sensibilitate, emotie, frumusete interioara, intensificand trairile. Sugestive sunt, de asemenea,
imaginile vizuale si imaginile auditive specifice pastelului, a caror imbinare perfecta compun un
emotionant si semnificativ tablou natural, in care sentimentul de iubire se integreaza in mod
desavarsit: - imagini vizuale: "Turmele-i urc, stele le scapara-n cale", "Luna pe cer trece-asa sfanta si
clara", "Si osteniti oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la camp ..."etc., - imagini auditive: "buciumul
36

suna cu jale", "Scartaie-n vant cumpana de la fantana", "toaca rasuna mai tare", "Clopotul vechi imple
cu glasul lui sara" etc.
Registrul stilistic este predominant romantic, in care motivele poetice - luna, stelele, cerul,
noaptea - ca simboluri cosmice se imbina armonios cu motivele poetice terestre - salcamul, satul in
amurg, dealul.
Prozodia este deosebita prin masura versului de 12 silabe, ritmul fiind, in mod cu totul
surprinzator, format dintr-un coriamb, doi dactili si un troheu, iar rima este pereche si feminini (ultima
silaba neaccentuata) da o mare gingasie, delicatete si puritate poeziei. Poezia eminesciana este
dominata, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii si a naturii, care la Eminescu se innobileaza
cu o inaltare cosmica, spatiu in care se regasesc natura si iubirea deopotriva, ingemanate prin
sensibilitate, emotie, vibrare interioara.
Tabloul al cincilea creeaza, impresia unui epilog si revine Ia motivele romantice initiale: sub
stapanirea atotputernica a lunii, ca astru tutelar si martor, se desfasoara spectacolul naturii eterne si al
umanitatii efemere. in Universul ilustrat prin aceleasi elemente ca la inceputul poemului, "pustiuri",
"codri", "valuri", oamenii sunt muritori si supusi sortii, idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o
concluzie a poeziei si a existentei intregii omeniri:
"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul
mortii!" Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in
ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.
Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de
regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva
trasaturi:
- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare, regionalisme si arhaisme
folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj", "prizarita",
"colb";
- expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic, unde Eminescu sugereaza
mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe
cand fiinta nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de ideile lui
Schopenhauer: "stapanul fara margini peste marginile lumii". De asemenea, sunt prezente expresii
livresti, "precum Atlas in vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii.
Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie si prin antiteza
specifica poetilor romantici:
- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
- antiteza ideatica: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in vreme
adevar";
- antiteza la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si
trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta".
Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator sentimentelor
poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file", "batranul dascal", "timpul mort", "ironica
grimasa", "universul cel himeric".
Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas in
vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-o raza".
Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica
deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra stralucire de
izvoara", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie";
Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii",
"colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri";
Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. in prima parte a poemului,
rima este feminina, iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici
absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza in mod surprinzator
substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el",
"adanca/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-I/Tatal".
37

Revedere
de Mihai Eminescu
elegie filozofica romantica
creatie lirica de inspiratie folclorica
Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri
Hterare", la 1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul
este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua
modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri
filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia
efemera, de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elemental de
recurenta prin care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a
universului, iar ca figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia
pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonance afective, implicand totodata si
sensul de scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia
asupra timpului este elementul de referinta care dominaintreaga poezie. Timpul filozofic are la
Eminescu doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin
curgerea sa implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica
eternitatea, vesnicia proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul
uman si celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si
bucuria revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, /
Ce mai faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforicd "multa lume am imblat",
cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata
aici de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult".
Trainicia si forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"lama viscolu-l
ascult/ Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar
armonia afectiva perfecta dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare: "Vara doina mi-o ascult/ [...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile."Secventa lirica
urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este sugerat
deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibiia a timpului insemnand pentru
natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu
intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine
un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa confine raspunsul codrului in care accentele filozofice se intensifica, versul "Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si
perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata
38

timpului, a carui trecere ireversibiia nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunzami suna;/ si de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil
si implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar
noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elementesimbol cu rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului
este eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/
Codrul cu izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor
lirice eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla
in relatie de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale
prin aceasta lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice/figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele
si care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost
asa ramanem".
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expressive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, pnetenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folciorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi
locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe
asemanatoare cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului.
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul
poetului si acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare
insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel
sublim impersonalism poporan".

Luceafarul
de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul Directia noua in poezia si proza romana, din 1872, nota:
Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze
cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu
sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai
Eminescu.
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu
stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar
in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara
Luceafarul.
Poemul se incadreaza in curentul literar romantism,doua dintre trasaturile specifice fiind:
folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
39

Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a
poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: Din umbra falnicelor bolti,
Spre umbra vechiului castel si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: Colo-n palate de margean,
Eu sunt luceafarul de sus. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu
Luceafarul. Infatisarea umana a primului: Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina, este in
contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele
brate, Si palid e la fata, Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara. Conturarea cadrului
pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: Sub sirul lung de mandri tei,
Miroase florile de tei se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul
Luceafarului: Un cer de stele dedesubt/Deasupra-i cer de stele, Si din a chaosului vai/.../Vedea ca-n
ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale ei si
noi, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind
pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: Ei au doar stele cu noroc/Si progoniri de
soarte, Noi nu avem nici timp , nici loc/ Si nu cunoastem moarte.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca
sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti Fata
din gradina de aur si Miron si frumoasa fara corp, pentru a crea in Luceafarul atmosfera specifica
basmelor, inca din incipit: A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata., dar si pentru a prezenta
iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul
romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata
de imparat isi desfasoara existenta: Din umbra negrului castel, dar si una din intruparile
Luceafarului: Pe negre vitele-i de par. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii,
aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este
sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite.
Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de
atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de
catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer,
prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in
ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi
fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece. Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema
poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de
imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de
simetrie, imaginarul poetic, compozitia/figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: A fost odata ca-n povesti, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un
poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat (illo tempore), in
care faptele sunt unice si irepetabile A fost ca niciodata.. In aceste conditii, fata de imparat : Din
rude mari imparatesti, va avea atribute unice: O prea frumoasa fata, Si era una la parinti, Si luna
intre stele. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: Mandra-n toate cele si ale
puritatii sufletesti: Cum e Fecioara intre sfinti.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele
personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii
personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este una la parinti/Si mandra-n
toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca
astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca
Hyperion: Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: Parea un tanar voievod/ Cu
par de aur moale si Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare; O, esti frumos cum numa-n
vis/Un inger se arata Si O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: Dar ochii mari si
40

