Sunteți pe pagina 1din 4

Caracterizarea personajului Ilie Moromete

din romanul Moromeţii de Marin Preda

Repere teoretice Valoarea romanului Moromeţii, subliniată în numeroase studii, eseuri,


articole de către marii critici şi eseişti, este indiscutabilă şi se datorează, în mare parte, concepţiei
despre roman a lui Marin Preda. Acesta crede că la textul literar se ajunge pornind de la experienţa
vieţii, viaţa „cerând a fi scrisă în totul său: trebuie mai întâi trăită, apoi învăţată şi în cele din urmă
scrisă”. Scriitorul mărturisea: „Am devenit scriitor descoperind treptat forţa magică a cuvântului, până
ce într-o zi, spre şaptesprezece ani, am încercat să-l fixez pe hârtie”. Cuvântul trebuia să exprime
„sufletul uman şi lumea”, aceste elemente devenind coordonate ale epicii sale româneşti, Marin Preda
conştientizând că există „o ştiinţă” a mânuirii cuvântului, care se învaţă – ca orice ştiinţă: „Am început
să învăţ să fiu scriitor, nu numai să fiu pur şi simplu, cu unicul dar care mă făcuse să înţeleg că exist.”
Rezultatul acestei „învăţări” a fost romanul Moromeţii, o frescă a vieţii ţărăneşti surprinse „cu câţiva
ani înaintea celui de-al doilea război mondial”, când „viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”, dar şi o
imagine complexă a vieţi unei familii, al cărui nume apare în titlu. O umanitate impresionantă trăieşte
în paginile romanului, cu bucuriile şi cu dramele ei, cu speranţe şi prăbuşiri, într-o aventură în care
conştiinţa autorului era implicată de mult şi continua să se implice.
Referinţe critice Într-un studiu introductiv la romanul Moromeţii, ediţia din 1970, Mihai
Gafiţa scria, după ce îl asemănase, datorită vioiciunii spiritului, cu Păcală, erou folcloric tipic pentru
universul ţărănesc: „Ilie Moromete nu va fi triumfător în planul social – cum e mai întotdeauna
cunoscutul erou popular, simbol al înţelepciunii ţărăneşti - , mânuind însă, cu aceeaşi adresă, viclenia,
nu doar inteligenţa sa nativă, spontaneitatea în aflarea soluţiei fără greş, adesea cu iz de farsă.[. . .]
Străduinţa lui Moromete are în vedere apărarea trudnică a demnităţii umane şi a formulei sale de
existenţă socială. [. . .] Este un ultim mohican al competiţiei individualiste cu societatea”.
Eugen Simion consideră că „eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamănă cu nici unul dintre
personajele prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din modul în care un spirit
inventiv, creator, transformă existenţa într-un spectacol”. Altă dată, acelaşi autor critic notează că Ilie
Moromete „simbolizează lumea în valorile ei durabile”.
Statutul social al personajului Siliştea-Gumeşti – comună mare cu şcoală şi două
biserici – devine spaţiul ficţional în care se vor accentua contradicţiile ce vor duce la dispariţia unei
civilizaţii, peste care prefacerile politice şi economice mari sau mici, acceptând o condiţie socială
asumată conştient , căci „timpul avea răbdare”. Când acesta se va grăbi, satul va intra în „criză”, iar
ţăranii cu prestigiu, stimaţi de colectivitate vor dispărea o dată cu mentalitatea lor, cu felul lor de viaţă.
Din lumea pestriţă a comunei Siliştea-Gumeşti se diferenţiează categoric figura lui Ilie Moromete –
replica literară a lui Tudor Călărşu, tatăl scriitorului - , ţăran mijlocaş, cu o familie numeroasă, trăind în
limita normalităţii: are pământ care le asigură traiul, casă cu acareturi, oi şi cai. Dar nu acest ţăran
„înscris” în viaţa comună interesează, ci acela care se deosebeşte de ceilalţi prin complexitate
sufletească, prin gândire superioară, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care-l unicizează.
Ca exponent al lumii ţărăneşti, protagonistul ilustrează, prin destinul său, soarta unei societăţi agrare
fixate într-o civilizaţie arhaică ce nu rezistă schimbărilor, fiind sortită dispariţiei.
Caracterizare directă Ilie Moromete este prezentat rareori în mod direct, naratorul
muţumindu-se să noteze stări : „era tăcut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era ţeapăn şi sumbru”, în
funcţie de motivele ce-i determinau starea, anunţând un comportament neaşteptat, cu totul inedit.
