PERSONAJUL LITERAR

Personajul literar (< lat. persona = mască de teatru, rol, actor) este o prezenţă prin
intermediul căreia scriitorul îşi exprimă indirect concepţiile, reprezentările, ideile în opera
epică sau dramatică. Ca instanţă narativă principală, personajul reprezintă un element
essenţial în structura textului. Reprezentând oameni transfiguraţi artistic, fiinţe imaginate
de scriitor, devenite actanţi ai întâmplărilor narate sau prezentate ca acţiuni scenice,
personajele au fost numite în chip diferit de teoreticienii artei literare:

 fiinţă de hârtie (Roland Barthes), fiinţă ficţională (Toma Pavel), actant (Algirdas
Julien Greimas ), actor (Jap Lintvelt), erou (Mihail Bahtin - Mikhail Bakhtin, Jap
Lintvelt).
Ȋn Dicţionarul de termini literari, criticul Mircea Anghelescu defineşte personajul
literar ca “persoană, prezentată după realitate sau rod al ficţiunii care apare într-o operă
epică sau dramatică, fiind integrată prin intermediul limbajului în sistemul de interacţiuni
al acesteia”.

 Clasificarea personajelor:

o După gradul de transfigurare a realităţii / raportul cu realitatea:

Fictive – fantastice, alegorice, legendare; produse exclusiv ale imaginaţiei autorului; poate
fi reprezentat şi de personificări ale animalelor sau elementelor aparţinân
regnului vegetal şi mineral (ex: Lostriţa din povestirea cu acelaşi titlu de
V.Voiculescu, personajele din basme, personajele romanului alegoric Istoria
ieroglifică. de Dimitrie Cantemir);
Istorice – personaj inspirat de o personalitate din istorie (Alexandru Lăpuşneanu);

o După semnificaţia morală:

Pozitive – însumează trăsături definitorii pentru integritatea etică umană, precum:

demnitate, libertate, dreptate etc.; exprimă şi sprijină valorile înalte ale

1
 umanităţii; poate fi personajul-model sau eroul;

Negative – acumuleaza trăsături care ilustrează decăderea: ipocrizia, minciuna, lăcomia,

avariţia etc.; întruchipează vicii, defecte sau valori scăzute

o După locul şi rolul îndeplinit în compoziţia operei:

Principale – aflate în prim-planul acţiunii, conturate puternic; participă la toate episoadele

principale ale desfăşurării acţiunii; sunt implicate în conflictul fundamental;
caracterizare amplă, prin mai multe mijloace: Vitoria din romanul Baltagul,
de Mihail Sadoveanu;
Secundare – au un rol mai putin important în acţiune; de obicei adjuvanţi (adjuvant =
personajul care îl ajută pe protagonist, îl sfătuieşte şi îl informează) ai celor
principali; se regăsesc doar în unele episoade ale desfăşurării acţiunii; pot fi
implicate în unul din conflicte; caracterizare sumară, ele punând în lumină
trăsături ale personajului principal: Minodora, parintele Daniil Milieş din
Baltagul, de M. Sadoveanu;
Episodice – apar numai într-un singur episod al desfăşurării acţiunii, nu sunt implicate în
conflict; prezenţa lor este un element prin care se realizează atmosfera
generală a operei, de aceea elementele de caracterizare sunt aproape
inexistente: moş Pricop, alţi hangii din Baltagul, de Mihail Sadoveanu;
Figurante - sunt prezente la desfășurarea unui eveniment fără a participa sau sunt doar
numite: Statu-Palmă-Barbă-Cot din Povestea lui Harap-Alb, de Ion Creangă;

o După mobilitatea lor în cadrul naraţiunii:

Mobile (dinamice) – se schimbă profund pe parcursul acţiunii, a căror transformare este

justificată, verosimilă, convingătoare: (Felix din Enigma Otiliei, de George
Călinescu; Ghiţă şi Ana din nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici);
Imobile (statice) – nu evoluează pe parcursul acţiunii (Lică din nuvela Moara cu noroc, de
Ioan Slavici; Aurica, Aglae Tulea din Enigma Otiliei, de George
Călinescu).

o După complexitatea sau densitatea lor psihilogică / după gradul de evoluţie:

Plate (unidimensionale/bidimensionale) – personaje lineare, plate, construite in jurul unei

singure idei sau calităţi (E. M. Forster), având manifestări previzibile
(Costache
Giurgiuveanu din Enigama Otiliei, de George Călinescu);
Rotunde (tridimensionale) – au capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător,
2
 prin reacţii imprevizibile; devin memorabile prin gesturile, atitudinile şi
reacţiile lor, având uneori trăsături contradictorii (Ion din romanul cu
acelaşi titlu de Liviu Rebreanu; Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu).
Edward Morgan Forster, în lucrarea sa „Aspecte ale romanului”, face distincţia
între două tipuri de personaj :