minunati/Lucesc adanc himeric, Si palid e la fata, Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara, iar
Catalin este fiinta pamanteasca: Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: A fost odata si cele spatiale, care
ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intrun spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: Spre umbra negrului castel, Privea in zare,
Din umbra falnicelor bolti/Ea pasul si-l indreapta/Langa fereastra unde-n colt/Luceafarul asteapta.
Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea cosmica a
Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: Iar cerul este tatal meu/Si muma-mea e
marea, Si soarele e tatal meu/iar noaptea-mi este muma. Imaginarul poetic include, de asemenea,
elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea sunt subliniate
in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: Vedea ca-n ziua cea
dentai/Cum izvorau lumine, Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.
Compozitia poemului include 98 de strofe de tipe catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si
ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua
planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: Cum ea pe
coate-si razima/Visand ale ei tample. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere
spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece
singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: Caci o urma adanc in
vis/ De suflet sa se prinda., Copila sa se culce/I-atinge mainile pe piept/ I-nchide geana dulce.
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca viclean
copil de casa, copil din flori si de pripas, indraznet cu ochii, ce umple cupele cu vin/ Mesenilor
la masa. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: daca
nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si
spatiu: Si cai de mii de ani treceau/In tot atatea clipe pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de
dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a
deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de
soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin
si Catalina, care formeaza acum un cuplu: Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma.
Luceafarul este martor mut al iubirii lor, Dar nu mai cade ca-n trecut/In mari din tot inaltul. Cu
amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea
fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de
geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea sensul
alegoric al povestii: Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu
cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici
capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira
catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea
efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: Ce-ti pasa tie chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece.

Noapte de decembrie
de Alexandru Macedonski
Un poet de tranzitie prin care se realizeaza trecerea de la romantismul eminescian la curentele
moderne, in primul rand, la simbolism. Creatia lui sta sub semnul conglomeratului estetic (imbinarea
41

mai multor curente si orientari literare): romantismul se imbina cu elemente parnasiene si simbolismul
cu nostalgia clasicismului.
Poet, prozator, dramaturg, publicist, Macedonski a fost un promotor al innoirii poeziei: O
literatura trebuie sa inoveze daca vrea sa traiasca si sa fie puternica.
In activitatea literara a lui Alexandru Macedonski se pot distinge doua etape: Prima etapa, pana
la 1890 - cand scrie poeme ample, de faptura romantica, cu versuri lungi, si cu un pronuntat caracter
satiric; acum scrie ciclul noptilor, caracterizat si printr-un retorism romantic, rezultat din multimea
interogatiilor si exclamatiilor. Dupa 1890 lirica lui Alexandru Macedonski trece printr-un proces de
simplificare, dar si o sublimare artistica. Este faza simbolist-ornamentala. Acum scrie rondelurile;
discursul liric este rezultatul unui efort de esentializare si se bazeaza pe o metafora concreta. Poetul
renunta la verbalismul si retorismul primei etape, poezia devenind sugestie si muzicalitate: Rondelul
rozelor ce mor, Rondelul apei din gradina japonezului, Rondelul cainilor, Rondelul lucrurilor.
Este una din capodoperele liricii lui Macedonski. Poemul se axeaza pe ideea omului de geniu
insetat de absolut, mai precis pe necesitatea sacrificiului in numele unui ideal. Poetul defineste etica
omului superior care refuzand orice compromis alege si urmeaza intotdeauna drumul drept. Nu este
important faptul ca omul superior nu-si atinge scopul, pentru ca accentul se pune pe ideea de lupta si
de sacrificiu. Emirul din Bagdad este simbolul credintei nestramutate in ideal.
Geneza poemului:
In 1890 Macedonski a publicat un poem in proza Meka si Meka, in care prelucra o legenda
orientala. Un print arab Ali-Ben este sfatuit de tatal sau sa urmeze in viata drumul drept. Plecand in
pelerinaj la Meka printul alege drumul drept si impreuna cu oamenii sai piere in pustiul arab. Tot spre
Meka pleaca cersetorul Pocitan-Ben Pehlivan care alege drumul cotit. Inainte de a pieri, Ali-Ben vede
cum cersetorul intra pe poarta cetatii sfinte.
Semnificatia titlului :
In timp ce printul intra in Meka cereasca cersetorul intra in Meka pamanteasca.
Dupa unsprezece ani in 1901, Macedonski revine asupra legendei, oferindu-i multiple valente
simbolice. Poemul este alcatuit din doua parti mari legate prin motivul inspiratiei. In prima parte
Macedonski defineste contextul social ostil in care traieste poetul. Intalnim deci motivul poetului
damnat, frecvent in lirica simbolista. Macedonski stabileste un acord perfect o corespondenta intre
mediul exterior si starea sufleteasca deprimata a poetului:
Pustie si alba e camera moarta
Si focul sub vatra se stinge scrumitPoetul, alaturi, trasnit sta de soarta,
Cu nici o schinteie in ochiu-adormit
In contrast cu acest spatiu rece, dusmanos, sarac, Macedonski evidentializeaza genialitatea
poetului: Iar geniu-i mare e-aproape un mit. Vijelia care domneste afara (viscolul geme cumplit,
lupi groaznici s-aud, ragusit,/ Cum latra, cum urla, cum urca, cu-ncetul,/ Un tremol sinistru de vantnabusit.; crivatul tipa) simbolizeaza piedicile care intervin in drumul creatorului spre absolut.
Poetul subliniaza corespodenta perfecta dintre mediul natural si starea sufleteasca disperata a
poetului:
Urgia e mare si-n gandu-i, s-afara,
Si luna e rece in el si pe cer.
Macedonski procedeaza la o mortificare a spatiului (E moarta odaia si mort e poetul), pentru a
pregati aparitia inspiratiei. Prin inspiratie se realizeaza saltul din real in fantastic, din material in
spiritual.
Partea a doua poate fi considerata ca un vis al poetului, si este alcatuita din mai multe momente.
Primul moment prezinta conditia ideala a emirului din Bagdad. Folosind rafinate sinestezii, repetitia
cu efect de incantatie hipnotica, poetul reda frumusetea Bagdadului:
Bagdadul ! Bagdadul ! si el e emirulPrin aer, petale de roze plutesc
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, incet, vestejescHavuzele canta - voci limpezi soptesc
Bagdadul ! Bagdadul ! si el e emirul.
42

