Particularități de construcţie a unui personaj, Harap-Alb, Creangă

,,Povestea lui Harap-Alb’’, de Ion Creanga este un basm cult publicat în

revista ,,Convorbiri literare’’ la 1 august 1877.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un erou
atipic deoarece nu are însușiri supranaturale, fiind construit realist ca o ființă
complexă care progresează.
Numele de Harap-Alb semnifică rob, de origine nobilă, dar și condiția de
învățăcel, faptul de a fi supus inițierii.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Statul social
Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat. Mezinul craiului este naiv, nu știe
să distingă adevărul de minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de
aparențe, are nevoie de experiența vieții spre a dobândi înțelepciune. Harap-Alb
apare fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos, însă nu are puteri
supranaturale şi nici însuşiri excepţionale.
Statul moral
Dacă Harap-Alb este blând, curajos, supus, respectuos, cinstit, prietenos şi
iertător in antiteza cu Spânul care este viclean, arogant, mincinos şi lipsit de
omenie. Datorită calităţilor sale, Harap-Alb este iubit de cei din jur.
Statul psihologic
La început se poartă firesc, fiind un om obişnuit, cu calităţi şi cu defecte: plânge
când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită sau se teme, este
îngândurat şi nesigur de fiecare dată când e pus în faţa unei noi probe. In
decursul acţiunii parcurge un traseu initiatic al devenirii: este mai întâi slugă,
apoi împărat.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O calitate principală a personajului este bunătatea sufletească a acestuia.
Dacă naivitatea se înscrie în codul ritual al inițierii fiului de crai, bunătatea este
calitatea înnăscută care provoacă transformarea personajului: „Fii încredințat că
nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb” zice
Sfânta Duminică.
Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este prima proba la care este
supus - proba milosteniei. In aceasta proba reiese una dintre trasaturile sufletului
protagonistului, si anume bunatatea. El da pomana unei femei batrane si astfel
face o fapta buna care mai apoi va fi recompensata cu ajutor acelei femei care
era de fapt Sfanta Duminica, ea ajutandu-l sa treaca de proba din Gradina
Ursului si Padurea Cerbului.
Un alt episod ilustrativ este cel din proba a treia. In calatoria sa dupa fata
imparatului Ros, protagonistul da dovada de altruism, sacrificandu-se si trecand
prin apa, nestricand veselia unor furnici, grija fiindu-i aici rasplatita. Mai apoi, el
construieste un loc de adapost pentru niste albine fara casa si de data asta fiind
iarasi recompensat. De aici reiese sensibilitatea si bunatatea lui fata de
vietuitoarele neinsemnate, dand pentru prima data dovada de profunda
maturitate.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în
evidenţă însuşirile personajului
Un prim element de structură cara pune în evidenţă însuşirile personajului il
constituie modalităţile de caracterizare. In basmul cult Harap-Alb dominanta
este caracterizarea directa, de către narator, de către celelalte personaje. La
început, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu are
o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea drumului iniţiatic să-şi găsească
un nume.
Bătrâna care îl ajută, i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că
tânărul are un destin strălucit. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și
dojenește numindu-l ,,slab de înger, mai fricos decât o femeie”. Fetele
împăratului Verde îi recunosc meritele: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfătişare
mult mai plăcută şi seamănă a fi mult mai omenos in comparatie cu spanul. Prin
intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește Spânului: ,,din copilăria
mea sunt deprins a asculta de tată”.
Prin caracterizarea indirectă se realizează portretul spiritual al fiului încă
neiniţiat. Acesta nu se grăbeşte să îşi revendice drepturile, ci caută în sine
răspunsul la problema destoiniciei proprii. Ajutorul năzdrăvan apare sub forma
unei bătrâne care cere milostenie. Replica fiului, mijloc de caracterizarea
indirectă, demonstrează egoism şi concentrare asupra sinelui: „acum am altele
pe capul meu”.
Alt element de structura este relatia Incipit-Final: Formula initiala “Amu cica
era odata” si formula finala “Si a tinut veselia ani intregi si acum mai tine inca”
sunt conventii care marcheaza simetric intrarea si iesirea din fabulos,
avertizandu-l pe cititor. Spre deosbire de basmele populare, in care formula
introductiva este compusa din trei termeni : unul care atesta o existenta, altul
care o neaga si cel din urma, care induce elementul fabulos, aici intrarea in text
se face abrupt.
Fuziunea dintre real si fabulos se realizeaza in incipit, deoarece naratorul
inoveaza formula initiala, punand povestea pe seama spuselor altcuiva („cica”).
Formula finala include o meditatie asupra realitatii sociale, alta decat in lumea
basmului.
Concluzia
Personajul este construit pe baza schemei narative a iniţierii, după modelul
personajului din basmele populare, pe baza antitezei cu personajul negativ şi
prin diversitatea relaţiilor pe care le stabileşte şi cu ceilalţi actori ai acţiunii.
Harap Alb se deosebeşte de personajele basmelor populare prin aceea că nu este
înzestrat cu puteri miraculoase, supranaturale, ci este un om obişnuit, cu defecte
şi cu calităţi.
,,Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință,
observație morală etc. [..]” (George Călinescu, Estetica basmului)