Ceilalţi săteni îl respectă şi asta o ştie şi şeful de post, care mărturiseşte că: „Moromete este un om de
care mi-ar fi nu ştiu cum să-i iau băiatul la secţie”. Pentru Cocoşilă, prietenul lui cel mai bun,
Moromete este „prost”, cuvântul rostit nefiind jignitor, amuzându-l chiar, având în vedere că
înjurăturile făceau parte din viaţa lui Cocoşilă, vestit pentru aceasta.Primarul Aristide îl consideră
„ciudat” şi îl priveşte curios, Jupuitul îl acuză de rea voinţă, fiindcă nu-şi plăteşte datoriile: „Rasă de
om ca dumneata n-am mai pomenit!Sărac nu eşti, copii mici n-ai, bolnav nu eşti? Toată lumea plăteşte
loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, deşi
copil, realizează că tatăl său era „un om care gândea şi gândirea lui era limpede, n-avea nevoie să se
înghesuie în ea”. Catrina îl consideră leneş şi păcătos: „. . . toată ziua stai la drum şi bei tutun şi la
sfânta biserică nu vrei să vii” sau îl acuză de plăcerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorbă, de
care nu te mai saturi, Ilie. Toată ziua stai de vorbă şi beai la tutun şi mie îmi arde cămaşa pe mine”,
„ eşti mort după şedere şi tutun”.
Mărturisirea lui Moromete, însingurat şi bolnav, ţâşnită din mândria orgolioasă care i-a guvernat viaţa,
chiar şi în momentele de prăbuşire, apare ca o dramatică, dar trufaşă autocaracterizare: „Domnule, eu
întotdeauna am dus o viaţă independentă”.
Caracterizare indirectă- Prin fapte Ilie Moromete prinde viaţă, ca personaj principal, nu atât
din faptele pe care le săvârşeşte, cât din comportamentul său inimitabil, din atitudinile – cu totul
originale – faţă de oameni şi de întâmplări. Faptele săvârşite de Moromete sunt cele ale unui ţăran
obişnuit, cu familie şi griji: merge la câmp – dar nu se prea omoară cu munca – vorbeşte cu un vecin, îl
vizitează pe altul, merge la poiana fierăriei lui Iocan, zăboveşte pe stănoaga din faţa casei, îşi bate
copii când i se pare că aceştia depăşesc măsura. Important pentru ţăranul acesta este nu ceea ce face, ci
cum face sau cum le prezintă întâmplările celor care-l ascultă. Glasul, mimica, gesturile se modifică în
funcţie de ce spune, dar şi de ceea ce simte, iar comportamentul său este o sursă de nedumerire pentru
cei din jur.
Nici una dintre „acţiunile” sale nu dovedeşte grabă, căci timpul are răbdare cu oamenii. De aceea,
Moromete are timp să stea de vorbă, să-i privească pe cei din jur, satul, salcâmul, câmpia, grădina;
problemele care îi ameninţă liniştea sunt „amânate”, pentru că nu numai el are asemenea greutăţi.
Gesturile calme, mersul rar, liniştit, glasul nuanţat sunt ale unui om care iubeşte şi respectă un anume
mod de viaţă. Glasul liniştit este un semn al echilibrului său, dar epitetul „liniştit” apare întotdeauna
urmat de altul care indică starea sau intenţiile sale; glasul liniştit, dar îndesat îi este adresat lui
Niculaie, care-l supărase, indicând autoritatea agresivă, uneori a tatălui; glasul încet şi rar îi subliniază
neliniştea şi îndoiala trezite de propunerea băieţilor de a-l lăsa pe Achim la Bucureşti; glasul liniştit şi
straniu apare când află de la Scămosu despre trădarea feciorilor şi vorbeşte cu acesta „cu o jale şi o
tristeţe aproape duioasă, nepământească”. Durerea simţită este atât de puternică, încât glasul „liniştit şi
încet” devine „turbure şi însingurat”; glasul stăpânit, care părea blând şi sfios, anunţă, de fapt, furtuna,
căci atunci când e înfruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet sfâşietor de durere şi mânie”.
Prin comportament şi gesturi- Moromete este un om neobişnuit şi e perceput ca atare.
