MOROMETII

DE MARIN PREDA

III.18 (Tema familiei într-un text narativ: Moromeţii de Marin Preda)

Tema familiei este una dintre cele mai întâlnite din literatură, permiţând surprinderea unui
complex de interrelaţionări umane. Complexitatea pe care o impune ilustrarea unor astfel de
relaţii umane presupune desfăşurări epice ample, fapt ce implică abordarea acestei teme în
specii realiste precum nuvela si romanul.
În literatura română, tema familiei este predilectă în literatura realistă. Una dintre operele
literare narative ce abordează acestă temă este romanul “Moromeţii”, al lui Marin Preda.
Pregătit de nuvele care prefigurează motive, întamplări şi personaje din roman, “Moromeţii”
este publicat în două volume, elaborate la 12 ani distanţă: volumul I, 1955, volumul al doilea,
1967. Prima realitate scriitoricească a rămas constantă în opera lui Marin Preda, cea rurala, a
satului românesc din Câmpia Dunării.
În primul volum al romanului, tema familiei este mai precis conturată. Acţiunea se petrece
într-un sat din Câmpia Dunării, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Romanul este
construit dintr-un număr mare de personaje din planuri diferite, dar care dobândesc un sens
unitar, plasate în universul satului şi al unei familii pe cale să se destrame. Există o legătură
strânsă între incipit şi final, tema romanului putând fi redusă la două cuvinte : omul şi timpul
(“se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii” – “timpul nu mai avea răbdare”). Astfel
tema familiei poate fi subordonată celeilalte teme obsedante din opera lui Preda – relaţia
omului cu timpul. Pe parcursul acţiunii romanului, familia are de suferit o serie de
transformări, ca urmare a numeroaselor conflicte ce se declanşează între membrii familiei
Moromete, dar şi a tranziţiei suferite de satul românesc în perioada din preajma celui de-al
Doilea Război Mondial. Romanul va urmări, aşadar, procesul destrămării familiei Moromete
sub presiunea unor factori exteriori sau a unor elemente de comportament.
Acţiunea primului volum se desfăşoară în vara anului 1936 şi prezintă viaţa unei familii din
satul Siliştea – Gumeşti. Aici este conturat triplul conflict din cadrul familiei Moromete. În
primul rând, conflictul dintre Moromete şi cei trei fii ai săi, Achim, Nilă şi Paraschiv, este
stârnit de modalitatea diferită de întelegere a lumii; astfel, pentru tată , pământul semnifică
garanţia libertăţii, în timp ce cei trei fii ai săi sunt preocupaţi doar de bani. Acest conflict se
încheie cu plecarea celor trei fii cu oile la Bucureşti, în încercarea de a-şi câştiga singuri
existenţa. Al doilea conflict este cel dintre Moromete şi soţia sa, Catrina. Aceasta şi cele două
fiice ale sale îi reproşează lui Moromete faptul că nu trece casa pe numele ei, temând-se că ar
putea rămâne pe drumuri. Cel de-al treilea conflict este cel conturat între Ilie şi sora lui, Maria
(Guica). Ea se teme că va rămâne singură la bătrâneţe; sora lui Ilie Moromete nu a fost de
acord cu cea de-a doua căsătorie a fratelui său, tot ea fiind cea care îi îndeamnă pe băieţi să
fugă de acasă.
Pe un alt plan, cartea prezintă rânduielile împământenite ale existenţei ţărăneşti, fiind descris
un adevarat ritual: plecarea şi întoarcerea de la câmp, pregătirea secerişului, cina familiei.
Două dintre scenele semnificative pentru reflectarea ideii destrămării femiliei sunt cina şi
tăierea salcâmului. Scena cinei este reprezentativă pentru statutul protagonistului. Fragmentul
începe cu un dialog între el şi Catrina, autoritatea sa aparent incontestabilă manifestându-se
prin voce : “Deodată curtea răsună de un glas puternic şi ameninţător, făcându-i pe toţi să
tresară de teamă.”
Catrina mai fusese căsătorită o dată şi are o fiică. Actuala sa familie este una dintre cele mai
numeroase din sat şi printre puţinele care au copii din două căsătorii. Membrii familiei par a fi
grupaţi în tabere rivale, în ciuda faptului că stau toţi asezaţi la o masă rotundă şi foarte mică;
acest lucru însa nu ajută la sporirea unităţii familiei. Cei trei fraţi din prima căsătorie a lui
Moromete “stăteau pe partea din afară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se
scoale de la masă şi să plece afară.” Acest detaliu sugerează ideea că ei nu aparţin familiei,
pentru că mama vitregă îi are lângă ea ”pe ai ei, Niculae, Ilinca şi Tita, copii făcuţi cu
Moromete”. Poziţia tatălui reliefează autoritatea sa absolută : “stă deasupra tuturor, în pragul
celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.”
Atmosfera conflictuală din cadrul familiei Moromete este evidentă din gesturi şi din priviri :
Moromete are în glas “fire de ameninţare”, îi vorbeşte ameninţător lui Achim, care îi răspunde
cu dispreţ, pe Niculae îl fulgeră cu privirea apoi, certându-l cu “glas îndesat”.
Tot în această scenă ne sunt dezvăluite treptat şi ameninţările ce vor duce, în timp, la
destrămarea familiei; şcoala lui Niculae trebuie achitată, fonciirea a rămas neplătită, iar
Achim doreşte să plece cu oile la Bucureşti, fiind necesară şi plătirea ratei la bancă. Cei trei îşi
condamnă tatăl pentru ezitările sale.
Scena salcâmului este construită într-un registru stilistic diferit. E spre ziuă, iar luna “semăna
cu un soare mort, ciuntit şi rece”. Bocetele ce se aud din cimitir pare că “ies din pământ”.
Uriaşul salcâm în care “copiii se urcau în orice primăvară şi îi mâncau florile”, iar iarna “îi
îmbrăţişau tulpina”, care “era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat” domina
întreg satul şi pare nemuritor. Chiar când aşchiile încep să sară din trunchiul său, ele par să se
aşeze în jurul lui protector. Când se prăbuşeşte la pământ, totul dobândeşte un aer tragic, de
moarte violentă, ca şi cum cineva ar fi silit să răspundă unui alt destin, nefast. Protecţia
salcâmului nu se mai exercită asupra împrejuruimilor : “cercul deschis şi câmpia năpădeau
împrejurimile” şi “totul se făcuse mic.”
Scena se încheie în aceeaşi atmosferă rău prevestitoare în care începuse, cu stolul de ciori care
zboară derutate, căci nu mai recunosc locul. Salcâmul a reprezentat în lumea vegetală ceea ce
reprezintă Ilie pentru familia sa, un “pater familias”. Destinul unuia este anticipat de destinul
celuilalt.
Deşi Moromete ţine la unitatea familiei, aceasta se va destrăma din cauza imposibilităţii de
comunicare dintre membrii săi (tatăl reprezintă mentalitatea tradiţională, în timp ce fiii săi mai
mari sunt atraşi de mirajul oraşului, iar fiul cel mic, Niculae, este dornic de a studia.), dar şi
pentru că timpul era nerăbdător cu oamenii. Dacă la începutul romanului lumea era aşezată, în
final lucrurile se precipită, ameninţând liniştea acesteia. În volumul al doilea, Ilie Moromete
intră într-un con de umbră. Moromete face ultima încercare nereuşită de a îşi aduce fiii acasă.
Părăsit la bătrâneţe de Catrina, el rămâne doar cu fata cea mică, autoritatea lui scade, oamenii
nu îl mai respectă ca altădată. În ciuda transformărilor sociale la care asistă, Ilie Moromete nu
acceptă ideea că rostul său în lume a fost greşit şi că ţăranul trebuie “să dispară”. Ultima
replică a lui Moromete – crezul său de viaţă, libertatea morală, - “D-le… eu întotdeauna am
dus o viaţă independentă!”
Romanul urmareşte procesul destrămării familiei Moromete, destrămare simbolică pentru
“stingerea unei lumi” sub presiunea unor factori exteriori sau unor elemente de
comportament. Pe lângă tema familiei ,care include şi tema paternităţii, se observă şi tema
tercerii timpului, confruntarea omului cu istoria potrivnică. Se insistă pe relaţiile dintre
membrii familiei Moromete şi mai ales pe drama tatălui nepuntincios în a menţine familia
unită. Drama paternităţii se grefează pe contextul social – istoric, care aduce schimbarea
ordinii cunoscute a lumii. Agresiunea istoriei spulberă iluzia personajului : unitatea familiei,
libertatea morală a individului. Risipirea familiei duce la prăbuşirea morală a tatălui.
Aşadar , tema familiei în romanul “Moromeţii” este prezentată într-o manieră modernă, cu
realism, valoarea romanului fiind sporită şi de acest aspect.