Printre trăsăturile basmului se numără: tema luptei dintre forțele binelui și forțele răului;
prezența motivelor specifice, cum ar fi împăratul fără urmași, superioritatea mezinului,
călătoria inițiatică, recompensa eroului, căsătoria; existența formulelor initiale, mediane și
finale; prezența a două tărâmuri, cel real și cel ireal/ întrepătrunderea planurilor real-fabulos;
personajele adjuvante, donatori si animaliere; personajele întruchipează valori etice : binele
si răul; timpul și spațiul sunt vagi, nedeterminate; folosirea cifrelor și a obiectelor magice;
caracterul moralizator-educativ (binele învinge, iar răul este pedepsit)...

Basmul Povestea lui Harap-Alb a apărut în revista ,,Convorbiri literare”, la 1 august

1877, și a fost considerat de criticul Garabet Ibrăileanu ,,o adevărată epopee a poporului
român”.

Titlul basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” este unul explicit, anunțând că textul va
prezenta întâmplări din viața protagonistului. Prin folosirea termenului ,,poveste” se face
trimitere la caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor narate și în titlu apare și numele
personajului principal, Harap-Alb, nume dat de Spân în momentul în care acesta jură că îl va
sluji până va muri și va învia.

Tema basmului este cea a luptei dintre forțele binelui și forțele răului, dar acesteia i se
adaugă si tema destinului pe care personajul principal trebuie să îl împlinească, parcurgând
un drum inițiatic, în care ar trebui să descopere lumea, dar și să se descopere pe sine.

Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ (şi pentru tema operei) este cel al coborârii
fiului de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit
de Spân la primul obstacol greu de trecut- pădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și
încep a i se încurca cărările”, fiul de crai cade în capcana Spânului. Notația naratorului
evidențiază diferența între cele două personaje: ”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste, se potrivește Spânului…”.
Dacă Spânul are o îndelungă experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de
crai, protejat până atunci la casa părintească, ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă,
de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic dobândit oglindește noblețea
sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei-
simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale .

Un alt episod ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și
restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant,
a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși
este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă până la sfârșit
cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”.
Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și
ucis. Harap-Alb, înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să
conducă împărăția. Spânul spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră
încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe
om”. Filozofia sa de viață este infirmată. Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel
lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii, într-o concluzie în final
pozitivistă a autorului.

În ,,Povestea lui Harap-Alb”, tema este dezvoltată pe motivele specifice lumii basmului
popular: motivul împăratul fără urmași (Împăratul Verde), motivul superiorității
mezinului (Harap-Alb), motivul podului (trecerea în alt orizont existențial), motivul
călătoriei inițiatice, motivul inversării rolurilor, motivul probelor ( proba milei, proba curajului,
probele Spânului, probele Împăratului Roșu, proba fetei ), motivul recompensării eroului,
motivul căsătoriei.

Naratorul este obiectiv, omniscient și omniprezent, narând la persoana a III- a, însă

obiectivitatea nu este totală, în text apărând câteva interventii subiective și adresări directe
către cititori: ,,Dar iar mă întorc și zic: mai știi cum vine vremea?” . Spre deosebire de basmul
popular , narațiunea se îmbină cu dialogul, funcțiile acestuia fiind multiple: dinamizarea
actiunii, rol în caracterizarea personajelor, asigurarea progresiei evenimentelor. Astfel se
asigură și caracterul scenic al textului.

Relația incipit-final evidențiază organizarea simetrică a textului, formula inițială și cea

finală realizând legătura dintre universal fabulos al operei și universul real al cititorului.
Apare aici și un alt element de originalitate al basmului creat de Ion Creangă, autorul
îndepărtându-se de stereotipia formulelor consacrate ale speciei, prin note realiste: ,,Amu,
cică era odată, într-o țară…” / ,,Şi-a durat veselia ani întregi, si acum mai tine încă,
cine se duce pe acolo bea si mănâncă, iar pe la noi cine are bani bea si mănâncă, iar
cine ne se uită și rabdă” .

Incipitul operei este reprezentat de formula inițială, al cărei rol este de a realiza legătura
dintre realitate și planul fabulos si de prezentarea reperelor spațio-temporale ,,o
țară”, ,,odată”, ambele situate în zona vagului, a nedeterminbatului, asigurând generalitatea
evenimentelor si a personajelor. Este surprinsă și situația de echilibru: un crai avea trei
feciori.

Finalul operei este unul închis, reprezentat de victoria binelui asupra răului, prin
uciderea Spânului de către cal. Este și un final fericit, fiul de crai încheindu-și călătoria
inițiatică, fiind recompensat prin căsătoria cu fiica Împăratuui Roșu și prin dobândirea
împărăției unchiului său. Basmul se încheie cu surprinderea dimensiunilor hiperbolice ale
nunții împărătești, la care participă naratorul însuși, acesta autocaracterizându-se ironic
drept: ,,un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”.

