Basm cult Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă

Relația dintre două personaje, Harap-Alb și Spânul

Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este un basm cult, publicat în revista „Convorbiri literare”, în anul 1877.

Modelul mentor-învățăcel fundamentează întreaga istorie a devenirii umane și este reprezentată simbolic prin tema
inițierii. Inițierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia cel inițiat capătă acces la cunoașterea
lumii și la descoperirea sinelui. Mentorul este deschizătorul drumului către sine al discipolului.

Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, dar este un erou atipic de basm, deoarece este lipsit de
însușiri supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și progresează.

Nici antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, întrucât nici el nu are atribute miraculoase.. Construcția realistă a
personajului reflectă concepția populară despre omul rău care este „însemnat”, ceea ce poate motiva psihologic
ticăloșia acestuia, întrucât îl supune prin vicleșug pe eroul imatur. În plus, răutatea lui îl pune pe tânăr în situația de a-
și dovedi calitățile. Acesta apare în ipostaza de maestru spiritual sever, fără de care inițierea protagonistului nu ar fi
fost posibilă. Este, așadar, un rău necesar.

Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat. Mezinul craiului este naiv, nu știe să distingă adevărul de minciună, să
vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. Are nevoie de experiența vieții spre a dobândi înțelepciune. Deși are
calitățile necesare unui viitor împărat, în viziunea autorului, acestea nu sunt evidențiate de la început, ci și le descoperă
prin intermediul probelor la care este supus, când dovedește generozitate, prietenei, respectarea jurământului, curaj,
responsabilitate.

Numele Harap-Alb semnifică sclav-alb, rob de origine nobilă, dar și condiția de învățăcel, faptul de a fi supus inițierii,
transformării. Cele trei ipostaze, sugerate de numele lui, corespund, în plan compozițional, celor tei etape ale
drumului inițiatic: la început-„fiul craiului”, mezinul(naivul), pe parcursul călătoriei-Harap-Alb(învățăcelul), la
sfârșit(inițiatul).

Scena cea mai semnificativă este a celei de-a treia întâlniri din pădure cu Harap-Alb. Conform valorii ezoterice a
cifrei, cea de a treia încercare a Spânului de a-l convinge pe Harap-Alb să accepte a-i fi slugă trebuie să fie încununată
de succes. Paradoxal, spre deosebire de Harap-Alb, viitoarea sa victimă, care ieşise victorios în proba curajului
datorită sfaturilor Sfintei Duminici şi ajutorului primit din partea calului năzdrăvan, la a treia încercare, Spânul
utilizează mijloace surprinzătoare prin aparenta lor simplitate. Este uşor de presupus că, dacă ar fi vrut (cum se
întâmplă în variantele folclorice asemănătoare), Spânul ar fi putut tranşa situaţia în favoarea lui, apelând la forţe
supranaturale. Dacă nu procedează aşa e pentru că el însuşi se integrează, ca şi protagonistul, într-un joc al
povestitorului, conform căruia, spre a-şi dovedi isteţimea şi voinicia, ca exponent al ideii de bine şi al purităţii morale,
de-a lungul călătoriei sale iniţiatice, Harap-Alb va trebui să se afle în împrejurări de viaţă generatoare de suferinţă.
Suferinţa este ridicată la rang de principiu purificator, capabil să asigure victoria eroului, deopotrivă, asupra sa
(învingerea fricii) şi asupra adversităţilor care întruchipează forţele răului, pentru ca, în cele din urmă, să dobândească
suprema fericire prin iubirea vitejeşte câştigată.

În ultima încercare la care îl supune pe Harap – Alb, Spânul îşi doreşte în egală măsură ca eroul să reuşească şi să se
piardă. Victoria eroului este insuportabilă pentru diavolul cu chip de om. Cu un gest decisiv, acesta îi taie capul lui
Harap – Alb, accentuând calitatea sa de erou exemplar: fiul craiului nu-şi încalcă jurământul depus în fântână şi nu
dezvăluie adevărul, până la moarte, respectând jurământul depus fațp de Spân. Integritatea sa morală este subliniată în
această scenă, încheiată cu pedepsirea personajului negativ. Moartea violentă este urmată de o renaştere spirituală,
marcând o modificare radicală de statut al protagonistului: din sluga Spânului, Harap-Alb devine împărat, stăpân al
împărăţiei unchiului său. Spânul părăseşte scena, îndeplinindu-şi menirea: iniţierea ia sfârşit, tânărul crăişor devine om
întreg la fire.

În plus, discursul epic dezvoltă un conflict pe două direcții. Conflictul exterior se stabilește între cele două forțe
antinomice: binele și răul, binele ieșind învingător. Cu toate acestea, Creangă construiește personajele pe principiul
ambiguizării. De aceea, protagonistul nu reprezintă o întruchipare desăvârșită a binelui, având un caracter profund
uman, cu calități și defecte. Comportamentul personajului principal relevă un conflict interior, o permanentă luptă a
sinelui cu sinele, între cele două ipostaze ale sale: cea de neinițiat și cea de ființă inițiată.

Din punctul de vedere al modalităților de caracterizare, putem remarca, în primul rând, caracterizarea directă, făcută
de narator sau de personaje: fiul de crai este considerat ,,boboc în felul său la trebi de aieste", ,,slab de înger", ,,mai
fricos ca o femeie", ,,naiv", uneori ,,mânios". Sfânta Duminică i se adresează cu admiratie: ,,Vedea-te-aș împărat,
luminate crăișor", în timp ce Spânul îl privește cu dispreț, considerându-l ,,slugă vicleană". Caracterizarea indirectă
reiese din faptele sale, din vorbe, din atitudinea față de ceilalți, din limbaj. Frumusețea sa spirituală și optimismul sunt
evidente în fiecare moment al scrierii. Trăsăturile Spânului sunt ilustrate prin intermediul caracterizării indirecte. Se
dovedește a fi viclean și lingușitor atunci când i se arată tânărului sub cele trei înfățișări. Prin faptul că el își supune
sluga la diferite probe complicate este ilustrat orgoliul să de stăpân autoritar. Finalul basmului amplifică și mai mult
antiteza dintre frumusețea caracterului celui care nu încalcă nicio clipă jurământul făcut, fără a-și mărturisi adevărata
origine, și răutatea antieroului, care este pedepsit printr-o moarte cumplită.

Prin urmare, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se concretizează în „povestea” lui Ion Creangă în
opoziția de ordin moral viclenie-naivitate, dar și de ordin social om de rând/slugă mincinoaă-fiu de crai/prinț, iar la
nivel simbolic al călătoriei inițiatice în raport mentor-învățăcel.