(Mihaela Mirică, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

III. 20 (Condiţia ţăranului într-o operă epică: Moromeţii de Marin Preda)

Până la apariţia romanului modern în literatura română, una dintre temele dominante este cea
rurală, prezentarea lumii satului românesc, fie în maniera idilică (Duiliu Zamfirescu), fie în
manieră realistă (I. Slavici, L. Rebreanu). Într-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică, a
dominat secole de-a rândul, figura ţăranului a reprezentat o sursă de inspiraţie majoră. Ioan
Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda sunt scriitorii care oferă reperele
unei tradiţii solide în evoluţia prozei româneşti de inspiraţie rurală. În romanul “Ion” al lui
Liviu Rebreanu, este prezentată drama unui ţăran ardelean care trăieşte într-o societate pentru
care pamântul e, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii individuale.
Condiţia ţăranului, ilustrată în romanul “Ion”, îşi găseşte o replică peste timp în romanul “
Moromeţii”, al lui Marin Preda. Naturii primare, tumultuoase, a lui Ion i se opune Ilie
Moromete, “cel din urmă ţăran”, aşa cum l-a numit Nicolae Manolescu, fire histrionică şi
contemplativă care nu mai luptă pentru a stăpâni spaţial, ci pentru a scăpa de teroarea
timpului.
Satul lui Marin Preda din primul volum este un univers închis, refractar la noul ce vine
dinafară şi urmând ritmurile eterne ale naturii, ciclurile biologice.
Romanul “Moromeţii”, de Marin Preda, a cărui originalitate stă fără îndoială în noua viziune
asupra lumii rurale, prezintă povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, ce cunoaşte,
de-a lungul unui sfert de secol, o adânca şi mai ales simbolică destramare.
Ilie Moromete este unul dintre cele mai fascinante personaje din literatura noastră. Destinul
său ilustrează o “temă fundamentală”, şi anume dispariţia clasei ţărăneşti. Caracter puternic,
natură complexă, inteligenţă nativă, Ilie Moromete (al cărui prototip este Tudor Calaraşu, tatăl
autorului) “simbolizează lumea ţărănească şi valorile ei durabile”. El este, în acelaşi timp,
singurul ţăran filozof din literatura română, frământările sale despre soarta ţăranilor
dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu, fiind relevante pentru firea sa
reflexivă. El este un om raţional în ceea ce priveste atitudinea sa faţă de pământ. Spre
deosebire de Ion al lui Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, lăcomia pentru
pământ, Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul
libertăţii materiale şi spirituale. Spre deosebire de ceilalţi ţărani, Moromete nu are nimic de
făcut atunci cand vecinii săi sunt în casă muncind, fiind preocupaţi de problema supravieţuirii.
Marin Preda face din ţăranul Moromete un individ cu o viaţă psihologică normală, apt prin
aceasta de a deveni un erou de proză modernă, el creează un ţăran inteligent, în măsură să
conştientizeze, în modul său, dramele existenţei şi ale clasei sociale din care face parte.
Pentru a analiza acest personaj complex, trebuie observat contextul social în care se petrece
acţiunea romanului. Nicolae Manolescu se întreabă daca Ilie Moromete “Nu cumva este el
însuşi, în raport cu ceilalţi protagonişti, un <<marginal>>, o excepţie, un fel de ultim mohican
al acestei filozofii de viaţă de care s-a legat perpetuarea vechilor valori ale satului românesc?
Hotărât lucru, Moromete este <<cel din urmă ţăran>>, în acest roman al deruralizării satului.
Ruptura se explică tocmai prin schimbarea condiţiilor sociale. Colectivitatea din <<Mara>>
era relativ omogenă, ca şi aceea din <<Baltagul>>, posedând structuri sociale stabile”. Există
diferenţe şi între lumea în care trăieşte Moromete şi satul lui Rebreanu, descris în romanul
“Ion”; astfel, relaţiile tradiţionale au fost înlocuite aproape în totalitate de cele capitaliste, în
ceea ce priveşte primul volum, şi de către cele socialiste, în cel de-al doilea volum.. În acest
context, “o tranziţie atât de brutală şi de rapidă, într-un interval de timp atât de scurt, ca aceea
care se află în centrul Moromeţilor, provoacă destrămarea valorilor stabilite şi o anume
neîncredere firească în valorile noi” (N. Manolescu – “Arca lui Noe”).
Schimbările la care este supus satul românesc în această perioadă pot fi observate analizând
cele două volume ale romanului; astfel, primul volum înfăţişează lumea tatălui, cu aparenţele
ei de stabilitate şi ordine, cu seninătatea ei ce se apără de lovituri”, în timp ce al doilea volum
conturează lumea fiilor, neaşezată şi tulbure, în care irump la suprafaţă forţe istorice, obscure,
necanalizate şi primejdioase. Munca nu mai constituie pentru ţăranii lui Preda o plăcere şi
agricultura “nu mai formează, ca pentru predecesori, imensul centru de greutate al vieţii lor”
(Valeriu Cristea). “ Din punct de vedere sociologic, fenomenul moromeţian reflectă procesul
îndelungat, dar inexorabil, al deruralizării satului prin atragerea lui treptată în orbita
industrializării şi al civilizaţiei urbane”. (Valeriu Cristea).
În urma tutror schimbărilor suferite de către satul românesc, s-a schimbat şi relaţia omului cu
pamântul; această relaţie a fost “desacralizată”.
În primul volum, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, ţăranul este proprietar de
pamânt, iar viaţa economică ţărănească se bazează pe valorificarea prin comerţ a produselor
obţinute de pe urma acestuia. Moromete rămâne, în ciuda tuturor acestor factori, fidel
valorilor sale, neînţelegând multă vreme necestitatea acestei “negustorii”, pe care o
dispreţuieşte. “Moromete rămâne un nostalgic apărător al ordinii vechi. Valorile de schimb au
luat locul peste tot valorilor de întrebuinţare, dar Moromete păstrează în sinea sa regretul după
celelalte”. (Nicolae Manolescu). Condiţia ţăranului se schimbă în cel de-al doilea volum, care
prezintă situaţia ţăranului după cel de-al Doilea Război Mondial; acesta este un ţăran
desproprietărit; instaurarea regimului comunist a adus cu sine colectivizarea, un proces
violent care a produs multe traume. În ciuda acestei “acţiuni de remodelare a unei lumi vaste,
de mult şi solid stabilite, sub influenţa puternică şi crescândă, de gigantic magnet, a societăţii
industriale.”, Moromete îşi păstrează valorile intacte pe parcursul întregului roman. El va avea
intotdeauna aceleaşi principii, indiferent de situaţia în care va fi pus şi de vremurile în care va
trăi. Relevantă în acest sens este afirmaţia autorului romanului, Marin Preda, în lucrarea sa
“Creaţie şi morală” : “Părerea mea e că un ţăran, chiar dacă ajunge doctor în filozofie, tot
ţăran rămâne. Ideea de familie, de pildă, va fi la el aceeaşi cu a unui ţăran. Despre dragoste va
gândi tot ca părinţii săi, despre cinste şi demnitate va avea aceleaşi reprezentări, într-un
cuvânt concepţia sa despre lume […] va fi una ţărănească. Nu va exista manifestare a vieţii
lui, poate chiar cotidiene, pe care el să n-o judece cu ochii cu care a văzut odată o lume pe
deplin formată, cu metafizica ei…”

