Caracterizarea lui Harap-Alb

Considerat o sinteză a basmului românesc, Povestea lui Hrap-Alb are un loc deosebit
în specia basmului cult, pentru că – după cum spune Nicolae Manolescu - , deşi autorul nu
iese din schema narativă a basmului popular, nici nu inventează nimic esenţial, el are o
capacitate extraordinară „de a –şi lua în serios eroi, de a le trăi aventurile, de a pune cu
voluptate, în fiecare din propriile aspiraţii nerostite, slăbiciuni, trăiri şi uimiri, adică de a crea
viaţă”, retrăind cu ingenuitate aventurile povestite. Creangă umanizează fantasticul , conferă
caracter de scenetă întâmplărilor, înscrie personajele negative într-un registru comic şi
„spune” o poveste. Cel mai mic dintre feciorii Craiului, numit „Crăişor”, e menit să ocupe
tronul împăratului Verde, care n-avea urmaşi în descendenţă masculină, să asigure după
moartea lui, conducerea împărăţiei. Motivul călătoriei şi metafora drumului vor căpăta
importanţă deosebită în textura basmului, acestea fiind strâns legate de un destin aflat sub o
stea norocoasă.
Aprecierile despre basm interferează, în mod explicabil, cu cele despre Harap-Alb,
aflat în centrul „acţiunii”, protagonist al acesteia. Nicloae Ciobanu discută „noutatea”
personajului, văzând în acesta „un erou dilematic, purtător al unei drame de conştiinţă şi al
unei dileme [. . .], având primejdioasa slăbiciune de a crede că îi stă în putere să nu respecte
consemnul ezoteric; eroul se bizuie pe riscanta înţelepciune a disperării”. Pompiliu
Constantinescu crede că filosofia noastră populară, aflată în permanenţă între „fatalitatea
răului şi ideala căutare a binelui, se lămureşte în încercările grele ale fiului de împărat robit
diavolului cu chip de om, preschimbat în Spân şi mântuit de bunătatea şi curăţia lui. . .”.
Altfel spus, tema basmului este cea prea bine cunoscută a luptei binelui cu răul.
Crăişorul, devenit Harap-Alb, protagonistul basmului, este mezinul uni crai care
stăpâneşte o împărăţie la capătul pământului, al cărui destin i-a fost „scris” de sus, după
spusele bătrânei gârbovite: „. . .ai să te poţi duce, unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că
ţie a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste”. După clasificarea personajelor de basme,
făcută de V.I Propp, Harap-Alb este eroul, în timp ce Spânul va fi antieroul sau falsul erou.
Călătoria pe care o va săvârşi Crăişorul va avea caracter formativ, el iniţiindu-se şi fiind iniţiat
în vederea ocupării tronului împăratului Verde.
La început va fi boboc (este posibilă intrepretarea dublei semnificaţii a termenului:
boboc de floare – cu sensul de „nedeschis”, încă, spre viaţă – sau boboc de pasăre – cu sensul
de neputincios, neştiutor), dar va ajunge „împărat, care n-a mai stat altulpe faţa pământului,
aşa de iubit, de slăvit şi de puternic”, o dată cu sfârşitul călătoriei. Între aceste două
„coordonate” se va desfăşura devenirea eroului ce va dobândi o întreită măreţie, căci va fi
iubit (el însuşi descoperind sensul iubirii), va fi slăvit datorită binelui săvârşit, va fi puternic,
fiindcă de-a lungul călătoriei a fost nevoit să dovedească putere.
Este adevărat că în popor sunt apreciate, mai întâi, valorile morale, apoi însuşirile
fizice; de regulă, un om bun şi viteaz este considerat şi frumos. De aceea, poate, Crăişorului
nu-i este numită nici o trăsătură fizică de către povestitor. Ştim doar că, nefiind atent la nici
una dintre vorbele bătrânei cerşetoare, care ar trebui să-i atraga atenţia asupra misterioasei
existenţe a acesteia, rămâne „uimit de spaimă şi de mirare” abia când o vede dispărând „într-
un hobot alb, ridicându-se în văzduh”. Alte personaje îşi vor exprima direct părerea cu privire
la feciorul cel mic al craiului: precum Sfânta Duminică, este, la un moment dat, „slab de
înger” şi „mai fricos decât o femeie”; împăratul Verde vede în el o „slugă vrednică şi
credincioasă”, iar Spânul îl numeşte „slugă netrebnică, slugă vicleană”, exprimându-şi, astfel,
ura, dar şi teama de a nu fi dat în vileag.