Comportamentul său trezeşte uimire şi nedumerire, uneori invidie, pentru că el „avea ciudatul dar de a
vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”. Stăpâneşte „arta” disimulării, regizează mici
spectacole în care el devine actor, întreabă, se minunează, răspunde. Magistrală în acest sens este
„sceneta” jucată cu agenţii fiscali veniţi pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe lângă aceştia,
strigă la o Catrină care, de fapt, era la biserică, se adresează apoi unui fecior, supărat că acesta n-a pus
la locul ei o furcă, pentru ca să se întoarcă brusc la cei doi şi să le spună dezolat: „N-am”, subliniindu-
şi cuvântul cu un gest de neputinţă: „desfăcându-şi braţele în lături”. Îi cere însoţitorilui o ţigară şi
acesta îi întinde repede tabachera, îl lasă pe agent să-i scrie o chitanţă de 3000 de lei, fără să protesteze,
reluând acelaşi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care încearcă să ia altceva în contul banilor.
Moromete rămâne calm, se minunează când agentul spune că statul nu-l plăteşte să piardă timpul în
curţile oamenilor: „Uită-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţiu eu?”.
În timp ce el rămâne tăcut pe prispă, fumând liniştit, cei doi au de înfruntat împotrivirea Titei „Lăsaţi
ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luaţi” şi ironia lui Moromete când
vor să ia căruţa: „Crezi c-ai s-o poţi duce?”. În cele din urmă, agenţii trebuie să se mulţumească doar
cu o mie de lei, ţăranul bucurându-se că i-a păcălit, pentru că i-au mai rămas două sute de lei din banii
primiţi de la Bălosu pentru salcâm. Supărarea, liniştea, nedumerirea, veselia forţată, neputinţa,
indignarea sunt prezente în comportamentul omului, subliniate fiind de gesturi şi de o mimică
expresivă. La fel de elocventă este scena prânzului la câmp; deşi se frige cu fasolea fiebinte, nu se
exteriorizează în nici un fel, aşteptând curios şi amuzat să păţească şi Paraschiv acelaşi lucru, lăsându-l
să se frigă – sancţionând în felul acesta lăcomia - , apoi, prevenitor, îi oferă apă rece şi se interesează
grijuliu dacă s-a fript rău: „Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete, apucând bota în braţe şi
întinzându-i-o grijuliu. Te-ai ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.”
Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete în diferite împrejurări dezvăluie alte trăsături ale sale. Este
mândru şi dispreţuitor faţă de Bălosu, pe care îl înjură întotdeauna, în gând,pentru dorinţa de
îmbogăţire, iar acesta, simţind superioritatea vecinului său, nu-şi doreşte decât să-l vadă umilit. În
poiana fierăriei lui Iocan, se comportă ca un om care ştie că este aşteptat, lucru confirmat, de altfel, de
primirea pe care i-o fac sătenii: „Moromete fu întâmpinat de departe cu exclamaţii”. Se simte superior
acestora şi nu-şi poate stăpâni pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt în stare să-l înţeleagă. Citeşte
din ziar discursul regelui ca şi cum el s-ar adresa specialiştilor la marele congres agricol, cu nişte
inflexiuni curioase în glas „care scormoneau înţelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care
trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau”. Atitudinea de şef absolut al familiei este
subliniată de poziţia sa privilegiată în timpul cinei: „Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui
era în pragul celei de-a doua odăi, de pe care stăpânea cu privirea pe fiecare [. . .] . El şedea bine pe
pragul odăii lui, putea să se mişte în voie”.
Prin limbaj- Toţi se minunează de priceperea lui Moromete în a lămuri chestiuni de neînţeles pentru
alţii.
Dar magistral este ţăranul acesta când vorbeşte. Dialogul cu cei din jur este o permanentă provocare,
Moromete strecurând subtil, înţepături, din pură curiozitate de a vedea reacţia acestora şi de a se amuza
de neputinţa lor. Când îl întreabă pe Udubeaşcă unde a fost cu o zi înainte şi acesta îi răspunde că
stătuse toată ziua în ograda lui, se miră, iar răspunsul: „Ce vorbeşti! Păi, nu te-am văzut”, înseamnă de
fapt, că nu l-a văzut pe Udubeaşcă pentru că omul „nu se distingea prin nimic” încât să fie văzut.