(Mihaela Mirică, 12 B; coord. prof. Elena Apostol)

III. 57 (temă şi viziune dspre lume într-un roman postbelic: Moromeţii de Marin Preda)

Originalitatea romanului Moromeţii stă fără îndoială în noua viziune asupra lumii rurale. Cele
două volume conţin povestea unei familii de ţărani din Câmpia Dunării, mai precis, din satul
teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi
simbolică destrămare.
În volumul I, satul e înfăţişat cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în vara
anului 1937, într-o perioadă de relativă sau iluzorie stabilitate socială, perioadă în care timpul
era foarte răbdător cu oamenii.
Spre deosebire de înaintaşi, care au văzut satul din Câmpia Dunării zbuciumat, angajat în
acţiuni disperate, Marin Preda descrie, în primul volum din Moromeţii un sat în care nu se
petrec drame zguduitoare, formidabile răsturnări şi unde nu clocoteşte răzvrătirea. Traiul
populaţiei din Siliştea-Gumeşti nu e uşor deloc, decât pentru câteva familii înstărite, familiile
unora ca alde Aristide, Cotelici, Bălosu sau Iocan, dar nici peste măsura de amărât nu este. Îi
apasă pe mulţi impozitele, „fonciirea” şi alte neajunsuri, dar ele pot fi încă suportate de
oameni, care se adună cu plăcere duminica, la taifas, în poiana lui Iocan unde citesc ziare,
povestesc anecdote, glumesc, angajându-se în adevărate dueluri ale inteligenţei.
Siliştea-Gumeşti este o comună mare, cu două biserici, o şcoală cu patru sute cincizeci de
elevi înscrişi şi vreo şapte învăţători. Hotarul comunei cuprinde, loturi mai vaste sau mai
restrânse ale ţăranilor şi moşia Maricica, vegheată cu străşnicie de un paznic. În afară de
bogătaşii satului, care au case mari, ţăranii ceilalţi vieţuiesc în case cu două sau trei camere şi
chiar în bordeie.
Gospodăria Moromeţilor pare solidă şi grija conducătorului ei este s-o menţină intactă. E
pentru întâia oară când în literatura română ţăranul nu este stăpânit de ideea de a avea pământ,
ca şansă a fericirii sale, ci de a şi-l păstra.
Ilie Moromete este dotat, pe lângă o filozofie asupra vieţii şi cu o voinţă de a rezista la tot ce
contravine gustului său de trai liniştit, confortabil, într-o gospodărie mijlocie. Astfel, dacă
Moromete nu face mari speculaţii, el caută să profite de instituţiile capitaliste – nu se sfieşte
să ia bani cu împrumut de la bancă spre a-şi cumpăra oi şi cai, îşi pune la muncă familia, el
rezervându-şi rolul de stăpân, pierde timpul în lungi conversaţii cu prietenii, discută politică –
are păreri îndrăzneţe despre regalitate şi nu se sinchiseşte de legionari. Singura sa grijă e de a-
şi achita impozitele şi datoriile contractate, tărăgănând, amânând cât mai mult scadenţele, fără
să înstrăineze ceva din avere. Când îşi dă seama că unul dintre fiii lui din prima căsătorie,
Achim, trimis cu oile la Bucureşti ca să aducă bani, nu se va mai întoarce, Moromete se
gândeşte să vândă caii, daţi în grija altor doi fii, Paraschiv şi Nilă. Aceştia se opun; Paraschiv,
bănuind că surorile lui ţin comori ascunse într-o ladă, o sparge. Scena finală în care, după ce,
pentru a-şi îmbuna feciorii, Moromete se razbună pe nevastă, scos din răbdări, îi loveşte pe
Paraschiv şi pe Nilă cu parul, explicând toată tactica sa, atitudinea fată de realităţile crispante
din jur: „Atâta timp cât trăiesc eu, ori faceţi cum zic eu, ori dacă nu, să plecaţi. Am muncit şi
am trudit şi am luat pământ ca să trăiţi voi bine! De ani de zile mă zbat să nu vând din el, să
plătesc fonciirea fără să vând, ca să vă rămâie vouă întreg, orbilor şi sălbaticilor la minte! Şi
[…] acum săriţi la mine… că v-am furat munca voastră! Bolnavule după avere!… O să-ţi
mănânce capul averea, să ţii minte de la mine!
Moromete nu e, deci, setos de pământ, averea nu reprezintă pentru el un scop, ci numai un
mijloc de a trăi în oarecare tihnă, cu iluzia, dacă nu cu certitudinea independenţei. Când însă
Paraschiv şi Nilă nu înţeleg lupta tatălui cu instrumentele puterii statului (jandarmul,
perceptorul) fug şi ei la Bucureşti cu caii. Moromete e nevoit să vândă mai mult de jumătate
din pământ, cumpără alţi cai, plăteşte impozitul funciar, rata la bancă şi taxa şcolară pentru
fiul mai mic, Niculae, şi începe o viaţă nouă. Cu toate acestea, lucrurile nu mai merg ca
altădată când timpul se scurgea fără conflicte mari în Câmpia Dunării: „În următorii ani
gospodăria ţărănească continuă să se ruineze. Moromete intră într-o lungă stare depresivă din
care n-avea să fie scos decât de marile zguduiri care se apropiau. Peste trei ani izbucnea cel