Tot pentru a reda frumusetea, vraja Bagdadului, Macedonski apeleaza la o succesiune de


metafore expresive:
Bagdadul ! cer galben si roz ce palpita,
Rai de aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita Bagdadul, poiana de roze si crini Macedonski asociaza doua motive care strabat mai multe strofe - Bagdadul si emirul; el insista
asupra ideii de perfectiune a Bagdadului si conditia ideala a emirului, tot ce-si poate dori un om
obisnuit:
Si el e emirul, si toatele are.
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare
Spre Meka se duce cu gandul mereu Desi are totul, emirul din Bagdad traieste fascinatia cetatii sfinte din Meka; cetatea sfanta a
musulmanilor devine simbolul aspiratiei eterne spre absolut. Printr-o repetitie enumerativa, poetul
reda chemarea chinuitoare a cetatii Meka, fascinatia idealului:
Spre Meka-l rapeste credinta - vointa
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea - tot sufletu-i vrea Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta.
Desi dulce e viata in rozul Bagdad, emirul porneste la drum in cautarea idealului sau.
Macedonski foloseste o sugestiva combinatie cromatica pentru a reda imaginea emirului care-si
paraseste cetatea:
Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rusu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul in roza idila
In acelasi timp cu emirul porneste la drum si un cersetor mai slut ca iadul, zdrentos si pocit /
Hoit jalnic de bube de drum prafuit - dar viclean la privire. Prin repetarea cuvantului Meka poetul
obtine efecte muzicale, redand in acelasi timp obsesia fascinatia idealului:
De nume-l intreaba emirul, deodata,
Si-aceasta-i raspunde ca vocea ciudata:
-La Meka, plecat-am a merge si eu.
-La Meka ?La Meka?si vocea ciudata:
-La Meka! La Meka! rasuna mereu.
Emirul din Bagdad alege drumul peste intinderile fara sfarsit ale desertului. Prin repetarea
cuvantului dreapta, poetul insista asupra eticii omului superior: si calea e dreapta - e dreapta - tot
dreapta, dar zilele curg,/ Si foc e in cer, in zori si-n amurg, dar timpul e scurt.
Cersetorul alege drumul cotit pe sub pomi unde o tanara umbra de soare-l fereste. In descrierea
drumului prin desert poetul reuseste sa creeze senzatia spatiului si a timpului fara sfarsit. Folosind
metafore expresive, Macedonski reda epuizarea fizica si sufleteasca a calatorului:
Cand setea, cand foamea-, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca
Si foamea se face mai mare - mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare
Bat tamplele- ochii sunt demoni cupliti
Cutremur e setea, s-a formei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in nervii-ndrajitiDesi au pierit insotitorii si camilele, emirul singur (ramas din tot singur) isi continua drumul prin
desert. Epuizat fizic si psihic emirul are iluzia inplinirii idealului, dar de fiecare data cetatea de vise se
dovedeste a fi o naluca. Macedonski pune accentul pe verbul alearga, pentru a reda efortul incrancenat
in cautarea idealului. Inainte de a muri, emirul vede cum drumetul zdrentos si pocit, care a ales drumul
cotit, intra pe portile cetatii sfinte. Ultima strofa este o revenire la planul real; poetul explica
43

simbolurile; lupi care urla, luna cea rece, frigul, saracia ce-aluneca zilnic spre ultima treapta, sunt
greutatile cu care lupta creatorul in drumul sau spre absolut.
Poemul se defineste ca o sinteza originala intre traditia romantica, orientarea noua
simbolista si nostalgia clasicismului: elemente romantice: omul superior insetat de absolut; etica
omului superior cu accentul pe ideea de lupta si sacrificiu; motivul inspiratiei; antiteza romantica;
motivul noptii, visul; elmente simboliste: sugestia, simbolul, cromatica, corespondentele, tema
poetului damnat, refrenul.
Poetul realizeaza trecerea de la real la fictiv, natural, firesc, prin mentinerea cromaticii albe
(pustie si alba e camera moarta, palatele sale sunt albe fantasme)

Modalitati artistice
Poetul foloseste metafora: metafora conceputa ca definitie poetica: emirul e tanar, e farmec, e
trasnet, e zeu; metafora propriu-zisa: ochii sunt demoni cumpliti. Foloseste epitete inedite: o tanara
umbra, roza idila. Intalnim si figuri de stil mai rare: metonimia oteluri cumplite; sinecdoca combinata
cu metafora, in prezentarea Bagdadului. Cu efecte muzicale deosebite poetul foloseste repetitia:
Bagdadul, Meka, dreapta, naluca.
Modalitatea esentiala folosita de poet este antiteza; putem
indentifica o serie de antiteze: antiteza dintre mediul sordid si genialitatea poetului; antiteza dintre
poet si emir; antiteza dintre emir si cersetor; antiteza dintre drumul drept al emirului si drumul cotit al
cersetorului; antiteza dintre fastul Bagdadului si desertul arab; dintre ceea ce sunt personajele si ceea
ce realizeaza.
Concluzia este una trista i consta in faptul ca nu intotdeauna cel mai inzestrat isi realizeaza
idealul sau, rasplata, implinirea sunt in raport invers proportional cu meritele.
Ideea esentiala este aceea ca un ideal cere intotdeauna lupta si sacrificiu. Emirul din Bagdad
ramane o proiectie ideala, o chintesenta de calitati, care refuza constant compromisurile de orice fel. In
opozitie cu el, cersetorul ramane simbolul omului comun, lipsit de calitati, dar inzestrat cu spirit
pragmatic.

Plumb
de George Bacovia
- arta poetica simbolista moderna Poezia Plumb deschide volumul cu acelai titlu, aparut in anul 1916, care marcheaza debutul
lui Bacovia in lumea literara. Poezia este o arta poetica, deoarece autorul isi exprima in mod direct,
prin mijloace artistice, conceptia despre conditia artistului in lume. Textul se inscrie in lirica
simbolista moderna prin utilizarea elementelor specifice precum:folosirea simbolurilor, tehnica
repetitiilor, valorificarea cromaticii, ipostaza tragica a eului liric.Dramatismul este sugerat prin
corespondenta care se stabileste intre lumea exterioara si cea interioara.
Titlul poeziei este format dintr-un singur substantiv care coincide cu laitmotivul poeziei.
Cuvantul plumb, format dintr-o vocala inchisa de cate doua consoane grele, se repeta de 7 ori in
text si sugereaza un spatiu inchis, o stare de angoasa, apasare si imposibilitatea eului liric de a evada.
Tema textului este conditia poetului intr-o lume ostila, sufocanta, apasatoare, dominata de
obiecte. Din aceasta lume nu se poate evada si nu exista refugii salvatoare.
Poezia este structurata in doua catrene, organizate pe baza paralelismului sintactic. Prima strofa
corespunde realitatii exterioare, iar cea de-a doua strofa corespunde realitatii interioare.
Lirismul este subiectiv, evidentiat prin numeroasele marci ale subiectivitatii: verbe la
persoana I singular ("stam", "am inceput") si pronume sau adjective pronominale la persoana I
singular ("amorul meu").
Strofa I surprinde elemente ale unui cadru spatial inchis, apasator, sufocant, in care eul liric se
simte claustrat. Verbul "dormeau" din primul vers este o metafora a mortii care sugereaza un sfarsit
continuu specific liricii bacoviene. Se formeaza un camp semantic al universului mortuar: "sicriele de
plumb", "vesmantul funerar", "flori de plumb", "coroane de plumb". Aceste elemente construiesc un
decor artificial in care, prin repetarea epitetului "de plumb", se creeaza impresia unei existente fara
sens si fara posibilitatea inaltarii.Toate obiectele sunt marcate de impietrire. Eul liric este prezent intr-o
44

