Profesor Maria Monalisa Pleşea

Caracterizarea personajului Harap-Alb

din basmul Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Referinţe critice. Considerat o sinteză a basmului românesc, Povestea lui Hrap-Alb are un loc deosebit în
specia basmului cult, pentru că – după cum spune Nicolae Manolescu - , deşi autorul nu iese din schema
narativă a basmului popular, nici nu inventează nimic esenţial, el are o capacitate extraordinară „de a –şi lua în
serios eroi, de a le trăi aventurile, de a pune cu voluptate, în fiecare din propriile aspiraţii nerostite, slăbiciuni,
trăiri şi uimiri, adică de a crea viaţă”, retrăind cu ingenuitate aventurile povestite. Creangă umanizează
fantasticul , conferă caracter de scenetă întâmplărilor, înscrie personajele negative într-un registru comic şi
„spune” o poveste. Cel mai mic dintre feciorii Craiului, numit „Crăişor”, e menit să ocupe tronul împăratului
Verde, care n-avea urmaşi în descendenţă masculină, să asigure după moartea lui, conducerea împărăţiei.
Motivul călătoriei şi metafora drumului vor căpăta importanţă deosebită în textura basmului, acestea fiind strâns
legate de un destin aflat sub o stea norocoasă.
Aprecierile despre basm interferează, în mod explicabil, cu cele despre Harap-Alb, aflat în centrul
„acţiunii”, protagonist al acesteia. Nicloae Ciobanu discută „noutatea” personajului, văzând în acesta „un erou
dilematic, purtător al unei drame de conştiinţă şi al unei dileme [. . .], având primejdioasa slăbiciune de a
crede că îi stă în putere să nu respecte consemnul ezoteric; eroul se bizuie pe riscanta înţelepciune a
disperării”. Pompiliu Constantinescu crede că filosofia noastră populară, aflată în permanenţă între „fatalitatea
răului şi ideala căutare a binelui, se lămureşte în încercările grele ale fiului de împărat robit diavolului cu chip
de om, preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui. . .”. Altfel spus, tema basmului este cea prea
bine cunoscută a luptei binelui cu răul.
Statutul social şi psihologic al personajului. Crăişorul, devenit Harap-Alb, protagonistul basmului,
este mezinul uni crai care stăpâneşte o împărăţie la capătul pământului, al cărui destin i-a fost „scris” de sus,
după spusele bătrânei gârbovite: „. . .ai să te poţi duce, unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că ţie a fost
scris de sus să-ţi fie dată această cinste”. După clasificarea personajelor de basme, făcută de V.I Propp, Harap-
Alb este eroul, în timp ce Spânul va fi antieroul sau falsul erou. Călătoria pe care o va săvârşi Crăişorul va avea
caracter formativ, el iniţiindu-se şi fiind iniţiat în vederea ocupării tronului împăratului Verde.
La început va fi boboc (este posibilă intrepretarea dublei semnificaţii a termenului: boboc de floare – cu
sensul de „nedeschis”, încă, spre viaţă – sau boboc de pasăre – cu sensul de neputincios, neştiutor), dar va
ajunge „împărat, care n-a mai stat altulpe faţa pământului, aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”, o dată cu
sfârşitul călătoriei. Între aceste două „coordonate” se va desfăşura devenirea eroului ce va dobândi o întreită
măreţie, căci va fi iubit (el însuşi descoperind sensul iubirii), va fi slăvit datorită binelui săvârşit, va fi puternic,
fiindcă de-a lungul călătoriei a fost nevoit să dovedească putere.
Caracterizarea directă. Este adevărat că în popor sunt apreciate, mai întâi, valorile morale,
apoi însuşirile fizice; de regulă, un om bun şi viteaz este considerat şi frumos. De aceea, poate, Crăişorului nu-i
este numită nici o trăsătură fizică de către povestitor. Ştim doar că, nefiind atent la nici una dintre vorbele
bătrânei cerşetoare, care ar trebui să-i atraga atenţia asupra misterioasei existenţe a acesteia, rămâne „uimit de
spaimă şi de mirare” abia când o vede dispărând „într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh”. Alte personaje îşi
vor exprima direct părerea cu privire la feciorul cel mic al craiului: precum Sfânta Duminică, este, la un moment
dat, „slab de înger” şi „mai fricos decât o femeie”; împăratul Verde vede în el o „slugă vrednică şi credincioasă”,
iar Spânul îl numeşte „slugă netrebnică, slugă vicleană”, exprimându-şi, astfel, ura, dar şi teama de a nu fi dat în
vileag.