Fiul de crai, botezat de Spân, la ieşirea din fântână, Harap-Alb, nu este un Făt-Frumos
plecat să înfăptuiască fapte de vitejie, nu are însuşiri supranaturale, nu înfruntă zmei sau
balauri. Este ajutat, sfătuit, îndrumat de cei care îi apreciază bunătatea sufletească. Aceasta
este trăsătura morală esenţială, dezvăluită de multe dintre secvenţele narative: miluirea
cerşetoarei cu un bănuţ, ocolirea furnicilor pentru a nu le strica nunta, găsirea adăpostului
pentru roiul de albine. De altfel, Sfânta Duminică îi aminteşte mereu: „. . . puterea milosteniei
şi inima ta cea bună te ajută”.
Scopul călătoriei lui Harap-Alb este acela al desăvârşirii spirituale, în vederea
conducerii unei împărăţii, pentru care numai vitejia şi curajul nu sunt suficiente. Atunci când
săvârşeşte fapte vitejeşti are „avantaje”, căci, îmbrăcându-se cu hainele din tinereţe ale tatălui,
recunoscut pentru vitejie, având armele şi calul lui, se bucură de puterile magice ale acestora;
înfruntă ursul la pod şi e gata să-l doboare, ajutat de cal şi de paloş, ia salăţile din Grădina
Ursului, după ce ajutat de Sfânta Duminică îl adoarme pe acesta cu o fiertură vrăjită, taie
capul cerbului, dar are paloşul şi obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot şi sprijinul aceleiaşi
Sfinte, reuşeşte să obţină mâna fetei împăratului Roş, ajutat de cei cinci tovarăşi, de crăiasa
albinelor, a furnicilor şi - din nou – de calul său.
Crăişorul are, aşadar, nevoie de minte, de experienţă, de înţelepciune. Dobândirea acestora
devine o necesitate.
Însuşi calul îi spune, ca răspuns la văicărelile sale, când se simte asuprit de Spân: „Şi
unii ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Naivitatea şi neputinţa de a vedea dincolo de aparenţe sunt subliniate de bătrâna
cerşetoare pe care nu o bagă în seamă, deşi aceasta îi oferă - intenţionat sau nu – motive
suficiente pentru a se face crezută; cu toate că „mătuşa” îi spune cum să-şi alegă calul,
Crăişorul nu ţine seama de sfatul ei şi loveşte „calul grebănos, dupuros şi slab”, lăsându-se iar
înşelat de aparenţe. Ca orice tânăr este instabil sufleteşte, trecând cu uşurinţă de la o stare la
alta. Bate calul şi-l numeşte „ghijoacă uricioasă”, când acesta îi pare o „gloabă” şi o
„răpciugă”, fiind mânios, dar i se adresează cu „Dragul meu tovarăş” şi „căluţul meu” când îşi
dă seama de puterile neobişnuite ale acestuia. Când ajunge într-un codru – ce poate fi
considerat o probă a labirintului, pentru că tânărul se trezeşte în faţa unor cărări încurcate - ,
deşi la început refuză ajutorul Spânului, îl acceptă apoi ca slugă, călcând interdicţia, prin
neascultarea sfatului dat de tatăl său. Faptul că nu reuşeşte să iasă singur din codru este o
dovadă că nu are spirit practic, că este nepriceput şi că îi lipseşte experienţa de viaţă;
dezvăluirea poveţei primite de la Crai îl arată credul şi de sinceritate nejustificată faţă de un
străin. Ochiul minţii nu i s-a trezit încă; de aceea, nu realizează semnificaţia spuselor Spânului
aflat în fântână: „Chima răului, pe malul pârăului”, intrând, fără să bănuiască nimic rău, să se
răcorească, deşi vărsarea apei din ploscă de către slugă ar fi trebuit să-i trezească atenţia.
În fântână, feciorul craiului îşi pierde identitatea, ceea ce poate să însemne şi moartea
simbolică a acestuia, iar la ieşirea din apa fântânii este botezat, căpătând o altă identitate şi o
altă existenţă, în care devine slugă. Din diferitele perioade ale basmului se desprind probele la
care este supus de Spân şi din care Harap-Alb învaţă câte ceva, conştientizându-şi greşelile,
căpătând experienţă, descoperind valori morale fără de care nu ar fi putut fi un conducător
vrednic şi iubit de supuşi.