În gura lui, cuvântul capătă fascinaţie magică, cele mai obişnuite întâmplări devin aventuri, iar
povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultătorii care-l ascultă vrăjiţi. E suficient să amintim
relatarea călătoriei la munte, împreună cu Bălosu, pentru a vinde porumb sau a vizitei în casa plină de
copii a lui Traian Pisică. Precum un orator desăvârşit, întâi trezeşte curiozitarea celor dispuşi să-l
asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Păi, voi nu ştiţi nici unul cu cine avem noi de-a face aici
în sat, anunţă el cu glasul acela nepărtinitor, care parcă nu era al lui. Să căutaţi în toată România, de la
munte la baltă, şi la turci să căutaţi şi altul ca el [Traian Pisică] nu găsiţi!”.Apoi se înfierbântă şi jură că
e adevărat ce-a spus, lăsând impresia că între el şi celălalt ţăran s-a petrecut ceva neobişnuit. Relatarea
propriu-zisă include uimirea lui Moromete şi întrebările lui retorice, adresate ascultătorilor,
răspunsurile lui Pisică la întrebările curioase ale musafirului, intrevenţiile nevestei lui Pisică, urletele
Ciulcăi. Nedumerirea prefăcută a lui Moromete, pauzele în rostire, interjecţiile folosite, hazul prin care
înfăţişează gesturile celor cinsprezece suflete aflate într-o singură încăpere produc bucurie şi satisfacţie
„auditoriului”, lacom de a afla şi alte amănunte picante despre cel care îşi „amendează” copii,
vânzându-le pământul.
Aceasta este doar o faţă a lui Moromete, arătată celor din jur, lumii exterioare pe care înţeleptul ţăran o
acceptă aşa cum este, dar în care nu este acceptat cu felul lui de a fi şi de a gândi, pentru că nu este
înţeles.
Prin relaţiile cu celelalte personaje- Ca tată, se află în relaţii conflictuale cu feciorii săi, ce nu mai
acceptă să trăiască aşa cum trăise de-o viaţă Moromete, care vor bani şi cer ca produsele să fie vândute
pentru a se îmbogăţi, precum Bălosu. Aceştia suportă din ce în ce mai greu autoritatea tatălui, care îi
ironizează, îi umileşte uneori, le aplică pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va accepta
planul lor, fără să le bănuiască intenţiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru că autoritatea tatălui
care conduce familia, fiind răspunzător de binele acesteia, nu poate fi pusă la îndoială, iar încercarea
de a o încălca este sancţionată drastic. Cu atât mai surprinzător este Ilie Moromete când trăieşte o
emoţie neînţeleasă la premierea lui Niculaie, el însuşi fiind uimit de ceea ce i se întâmplă: „. . .vorbea
singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea
sa netulburată. Ce era Niculaie ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? [. . .]
prăpăditul de el [. .] Când l-am văzut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un sentiment de vinovăţie
îl va urmări mereu, subliniind, de fapt, că într-o lume dură sentimentele trebuie să fie ascunse. Nici ca
soţ nu-şi va manifesta trăirile: îşi insultă şi îşi înjură nevasta, care nu pare afectată de acest mod de a fi,
absolut obişnuit în lumea satului, iar uneori o loveşte, fără ca aceasta să riposteze la lovituri (dar va
deveni aprigă, atunci când bărbatul nu-şi va respecta cuvântul, părăsindu-l, lucru rar întâlnit în lumea
satului).
Moromete este tolerant cu prietenul său, Cocoşilă, şi nu-l ia în seamă atunci când acesta îl face mereu
prost, amuzându-se de încercare lui de a părea mai deştept. Este înţelegător cu Ţugurlan, care l-a
înjurat, considerând incidentul o chestiune politică,dar nu-l suportă pe Bălosu, dispreţul lui fiind
evident, ca şi ironia subtilă căreia îi cade pradă Victor Bălosu. Îşi permite să fie sarcastic cu Aristide,
deşi are nevoie de un împrumut, şi rămâne onest, neacceptând să devină omul lui, ceea ce provoacă
supărarea primarului, care nu-l va mai păsui cu datoria, adâncind criza în care se zbătea neputincios,
înglodat în datorii.