de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Omul vremii sale, lipsit de ipoteza unei alte lumi, Moromete e un sceptic, neîncrezător în
posibilitatea schimbărilor ordinii prin violenţă, de altfel ca şi ţăranul sărac Ţugurlan, care,
după ce dovedeşte că în braţele lui a mai rămas destulă vigoare spre a răspunde forţei cu forţă
se predă, aproape de bunăvoie, la închisoare.
Asta nu înseamnă că satul lui Marin Preda e lipsit de conflicte. Episodul lui Birică şi al
Polinei e unul dintre cele mai semnificative. Polina e adusă acasă la Birică de către acesta,
fără ştirea părinţilor. Cearta fetei cu tatăl ia proporţii. Polina îl sileşte pe Birică să secere grâul
de pe pământul ei de zestre. Birică se bate cu socrul, socrul îl dă în judecată, apoi tinerii îşi
pornesc singuri o casă din lut, iar casei lui Bălosu îi dau foc.
În alt episod, Boţoghină, tuberculos, se ceartă cu femeia sa, dacă trebuie sau nu să vândă
pământ pentru a intra în spital, ajung la înţelegerea de a vinde pentru a avea bani de sanatoriu.
Dialogul dintre cei doi e în stilul obiectiv al autorului, de un efect comic savuros:
„- Vreai să mă duci la cimitir? întrebă omul plin de mânie. Cu ce mă duci, fă, la cimitir? Nu
tot trebuie să vinzi?
- Vorbeşti parcă ai fi proastă în târg, răspunde Anghelina […] Parcă am fost din alea care să-ţi
puie sula în coastă ca să-i cumperi marchizeţ şi pantofi de lac […]. N-am să uit până-oi muri
iarna de-acu trei ani, când ai pus porcu în căruţă şi te-ai dus de l-ai dat!… Ai lui Moromete nu
plătesc cu anii şi trăiesc şi nici pământ n-au vândut…
- Fă, tu nu vreai să taci din gură?… Când ţi-oi da una acuma, îţi mut fălcile în partea ailaltă.”
Dacă volumul I se încheie cu Ilie Moromete care ia cunoştinţă cu timpul care nu mai avea
răbdare, în urma unei experienţe care îi modifică psihologia şi îl face să alunece în muţenie, în
volumul II, eroul, prin isteţimea lui, reuşeşte să-şi refacă starea economică. Răscumpără
pământul vândut, care, însă, în noile condiţii, devine o povară. Încercarea de reconciliere cu
cei trei fii plecaţi din sat eşuează. Aceştia, căpătuiţi şi însuraţi în Bucureşti nu vor să mai audă
de sat şi Moromete se întoarce acasă aproape fără un cuvânt din partea lor. Drumurile lor se
vor despărţi. Paraschiv, ajuns sudor la tramvaie, va sfârşi lovit de o boală de piept, Nilă va
muri pe front, Achim singur se va descurca în comerţ. Catrina îl părăseşte şi ea pe Moromete
(îi reproşează că n-a avut grijă de Niculae şi de cele două fete, Tita şi Ilinca).
Cu toate că Moromete revine în prim-plan la începutul cărţii, atenţia cade acum asupra lui
Niculae. Acesta, ajuns activist, este trimis de la raion să supravegheze în satul natal secerişul
şi predarea cotelor către stat. Descrierea peripeţiilor acestei acţiuni prilejuieşte autorului nu
numai o pagină vie de istorie, dar şi o capodoperă de observaţie a psihologiei ţărăneşti într-un
moment de mare încordare, de ezitare între subordonare şi revoltă, între aparenta pasivitate
calmă şi brusca izbucnire a neliniştii, ca în aşteptarea unei catastrofe (încurcătura este datorată
unei directive a bazei de recepţie care pretinde că grâul primit de ţărani la însămânţare cu
neghina să n-aibă la predare corpuri străine, ceea ce reclamă trecerea lui prin trioare şi, ca
atare, creşterea cantităţii cotelor). În cele din urmă, baza de recepţie încuviinţează predarea
cotelor cu corpuri străine şi lucrurile se liniştesc.
Niculae Moromete, bănuit de a fi uzat de mijloace silnice de convingere, este demis din
funcţia de activist regional şi, abia salvat de la excludere de un prieten, trimis la munca de jos.
După alte întâmplări pe care romancierul nu le mai înşiră, Niculae ajunge horticultor (se
căsătoreşte cu Mărioara, fiica lui Adam Fântână, care era asistentă medicală). Fiul lui
Moromete e un om al vremii sale, capabil de a face faţă tuturor obstacolelor, după cum Ilie
Moromete, fusese la vremea lui, împins acum de împrejurări fără sens pentru el, om vechi, la
periferia istoriei.
Satul tradiţional se deruralizează, mica proprietate ţărănească dispare de pe scena istoriei,
timpul îşi consumă fiinţele pe care le conţine, ca în mitul lui Cronos. Marin Preda a intuit
relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat, prin Moromeţii, pentru o artă implicată, deoarece
literatura nu poate exista în afara dramelor istorice. Prin personajul principal, Ilie Moromete,
Preda a oferit un model de umanitate, aceea care îşi asumă libertatea morală în luptă cu
fatalitatea istoriei.
(Alexandru Nicolau, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