ipostaza de insingurare totala: "stam singur", vantul fiind singurul element care sugereaza miscarea,
insa produce efectele reci ale mortii. Verbul "scartaiau" din ultimul vers intareste senzatia de iritare,
nevroza, angoasa.
Strofa a II-a se afla sub semnul tragicului existential dat de moartea afectivitatii: Dormea
intors amorul meu de plumb. Epitetul intors, referitor la sentiment, adanceste senzatia unei lumi
parasite de orice speranta, de mantuire, inaltare. Marcat de aceeasi singuratate totala, eul liric ajunge
sa se priveasca din exterior ca un strain; strigatul sau de deznadejde fiind o incercare de salvare
iluzorie.
Metafora frigului simbolizeaza disolutia materiei, iar imaginea metaforica a ingerului cu "aripi
de plumb" presupune senzatia caderii definitive a omului intr-o lume a mortii in care inaltarea nu mai
este posibila. Instrainarea, impietrirea, izolarea, singuratatea, privirea in sine ca intr-un strain, se
inscriu in estetica simbolista. Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al
limbajului poetic
La nivel fonetic, se remarca predominanta vocalelor inchise o, i si u, care dau sentimentul de
vid interior, iar aglomerarea consoanelor dure b, p, m, n, creeaza o sonoritate bizara, lugubra.
La nivel morfologic, predomina timpul imperfect, un timp al actiunilor continue, neterminate,
obsedante. Singurele care difera, verbele am inceput si sa strig, marcheaza constientizarea
dramatica a eului liric.
La nivel sintactic, propozitiile sunt predominant principale, independente, deseori coordonate
prin "si" ceea ce intensifica, prin aglomerare, senzatiile. De asemenea, se remarca topica inversa, cu
subiectul postpus: Dormeau adanc sicriele de plumb, Dormea intors amorul meu de plumb.
La nivel lexical, predomina cuvintele din campul semantic al mortii; repetarea lor are ca efect
monotonia.
La nivel stilistic, se remarca prezenta simbolului central plumb, asociat metaforelor: flori
de plumb, coroanele de plumb, aripile de plumb si expresivitatea epitetului amorul meu de
plumb.
Versurile au masura fixa de zece silabe si rima imbratisata. Aceste doua elemente contribuind
in plus la ideea de inchidere.
In concluzie, poezia Plumb de George Bacovia este o arta poetica si se inscrie in lirica
simbolista moderna prin folosirea simbolurilor, a repetitiei, prin valorificarea cromaticii, a sugestiei si
prin exprimarea propriei conceptii despre conditia artistului intr-o lume ostila, monotona si sufocanta.
UNIVERSUL BACOVIAN
Spaiul. Nu exista spaii protectoare, ci doar spaii ostile, agresive. Peste tot se simte prizonier, chiar i
in propriul corp. Pentru el nu exista acasa.
Timpul. E un prezent obsedant, monoton, ostil, devorator, nu exista timp protector in care eul sa se
poata refugia.
Eul. Se simte abandonat, singur, instrainat, neineles, damnat. Este un eu nevrotic, melancolic, anxios,
al starilor negative, dezagregate.
Erosul. Este asociat adesea cu boala i moartea, cu sentimentul dezagregarii, al pierderii in neant.
Iubirea este la Bacovia un prilej de nevroza.
Natura. Este un decor care amplifica nevroza, anotimpurile sunt surse ale nevrozei. Caldura verii
descompune, toamna subliniaza sentimentul de sfarit de lume, gerul iernii starnete frigul metafizic.
Culorile. Apar culori obsedante. Negru, violet, gri, alb i galben. Ele nu au semnificaiile obinuite
ale simbolisticii culorilor, ci transcriu stari de tristee, agitaie, nevroza, boala, disperare.
Muzicalitatea. Sunt prezente atat procedee stilistice cu efect muzical, cat i motivul literar al
instrumentelor muzicale.

