-BASMUL- REPERE TEORETICE-

-CARACTERIZAREA PERSONAJULUI -
Basmul (din sl. basnĩ: născocire, scornire), numit şi poveste, este alături de povestire,
snoavă şi legendă una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnalată încă din
Antichitate, răspândită într-un număr enorm de variante la toate popoarele.
Indiferent de tip, basmul diferă de restul scrierilor fantastice, precum nuvela, prin
aceea că prezintă evenimente şi personaje care posedă caracteristici supranaturale, fără a
pretinde că acestea sunt reale sau seamănă cu realitatea. Miraculosul din basme poartă, astfel,
numele de fabulos şi reprezintă, de fapt, un fantastic convenţional, previzibil, ce vine în
contrast cu fantasticul autentic modern, în care desfăşurarea epică şi fenomenele prezentate
sunt imprevizibile, insolite şi se manifestă în realitatea cotidiană drept o continuare a ei.
Basmul cult, împlinit printr-o inserţie expresivă specifică stilului marilor scriitori, îşi
armonizează structurile narative, dobândind unitate şi fluenţă discursivă, preluând viziunea
scriitorului şi integrând teme şi motive caracteristice ale operei acestuia. Scriitorul respectă de
regulă structura şi tipologia basmului popular, dar poate aduce modificări ale viziunii
naratorului, alternând persoana a treia cu persoana întâi şi a doua, creând o comunicare mai
directă cu cititorul şi dând uneori o nuanţă subiectivă expunerii faptelor. În acelaşi timp, se
pot identifica particularităţi ale stilului, modalităţi portretistice şi motive proprii autorului în
scenariul basmului, care îi conferă originalitate şi atractivitate.
Basmul cult estompează de cele mai multe ori miraculosul şi fantasticul, dându-le o mai
mare verosimilitate, şi în acelaşi timp reduce caracterul convenţional al unor secvenţe
narative, adăugându-le semnificaţii şi efecte specifice literaturii culte.
Personajele sunt „fiinţe de hârtie”, cum le numea Roland Barthes. Trăiesc numai în
lumea ficţiunii, nu au consistenţă, dar mimează realitatea şi uneori „concurează starea civilă”.
Alteori nu au nicio legătură cu realitatea, sau e doar o legătură simbolică, bazată pe o idee (de
exemplu, zmeii din basmele populare).
În basme, personajele sunt polarizate etic, întruchipând categorii morale, posedă însuşiri
excepţionale şi chiar supranaturale, au un grad înalt de idealizare, constituind modele de
virtute, forţă, frumuseţe asumate prin tradiţie sau, dimpotrivă, personificări ale răului în
ordine socială sau morală. Pot fi credibile (împăraţi, împărătese, prinţese) sau prin excelenţă
imaginare, fantastice (zmei, zmeoaice, balauri).
Personaj central al basmului Povestea lui Harap-Alb, Harap-Alb, este în egală măsură
un model de erou de Bildungsroman, tocmai fiindcă suportă o experienţă de ordin iniţiatic, şi
astfel devine credibil. Figurează în aceeaşi categorie estetică a binelui propusă de fabulosul

1
feeric, fiind surprins pe poziţii antagonice cu Spânul şi Împăratul Roş, la rândul lor simboluri
ale maleficului, şi este complex, căci evoluează în raport cu acţiunea.
La începutul basmului are un statut privilegiat. Ele este fiul craiului, iar în maniera
basmului popular este mezinul familiei, reprezentând în sensul acesta „o vârstă şi o criză” .
Ca vârstă poate fi situat, graţie statutului în familie, la graniţa dintre adolescenţă şi maturitate,
având din această cauză un caracter încă neformat, dar mult mai deschis la iniţiere. Semnifică
şi o criză de personalitate, căci este judecat prin raportare la fraţii mai mari: dacă aceştia nu au
reuşit la proba născocită de crai, nici el nu este capabil.