Personaj simbolic De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de ţăran, deosebit de
ceilalţi apăruţi în literatura română, numit „ţăran filosof”, „ţăran arhaic”, „ţăranul conservator”,
„sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care trăieşte în două lumi. Aparent,
este ţăranul care se încadrează perfect în lumea satului, împărtăşind destinul de muncă şi luptă cu
problemele existenţei tuturor ţăranilor, înfruntându-i pe Bălosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se
străduieşte să-şi achite datoriile (fără să reuşească), să-şi păstreze neatinse loturile, nu din dragoste
pentru pământul ale cărui produse i-ar fi putut aduce câştig – nu s-a gândit nicodată să comercializeze
roadele - , ci pentru că aceasta înseamnă calea lui spre libertate.Pământul asigură hrana familiei de care
este răspunzător şi îl eliberează de grijile materiale. Acesta îi permite să se retragă în cealaltă lume,
inaccesibilă celorlalţi, ce este numai a lui şi în care trăieşte după un cod existenţial propriu, în armonie
cu sine, detaşându-se de aspectele neplăcute ale vieţii ce i-ar putea afecta seninătatea interioară. Este
un contemplativ ce crede că spectacolul lumii trebuie descoperit; este vorba de „spectacolul” oferit de
natură, privirea lui largă înregistrând frumuseţea acesteia, dar şi de oameni, pe a căror figură
zăboveşte, curios şi insistent, cu aceeaşi privire largă.
Este o altfel de îmbogăţire, a sufletului, pe care cei din jur n-o înţeleg şi pe care o ţine ascunsă. Când
simte nevoia unei destăinuiri vorbeşte singur, încercând să-şi lămurească gândurile, legate de casă, de
politică, de viaţă, de lume. Crede în eternitatea satului patriarhal în care viaţa decurge fără schimbări,
refuzând să vadă transformările ce îi tulbură liniştea, fără să realizeze că libertatea pe care i-o dădea
proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fără caii şi oile pe care le-au luat cu ei băieţii fugiţi la
Bucureşti, Moromete se prăbuşeşte, ca odinioară salcâmul a cărui tăiere poate fi considerată primul
semn al declinului, salcâmul fiind „dublul vegetal” al eroului (Eugen Simion). Tragismul ţăranului
înfrânt de istorie (pe plan social) şi lovit în sentimentul paternităţii (în plan familial) se conturează în
scena de la hotar. Se simte strivit de singurătate, iar gesturile sunt ale unui învins: aşezându-se pe
piatra lată de hotar, „îşi luă capul în mâini”. Are revelaţia unei uneltiri împotriva lui, din partea lumii
pe care o contemplase şi o crezuse „prietenă şi plină de daruri ascunse” şi din partea timpului pe care-l
crezuse răbdător cu oamenii. Lumea i-a înstrăinat copiii pe care el, mereu , îi iertase. Supunându-se
unui proces de conştiinţă, îşi recunoaşte neputinţa de a fi găsit un alt drum pe care să-l urmeze,
punând, pentru prima oară, sub semnul întrebării existenţa lumii imaginate de el: „Şi dacă lumea e aşa
cum zic ei şi nu e aşa cum zic eu, ce mai rămâne de făcut?”. Nu mai era nimic de făcut. Masca veselă
purtată de omul inteligent care credea că e dreptul deşteptului să râdă de proşti, este înlocuită de alta,
tristă, anunţând imposibilitatea de a se opune istoriei şi prăbuşirea nu numai a familiei sale, ci a unui
mod de viaţă patriarhal, a unei civilizaţii arhaice. Stând Moromeţii – după spusele lui Eugen Simion –
„sub un clopot cosmic, drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”. Prăbuşirea lui Moromete
simbolizează, în fapt, prăbuşirea unei civilizaţii arhaice şi patriarhale.
Concluzii Ca să poată exista, Moromete, contemplativul şi ironicul ce persifla fapte şi
oameni – pe bună dreptate - , trebuie să se adapteze altei lumi pe care o va judeca, de altfel, fără
plăcere şi fără lumina ce iradia din el. Renunţând la valorile în care credea, ţăranul ce se
individualizase din rândul consătenilor săi nu se mai regăseşte în noua lume, aşa cum cititorii nu-l mai
recunosc în al doilea volum, rămânând cu nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celălalt”
Moromete, copie palidă care are totuşi, o ultimă răbufnire de orgoliu, înaintea morţii. Sub aparenta
împăcare cu viaţa, s-a ascuns mereu o mare nelinişte, ce-i conferă statutul de personaj tragic, învins în
lupta cu lumea lui – pe care n-a putut-o păstra nealterată - , dar şi cu lumea nouă ce nu l-a căştigat şi
căreia a încercat să i se adapteze, fără s-o iubească.