PERSONAJ
PLAT ROTUND

 este construit în jurul unei singure idei sau  este, de cele mai multe ori,
calităţi; personajul principal al
 afişează numai una sau cel mult două naraţiunii;
trăsături care nu se schimbă pe parcursul  este portretizat ca un personaj
operei; cu trăsături variate care pot fi
 nu este un personaj complicat; adesea contradictorii;
 nu se identifică nici o schimbare în natura  este dinamic, prezentând
personajului de-a lungul povestirii; schimbări de-a lungul acţiunii;
 aceste caractere au rol de sprijin în operă (se  este complex şi dezvoltat pe
situează în jurul caracterului central care este deplin de scriitor;
de obicei rotund);  are capacitatea de a surprinde
 poate fi prezentat într-o singură frază; cititorul în mod convingător;
 este recunoscut uşor ori de câte ori apare în  reacţiile lui sunt imprevizibile;
text;  devine memorabil prin gesturile
 produce propria lui atmosferă; şi reacţiile sale;
 impresionează dintr-odată, cu toată forţa, pe
cititor.
DE REŢINUT!
• Un caracter rotund este mai complex decât un caracter plat;
• Un caracter plat este bidimensional și nu se schimbă în timpul acţiunii;
• Un personaj rotund este mai degrabă descris ca un personaj dezvoltat
decât un caracter plat;
• Un personaj plat are un rol de sprijin, se rotește în jurul personajului
central care este de obicei un caracter rotund;
• Un personaj rotund poate surprinde cititorul sau publicul în timp ce un
personaj plat nu își schimbă trăsăturile;
• Un caracter rotund este dinamic în timp ce un caracter plat este static;
• Un caracter plat este simplu, în timp ce un caracter rotund este complex.

3
 o După felul cum sunt construite:

Individuale – reprezintă un singur individ cu trăsături fizice şi morale mai mult sau mai
puţin individualizate;
Colective – reprezentate de un grup uman, punând în lumină psihologia unei anumite
categorii de indivizi (mulţimea din nuvela Alexandru Lăpuşneanu, de Costache
Negruzzi).

o După modul în care îşi urmăresc interesul:

Protagonist – susţine dominant acţiunea; (Ghiţă din Moara cu noroc, de Ioan Slavici);
Deuteragonist – intră de obicei în cuplu cu protagonistul având acelaşi interes;
Antagonist - se opune prin interese protagonistului. (Lică din Moara cu noroc, de I.
Slavici).

o După constantele fantasticului:

Reale
Fantastice – predominante în literatura grefată pe constantele fantasticului.

o După portret:

Plat, bidimensional, static, tipic – personaj conturat în întregime de la început;

Rotund, tridimensional, dinamic, atipic – personaj care evoluează, portretul său se
întregeşte pe parcursul diegezei, nu e dat în întregime de la început,
imprevizibil,
ascuns privirii imediate.

o După importanţa pe care o are în traducerea mesajului operei:

Central, funcţional, pivot al diegezei – prezenţa sa traduce mesajul operei;

(Personajul   funcţional – indeplineşte o funcţie: confidentul, provocatorul, aşa
cum este jandarmul Pintea din nuvela lui Slavici „Moara cu noroc”, prietenul
comun, mijlocitorul, Stanicã Raţiu din „Enigma Otiliei” de G Cãlinescu.)

4
 Periferic, de fundal - lipsit de complexitate sau de individualitate, necesar pentru
rezolvarea intrigii: boierii Moţoc, Spancioc si Stroici din nuvela Alexandru
Lapusneanu, de C. Negruzzi.

o După influenţa pe care o are:

Actant - influenţează în mod pregnant prin acţiunile sale destinul altor personaje;
Pacient - personaj al cărui destin este influenţat în mod decisiv de acţiunile altui personaj.

o După prezenţa în titlul operei:

Eponim – personaj care dă titlul operei;
Sugerat

o După modul în care participă la diegeză:

 Personaj arhetipal  – repetă comportamentul strămoşului mitic (zeu, semizeu, erou,

animal totemic); gesturile, cuvintele, experineţele devin exemplare sau
emblematice, sintetizând valori general-umane: Nechifor Lipan, Vitoria,
Gheorghiţă din romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, Dionis şi Maria din
nuvela Sărmanul Dionis, de Mihai Eminescu – întruchipare a cuplului
adamic).