Caracterizare indirectă
* prin fapte Crăişorul, botezat de Spân, la ieşirea din fântână, Harap-Alb, nu este un Făt-Frumos
plecat să înfăptuiască fapte de vitejie, nu are însuşiri supranaturale, nu înfruntă zmei sau balauri. Este ajutat,
sfătuit, îndrumat de cei care îi apreciază bunătatea sufletească. Aceasta este trăsătura morală esenţială,
dezvăluită de multe dintre secvenţele narative: miluirea cerşetoarei cu un bănuţ, ocolirea furnicilor pentru a nu
le strica nunta, găsirea adăpostului pentru roiul de albine. De altfel, Sfânta Duminică îi aminteşte mereu: „. . .
puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută”.
Scopul călătoriei lui Harap-Alb este acela al desăvârşirii spirituale, în vederea conducerii unei împărăţii,
pentru care numai vitejia şi curajul nu sunt suficiente. Atunci când săvârşeşte fapte vitejeşti are „avantaje”, căci,
îmbrăcându-se cu hainele din tinereţe ale tatălui, recunoscut pentru vitejie, având armele şi calul lui, se bucură

1 din 3
 Profesor Maria Monalisa Pleşea
de puterile magice ale acestora; înfruntă ursul la pod şi e gata să-l doboare, ajutat de cal şi de paloş, ia salăţile
din Grădina Ursului, după ce ajutat de Sfânta Duminică îl adoarme pe acesta cu o fiertură vrăjită, taie capul
cerbului, dar are paloşul şi obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot şi sprijinul aceleiaşi Sfinte, reuşeşte să obţină
mâna fetei împăratului Roş, ajutat de cei cinci tovarăşi, de crăiasa albinelor, a furnicilor şi - din nou – de calul
său.
Crăişorul are, aşadar, nevoie de minte, de experienţă, de înţelepciune. Dobândirea acestora devine o necesitate.
*prin atitudini şi comportament Însuşi calul îi spune, ca răspuns la văicărelile sale, când se
simte asuprit de Spân: „Şi unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă
la minte”.
Naivitatea şi neputinţa de a vedea dincolo de aparenţe sunt subliniate de bătrâna cerşetoare pe care nu o
bagă în seamă, deşi aceasta îi oferă - intenţionat sau nu – motive suficiente pentru a se face crezută; cu toate că
„mătuşa” îi spune cum să-şi alegă calul, Crăişorul nu ţine seama de sfatul ei şi loveşte „calul grebănos, dupuros
şi slab”, lăsându-se iar înşelat de aparenţe. Ca orice tânăr este instabil sufleteşte, trecând cu uşurinţă de la o stare
la alta. Bate calul şi-l numeşte „ghijoacă uricioasă”, când acesta îi pare o „gloabă” şi o „răpciugă”, fiind mânios,
dar i se adresează cu „Dragul meu tovarăş” şi „căluţul meu” când îşi dă seama de puterile neobişnuite ale
acestuia. Când ajunge într-un codru – ce poate fi considerat o probă a labirintului, pentru că tânărul se trezeşte în
faţa unor cărări încurcate - , deşi la început refuză ajutorul Spânului, îl acceptă apoi ca slugă, călcând interdicţia,
prin neascultarea sfatului dat de tatăl său. Faptul că nu reuşeşte să iasă singur din codru este o dovadă că nu are
spirit practic, că este nepriceput şi că îi lipseşte experienţa de viaţă; dezvăluirea poveţei primite de la Crai îl
arată credul şi de sinceritate nejustificată faţă de un străin. Ochiul minţii nu i s-a trezit încă; de aceea, nu
realizează semnificaţia spuselor Spânului aflat în fântână: „Chima răului, pe malul pârăului”, intrând, fără să
bănuiască nimic rău, să se răcorească, deşi vărsarea apei din ploscă de către slugă ar fi trebuit să-i trezească
atenţia.
În fântână, feciorul craiului îşi pierde identitatea, ceea ce poate să însemne şi moartea simbolică a
acestuia, iar la ieşirea din apa fântânii este botezat, căpătând o altă identitate şi o altă existenţă, în care devine
slugă. Din diferitele perioade ale basmului se desprind probele la care este supus de Spân şi din care Harap-Alb
învaţă câte ceva, conştientizându-şi greşelile, căpătând experienţă, descoperind valori morale fără de care nu ar
fi putut fi un conducător vrednic şi iubit de supuşi.