Atipic creaţiei populare, la acest prim nivel, eroul nu are un nume, fiind identificabil
prin etichetări de tipul „fiul craiului” sau „crăişorul”, în virtutea unei mentalităţi arhaice,
conform căreia omul este acceptat de grup şi capătă practic identitate socială doar la vârsta
maturităţii.
Chiar la începutul călătoriei îşi modifică statutul, acesta fiindu-i furat prin vicleşug.
Episodul întâlnirii cu Spânul în acel codru labirintic devine foarte important, pentru că
deturnează sensul iniţierii. Tânărul urma să devină stăpânitor, căci acesta este rostul călătoriei
sale, şi ar putea aplica unul din două modele posibile: tiranul sau domnitorul înţelept, blând şi
comunicativ cu supuşii. Spre a opta în mod sigur pentru cel de-al doilea model (pentru care
are o evidentă predispoziţie, căci Sfânta Duminică îl numeşte „luminate crăişor”), este silit să
experimenteze, din ipostaza supusului.
Acum eroul capătă un nume, Harap-Alb. Antroponimul nu este generic, precum în
basmele populare, şi conţine o antiteză în termeni. La nivel denotativ, „Harap” identifică
statutul social al eroului - slugă a Spânului, iar „Alb” evidenţiază elementul care-l face
distinct în raport cu alte slugi. La nivel conotativ însă, numele dezvăluie dimensiunea
simbolică a personajului, care este un „amestec” de calităţi şi defecte, care, pe parcursul
călătoriei iniţiatice se vor decanta. Pe de altă aparte, adjectivul alb avertizează asupra esenţei
reale, care nu poate fi trucată.
Iniţierea eroului se produce destul de greu. Această rezistenţă la iniţiere fusese anticipată
de reacţiile eroului dinainte de a pleca la drum, atunci când Sfânta Duminică încearcă să-l
convingă să o miluiască, iar calul să fie ales, în ciuda aspectului de mârţoagă răpciugoasă.
Feciorul demonstrează că nu ştie să ghicească în jocul acesta al esenţelor şi aparenţelor, dar va
trebui să asimileze.
Odată ajuns la curtea unchiului său, eroul învaţă lecţia răbdării şi a umilinţei, căci
Spânul îi vorbeşte urât, ba chiar îl şi loveşte. Şi este silit să doarmă în grajd. Are momente de

2
disperare, dar beneficiază de susţinerea morală necesară, căci Bătrâna îl călăuzeşte, iar calul
îi ţine discursuri pe seama necesităţii răului în lume.
Aventura sa abia începe, deoarece, în intenţia de a-l ucide, Spânul îl supune unor probe
imposibile: să aducă salată din Grădina Ursului, pielea cerbului fermecat şi pe fata
Împăratului Roş. Primele două probe sunt trecute cu succes, graţie Sfintei Duminici şi calului,
care ştiu întotdeauna ce e de făcut, dar a treia încercare se anunţă hotărâtoare.
Pe drumul spre noua împărăţie întâlneşte nişte creaturi ciudate: Flămânzilă, Setilă,
Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Portretele adjuvanţilor sunt pitoreşti, realizate prin
hiperbolă, având la bază categoria grotescului, dar Creangă reuşeşte să o convertească în
comic. Ajunşi la curtea Împăratului Roş, în tovărăşia lui Harap-Alb, ei au îndrăzneala de a o
cere pe fată, dar sunt priviţi cel puţin cu neîncredere, şi de aceea supuşi altor probe.
În cele din urmă fata este dată, iar eroul se îndreaptă spre curtea unchiului său. Fata
începe să-l îndrăgească pe Harap-Alb şi dă în vileag netrebnicia Spânului, care, în răutatea sa,
îl ucide pe erou. Se realizează în felul acesta o ultimă iniţiere, în moarte, un fel de încercare de
a cuceri eternitatea, prin relativizarea timpului, fapt sugerat de somnul nedefinit care-l
cuprinde dintr-o dată. Valorificându-şi potenţialul magic, fata, care era „vestită farmazoană”
(< gr. „farmakos”- vindecător), îl readuce la viaţă, cu ajutorul apei vii şi al apei moarte,
sugestii ale regenerării şi ciclicităţii, ca şi prin smicelele de măr dulce, simbolizând dragostea.
