Povestea lui Harap-Alb

-basm-

Ion Creangă, scriitor clasic al literaturii române, crează un univers inedit,

aducând în faţa cititorului o lume ţărănească, simplă şi profundă în sentimente,
din care rezultă morala omului simplu.
„Povestea lui Harap-Alb” a fost publicată la 1 august 1877, în revista
„Convorbiri literare”.
Basmul este o specie a genului epic, în proză în care forţele binelui se luptă
cu forţele răului pe care le înving. Acţiunea implică fabulosul, personajele intră
în conflict cu forţele naturii sau societăţii pe care le înving, parcurgând astfel un
drum iniţiatic. Existenţa formulelor specifice (iniţială, mediană şi finală), timp şi
spaţiu nedeteminat, cifre magice, obiecte cu valoare magică, metamorfoza sau
personaje animaliere care vorbesc contribuie la crearea universului fabulos.
De asemenea, specific basmului întâlnim clasificarea personajelor în
protagonist sau erou, răufăcător sau antagonist, donator şi ajutoare, precum şi
călătoria (drumul iniţiatic), probele şi recompensa (căsătoria şi împărăţia).
În basmul cult, naratorul preia tiparul narativ şi realizează o viziune
artistică proprie, imitând totodată şi relaţia de comunicare de tip oral, conferind
oralitate textului.
Unicitatea textului, viziunea autorului, coloratura subiectivă, modalităţile
narării şi personajele capătă accente specifice – impostorul, metamorfoza – care
sunt privite din perspectiva comicului amar, critic, umanizarea fantasticului,
oralitatea, dar şi amplificarea psihologicului, dezvoltarea conflictelor interioare
(la personajul Harap-Alb) şi evocarea calităţilor morale ale personajului prin
dialog subliniază încadrarea textului în specia literară basm cult.
În „Povestea lui Harap-Alb” naraţiunea este realizată la persoana a III-a,
naratorul este omniscient, dar nu obiectiv pentru că intervine prin comentarii sau
reflecţii. Naraţiunea se îmbină cu dialogul şi descrierea conferind ritm alert şi
contribuind la caracterizarea personajelor.
Tema textului o reprezintă triumful binelui asupra răului, iar motivele
narative specifice sunt: superioritate mezinului, supunerea prin vicleşug,
muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa şi recompensa. Formula iniţială
„amu cică era odată..” pune acţiunea pe spusele altcuiva şi renunţă la crearea
universului fantastic prin exagerări, iar formula finală „cine are bea şi mănâncă,
cine nu tace şi rabdă”, reprezintă o reflecţie asupra realităţii.
Textul este un bildungsroman pentru că există un traseu al devenirii
spirituale şi modificarea statutului protagonistului.
Existenţa unui împărat care avea trei feciori constituie situaţia iniţială, iar
împăratul fără urmaşi este prejudiciul care-l determină pe Crai să-şi trimită
feciorii în funcţie de vârstă. Apare motivul superiorităţii mezinului, determinat
să plece la drum dintr-o triplă motivaţie: dorinţa de a alina suferinţa părintească,
spiritul competitiv şi capacitatea de a-şi demonstra sieşi realele posibilităţi.
Eroul nu are de trecut doar trei probe, ci o serie de probe potrivit
avertismentului tatălui său: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân...”.
Odată cu trecerea podului eroul intră într-o lume necunoscută unde nevoia
de prieteni îl determină să calce sfatul dat de tatăl său. Rătăcirea în pădurea
labirint, spaţiu al morţii şi regenerării, îi oferă schimbarea identităţii,
reprezentând începutul iniţierii spirituale.
La curtea lui Verde împărat, Spânul îl supune la trei probe: aducerea
sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cerbului şi a fetei împăratului Roş.
Dacă pe primele două le trece cu ajutorul sfaturilor primite de la Sfânta
Duminică, a treia probă presupune o altă etapă a iniţierii: cea erotică şi thanatică.
Erotică pentru că absoluta cunoaştere de sine nu se realizează decât dacă se
întâlneşte cu iubirea şi thanatică prin confruntarea cu moartea când Spânul
abandonează viclenia procedurală şi recurge la un gest radical: îl ucide pe Harap
Alb, sfârşindu-şi astfel perioada iniţierii, pentru ca apoi să-şi redobândească
numele şi statutul social.
În această ultimă etapă este ajutat de donatori şi ajutoare, atât la probele
împăratului Roşu cât şi la cele ale fetei de împărat.
Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi recompensa eroului
(căsătoria şi împărăţia).
În textul de faţă personajele sunt purtătoare ale unor valori simbolice.
Harap-Alb nu este un Făt Frumos din basmele populare şi nu poartă acest nume
pentru a accentua realismul. Numele obţinut de personaj în urma naivităţii sale
are o dublă semnificaţie, fiind construit pe baza unei antiteze: harap- slugă, rob
negru şi alb- originea nobilă, aleasă, dar anticipează şi traseul pe care îl va