Lacustra
45

de George Bacovia
Publicata in volumul Plumb, aparut in 1916, poezia Lacustra apartine esteticii simboliste si
este semnificativa pentru universul bacovian.
Titlul poeziei este simbolic. Cu sens denotativ, lacustra reprezinta o locuinta primitiva, din
paleolitic, temporara si nesigura, construita pe apa si sustinuta de patru piloni. Podul care pastra
legatura cu lumea terestra era noaptea tras de la mal pentru a-i proteja pe locatarii casei de pericolul
lumii exterioare. Cu sens conotativ, titlul sugereaza faptul ca eul poetic este supus in permanenta
pericolului agresiunii din partea lumii exterioare, de care se izoleaza, devenind in felul acesta un
insingurat, un prizonier al propriei lumi.
Tema poeziei reprezinta un nucleu al intregii opere bacoviene: dezagregarea cosmica si
regresiunea in haosul primordial amorf, descompunerea spirituala sub efectul ploii, alienarea fiintei
sub presiunea materiei coplesitoare, descompunerea lenta a sinelui si a materiei.
La nivel formal, poezia este alcatuita din patru catrene, dispuse in mod simetric. Constructia ei este
circulara. Lumea imaginata ca un cerc inchis este redata prin repetitia versurilor: De-atatea nopti aud
plouand, Sunt singur, si ma duce un gand/ Spre locuintele lacustre". Simetria strofei initiale si a celei
finale confera monotonia.
Imaginarul poetic se organizeaza in jurul a doua simboluri: ploaia - reprezinta dezagregarea
eului, tristete, monotonie, descompunerea materiei si lacustra - simbol al limitarii orizontului uman.
Strofa intai exprima, in mod simbolic, dezagregarea materiei, sub actiunea unei ploi permanente,
plasata in atemporalitate: De-atatea nopti aud plouand. Perceptia unei alunecari in acvatic se face
gradat, de la o reactie personala, in regim intim, la inregistrarea unei reactii cosmice: Aud materia
plangand. Caderea ploii actioneaza hipnotic asupra somnului fiintei si a lumii. Astfel, apele din
realitatea obiectiva, ploaia", se contopesc cu apele visului, subconstientul, ambele avand proprietatea
de a descompune, a dizolva. Apele ploii, constientul, aduc la suprafata, din vis apele profunde" ale
constiintei, imaginea lacustrelor3. Izolarea poetului este exprimata direct: Sunt singur".
In strofa a doua, este continuata ideea elementului acvatic, prin intermediul unor simboluri
precum: scanduri ude", vaF, pod", maF. Starea de nevroza, de iritare, provocata in prima strofa
de plansul si dezagregarea materiei, se coreleaza cu spaima, in strofa a doua, sentimente generate de
pericolul iminent: Jn spate ma izbeste-un vaF. Reactiile instinctuale primeaza, eul fiind redus la
contururile acestora: Tresar prin somn, si mi se pare/ Ca n-am tras podul de la maT. Apare motivul
somnului purtand sugestia mortii, caci somnul bacovian este un somn intors", care se transforma intrun cosmar.
Strofa a treia amplifica starea de angoasa, de neliniste, de singuratate a poetului, prin
regresiunea in golul istoric" al inceputurilor lumii. Singuratatea este proiectata in eternitate prin
intermediul versului: Pe-aceleasi vremuri ma gasesc". Teama de neant produce exasperare, dar si
resemnare in izolare.Dezagregarea se extinde la nivelul intregului univers, pilotii gref ai lumii
launtrice prabusindu-se sub actiunea distrugatoare a apei. incordarea, intinderea nervilor in mod
excesiv preconizeaza apropierea sfarsitului, cu sugestia motivului biblic al potopului.
Ultima strofa o reia simetric pe prima, in afara de versul al doilea, care se realizeaza ca o
prelungire a primului catren: Tot tresarind, tot asteptand. Accentul cade pe planul subiectiv,
trecandu-se de la universal la individual. Descompunerea este o actiune liniara si finita.
Nivelul fonetic; prozodia
Din punct de vedere fonetic, frecventa vocalelor a, o, u sugereaza plansul universal, tristetea
metafizica, ultimele doua fiind vocale inchise.
Masura versurilor este de opt silabe, versul este mediu, ritmul iambic. in prima si in ultima
strofa, monorima se realizeaza prin intermediul silabei -and, ceea ce sugereaza bocetul, plansul cosmic
al materiei. In celelalte doua strofe rimeaza doar versurile al Ii-lea si al IV-lea.
La nivel morfologic, se remarca abundenta verbelor la prezent: aud, sunt, ma duce, dorm, ma izbeste,
tresar, mi se pare, se intinde, ma gasesc, simt, se prabusesc, ce sugereaza permanenta starii de dezagregare. Gerunziile: plouand, plangand, tresarind, asteptand, sugereaza monotonia, prelungirea la
infinit a starii de disperare, tristetea cosmica. Folosirea repetata a verbului aud, da imaginii poetice o
dimensiune
auditiva;
plansul
launtric
devine
plansul
intregului
univers.
46

La nivel lexical, cuvintele din sfera semantica a apei: plouand, plangand, ude, val, mal, se
organizeaza in doua campuri semantice: ploaia si lacustra.
La nivel stilistic, se observa prezenta rara a metaforei: aud materia plangand.
CONCLUZIA:
Prezenta unor motive literare precum: moartea, ploaia, golul, noaptea, plansul, nevroza, inscrie aceasta
poezie in lirica simbolista.

Lacustra
George Bacovia:
De-atatea nopti aud plouand,
Aud materia plangand...
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre.
Si parca dorm pe scanduri ude,
in spate ma izbeste-un val
Tresar prin somn, si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.
Un gol istoric se intinde,
Pe-aceleasi vremuri ma gasesc...
Si simt cum de atata ploaie
Pilotii grei se prabusesc.
De-atatea nopti aud plouand,
Tot tresarind, tot asteptand...
Sunt singur, si ma duce-un gand
Spre locuintele lacustre.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii


de Lucian Blaga
- opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Lirica blagiana s-a inscris nu doar in circuitul romanesc de valori, ci si in cel european, gratie
fortei creatoare si spiritului profund universal, semne ale unei depline maturitati artistice, neegalate- si
poate cercetate insuficient- inca. Drumul poetului e mereu catre izvoare, spune Blaga, completand:
Poezia e ca o panza fara tiv, cu firele bine batute, ale carei margini se pot destrama, dar care totusi nu
se destrama, imagine atat de usor identificabila in opera sa, cumul de traditie si modernitate, de
elemente estetice autohtone si forme artistice novatoare.
Una dintre capodoperele poetului, publicata in 1919, in deschiderea volumului de debut,
intitulat Poemele luminii, este opera literara Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.
Poezia se incadreaza in modernism, inteles ca orientare literara din perioada interbelica,
incluzand toate acele miscari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand in forme uneori
extreme, epoca ori curentul care le-au precedat. Atitudinea moderna este deci anticlasica,
anticonservatoare si impotriva traditiei. Inscriindu-se in modernism, Blaga este considerat ca primul
poet din cultura romana care reuseste sa sincronizeze formele poetice romanesti cu cele europene.
Modernismul blagian reiese din optiunea poetului pentru versul liber si pentru ingambament
(procedeu artistic care consta in continuarea ideii poetice in versul urmator, scris cu litera mica), care
47