După ce calul pune capăt răului, are loc nunta împărătească, prin care Harap-Alb capătă
statutul de stăpânitor, dar şi de om matur, intrat în rândul lumii.
La nivelul construirii portretului acestui erou se observă nerespectarea modelului
popular, care nu admite, de regulă, o reprezentare fizică în detaliu, căci valoarea omului este
dată de caracter şi nu de înfăţişare. Aceasta din urmă poate fi considerată implicită, din
moment ce verişoarele îl priveau cu drag, şi nu doar din milă, iar fata Împăratului Roş se
îndrăgosteşte de el. Accentul se deplasează însă în chip evident către portretul moral care, la
rândul său, este atipic unui erou de basm, pentru că nu însumează doar virtuţi, ci admite şi
defecte, iar calităţile sunt mai curând cele ale omului simplu.
Faţă de rolul distribuit, Harap-Alb manifestă o evidentă rezistenţă. Ar fi trebuit să
înfrunte ursul care păzea podul dintr-un impuls personal, dar cu siguranţă ar fi manifestat
aceeaşi reţinere dacă nu ar fi fost calul, care să îl avertizeze că este vorba de tatăl său. Ne-am
fi aşteptat ca şi probele la care îl supune Spânul să fie trecute prin vitejia specifică unui erou
de basm, dar adevărul e că mereu este cineva care să îl ajute. Nici răul nu este pedepsit din
iniţiativă personală, căci moartea Spânului e meritul calului.

3
 Ca orice tânăr lipsit de experienţă. Harap-Alb ezită, greşeşte, nu discerne aparenţa de
esenţă (travestiul Spânului îl induce uşor în eroare), nu are răbdare să îi asculte pe cei bătrâni
(o ignoră pe Sfântă atunci când aceasta cerşeşte un bănuţ), este un plângăcios şi chiar îl bat
gânduri de sinucidere. Harap-Alb are însă şi calităţi: îi este ruşine să-şi facă de râs părintele,
manifestă supunere şi îşi respectă jurământul, chiar dacă acceptă umilinţe, devine ascultător şi
face aşa cum îi spun Sfânta şi calul, căci reţine că cei cu experienţă sunt nişte înţelepţi.
Este milos şi preferă să îşi pună viaţa în pericol pentru a o salva pe cea a furnicilor, şi e
harnic, construind un stup albinelor călătoare. Dar cea mai mare calitate demonstrată în
partea a doua a drumului este vocaţia prieteniei. Întâlnind pe cei cinci uriaşi, nişte făpturi
singuratice, căci înfăţişarea dezagreabilă îi sperie pe oameni, Harap-Alb ştie acum să
ghicească dincolo de aparenţe. Tânărul mai are însă ceva de învăţat: valoarea prieteniei. Este
tolerant cu defectele însoţitorilor săi şi are destulă răbdare pentru a rezista probelor impuse de
Împăratul Roş. Nu se mai plânge, acţionează ferm şi ştie că uneori a cere ajutorul e dovadă de
înţelepciune. Poate să-şi domine sentimentele, căci şi el se îndrăgosteşte de fata împăratului,
dar nu face nimic pentru a o ţine pentru sine şi respectă acel cod al onoarei cavalereşti,
neîncălcând jurământul.
În final, pentru a fi desăvârşit ca om, va cunoaşte şi iniţierea în iubire, astfel învingând
moartea.
Toate aceste trăsături sunt evidenţiate prin sistemul de relaţii care se concretizează cu
toate celelalte personaje. De exemplu, prin relaţia cu tatăl său, crăişorul se dovedeşte un fiu
iubitor. De aceea când tatăl este mâhnit din cauza nevredniciei fraţilor mai mari, crăişorul
plânge şi suferă, gândindu-se ce ar putea face să şteargă ruşinea de pe obrazul părintelui.