percurge eroul: negru- necunoscător, neiniţiat şi alb- cunoscător, iniţiat.
Călătoria iniţiatică, adevărata cale de maturizare, evidenţiază trăsăturile
eroului: impulsiv, milos, sensibil, viteaz, neascultător, bun, milos, generos,
sociabil şi prietenos.
Elementele de originalitate ale basmului cult constau în arta povestirii, nota
comică, erudiția paremiologică și de limbaj. Se observă la Creangă relatarea
narațiunii într-un ritm alert, personajele sale sunt purtătoare ale unor valori
morale insistându-se asupra detaliilor specifice, asupra aspectului particular și
general al personajelor, iar umorul rezultă atât din situații cât și din limbaj.
Fiul cel mic al Craiului este personajul principal, pozitiv, înzestrat cu
calităţi morale deosebite. El nu este un Făt –Frumos din basmele populare şi nici
nu poartă acest nume pentru a sublinia realismul.
Numele pe care acesta îl va primi, datorită naivităţii sale, este bogat în
semnificaţii. Pe de o parte este o antiteză între harap – slugă, rob negru şi alb –
origine aleasă, dar şi trasează evoluţia eroului: negru – neiniţiat, necunoscător şi
alb – iniţiat, cunoscător. O altă opinie împărtăşită de Vasile Lovinescu o
reprezintă unirea celor două principii Yin şi Yang prin alăturarea negru-alb; de
asemenea, Harap-Alb este ales de soartă să-i reunească pe fraţi (Craiul şi Verde
Împărat) aşa cum cele două jumătăţi ale cercului formează întregul.
În realizarea caracterizării personajului se folosesc toate modalităţile de
caracterizare: directă, făcută de narator „făcându-se roşu cum îi gotca” sau
„boboc în felul lui la treburi de aistea” şi făcută de celelalte personaje „luminate
crăişor” – Sfânta Duminică, „fecior de om viclean” sau „puiu de viperă ce mi-ai
fost” – Spânul. Caracterizarea indirectă rezultă din fapte, comportament, gesturi,
limbaj şi vestimentaţie.
Feciorul cel mic al Craiului se dovedeşte a fi sensibil, suferind de pe urma
eşecului fraţilor şi fiind atins de vorbele cu tâlc ale tatălui, dar şi milos, oferind
bătrânei cerşătoare un bănuţ.
Deşi la plecarea de acasă primeşte de la tatăl său un sfat: „să te fereşti de
omul roş şi mai cu seamă de cel spân cât oi pute”, din lipsa experinţei şi din
cauza naivităţii încalcă acest lucru şi cade în capcana întinsă de Spân. Din acest
moment, Harap-Alb este cu băgare de seamă, atent la detalii, cere ajutorul când
nu se crede capabil şi mai ales nu-şi încalcă cuvântul dat.
În privinţa aspectului fizic nu avem niciun amănunt, deoarece trăsătura
dominantă a personajului o reprezintă înţelepciunea; prin el vorbeşte optimismul
poporului român şi îşi face datoria până la capăt.
Protagonistul nu seamănă cu celelalte personaje de basm ce se luptă cu
zmei sau balauri. Probele pe care le are de trecut nu evidenţiază forţa fizică, ci
trebuie să demonstreze înţelepciune, generozitate şi dreptate.
Harap-Alb îşi asumă vina, dar se ridică deasupra ei prin faptele sale
ulterioare, făcându-şi datoria până la capăt. Tace când se simte vinovat pentru că
cel care tace este înţelept, contemplativ şi trage învăţăminte. În toate acţinuile
sale Harap Alb nu este ajutat de cal pentru că suferinţa este un bun prilej de
purificare şi desăvârşire.
Spânul este răul necesar, devenind iniţiator. El este omul însemnat, iar în
concepţia populară în aceste personaje se întrupează răul, sugerând ideea de
spirit şiret, distructiv. Nu este un vrăjitor, iar finalitatea acţiunilor sale este
neomenască pentru că uzurpă ordinea şi armonia lumii pământene.
Sfânta Duminică este un personaj adjuvant şi donator, un personaj
oracular, complex, alcătuit din valori mitice variate, fiind Bătrâna Timpurilor,
îngerul solar şi stă sub semnul luminii, oferind „iluminarea” eroului: „vedea-te-
aş împărat”, „ţie ţi-a fost scris de sus”.
Incipitul textului este reprezentat de formula iniţială care nu are indici
temporali şi spaţiali concreţi,diferenţiindu-se de modelul popular mai complicat
şi cu amănunte miraculoase trimiţînd cititorul în acel „illo tempore”.
Finalul îl invită pe cititor să trăiască posibilitatea comunicării dintre
realitatea obişnuită şi lumea basmului „Şi a ţinut veselia ani întregi şi acum mai ţine
încă. Cine se duce acolo, bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani, bea şi mănâncă, iar cine
nu se uită şi rabdă.”
 Aşadar, incipitul şi finalul unui basm cult sunt elemente de structură cu
semnificaţii bine determinate, sunt poarta magică prin care cititorul intră intr-un
univers miraculos, al tuturor posibilităţilor, cu personaje care strânesc râsul fără
a înspăimânta prin înfăţişările lor, şi acesta revine în realitatea cotidiană
înţelegând, probabil, că totul este de fapt "o transfigurare în moduri fabuloase a
realităţii".