Comportamentul faţă de furnici şi de albine îl arată milos cu fiinţele neajutorate, căci
începe să creadă „celor asupriţi şi necăjiţi”, după cum îi spusese Sfânta Duminică; de
asemenea când le face „stup” albinelor, dovedeşte hărnicie şi pricepere, calităţi necesare unui
împărat. „Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi-n stânga şi
nu se lasă până ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş;
după aceea [. . .]îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mutăciune, cu poala sîntă
Măriei şi cu alte buruieni mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi , luându-l pe umăr, se duce
la roi, răstoarnă frumuşel albinele din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos
[. . .]şi apoi lăsându-l acolo pe câmp, între flori, îşi caută de drum.”
Învaţă preţul ascultării sfaturilor venite de la cei cu experienţă de viaţă şi al răbdării,
căci nu va ieşi din vorba Sfintei Duminici şi va aştepta răbdător apusul soarelui pentru a putea
intra în stăpânirea pieii şi a capului cerbului fermecat, fără să se mai lase ispitit de vorbe
frumoase, aşa cum se întâmplase la întâlnirea cu Spânul.
Harap-Alb descoperă sensul prieteniei, dovedind la întâlnirea cu cei cinci uriaşi
maturitate în gândire, realizând că găsirea fetei năzdrăvane a împăratului Roş nu-i o treabă
simplă şi că are nevoie de ajutor; chiar dacă se amuză de înfăţişarea lor – căci îi numeşte
pocitanie, schimonositură, namilă onanie, dihanie - , îi priveşte ca pe nişte prieteni, care într-
adevăr, şi-au justificat prezenţa în călătoria săvârşită. Faţă de aceştia, Harap-Alb e tolerant şi
prietenos. „. . .ca tovarăş era părtaş la toate: şi la pagubă şi la căştig, şi prietenos cu fiecare,
pentru că avea nevoie de dânşii”.
Iniţiativa de a-i lua cu dânsul îi aparţine, el devenind „conducătorul”, pe care ceilalţi îl
respectă. Comportamentul în faţa împăratului subliniază faptul că stăpâneşte un limbaj
adecvat, respectând ceremonialul de la curte şi politeţea exprimării: „Preaînălţate împărate!
Luminăţia sa, nepotul preaputernicului Verde-împărat. . .”; „Să trăiţi luminate împărate”;
„Luminarea-voastră, de-acum cred că nu-ţi mai face nici o împiedicare, pentru că ne-am adus
întru îndeplinire tot ce ne-aţi poruncit”.
În timpul călătoriei cunoaşte şi iubirea, această nouă experienţă scoţând în evidenţă
sensibilitatea tânărului, ce nu poate fi desăvârşit numai prin vitejie şi prin înţelepciunea
dobândită. Este şi un prilej de a-şi verifica tăria de caracter, căci, deşi „o prăpădea din ochi de
dragă ce-i era” şi n-ar fi dus-o în faţa Spânului, respectă un cod al onoarei, necălcând
jurământul făcut.
Fata împăratului Roş, „farmazoană” fiind, spune tuturor adevărul, demascându-l pe spân,
care, considerându-l trădător pe Harap-Alb, îi taie capul. Acesta trebuie să moară, pentru a
dispărea sluga şi pentru ca feciorul de crai să-şi reia identitatea pierdută, altfel spus, pentru ca
Binele să învingă Răul.

Fiul de crai îşi dezvăluie calităţile şi defectele prin relaţiile cu celelalte personaje ale
basmului. Este un fiu iubitor care suferă când îşi vede tatăl amărât: „. . .roş cum îi gotca, iese
afară din grădină şi începe a plânge în inima sa.” Cu Spânul este în relaţii conflictuale, fiind
capabil de ură, dar rămânând credincios jurământului făcut , arătând supuşenie: „Da, stăpâne,
zise Harap-Alb, lăsând ochii în jos”. Alte sentimente îl leagă de Sfânta Duminică, pe care o
consideră „măicuţa” lui, în faţa căreia se arată neprefăcut, temător, descurajat şi care îl ajută
necondiţionat, sfătuindu-l şi încurajându-l, atrăgându-i mereu atenţia asupra modului de
comportare când va ajunge împărat: „Când vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir a păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e
necazul”. În relaţiile cu prietenii săi e tolerant, acceptându-i pe aceştia cu înfăţişarea şi toanele
lor, iar de năzdrăvanul său cal este ataşat mai mult decât un prieten.; îl alintă şi-l preţuieşte,
descoperind în el cel mai bun sfătuitor şi confident: „Ei, căluţul meu, când ai şti tu în ce necaz
am intrat” sau „Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vârât iar Spânul”. Cu împăratul Roş
iniţiază relaţii protocolare, dovedindu-se politicos şi prevenitor.