demonstreaza conceptia sa conform careia lipsa elementelor de prozodie clasica permite exprimarea
fluxului ideilor si a intensitatii sentimentelor: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu
mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in ochi, in flori, pe buze ori morminte. Astfel, versurile nu
se supun ritmului clasic, nici nu au rima, iar masura este variabila 2-13 silabe. Eliberarea de rigorile
prozodice clasice este o forma a modernismului poetic, dar si o modalitate directa de transmitere a
mesajului filosofic al poeziei.
In opinia mea, tema si viziunea despre lume a poetului Lucian Blaga reflecta in acest text
dorinta de potentare a misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondente intre Univers
si sine, simtindu-se un fragment dintr-un mister ce se autoregenereaza continuu. Astfel, poetul devine
el insusi o forma de manifestare a tainei. In viziunea originala a lui Blaga, pe de-o parte exista
cunoasterea de tip paradisiac, de tip logic si rational. Aceasta are ca scop dezvaluirea misterelor lumii
pe calea ratiunii, a gandirii logice, specifica savantilor. El exprima aceasta idee in poezie prin
versurile: Lumina altora/sugruma vraja nepatrunsului ascuns. Pe de alta parte, exista cunoasterea de
tip luciferic, realizata pe calea sensibilitatii, specifica artistilor. Aceasta nu are drept scop lamurirea
misterelor, ci adancirea lor, amplificarea acestora, prin intermediul sensibilitatii artistice, asa cum
insusi poetul subliniaza: eu/cu lumina mea sporesc a lumii taina.
Tema poemului este conditia artistului, opera fiind considerata o arta poetica. In acest text, o
prima idee care subliniaza tema este modul in care poetul isi exprima crezul sau artistic, conceptia
sa despre poezie si despre menirea artistului. Blaga modifica esential insusi conceptul de arta poetica,
in viziunea sa acesta nefiind inteles ca mestesug, ci ca modalitate fundamentala de situare a eului in
univers, ca modalitate de a fi in si prin poezie. Tocmai de aceea poezia este construita ca o confesiune,
pe baza lirismului subiectiv, in centrul secventelor poetice situandu-se eul liric. Acesta isi face simtita
prezenta prin pronumele personal eu, regasit de sase ori pe parcursul textului, prin adjectivul
pronominal posesiv mea, precum si prin verbele la persoana I nu ucid, iubesc, nu strivesc. O
a doua idee prin care se exprima in acest text tema si conditia poetului o reprezinta explicarea
menirii artistului prin intermediul celor doua tipuri de cunoastere. Astfel, in viziunea lui Blaga, poetul
este dator nu sa descopere misterele universului, ci sa le adanceasca: Uneori, datoria noastra in fata
unui adevarat mister nu e sa-l lamurim, ci sa-l adancim asa de mult, incat sa-l prefacem intr-un mister
si mai mare. Poetul subliniaza ideea ca trebuie sa ocroteasca misterele universului: eu nu strivesc
corola de minuni a lumii si caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte.
Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, compozitia, elementele de
opozitie si de simetrie, figurile semantice.
Incipitul operei coincide cu titlul si contine o metaforie revelatorie, prin care este definit
universul ca o mare taina. Se observa asezarea pronumelui eu ca prim termen al sintagmei: Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii. O trasatura a expresionismului este vitalismul dionisiac (serbari
dionisiace erau organizate in Grecia antica in cinstea zeului Dionysos), caracterizat printr-un elan
artistic deosebit, plin de zbucium si pasiune. Frenezia trairilor, nevoia eului liric de a-si depasi limitele
si de a cuprinde universul intreg sunt subliniate astfel inca de la inceputul textului. Cei cinci termeni
alcatuiesc o propozitie enuntiativa negativa, care se deschide cu pronumele personal eu, ce are rolul
de a identifica clar eul liric, subliniind, prin prezenta acestui pronume de persoana I, incadrarea operei
in lirismul de tip subiectiv. Verbul nu strivesc evidentiaza atitudinea ocrotitoare a eului liric in raport
cu universul. Metafora corola de minuni a lumii semnifica totalitatea misterelor lumii. Sintagma
face trimitere la ideea de perfectiune, prin termenul corola, cu forma circulara, dar si la mister, prin
continutul semantic al cuvantului minuni.
Compozitia (secventele poetice) poemului evidentiaza structurarea acestuia in trei secvente.
Prima secventa poetica este formata din primele cinci versuri, ce definesc cunoasterea de tip luciferic:
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/si nu ucid/cu mintea tainele, ce le-ntalnesc/in calea mea/in
flori, in ochi, pe buze ori morminte. Metaforele din versul in flori, in ochi, pe buze ori morminte
sintetizeaza frumusetea universului, fiind reprezentari ale tainelor acestuia. Astfel, florile sunt
elemente vegetale, simbolizand frumusetea, perfectiunea, ochii sunt simboluri ale constiintei umane,
ale cunoasterii, buzele sugereaza rostirea, cuvantul, dar si sarutul, taina iubirii, iar mormintele fac
trimitere la taina mortii. Se observa ca termenii apar in ordinea crescanda a gradului lor de mister,
moartea fiind, dintre toate, cel mai profund.
In a doua secventa poetica este dezvoltata opozitia dintre cele doua tipuri de cunoastere:
Lumina altora/ sugruma vraja nepatrunsului ascuns/[]/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina-.
Vraja, misterul universului nu trebuie sugrumate, ci protejate, de aceea poetul refuza cunoasterea
48

paradisiaca. El opteaza pentru cunoasterea luciferica, deci pentru adancirea misterului, prin
amplificarea lui prin imaginatie.
Ultima secventa are rol conclusiv caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte si
surprinde faptul ca principiul care sta la baza cunoasterii luciferice, deci la baza atitudinii eului liric,
este iubirea, iubirea misterului, evidentiata prin enumeratia din finalul textului.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre cele doua tipuri de
cunoastere, care se realizeaza in text pe mai multe niveluri: la nivel morfologic, prin opozitia verbelor
sugruma/sporesc, iar la nivel stilistic prin metafora lumina altora-cunoasterea paradisiaca opusa
sintagmei lumina mea-cunoasterea luciferica. Relatiile de simetrie se realizeaza prin reluarea ideii
poetice din versul in flori, in ochi, pe buze ori morminte, in finalul textului. Se observa ca in final
apare conjunctia si, si flori si ochi si buze si morminte, pentru a evidentia importanta egala pe care
poetul o acorda fiecarei componente a universului plin de taine si minuni.
Figurile semantice (figurile de stil) sunt numeroase si pun in evidenta ideile poetice si
substratul filosofic al textului. Titlul contine o metafora revelatorie, corola de minuni a lumii,
sugerand perfectiunea, frumusetea, complexitatea universului plin de taine si minuni. Prin repetarea
seriei de metafore plasticizante in flori, in ochi, pe buze ori morminte se surprinde una dintre temele
fundamentale din lirica blagiana, aceea a raportului poet-lume. Comparatia ampla Si-ntocmai cum cu
razele ei albe luna/ nu micsoreaza, ci tremuratoare/ mareste si mai tare taina noptii,/ asa imbogatesc si
eu intunecata zare/ cu largi fiori de sfant mister sugereaza asumarea cunoasterii luciferice de catre
poetul care nu descopera misterele universului, ci cauta sa le amplifice. Aceeasi idee este subliniata
prin repetitia eu,/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina.
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ramane una dintre capodopere blagiene,
evidentiind, prin atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului, prin ilus-trarea raportului eulume, prin problematica abordata si prin cultivarea formelor de prozodie moderne, talentul si forta
artistica deosebita ale acestui mare creator roman: poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele
lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare a profila integral o sensibilitate artistica;
cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda
inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in peisajul oriental-occidental al culturii
noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o proza de nedezmintita perenitate,
careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a vietii estetice". (I. Negoitescu
Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90).