III. 58 (relaţia incipit-final în „Moromeţii”)

Prin romanul Moromeţii, Marin Preda s-a înscris în tradiţia literară a vremii sale (alături de
Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu), însă a propus în acelaşi timp şi o nouă
viziune asupra lumii satului şi asupra ţăranului. Ca scriitor preocupat de umanitate, el a cerut
literaturii să surprindă soarta „fiecărui om în parte, în marele curs al istoriei” plecând de la
structuri reale. Marin Preda a intuit relaţia dintre artă şi istorie şi a pledat pentru o artă
implicată în problematica istorică, socială şi politică a vremii. Aceasta implicare a asigurat
totodată autenticitatea operei.
Apariţia Moromeţilor (volumul I, 1955) a atras atenţia asupra dimensiunilor talentului său şi a
noutăţii pe care o reprezintă formula sa epică. Cel de-al doilea volum (1967) prezintă aceeaşi
tipologie, însă dintr-un unghi diferit şi totodată cu altă metodă epică. Însă cele două părţi
formează o unitate, se susţin şi se luminează reciproc.
Romanul conţine, în aproape o mie de pagini, povestea unei familii de ţărani din Câmpia
Dunării, care cunoaşte, de-a lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolică destrămare.
Primul volum este concentrat în jurul lui Ilie Moromete, personajul principal, şi al familiei
sale. Personajele sunt construite într-o aşa manieră încât au timp să gândească şi să se
exprime, gesturile lor sunt libere, iar existenţa nu-i terorizează. De pe „stănoaga” podiştei
sale, Ilie Moromete priveşte cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum; în adunarea din
poiana lui Iocan, el citeşte şi judecă evenimentele politice contemporane. Spaţiul este întins,
viaţa nu e tulburată şi îşi păstrează acelaşi ritm vechi şi calm.
Al doilea volum îşi schimbă ritmul epic. În plan social, este surprins procesul colectivizării,
existenţa este mai concentrată, oamenii apar invadaţi de întâmplări şi „evenimente pline de
viclenie”, angrenaţi în mersul istoriei. Satul aşezat pe tipare arhaice cunoaşte un proces de
destrămare. Sub puterea istoriei, personajele apar micşorate, nu mai au spontaneitatea din
primul roman. Moromete se retrage de pe „podişcă” în locuri mai obscure, sfera sa de
observaţie se micşorează. În cadrul epicului, autoritatea şi importanţa sa scad. Din romanul
unui destin, Moromeţii devine romanul unei colectivităţi (satul) şi-al unei civilizaţii
sancţionate de istorie.
Tipologia este, ca la Slavici şi Rebreanu, ţărănească, însă toate aceste particularităţi
structurale îi conferă romanului, în ansamblu, originalitate şi profunzime. Marin Preda face
din ţăranii săi indivizi cu o viaţa psihologică normală, apţi prin aceasta a deveni eroi de proză
modernă.
Relaţiile dintre personaje sunt complexe, în familia numeroasă a Moromeţilor (tatal- Ilie
Moromete, mama-Catrina, fiii lui Moromete-Paraschiv, Achim, Nila, copiii lui şi ai Catrinei-
Tita, Ilinca şi Niculae) mocnind nemulţumirile. Un prim conflict este cel dintre Moromete şi
cei trei fii ai săi, izbucnit din dorinţa băietilor de „a face bani” şi, îndemnaţi de Guica, sora lui
Moromete, din cauza fugii lor cu oile şi caii familiei. Fără să ştie, cei trei acţionează în spiritul
vremii, în concordanţă cu noile relaţii de producţie. Însă pentru Moromete pământul înseamnă
condiţia etică a individului, îi asigură independenţa în mijlocul lumii şi al formelor ei
înşelătoare. Iar conflictul este cu atât mai adânc din cauza celor doua mentalităţi, cele două
moduri de a înţelege existenţa care se înfruntă ireconciliabil.
Un alt conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, când Moromete vinde un pogon din cele
opt aparţinând soţiei sale, cu promisiunea că va trece casa pe numele ei, promisiune pe care
nu o mai respectă. Neînţelegerile dintre cei doi se vor adânci mai ales pe parcursul volumul
doi al romanului: Catrina îl părăseşte la bătrâneţe, mutându-se „în vale”, la Alboaica, fata ei
din prima căsătorie, refuzând să-i mai vorbească.
Al treilea conflict, mai ascuns, surd, se desfaşoară între Moromete şi sora sa, Maria, poreclită
Guica, pentru că aceasta se simţea nedreptăţită de Moromete de când el s-a recăsătorit, în loc
să o lase pe ea să aiba grija de gospodarie şi, mai mult, i-a cumparat un loc şi i-a construit un
bordei departe de curtea lui.
Incipitul, care se defineşte ca prima unitate a textului, are drept funcţii epice anunţarea temei
şi captarea atenţiei cititorului, prin trecerea sa din spaţiul real în spaţiul ficţional al cărţii.
Tema centrală în Moromeţii este libertatea morală în lupta cu fatalităţile istoriei. Textul
primului volum începe în mod progresiv, deschizându-se cu o descriere programatică: „În
câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare ca timpul
avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”. Ceea ce urmează
în roman contrazice această imagine. Timpul devine chiar un „personaj”, un laitmotiv, este
viclean, iar răbdarea nu-i decât o formă de acumulare pentru o nouă criză.
Finalul, ce desemnează ultima unitate a textului, este exprimat când drama Moromeţilor este
narată şi, prin ea, imaginea vieţii liniştite este spulberată, prozatorul revenind asupra notaţiei
despre timp de la început: „Trei ani mai târziu, izbucnea al Doilea Război Mondial. Timpul nu
mai avea răbdare.”
Astfel, în primul volum, relaţia dintre incipit şi final este simetrică, circulară, plina de evoluţii
închise. Aceasta dă o idee despre rotaţia procesuală a vieţii, iar demersul epic al prozatorului
se înscrie în fatalitatea acestei repetiţii.
Marin Preda revine în cel de-al doilea volum la simbolurile pe care le-a părăsit în cartea
anterioară, proza lui trăieşte sub puterea unei obsesii a întoarcerii la un punct originar. Tema
centrală a acestui volum este drama lumii ţărăneşti după stalinizare, acţiunea având loc în
1949. Însă relaţia incipit-final, în a doua carte, nu mai este atât de bine trasată, nu mai are
circularitate, nici simetrie, ideea centrală fiind dispariţia unei civilizaţii străvechi.
Stilul este eseistic, iar personajele au o ipostaza mediocră social: „În bine sau în rău se
schimbase Moromete?” întreabă retoric naratorul în incipitul celui de-al doilea volum, punând
de fapt în discuţie schimbările întregului univers rural. Calităţile meditative şi ironice ale lui
Moromete stau sub semnul unui hotărât tragism, rolul şi autoritatea sa atât în cadrul familiei,
cât şi în sat, au fost de mult subminate şi intrate în umbră. Ultimele capitole ale cărţii relatează
agonia lentă, lipsită de măreţie, a lui Moromete. Bătrân de aproape 80 de ani, tot mai departe
de ceea ce se întâmpla, rătăcind pe câmp în neştire, adus de un nepot acasă cu roaba pentru că
nu se mai putea ţine pe picioare, în cele din urmă cade definitiv la pat, având totuşi puterea să-
i spună doctorului, într-o zi: „Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Revenit
în sat pentru a participa la înmormântarea tatălui său, Niculaie află de tristeţea acestuia, care
închisese ochii fără să aibă niciun fecior alături (Nilă murise în război, Paraschiv pierise ucis
de o boală de piept). Niculaie este mâhnit şi nu-şi află liniştea până când imaginea tatălui nu-i
apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de acasă”. Finalul
acesta, amestec de optimism vag şi de tragism, lasă intactă impresia amară asupra fatalităţii
destinului uman supus „terorii istoriei” (Mircea Eliade)
Romanul Moromeţii în ansamblu este un roman autentic, inovator, produs al unei elaborări
exemplare.
(Mădălina Dogaru, 12 I; coord. prof.dr. Anca Roman)

III. 59 & 60 (particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un roman postbelic:

Ilie Moromete din Moromeţii de Marin Preda)

Romanul „Moromeţii” continuă tradiţia romanului realist de inspiraţie rurală reprezentată în