Comportamentul faţă de furnici şi de albine îl arată milos cu fiinţele neajutorate, căci începe să creadă
„celor asupriţi şi necăjiţi”, după cum îi spusese Sfânta Duminică; de asemenea când le face „stup” albinelor,
dovedeşte hărnicie şi pricepere, calităţi necesare unui împărat. „Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre
asta, aleargă în dreapta şi-n stânga şi nu se lasă până ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate
şi-i face urdiniş; după aceea [. . .]îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mutăciune, cu poala sîntă
Măriei şi cu alte buruieni mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi , luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă
frumuşel albinele din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos [. . .]şi apoi lăsându-l acolo pe câmp,
între flori, îşi caută de drum.”
Învaţă preţul ascultării sfaturilor venite de la cei cu experienţă de viaţă şi al răbdării, căci nu va ieşi din
vorba Sfintei Duminici şi va aştepta răbdător apusul soarelui pentru a putea intra în stăpânirea pieii şi a capului
cerbului fermecat, fără să se mai lase ispitit de vorbe frumoase, aşa cum se întâmplase la întâlnirea cu Spânul.
Harap-Alb descoperă sensul prieteniei, dovedind la întâlnirea cu cei cinci uriaşi maturitate în gândire,
realizând că găsirea fetei năzdrăvane a împăratului Roş nu-i o treabă simplă şi că are nevoie de ajutor; chiar
dacă se amuză de înfăţişarea lor – căci îi numeşte pocitanie, schimonositură, namilă onanie, dihanie - , îi
priveşte ca pe nişte prieteni, care într-adevăr, şi-au justificat prezenţa în călătoria săvârşită. Faţă de aceştia,
Harap-Alb e tolerant şi prietenos. „. . .ca tovarăş era părtaş la toate: şi la pagubă şi la căştig, şi prietenos cu
fiecare, pentru că avea nevoie de dânşii”.
Iniţiativa de a-i lua cu dânsul îi aparţine, el devenind „conducătorul”, pe care ceilalţi îl respectă.
Comportamentul în faţa împăratului subliniază faptul că stăpâneşte un limbaj adecvat, respectând ceremonialul
de la curte şi politeţea exprimării: „Preaînălţate împărate! Luminăţia sa, nepotul preaputernicului Verde-împărat.
. .”; „Să trăiţi luminate împărate”; „Luminarea-voastră, de-acum cred că nu-ţi mai face nici o împiedicare,
pentru că ne-am adus întru îndeplinire tot ce ne-aţi poruncit”.
În timpul călătoriei cunoaşte şi iubirea, această nouă experienţă scoţând în evidenţă sensibilitatea
tânărului, ce nu poate fi desăvârşit numai prin vitejie şi prin înţelepciunea dobândită. Este şi un prilej de a-şi
verifica tăria de caracter, căci, deşi „o prăpădea din ochi de dragă ce-i era” şi n-ar fi dus-o în faţa Spânului,
respectă un cod al onoarei, necălcând jurământul făcut.
Fata împăratului Roş, „farmazoană” fiind, spune tuturor adevărul, demascându-l pe spân, care, considerându-l
trădător pe Harap-Alb, îi taie capul. Acesta trebuie să moară, pentru a dispărea sluga şi pentru ca feciorul de crai
să-şi reia identitatea pierdută, altfel spus, pentru ca Binele să învingă Răul.

2 din 3
 Profesor Maria Monalisa Pleşea
*prin relaţiile cu alte personaje Crăişorul îşi dezvăluie calităţile şi defectele prin
relaţiile cu celelalte personaje ale basmului. Este un fiu iubitor care suferă când îşi vede tatăl amărât: „. . .roş
cum îi gotca, iese afară din grădină şi începe a plânge în inima sa.” Cu Spânul este în relaţii conflictuale, fiind
capabil de ură, dar rămânând credincios jurământului făcut , arătând supuşenie: „Da, stăpâne, zise Harap-Alb,
lăsând ochii în jos”. Alte sentimente îl leagă de Sfânta Duminică, pe care o consideră „măicuţa” lui, în faţa
căreia se arată neprefăcut, temător, descurajat şi care îl ajută necondiţionat, sfătuindu-l şi încurajându-l,
atrăgându-i mereu atenţia asupra modului de comportare când va ajunge împărat: „Când vei ajunge şi tu odată
mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce
e necazul”. În relaţiile cu prietenii săi e tolerant, acceptându-i pe aceştia cu înfăţişarea şi toanele lor, iar de
năzdrăvanul său cal este ataşat mai mult decât un prieten.; îl alintă şi-l preţuieşte, descoperind în el cel mai bun
sfătuitor şi confident: „Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz am intrat” sau „Dragul meu căluţ, la grea belea
m-a vârât iar Spânul”. Cu împăratul Roş iniţiază relaţii protocolare, dovedindu-se politicos şi prevenitor.