Testament
de Tudor Arghezi
opera apartinand modernismului
Tema si viziunea despre lume
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima
jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand
modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat
prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia Testament deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul Cuvinte potrivite,
in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul
tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii
poporului si nu doar un manunchi de cuvinte alese care ar putea fi socotite, in mod nejustificat,
numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie
lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele
pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor
Arghezi ca se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane. In poezia
Testament, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente
arhaisme: plavani, usure, hrisov, sarici, ocara, regionalisme: facui, gramadii,
neologisme: canapea, indreptatirea, obscure, termeni religiosi: Dumnezeu, Domnul,
termeni din limbajul popular: bube, zdrente.
49

In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta
poezie prin referirea la estetica uratului, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea,
prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat Les fleurs du mal (Florile
raului).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta
lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se
foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in
frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti
si preturi noi. Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt
artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face
referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un
artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale:
Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou,
pentru idee, pentru sentiment. Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o
concretete uluitoare: Veninul strans l-am preschimbat in miere, Batranii au adunat printre
plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani, Stapanul ca un tap injunghiat, Intinsa lenesa pe
canapea/Domnita sufera in cartea mea. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului
pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca
vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul
clasei sociale din randul careia provine: De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi
adanci/Suite de batranii mei pe brinci. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta
poporului sau: Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, ramura obscura, oameni simpli, robi cu saricile,
pline/De osemintele varsate-n mine. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la
indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata
a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In
sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce
urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul
face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa
artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de
la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de
recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si
sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si
in cuprinsul operei: Am luat cenusa mortilor din vatra/Si am facut-o Dumnezeu de piatra.
Incipitul Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte,/Decat un nume adunat pe-o carte
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu
urmasii. Verbul la forma negativa nu voi lasa are un impact puternic asupra cititorului, iar
pronumele ti subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre
cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide
calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al
unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori
revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu un nume adunat pe-o carte poate
parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta,
integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile
materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si
la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza
stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare
vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in
care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar
masura este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia Testament sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc
puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu durerea
50

noastra surda si amara, oximoronul izbaveste pedepsitor, inversiunea iscat-am, toate contribuie la
expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: Intinsa lenesa pe
canapea,/domnita sufera in cartea mea poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau
impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau.
Metaforele creeaza imagini vizuale: cenusa mortilor din vatra, auditive durerea.....o-ngramadii pe-o
singura vioara, gustative veninul strans l-am preschimbat in miere. Dupa cum se poate remarca, in
constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie
artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian. Enumeratia Din bube, mucegaiuri si noroi,
completata de versul Iscat-am frumuseti si preturi noi constituie fraza-cheie a textului, promovanduse astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai
exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la
realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la
zdrente, din care face muguri si coroane, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta
treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care
autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.

In dulcele stil classic


de Nichita Stanescu (autor canonic)
Arta poetica erotica neomodernista
Poezia face parte din volumul "In dulcele stil clasic", caruia i-a dat si titlul, publicat in 1970.
In poeziile acestui volum, Nichita Stanescu (1933 - 1983) se intoarce cu veselie spre lirismul clasic,
creand adevarate parodii ale stilurilor sau temelor din poeziile traditionale, imbracand formele bine
cunoscute de romanta, balada, poem eroic ori madrigal.
Poezia "In dulcele stil clasic" este o creatie "lirica galanta -sinteza intre elegantul stil
trubaduresc si lamentatiile amoroase din timpul lui Ienachita Vacarescu - supusa de Nichita Stanescu
unui [...] tratament de regenerare-caricaturizare". (Al.Steianescu) Spre deosebire de viziunea
sentimentului de iubire din poezia "Leoaica tanara, iubirea", unde dragostea este devoratoare, agresiva
si bulversanta, in poezia "In dulcele stil clasic", iubirea este caricaturizata, persiflata, minimalizata
dupa modelul liricii siropoase a poetilor Vacaresti.
Tema poeziei este erotica, dar iubirea nu mai este o "leoaica tanara", o energie ce poate
reordona universul, ci este aici un simplu pretext liric, o iubire intamplatoare, trecatoare si
nesemnificativa, metafora iubirii fiind aici la fel de sugestiva: "Pasul tau de domnisoara".
Ideea poetica exprima nepasarea, indiferenta joviala a eului liric pentru iubirea efemera si
conventionala.
Structura, compozitie, limbaj poetic
Poezia este alcatuita din patru catrene si un vers liber, ce se constituie intr-o concluzie
referitoare la efemeritatea timpului in relatie directa cu sentimentul de iubire, la fel de trecator, "Pasul
trece, eu raman".
Prima strofa ilustreaza lirismul obiectiv si exprima ideea conform careia iubirea suava este o
galanterie a naturii, care a nascut-o din mineral, "Dintr-un bolovan coboara", ori din vegetal, "Dintr-o
frunza verde, pala", sentimentul fiind exprimat printr-o metafora care sugereaza efemeritatea acestui
sentiment uman: "pasul tau de domnisoara". Aici viziunea despre iubire este aceea de sentiment
trecator, sinele poetic nu mai este un "centrum mundi" capabil sa reordoneze lumea dupa legi proprii,
ca in "Leoaica tanara, iubirea", ci contemplativ, privind ivirea iubirii ca pe ceva exterior eului liric.
Strofa a doua sugereaza, prin lirism obiectiv, plasarea iubirii intr-o "inserare-n seara",
sentimentui fiind perceput superficial si efemer ca un "pas de domnisoara", care trece la fel de repede
cum a venit, "dintr-o pasare amara". Versui "Pasul tau de domnisoara", care este o metafora pentru a
51