literatura noastră de capodopere precum „Baltagul” de M. Sadoveanu, „Ion” şi „Răscoala” de
Liviu Rebreanu.
Romanul este o specie a geniului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă,
intrigă complicată, personaje numeroase. Romanul este o specie relativ nouă, apărând acum
aproape 200 de ani, odată cu fundamentarea conştiinţei istorice. Există diverse criterii de
clasificare a romanului. Astfel, după gen, romanul este istoric, de dragoste, de aventuri,
poliţist. După curentul literar, există romane romantice („Tainele inimii” de Mihail
Kogălniceanu), realiste (Ion de L. Rebreanu), moderniste („Patul lui Procust” de Camil
Petrescu), postmoderniste („Orbitor” de Mircea Cărtărescu).
În studiul „Arca lui Noe” eseu despre romanul românesc, Nicolae Manolescu clasifică
romanele în doric, ionic, corintic.
Romanul doric este romanul de tip tradiţional şi obiectiv în care naratorul omniprezent şi
omniscient narează la persoana a III-a. Obiectivitatea naratorului creează iluzia vieţii, acţiunea
este lineară, iar personajul are valoare de tip literar, fiind un caracter. Compoziţia este
circulară şi în cadrul discursului narativ un rol important îl au scenele simbolice şi
anticipative. Perspectiva narativă este auctorială.
Romanul Moromeţii de Marin Preda poate fi interpretat ca o saga (cronică de familie),
romanul unei colectivităţi sancţionate de istorie, meditaţie asupra unui destin, roman realist,
obiectiv, doric, rural.
Compoziţional, romanul are două volume apărute la distanţă mare în timp (1955 şi 1967),
primul volum fiind constituit din trei părţi, iar al doilea din cinci, fiecare parte începând cu o
prezentare de ansamblu. Pentru volumul I, scenele colective sunt imaginea familiei aşezate la
masă după întoarcerea de la câmp, secerişul, imaginea familiei după fuga feciorilor cei mari.
Ca şi la Rebreanu, compoziţia este circulară, faptele sugerează repetabilitatea existenţei,
trecerea din real în ficţiune şi invers. Volumul I începe şi sfârşeşte cu o consideraţie despre
timp. În incipit „În Câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de cel de-al Doilea Război Mondial,
timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare”. În final „timpul nu mai avea răbdare”. Cele două
consideraţii sunt pline de substanţă şi ilustrează o anumită viziune asupra vieţii.
Acţiunea principală are în centru familia Moromeţilor alcătuită din: Ilie – tatăl, Catrina – cea
de-a doua soţie, Nilă, Achim, Paraschiv, copiii lui Moromete din prima căsătorie, Tita, Ilinca
şi Niculae – copiii făcuţi cu Catrina,Guica (Maria) – sora lui Moromete.
Ilie Moromete este un personaj principal, realist, rotund şi exponenţial întruchipând o lume
pentru care pământul reprezenta o valoare în sine şi în care viaţa se desfăşura ritualic.
Caracterizarea directă realizată de narator este succintă. Eroul a făcut războiul în contingentul
’911 şi „avea aceea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari
mai pot schimba firea cuiva”. Unele personaje îşi spun părerea despre Moromete. Astfel
Catrina îl ceartă că nu merge la biserică şi că nu se gândeşte la viaţa de apoi. Băieţii cei mai îi
reproşează dezinteresul pentru bani.
Autocaracterizarea evidenţiază libertatea interioară în ciuda constrângerilor istoriei „domnule,
eu întotdeauna am dus o viaţă independentă” (vol. II).
Caracterizarea indirectă se desprinde din faptele, gesturile, vorbele şi gândurile personajului şi
din relaţiile cu celelalte personaje. Naratorul obiectiv consemnează comportamentul, vorbirea,
gestica şi mimica personajului dar şi gândurile, zbuciumul interior.
Spirit superior, ironic şi interogativ, Moromete trăieşte pe rând drama paternităţii rănite, a
inadaptării, o dramă de natură existenţială şi drama contemplativităţii.
La Preda, drama paternităţii e izvorâtă din înfruntarea dintre vechi şi nou, dintre tată şi fii.
Astfel Achim, Nilă şi Paraschiv îl au ca model pe vecinul Bălosu pentru că ştie să facă bani.
Şi Niculae se răzvrăteşte pentru că tatăl său nu-i dă bani să meargă la şcoală.
Moromete se face vinovat pentru că într-o epocă extrem de agitată, el se încăpăţânează să
ignore timpul istoric şi să-şi apere cu înverşunare mica proprietate. Spre deosebire de fiii săi şi
de majoritatea consătenilor, trăieşte viaţa calitativ, la nivelul spiritului. Vinovaţi sunt şi fiii cei
mari, pentru că nesocotesc modelul tatălui, valorile morale şi se lasă duşi de patimă şi
instincte. Vinovat este şi „timpul nerăbdător” pentru ca năvăleşte cu violenţă în viaţa
oamenilor.
Moromete nu se poate adapta nici situaţiei din familie şi nici schimbărilor social-politice.
Inadaptarea îl provoacă să se întrebe când şi unde a greşit. El se izolează şi intră într-o stare de
muţenie.
Eroul cunoaşte lucrurile spiritului, iar problemele materiale le rezolvă fie cu umor şi ironie
(plata fonciirii), fie cu moralitate (vinde porumbul mai ieftin pentru că îi este milă de
cumpărători).
Moromete posedă darul „de a vedea faţa nevăzută a lucrurilor” (Eugen Simion). La aceasta se
mai adaugă plăcerea contemplaţiei: priveşte apusurile şi răsăriturile, întinderile de pământ şi
se leagănă în iluzia că nimic nu se va schimba.
O altă însuşire a eroului este înclinaţia spre anecdotă. Gustul pentru anecdotă este evident în
discuţiile cu vecinul Bălosu sau în poiana lui Iocan. Întâlnirile din Poiana lui Iocan
desăvârşesc portretul eroului. Din discuţiile în care comentează politica reies anumite
trăsături, adevărate voluptăţi ale unui intelectual: plăcere de a vorbi, inteligenţă, spiritul critic,
arta disimulării, exploatează naivitatea şi prostia celorlalţi.
Drama lui Moromete este reprezentată şi în plan simbolic, prin tăierea salcâmului. Astfel
salcâmul este „dublul vegetal” al lui Moromete (Eugen Simion), dar şi simbol al paternităţii
autoritare, simbol solar, arhetip al puterii, axă a lumii ce leagă pământul de cer. Scena tăierii
salcâmului are valoarea unui amar simbolic. Moromete taie salcâmul şi-l vinde lui Bălosu
pentru a face rost de bani. Momentul tăierii este acela de dinaintea răsăritului, vreme a
umbrelor şi a fărădelegilor. Nilă, cel mai blând şi mai supus dintre fii lui Moromete, este ales
pentru a-şi ajuta tatăl. Tânărul este uimit, nu înţelege hotărârea părintelui şi încercă să-l
oprească spunându-i că salcâmul este al mătuşii Maria. Scena este realizată stilistic prin jocul
imaginilor auditive şi prin funcţiile personificării. Momentul este însoţit de tot felul de
zgomote: izbituri în trunchi, bocetul unei femei în cimitir, glasurile cocoşilor ca o „alarmă
nesfârşită”. Prin personificare copacul pare un om. O vreme stă drept şi liniştit, apoi se
împotriveşte ca şi cum nu ar vrea să părăsească cerul, „în cele din urmă se prăbuşeşte” cu un
zgomot asurzitor. Dramatismul întâmplării este atenuat de ironie. Când Nilă îl întreabă pe
tatăl său de ce trebuie să taie salcâmul, acesta îi răspunde „ca să se mire proştii”.
În volumul al doilea, Moromete intră într-un con de umbră. Părăsit de copii şi soţie,
Moromete intră „într-o stare de muţenie”. Vechii prieteni au murit sau l-au părăsit. Un
moment de intens lirism îl constituie evocarea poveştii de dragoste dintre Moromete şi prima
sa soţie, Rădiţa.
Când Niculae se întoarce în sat ca activist de partid, tatăl încearcă să-i recâştige bunăvoinţa,
simţindu-se vinovat că nu l-a susţinut cu bani pentru şcoală. Dar fiul îl respinge şi de
nenumărate ori cei doi se înfruntă din cauza ideilor diferite în care cred şi pe care le susţin.
Fiul este „apostolul ideilor socialiste”, iar tatăl a crezut toată viaţa în ideile liberale.
Degradarea lui Moromete este iremediabilă şi şocantă. Decrepit, ajunge să fie purtat cu roaba
prin sat, într-o lume pe care nu o mai înţelege şi recunoaşte. Moare singur, trist, neînţelegând
ce s-a întâmplat cu ceilalţi şi cu mersul istoriei.
Critica literară a impus termenul de „moromeţianism” pentru a defini o dispoziţie e spirit, un
tip uman şi o atitudine de viaţă. Moromeţianismul presupune o atitudine faţă de pământ,
mirajul politicii, spiritul ironic şi demnitate. Nicolae Manolescu îl numeşte „cel din urmă
ţăran”. Moromete se deosebeşte de alţi ţărani din literatura română prin „inteligenţă, ironie şi
spirit de contemplaţie”.