Concluzii Ca personaj de basm, ipostază a unui Făt-Frumos, Harap-Alb nu are nci o
însuşirea fantastică; mai mult, el se comportă ca un flăcău ce doreşte să facă pe plac tatălui său, se simte urgisit
de Spân şi se plânge calului şi Sfintei Duminici, galben la faţă, „olicăindu-se”, speriat de greutatea probelor la
care l-a supus Spânul, văicărindu-se, dorindu-şi moartea, regretând neascultarea care l-a făcut să ajungă „slugă
la dârloagă”, amintindu-şi de sfatul tatălui său referitor la răutatea omului spân şi a celui roş. Poate de aceea
gândeşte: „Cu Spânul tot am dus-o cum am dus-o, câne-câneşte, până acum. Dar cu omul roş, nu ştiu zău la cât
mi-a sta capul”. Cu toate acestea drumul spre împăratul Roş ni-l arată cu poftă de vorbă şi cu chef de râs, ca şi
cum greul ar fi trecut, mirându-se şi răspunzându-şi nedumeririlor, glumind pe seama năzdrăvanilor săi prieteni:
„Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de abia mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la
soare, doar s-a încălzi câtuşi decât”. Acest fel de a fi „om” care la un moment dat rosteşte „Să nu dea Dumnezeu
omului cât poate el suferi” îi conferă, contrar aşteptărilor, „identitatea de erou exemplar; de aici derivă
memorabila lui autenticitate umană” (Nicolae Ciobanu). Aducerea salatelor din Grădina Ursului îl confruntă cu
practicul (necesitatea), găsirea nestematelor din pădurea Cerbului îl situează în zona frumosului; întâlnirea cu
fata împăratului Roş înseamnă confruntarea cu iubirea. Am putea spune că omul – pentru că nicicum, nicicând
şi niciunde Harap-Alb nu şi-a trădat condiţia de Om – se distinge prin faptă, pentru realizarea condiţiei sale
materiale, prin contemplaţie şi prin iubire, pentru împlinirea condiţiei sale spirituale.Acesta este şi sensul
plecării sale în lume, dincolo de motivaţia strictă din basm.
De-a lungul călătoriei săvârşite, Harap-Alb a fost „supus” unui proces de iniţiere, „formatorii” lui fiind:
Sfânta Duminică (ce poate fi considerată o „bătrână a timpurilor”), pentru că aceasta, cunoscându-i destinul, îi
spune ce să facă şi cum să procedeze pentru a reuşi în călătorie şi pentru a trece de primele două probe la care
este supus de Spân, calul este alt iniţiator, rolul său fiind de a-l ajuta cu vorba, dându-i tot felul de pilde, de a-l
conduce unde este necesar şi de a acţiona la momentul oportun; când consideră că procesul de iniţiere s-a
încheiat şi că feciorul craiului trebuie „să învie”, recăpătându-şi identitatea, îl „înşfacă cu dinţii de cap pe Spân,
zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere”. În
sfârşit, cel mai drastic, dar şi cel mai eficient dintre iniţiatori este Spânul, care punându-l la cele mai grele
munci, îl obligă să-şi călească voinţa şi caracterul său, după cum se exprimase calul „să prindă la minte”.
Fecioraşul de crai, ocrotit la curtea tatălui său, „orb şi surd” la ce se petrecea în jurul său, cu statutul de
„novice”, învaţă să cunoască lumea, privind cu atenţie, ascultându-i pe cei din jur, mici şi mari, putenici sau
neajutoraţi şi devine om întreg, capabil să conducă o împărăţie, aşa cum îi prezisese Sfânta Duminică.
Superlativul „aşa de iubit, de slăvit şi de puternic, cum n-a mai stat altul pe faţa pământului” îl plasează în vârful
ierarhiei, în sine întâlnindu-se vitejia, înţelepciunea şi iubirea, tot în sine împăcându-se contrariile sugerate de
negru (harap) şi alb, altfel spus, lumina şi întunericul, ceea ce ne poate duce cu gândul la yin şi yang, închise în
cercul perfecţiunii. Harap-Alb (robul cu piele albă sau cu inima pură) devine împăratul care a moştenit vitejia
războinicului său tată, dar şi plăcerea contemplaţiei şi meditaţiei de la unchiul lui, împăratul Verde, întru
împlinirea unicului său destin, în plan faptic şi spiritual.

3 din 3