Elementele de originalitate ale basmului ,,Povestea lui Harap-Alb” sunt : cea de a

doua temă, cea a destinului ce trebuie împlinit; numărul mare de probe la care este supus
personajul principal; caracterul scenic al textului, reiesit din îmbinarea narațiunii cu dialogul;
formulele de incipit și de final, diferite de cele specifice basmului popular; spre deosebire de
basmul popular, personajul principal este unul dinamic, care evoluează, un personaj fără
puteri supranaturale, ce se maturizează pe parcursul călătoriei.

O caracteristică ce individualizează opera lui Ion Creangă este oralitatea, asigurată în

text, printre altele, de: expresii populare (,,vorbă să fie”); exclamații retorice (,,Ce să vă
spun mai mult!’’); imprecații (,,dormire-ati somnul cel de veci”); expresii idiomatice (,,a
strica orzul pe gâște”) și alta este umorul, reieșit din: exprimarea mucalită (Să trăiești trei
zile cu cea de-alatăieri”); porecle și apelative caricaturale (,,Buzilă”); caracterizări
pitorești ( Gerilă, Setilă).
 Reperele spațio-temporale nu sunt precizate cu exactitate în aceste basm, cu scopul
generalizării mesajului operei. Ca timp al acțiunii apare adverbul ,,odată”, ce fixează
evenimentele în atemporalitate, iar spațiul este ,,o țară”, adică împărăția craiului. Pe
parcursul desfășurării acțiunii sunt specificați mai mulți indici spatiali, care dobândesc o
valoare simbolică:
podul (are rolul de a lega universul cunoscut de o lume diferită, cu reguli noi, face trecerea
de la inocență la maturitate); pădurea ( devine pădurea-labirint, simbol al morții și al
regenerării, al căutării propriei identități); fântâna ( coborârea în fântână este echivalentul
coborârii în infern sau echivalentul unui botez, protagonistul primind un nume care îl
individualizează); curtea Împăratului Verde; curtea Împăratului Roșu.

,,Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult având ca particularități: reflectarea

concepției despre lume a scritorului, individualizarea personajelor, oralitatea și umorul, dar,
asemenea basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr si de cinste.
 Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu
,,Ion’’-roman obiectiv, realist, tradiţional, monografic

În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea, Ruşinea,

Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului Ion de Liviu Rebreanu în 1920 ,,rezolvă o
problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române
interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române’’, care
înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul
romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie sunt trei
experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de plecare este biografic. Rodovica,
fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel mai
nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură reală, un
ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent,
deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de
personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul dezumanizat
de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei din viaţa
lui Ion sunt conturate antitetic: pământul şi iubirea. De asemenea, simetria romanului, dată de
relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se termină cu sfinţirea
noii biserici şi cu ieşirea din satul Pripas, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.
Viziunea realist-obiectivă se realizează prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei
narative, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea trăiesc, alegerea unor
personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul
sobru, impersonal.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena horei
din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii
rurale transilvane, cu evenimentele sale – reper ale unui calendar sempitern: naşterea, moartea,
nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu
autoritatea austro-ungară, etc.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în capitolul
Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale pentru
pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară şi
merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul,
personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”.
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă
prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată
cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetasului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci
comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă
cu Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului evidenţiază
simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul
pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt
semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima parte apar
capitolele: ,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea
de-a doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior între Ion şi Vasile
Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc,
conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan
interior, există un conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal,
dar şi un conflict simbolic, între voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă
ce se desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se
ajunge prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se
desprinde „un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi
anevoie până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile
Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te
întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o
cuniniță de flori veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform
regulii autorului omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea
drumului este reluată simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau
mobilele învățătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George
Bulbuc etc. La sfârşitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii
le-au luat locul”, şi se pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură
echilibrată, Ion începe şi se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se
desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar,
de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul
între Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul între Herdelea şi preotul Belciug.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la
horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana, dansul
tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul social.
Este prezenţă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia
învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana
cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile lui Baciu declanşează
intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-l ,,hot’’, ,,tâlhar’’ şi ,,sărăntoc’’, Ana
fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu
victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu aceea de la sfârşitul
romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa.
Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia
să accepte nuntă. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină că zestre,
apoi se simte înşelat şi începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi
din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să
se sinucidă, apoi Petrişor, fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei,
deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să
o caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost drag,
sapa, iar averea lui Ion rămâne bisericii.
 În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie/ soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două feţe de
măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul
bisericii, însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea
din casă. Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să
construiască o nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii
biserici.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
El este considerat a fi „ctitorul” romanului românesc modern, într-o perioadă când
literatura română îşi îmbogăţeşte universul tematic şi îşi diversifică formulele literare.
Impresia finală, atunci când citeşti romanul Ion, este aceea a unei experienţe plenare, care
justifică afirmaţia lui George Călinescu: ,,Romanul Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu
american, o capodoperă de măreţie liniştită”.