(Iulia Nicolau, 12 I; coord. prof. dr. Anca Roman)

III. 61 (un personaj feminin dintr-un roman postbelic: Moromeţii de Marin Preda)

Romanul „Moromeţii”, scris de Marin Preda, prezintă povestea unei familii de ţărani din
Câmpia Dunării, mai precis din satul teleormănean Siliştea-Gumeşti, care cunoaşte de-a
lungul unui sfert de secol, o adâncă şi simbolica destrămare.
Familia Moromete nu este una chiar obişnuită, copiii fiind împărţiţi în două tabere, una
formată din copiii din prima căsătorie a lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă, Achim, şi a doua
compusă din fete şi Niculae, copiii făcuţu cu Catrina. Niculae este cel care va da naştere unui
conflict în cadrul romanului, dintre el şi tatăl său, cu consecinţe şi asupra relaţiei dintre
Catrina şi Moromete. Niculae este acela care nu este interesat de oi şi câmp, ci îşi doreşte
educaţie. Ironizat de tatăl său, „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”, el
găseşte singurul refugiu în braţele mamei lui, singura susţinătoare a deciziei copilului de a
învăţa.
Catrina Moromete este cea de-a doua soţie a lui Ilie. Acesta este unul dintre puţinele
personaje ale cărui coordonate, faţă de primul volum, nu se schimbă în linii mari. Ea mai
fusese măritată înainte, dar bărbatul îi murise în timpul războiului, nu pe front, că era prea
tânăr ca să fie luat militar, ci acasă, îmbolnăvindu-se de apă la plămâni. Murind în timpul
războiului, autorităţile nu mai verificaseră dacă el fusese erou şi Catrina primise un lot de
pământ, ca „văduvă de război". Ea îi crescuse de mici, cu greu, pe cei trei băieţi ai lui
Moromete, care însă începuseră s-o urască, iar aceste resentimente erau alimentate de sora
mai mare a lui Moromete, Maria – zisă Guica – nemulţumită, la rândul ei, de căsătoria lui Ilie
Moromete. Ea ar fi vrut să îngrijească de gospodăria Moromeţilor şi de copii, ca să poată avea
pretenţii asupra casei părinteşti şi a locului din spatele casei. Pe Catrina o mai duşmănea şi
Tudor Bălosu, tot pentru lotul de casă şi o rudă mai îndepărtată a Iui Moromete, poreclit
Parizianul. Băieţii cei mari sunt din ce în ce mai înverşunaţi împotriva Catrinei, dar şi
împotriva surorilor vitrege, întrucât ele îşi făceau „ţoale" noi, erau „vesele şi vioaie" şi li se
strângea zestre pentru măritiş într-o ladă ce stătea încuiată şi la care nimeni n-avea voie să
umble.
Alt conflict se naşte între Ilie Moromete şi nevasta lui, deoarece Catrina revendica, din ce în
ce mai insistent, pogonul ei de pământ, pe care Moromete îl vânduse în timpul foametei de
după primul război. Bărbatul îi promisese în schimb că îi face acte pe casă, ca ea să nu rămână
„pe drumuri", la o adică, dar acesta nu numai că nu se ţinuse de cuvânt, ci chiar glumea
batjocoritor când ea aducea vorba despre asta. Acest lucru este un permanent motiv de
discordie între cei doi soţi.
Catrina duce o viaţă dublă, în vis şi realitate. Ea este foarte credincioasă, cu frică de diavol, şi
din aceasta cauză îl cearta deseori pe bărbatul ei pe motivul că nu merge la biserică. Îşi
găseşte liniştea într-un soi de bigotism amestecat cu spaime, de care Moromete îşi bate joc
neîncetat.
Catrina este supusă bărbatului, luând şi bătaie de la acesta. Însă toate acestea se vor
transforma în ură faţă de Moromete.
Multe scene din roman ne-o prezintă copleşită de treburi, împărţindu-şi puterile între muncile
câmpului şi gospodărie. Aceasta produce adesea izbucniri mânioase („Veniţi de la deal şi vă
lungiţi ca vitele şi eu să îndop singură o ceată de haidamaci...”), ce sunt stopate autoritar de
Ilie Moromete.
Liniştea ei întru credinţă, renunţarea la pretenţii („ca să fie linişte în familie, spune“) sunt
indicii ale resemnării, peste care se revarsă, prăpăstioasă, necontrolată (şi de aceea întrucâtva
artificială) o „stare lăuntrică de sfinţenie”.
După înmormântarea soţului său, şi ea, ca şi Niculae, îl visează mereu pe Moromete, „dar
[acesta] nu raspunde” nimic. Moromete rămâne pentru ea şi după moarte învăluit în solitudine
şi tăcere.
Motivele economice stau la baza tuturor neînţelegerilor. Catrina trăieşte cu groaza că se vor
întoarce băieţii şi o vor alunga din casă, pentru că Ilie Moromete nu trecuse casa şi pământul
care i se cuveneau pe numele ei. De aceea îndârjirea ei sporeşte când vede că s-a dus la
Bucureşti ca să-i întâlnească pe băieţii plecaţi („marea îngrijorare a vieţii ei”).
Ura faţă de Moromete ia proporţii. Fuge la fata din prima căsătorie, Mariţa, zisă Alboaica, şi
nu se va mai întoarce, mai ales după ce barbatul o alungă într-o primă încercare de
reconciliere. Nu se va întoarce decât spre sfârşitul vieţii lui Moromete. Îl iubeşte pe Niculae,
de aceea îl îndeamnă să fugă de acasă oriunde. Rămâne la fel de bisericoasă, în fapt o dorinţă
aprigă de a-şi spăla păcatele din tinereţe.
Îl ocroteşte pe Niculae, văzându-l bolnav şi neajutorat, iar felul în care îşi exprimă adesea
afecţiunea nu-l derutează pe copil, obişnuit cu asprimile vieţii: „Ia şi mănâncă, ce vrei să ţi-l
torn în cap? zise mama supărată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine iar te apuci
să zaci de friguri...”. După ce copilul mănâncă, mama scoate o bucată mică de brânză de prin
oalele de pe poliţă, ascunsă pentru el. Dragostea pentru fiul ei îi fortifică sufletul, o apără de
vinovăţie, dovedind că, în vârtejul evenimentelor tulburătoare, după o viaţă de amărăciuni,
insatisfacţii, nu s-a abrutizat, a păstrat în tainele sufletului candoare şi sete de afecţiune. Întors
în sat, deplin matur, bărbat, Niculae dezlănţuie în sufletul mamei emoţii puternice: „Şi când se
apropiară de tot unul de altul ea îi luă mâna dreaptă şi începu să i-o sărute în timp ce Niculae
îşi apropia faţa fără să se oprească”.
Catrina nu este femeia de la ţară tipică, ea înţelege necesitatea educaţiei, nu îndură tot de la
Moromete şi ştie când să îşi impună punctul de vedere. Este un model al emancipării femeii,
care cu toate că încă are grijă de casă şi copii, şi munceşte şi la câmp, are propriile opinii spre
exemplu, încurajându-l pe Nicolae să studieze în ciuda ironiilor lui Moromete. În plus, ei nu îi
este frică să îşi părăsească soţul şi să trăiască singură.

(Laura Belc, 12 H; coord. prof.dr. Anca Roman)

III. 62, 63. (eseu despre relaţiile dintre două personaje dintr-un roman de după al doilea
război mondial / dintr-un roman de Marin Preda.)