exprima sentimentui de dragoste, este aproape un laitmotiv, fiind repetat de patru ori in primele doua
strofe. In ultimele trei strofe atitudinea poetica este dominata de lirism subiectiv.
Strofa a treia exprima aceeasi idee a unui sentiment superficial, care dureaza putin, numai "o
secunda, o secunda", din care cauza eul liric are un ton persiflant, "inima incet mi-afunda". Ca si in
"Leoaica tanara, iubirea", sentimentui are conotatii cromatice, "el avea roscata funda", in cealalta
poezie iubirea fiind o "leoaica aramie".
Strofa a patra asaza eul liric in ipostaza unui suflet impovarat parca de un blestem, "blestemat
si semizeu", deoarece el inregistreaza, "parca pe timpanul meu", trecerea iubirii care nu mai este un
sentiment profund, "mai ramai cu mersul tau" si de aceea nu simte emofie si nici bucurie, "caci imi
este foarte rau", cu trimitere discreta catre starile de chinuri sj lesinuri provocate de dragostea din
poeziile Vacarestilor.
In ultima strofa, eul poetic afiseaza o atitudine contemplativa -"Stau intins si lung si zic"-,
viziunea iubirii este una exterioara si nu o stare interioara, profunda, generatoare de energii. Atat
sentimentui de dragoste, cat si iubita sunt minimalizate, persiflate, "Domnisoara, mai nimic/ pe sub
soarele pitic", intocmai ca in poezia clasica pe care o parodiaza.
Versui liber din finalul poeziei sugereaza curgerea timpului tot prin miscare, "Pasul
trece eu raman", la fel ca in poezia "Leoaica tanara, iubirea" -"inca-o vreme,/Si-nca-o vreme...", cu
deosebirea ca daca in aceasta ultima poezie iubirea, ca forta esentiaia a spiritului, invinge timpul, in
aceasta creatie lirica dragostea este pasagera, atitudinea poetica ramane impasibila, deloc marcata de
acest sentiment, alta data atat de bulversant.
Limbajul artistic este voit conventional, sugestiv pentru o parodie a liricii galante, in care
poetul se lamenteaza si se vaicareste. Nichita Stanescu confera insa modernitate stilului, prin metafora
sugestiva a iubirii, "pasul tau de domnisoara", prin epitetele inedite "frunza verde, paia", "roscata
funda") si prin ritmul si muzicalitatea de tip folcloric a versurilor.

MODEL DE ARGUMENTARI
Argumentare text aparinand genului dramatic

Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri
literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin
intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
Fragmentul citat face parte operei literare ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar
structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.

Precizarea actul......, scena........ arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in


desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj.
Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care
o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.

Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt......., care.......... .

Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... .


El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise
de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de
caracter, .......................

Personajul
este
caracterizat
insa
de.......................caruia/careia................. .

In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile
scenice.

si

indirect,

Argumentare text apartinand genului epic/unei opere epice.


52

prin

atitudinea............fata

Fragmentul citat face parte din opera literara......,de......... si apartine genului epic, deoarece
autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al
personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca..............

Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in
prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.

Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........

..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de
catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj /
vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........

In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul /


monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin
insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta.
Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare
ale personajelor.

Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a


singular / plural.

Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat
valorificand atributele specifice genului epic

Argumentare text apartinand unei opere descriptive

Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv,
deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret,
valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele
prezentate.
Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale /
auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale
(substantive, adjective):..........................................................................................

De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind


un tablou al anotimpului...................si al ....................

Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................),
comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.

Epitetul / metafora / comparatia etc..........este foarte sugestiv(a), redand imaginea.


....

Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind


la veridicitatea imaginilor surprinse:................................

Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din
opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

53

...............este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in


expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare
directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din


succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte
personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,


deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care


doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat.

54

Morometii

Autor

Marin Preda

TABEL SINOPTIC
Ion
Ultima noapte Enigma Otiliei
de dragoste,
intaia noapte
de razboi
Liviu Rebreanu
Camil
George
Petrescu
Calinescu
1920
1930
1938

Anul
publicarii
Incadrare in
context

1955, 1967
Roman realist,
postbelic

Roman realist,
obiectiv,
interbelic

Caracteristi
ci

-inregistreaza
transformarile
vietii rurale,
ale
mentalitatilor,
ale institutiilor,
de-a lungul
unui sfert de
secol
-se impune o
noua tipologie
a personajelor
-prin tema
familiei,
romanul
dezvolta o
viziune noua
despre lume
-face apel la
observatia
psihologica
Narator
obiectiv,
naratiune la
pers. III

-reprezentarea
veridica a
realitatii
-absenta
idealizarii
personajelor
-obiectivitatea
observatiei
-omul este
prezentat ca un
produs socialistoric al
mediului in care
traieste si cu
care este in
interdependenta
-realitatea ofera
fresca societatii
transilvanene de
la sf. sec. XIX

Perspectiva
narativa

Viziunea
despre lume

Romanul
reconstituie
imaginea
satului
romanesc intro perioada de
criza, inainte si
dupa cel de-al
Doilea Razboi
Mondial prin:
-tematica
-conflict
-particularitati

Roman
modern,
subiectiv, de
analiza
psihologica,
interbelic
-unicitatea
perspectivei
narative
-timpul prezent
si subiectiv
-fluxul
constiintei
-naratiunea la
pers. I
-memoria
afectiva
-tehnica
jurnalului
-autenticitatea
substantialitate
a

Perspectiva
Narator
narativa de tip
implicat,
auctorial,
subiectiv,
naratiune la
naratiune la
pers. III, narator pers. I
omniprezent,
omniscient,
neimplicat
Conceptia
Actul de
scriitorului
creatie este un
despre literatura act de
si despre
cunoastere si
menirea ei.
nu de inventie,
Literatura este
iar scriitorul
creatie de
descrie
oameni si de
realitatea
viata si cere ca propriei
55
romanul sa se
constiinte:
indrepte spre un Sa nu descriu
realism al
decat ceea ce
esentelor.
vad, ceea ce

Moara cu
noroc
Ioan Slavici
1881

Roman realist,
de observatie
sociala
(balzacian),
interbelic

Nuvela
realista, de
factura
psihologica

-veridicitate
-atenta
observatie a
socialului
-utilizarea
detaliilor
-naratiunea la
pers. III
-existenta
naratorului
omniscient
-observarea
umanitatii sub
latura morala
-prezentarea
frescei
Bucurestiului
inainte de I RM
-motivul
mostenirii

-analiza
conflictului
interior al lui
Ghita
-urmarirea
procesului
instrainarii
acestuia de
familie
-urmarirea
procesului
de degradare
morala
produsa de
ispita banilor
-tematica
-modalitati
de
caracterizare
a
personajelor
Naratiunea
la pers. III,
narator
omniscient,
omniprezent,
neimplicat

Naratiune la
pers. III, narator
obiectiv, detasat,
omniscient,
omniprezent

Autorul
evidentiaza viata
burgheziei
bucurestene de la
inceputul sec.
XX in raport cu
banul prin:
-tema
-structura
simetrica si
circulara
-specificul
secventelor

Concentrata
in cuvintele
batranei din
incipitul
nuvelei omul trebuie
sa fie
multumit cu
ceea ce are