Spânul reuşeşte să-l păcălească, speculând aceeaşi teamă de a nu dezamăgi, căci dacă nu ar
găsi ieşirea din codrul labirintic, tânărul ar fi nevoit să se întoarcă şi ar produce acelaşi necaz
ca şi fraţii săi.
Relaţia cu Spânul este conflictuală, dar absolut necesară în formarea eroului ca om şi
viitor împărat. Calul teoretizează acest aspect şi recunoaşte că ar fi putut să îl învingă, dar un
asemenea act nu s-ar înscrie în scenariul basmului. Şi Sfânta Duminică explică necesitatea
răului. Pentru ea funcţionează, cu rol moralizator, noţiunea de destin, pe care Harap-Alb
trebuie să şi-l asume. Lumea se înscrie într-un dat existenţial, din care eroul nu poate să iasă:
viitorul şi trecutul sunt imuabile, prestabilite, de aceea Sfânta Duminică nu face decât să
constate acest lucru: „Aşa e lumea asta şi, de ai face ce ai face, rămâne cum este ea; nu poţi
s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului”.

4
 Suportând umilinţele Spânului, Harap-Alb capătă înţelepciunea necesară de a judeca
lucrurile prin aceeaşi viziune. Acceptă faptele ca pe un dat şi are suficientă forţă morală de a-
şi păstra legământul făcut, chiar dacă i s-a smuls cuvântul prin vicleşug.
Relaţia cu năzdrăvanul cal este stabilită chiar de la început de acesta din urmă, iar
crăişorul va respecta egalitatea propusă şi îl va trata ca pe un confident, în care tânărul are
totală încredere. Şi relaţia cu Împăratul Roş este relevantă, căci Harap-Alb îl tratează mereu
cu deferenţă, învăţând de fapt normele conduitei la curte.
Dacă ne referim la celelalte personaje, vom constata că toate sunt nişte „pedagogi” ai
novicelui Harap-Alb. Craiul e primul pedagog, învăţându-şi fiul să aibă simţul onoarei, să fie
mândru şi corect. De la el a învăţat mezinul să descifreze subînţelesurile din vorbele celorlalţi.
Sfânta Duminică e pedagogul bun, care face totul în locul lui, îi dă problema gata rezolvată.
Este personajul donator. Spânul este pedagogul rău. E neiertător şi îl pune mereu în primejdie.
Efectul va fi întotdeauna contrar aşteptărilor. Spânul face din el un erou. Calul e pedagogul
rezervat, care supervizează totul şi intervine numai când e strict necesar. Este ajutorul şi
confidentul tânărului năpăstuit.
Împăratul Roş este străinul care-l tratează cu duritate şi indiferenţă, care îl învaţă să nu
aştepte milă de la nimeni.
Trebuie să menţionăm şi funcţiile personajului într-un text narativ. Cea mai întâlnită
funcţie a personajului în textele tradiţionale este aceea de acţiune. Personajul este doar erou.
Funcţia de interpretare presupune faptul că acesta este şi actor, adică se mişcă şi judecă
evenimentele, îşi exprimă întotdeauna atitudinea sa subiectivă faţă de evenimentele narate.
Personajul poate avea şi o funcţie opţională de interpretare, fiind personaj-narator, subiect al
actului narativ.
Aşadar, drumul iniţierii protagonistului în viaţă, dincolo de toate învăluirile simbolice şi
alegorice, rămâne un exemplu formativ pentru orice tânăr obişnuit, indiferent de epocă. În
timp ce în lumea contemporană formarea nu mai este o iniţiere, ci o descoperire a lumii fără
nicio logică progresivă, construcţia personajului din Povestea lui Harap-Alb propune un
model de evoluţie care nu arde etapele.