Continuând tradiţia romanului de inspiraţie rurală, Marin Preda a creat prin Moromeţii un
roman original, cu o viziune modernă asupra lumii ţărăneşti. Scrierea este alcătuită din două
volume publicate la doisprezece ani distanţă, primul în 1955, iar următorul în 1967. Cele două
părti se susţin reciproc, reconstituind imaginea satului românesc de-a lungul unui sfert de
secol, prin povestea unei familii din satul Siliştea-Gumeşti.
Una din temele centrale care străbate romanul – anunţata încă din titlu - este cea a familiei,
care, din cauza lipsei comunicării dintre membrii săi, se va destrăma. Eşecul acestei
gospodării tradiţionale are drept corespondent în planul simbolic transformările din satul
românesc al vremii, care se va deruraliza, va fi schimbat din înseşi temeliile sale de către
regimul comunist.
Ilie Moromete, personajul principal al romanului, reprezintă un tip aparte de ţăran în literatura
noastră. Nu este o fiinţă rudimentară, ci are o complexitate psihologică ce trădează inteligenţă,
ironie sau chiar spirit contemplativ. Este un personaj exponenţial, reprezentând concepţia
tradiţională faţă de pamânt şi de familie, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, cea a
satului tradiţional. Moromete este un pater familias, autoritatea principală în familia sa, pe
care încearcă să o întreţină cu ajutorul cultivării pământului.
Niculae este fiul din cea de-a doua căsătorie a lui Moromete, cea cu Catrina, fiind mezinul
familiei. Sarcina principală a lui Niculae este să aibă grija de oaia neastâmpărată Bisisica,
principala lui sursă de suferinţă, prin care Preda distruge mitul mioritic, aşa cum, prin
Niculae, distruge şi mitul copilăriei vesele şi lipsite de griji. Scena cinei din prima parte a
volumului I este revelatoare pentru statutul mezinului în cadrul familiei, implicit în ochii
tatălui – acesta era aşezat în dreptul mamei sale, stând pe jos, pentru că nu avea scaun.
Mezinul nu era, aşadar, un membru important al familiei, fapt dovedit şi de conflictul pe care
îl va avea cu tatăl sau în ceea ce priveşte dorinţa lui de a se duce la şcoală. Copilul îşi doreşte
cu ardoare să meargă la scoală şi, în ciuda acordului mamei sale, nu primeşte sprijin din
partea lui Ilie, care trebuie să îi plăteasca taxele. Acesta susţine ca învăţătura nu îi aduce
niciun beneficiu şi îl ironizează: „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”.
Relaţia afectivă dintre cei doi este şubrezită de lipsa acută de comunicare. Moromete are
impresia că cei din jur îl înţeleg şi că gesturile sale nu necesită nicio justificare, nicio
explicaţie faţă de aceştia. Este un tată autoritar, care nu acceptă să fie contrazis în vreun fel.
Moromete îşi iubeşte însă copiii. Ironia faţă de fiii săi se prezintă sub forma unor observaţii cu
scop corectiv şi nu izvorăşte din dispreţ sau răutate. De exemplu, lui Niculae, care întârzia să
vină la masă, îi spune la un moment dat: „Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum
stătuşi!” Totuşi, când vine vorba de manifestarea afecţiunii, acesta îşi cenzurează orice gest.
La serbarea de sfârşit de an şcolar, la care Niculae ia premiul I, Moromete vine pregătit sa
audă că fiul său rămăsese repetent. Scena denotă atât lipsa de interes a tatălui pentru
preocupările fiului său, pentru viaţa acestuia din afara gospodăriei, cât şi lipsa de încredere în
capacităţile intelectuale ale băiatului. Stinghereala copilului, criza de friguri care îl cuprinde
în timp ce încerca să recite o poezie îl impresionează pe Moromete, dar gesturile sale de
mângâiere sunt schiţate cu multă stângăcie. Dorinţa sa de a-şi menţine poziţia de autoritate în
familie printr-un comportament dur, uneori chiar aspru, a dus tocmai la slăbirea relaţiilor
dintre membrii acesteia, dovadă fiind şi fuga de acasă a fiilor celor mari cu oile şi caii la
Bucureşti.
În volumul al doilea, ce prezintă o perioadă de un sfert de veac, conflictul dintre Moromete şi
Niculae trece în prim-plan, pentru că tatăl şi fiul reprezintă mentalităţi diferite: În Moromeţii,
interesantă e problema lui Niculae, căci conflictul dintre el şi Moromete simbolizează
conflictul dintre două concepţii despre ţăran. Tocmai din această cauză, ei devin reflectori:
motivaţiile lor lăuntrice interesează nu numai ca expresie a adaptării sau dezadaptării
spontane de o lume, ci şi ca filosofie de existenţă. ( Nicolae Manolescu )
Moromete îşi va concentra toată energia pentru a-i aduce acasă pe fiii săi cei mari şi îl va
retrage pe Niculae de la şcoală pe motiv că nu îi aduce „niciun beneficiu”. Atunci se va
produce o ruptură între tată şi fiu. Îşi va pierde nu doar autoritatea parentală, ci şi pe cea în
sat, fapt care îl face să scadă şi mai mult în ochii lui Niculae, care remarcă: „îl vezi cum îi ia
altul vorba din gură, fără niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu zice nimic”. Acum un
antimoromeţian ca filosofie a existenţei, Niculae Moromete va ajunge activist de partid,
adeptul unei „noi religii a binelui şi a răului”. Disensiunile între tată şi fiu capătă acum sensul
unor maniere diferite de a concepe existenţa; Ilie Moromete reprezintă concepţia tradiţională
faţă de pamânt şi de familie, în timp ce Niculae, „apostol al marilor transformări”, este
exponentul unei noi viziuni asupra satului, cea a socalismului. Apărându-şi principiile
modului său de viaţă, Moromete polemizează cu „noua religie” a lui Niculae, nezdruncinat în
convingerile sale: „Că vii tu şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să
dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui
să dispari, nu eu?...” Protestul tatălui său, care apără rosturile ţărăneşti tradiţionale, nu are
niciun ecou în sufletul tânărului. Moromete îşi pierde astfel orice urmă de autoritate parentală
şi ajunge sa fie el însuşi ironizat de catre copiii săi. Niculae îi condamnă fără milă trufia:
„crede că el (Moromete) e centrul universului şi cum le aranja el, aşa e bine, toată lumea
trebuie să-l asculte”.
Zece ani mai târziu, destituit din funcţia pe care i-o oferise comunismul, Niculae îşi continuă
studiile, devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu o fată din sat. Moromete îşi va trăi
ultimii ani din viaţă tot mai departe de tot ce se întamplă, tot mai rupt de lume. Marea
înfrângere a lui Ilie Moromete este însingurarea, dar mai ales înstrăinarea de sine însuşi, criza
sa atingând dimensiuni tragice. La înmormântarea tatălui său, Niculae află de la sora sa,
Ilinca, de faptul că Moromete se stinsese încet, fără de a suferi de vreo boala. Tânarul are
remuşcări pentru că îşi părăsise tatăl în ultimii ani şi nu are linişte până când imaginea
acestuia nu îi apare în vis, „în lumina veşnicei zile de vară care scălda bătătura şi salcâmii de
acasă”. Conflictul dintre cei doi va fi soluţionat, se vor împăca în visul lui Niculae. În acest
deznodământ tragic, se stabileşte un echilibru care lipsise de la bun început relaţiei dintre cele
două personaje; mezinul reuşeşte în final să îşi înţeleagă tatăl şi îşi dă seama de afecţiunea pe
care i-o poartă.
Relaţia dintre Moromete şi fiul său, Niculae, este una marcată de tragism, căci comunicarea
deficitară a dus la o ruptură nefirească între cei doi. Însa ceea ce dă şi mai mult dramatism
situaţiei este tocmai regretul fiului din finalul romanului, remuşcările pe care le are Niculae
pentru faptul că îşi părăsise părintele. Fiul îşi dă seama prea târziu de greşelile sale. Un
consens la care ar fi trebuit să se ajungă mai devreme a fost stabilit numai după moartea lui
Moromete. Trufia lui Moromete, incapacitatea celor doi de a comunica unul cu celălalt,
diferenţa dintre concepţiile lor asupra vieţii, precum şi refuzul fiecăuia de a ajunge la un
compromis au dus la un deznodământ tragic, care ar fi putut fi evitat.
(Maria Constantin, 12 H; coord. prof. dr. Anca Roman)