Ca personaj de basm, ipostază a unui Făt-Frumos, Harap-Alb nu are nci o însuşirea
fantastică; mai mult, el se comportă ca un flăcău ce doreşte să facă pe plac tatălui său, se
simte urgisit de Spân şi se plânge calului şi Sfintei Duminici, galben la faţă, „olicăindu-se”,
speriat de greutatea probelor la care l-a supus Spânul, văicărindu-se, dorindu-şi moartea,
regretând neascultarea care l-a făcut să ajungă „slugă la dârloagă”, amintindu-şi de sfatul
tatălui său referitor la răutatea omului spân şi a celui roş. Poate de aceea gândeşte: „Cu Spânul
tot am dus-o cum am dus-o, câne-câneşte, până acum. Dar cu omul roş, nu ştiu zău la cât mi-a
sta capul”. Cu toate acestea drumul spre împăratul Roş ni-l arată cu poftă de vorbă şi cu chef
de râs, ca şi cum greul ar fi trecut, mirându-se şi răspunzându-şi nedumeririlor, glumind pe
seama năzdrăvanilor săi prieteni: „Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb; de abia
mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi câtuşi decât”.
Acest fel de a fi „om” care la un moment dat rosteşte „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate
el suferi” îi conferă, contrar aşteptărilor, „identitatea de erou exemplar; de aici derivă
memorabila lui autenticitate umană” (Nicolae Ciobanu). Aducerea salatelor din Grădina
Ursului îl confruntă cu practicul (necesitatea), găsirea nestematelor din pădurea Cerbului îl
situează în zona frumosului; întâlnirea cu fata împăratului Roş înseamnă confruntarea cu
iubirea. Am putea spune că omul – pentru că nicicum, nicicând şi niciunde Harap-Alb nu şi-a
trădat condiţia de Om – se distinge prin faptă, pentru realizarea condiţiei sale materiale, prin
contemplaţie şi prin iubire, pentru împlinirea condiţiei sale spirituale.Acesta este şi sensul
plecării sale în lume, dincolo de motivaţia strictă din basm.
De-a lungul călătoriei săvârşite, Harap-Alb a fost „supus” unui proces de iniţiere,
„formatorii” lui fiind: Sfânta Duminică (ce poate fi considerată o „bătrână a timpurilor”),
pentru că aceasta, cunoscându-i destinul, îi spune ce să facă şi cum să procedeze pentru a
reuşi în călătorie şi pentru a trece de primele două probe la care este supus de Spân, calul este
alt iniţiator, rolul său fiind de a-l ajuta cu vorba, dându-i tot felul de pilde, de a-l conduce
unde este necesar şi de a acţiona la momentul oportun; când consideră că procesul de iniţiere
s-a încheiat şi că feciorul craiului trebuie „să învie”, recăpătându-şi identitatea, îl „înşfacă cu
dinţii de cap pe Spân, zboară cu dânsul în înaltul cerului, şi apoi, dându-i drumul de-acolo, se
face spânul până jos praf şi pulbere”. În sfârşit, cel mai drastic, dar şi cel mai eficient dintre
iniţiatori este Spânul, care punându-l la cele mai grele munci, îl obligă să-şi călească voinţa şi
caracterul său, după cum se exprimase calul „să prindă la minte”. Fecioraşul de crai, ocrotit la
curtea tatălui său, „orb şi surd” la ce se petrecea în jurul său, cu statutul de „novice”, învaţă să
cunoască lumea, privind cu atenţie, ascultându-i pe cei din jur, mici şi mari, putenici sau
neajutoraţi şi devine om întreg, capabil să conducă o împărăţie, aşa cum îi prezisese Sfânta
Duminică. Superlativul „aşa de iubit, de slăvit şi de puternic, cum n-a mai stat altul pe faţa
pământului” îl plasează în vârful ierarhiei, în sine întâlnindu-se vitejia, înţelepciunea şi
iubirea, tot în sine împăcându-se contrariile sugerate de negru (harap) şi alb, altfel spus,
lumina şi întunericul, ceea ce ne poate duce cu gândul la yin şi yang, închise în cercul
perfecţiunii. Harap-Alb (robul cu piele albă sau cu inima pură) devine împăratul care a
moştenit vitejia războinicului său tată, dar şi plăcerea contemplaţiei şi meditaţiei de la unchiul
lui, împăratul Verde, întru împlinirea unicului său destin, în plan faptic şi spiritual.
În concluziue, lectorul urmăreste în opera literară ”Povestea lui Harap-Alb” drumul de
maturizare și de dezvoltare al tânărului protagonist, ce trece cu brio prin toate încercările și
greutățile inevitabile ale vieții.