 Personaj reflector  (raisonneur) – este „purtãtorul de cuvânt” al naratorului, din a

cãrui perspectivã sunt relatate la un moment dat faptele, are o putere superioarã de a simţi
şi de a înţelege (Mini şi Nory din romanul „Concert din muzica de Bach” de Hortensia
Papadat-Bengescu)

 Personaj alter-ego – este „purtãtorul de cuvânt” al naratorului; în romanul realist

conferã un grad sporit de obiectivitate/autenticitate (Titu Herdelea din „Ion” de L
Rebreanu);
 Personaj absent – Nechifor Lipan din romanul „Baltagul” de M Sadoveanu;
 Personaj artefact (marioneta, manechin) – nu are o psihologie distinctã, nelasând
impresia pe de-antregul a unei fiinţe omeneşti, este expresia alienãrii (personajele lui
Urmuz, „Pâlnia si Stamate”);

5
 Personajul bonz - personaj de o solemnitate ridicolã;
 Personjul compars - personaj mut, fãrã rol important, figurant;
 Personaj - narator - personaj - devenit voce “narativã (homodiegetic = nareazã
evenimentele la persoana I; autodiegetic = protagonist care “se povesteşte pe sine” -
persoana I);
 Personaj -narator - martor - are rol narativ şi funcţie de regie, nefiind implicat în
conflict (persoana I / a III-a);
 Personaj - narator - mesager - are rol narativ şi funcţie de regie, care povesteşte
faptele auzite de la alt povestitor (persoana a III-a predominant);
 Personaj - narator auctorial - cãruia îi este atribuit rolul de creator al textului (erou-
scriitor);
  Suprapersonajul – este învestit cu fucţie simbolicã (un obiect, un loc, un eveniment);
are rol esenţial în acţiune, determinând destinul personajelor principale („moara” din
nuvela „Moara cu noroc”, de I. Slavici, „salcâmul” din „Moromeţii”de M. Preda);

Personajele se pot clasificã şi dupã curentul literar:

Clasicismul a impus caractrele – personaje construite pe o dominanta psihicã:

avarul, mizantropul, ipocritul, fanfaronul etc. sau tipul ahileic (Hagi-Tudose din nuvela cu
acelaşi titlu de Barbu Ştefãnescu Delavrancea);

Romantismul aduce în prim-plan perechi antitetice; personajul este dominat de

imaginaţie şi sentimente, având însuşiri excepţionale sau tipul odiseic (Lapuşneanu-
doamna Ruxanda din nuvela „Alexandru Lapuşneanu” de C. Negruzzi);

Realismul este interesat tot de personajele tipice, dar în clasicism acestea îşi pot

gãsi corespondent în viaţa realã (Moş Costache din „Enigma Otiliei” de G. Cãlinescu);

În romanul de analiza, personajul suferã modificãri:

- evoluţia sa nu mai este previzibilã nici mãcar pentru autor;

- scapa de sub puterea destinului antic sau a determinismului mediului şi se adânceşte în

propria conştiinţã;

- preia funcţia naratorului, asigurã unitatea compoziţionalã.

În romanul modern personajul se dez-eroizeaza, în sensul unei rupturi între

calitãţile sale şi evenimentele la care este implicat:

- este urmãrit cu precãdere în planul vieţii interioare;

6
 - refuzã încadrãrile tipologice;

- relaţia sa cu lumea stã sub semnul tensiunii şi exprima refuzul normelor ei

- psihilogia lui este surprinzãtoare, complicatã, imprevizibilã (ex. „Cartea milionarului”

de Ştefan Bãnulescu, „În absenţa stãpânilor” de N. Breban).

Funcţiile personajului

a)      Funcţia actanţialã – o îndeplineşte personajul obiectiv (actantul); este

textualizat prin persoana a III-a; îşi joacã rolul în acţiunea naratativã;

b)      Funcţia reflexivã – este realizatã de personajul reflector; este textualizat prin

persoana I şi a III-a; observa, formuleazã judecãţi de valoare;

c)      Funcţia de observator – este realizatã e personajul focalizator; este textualizat

prin personajul a III-a ca protagonist;

d)     Funcţia de regie – este realizatã de personajul narator-martor; este textualizat

prin persoana I şi a III-a, nefiind implicat în conflict;

e)      Funcţia narativã şi de regie – este realizatã de personajul narator-martor; este

textualizat prin persoana a III-a care prevaleazã persoana I; este „vocea” narativã
care relateazã evenimente auzite de la un alt povestitor;

f)       Personajul narator are funcţii narative multiple:

- Relateazã evenimente, martor homodiegetic, persoana I;

- Are rol acţantial, narator autodiegetic, protagonist;

- Poate avea funcţie actorialã: „joacã” mai multe roluri;

- Are rol de regie: „regizeazã intrãrile în scenã”.

Tipologii:
 Tipul avarului (zgârcitului)
- Hagi Tudose din nuvela cu același nume de Barbu Ștefănescu Delavrancea
- Costache Giurgiuveanu din romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu
 Tipul arivistului (parvenitului)
- Stănică Rațiu din romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu

7
- Dinu Păturică din romanul „Ciocoii vechi şi noi”, de Nicolae Filimon
- Ion din romanul cu același nume de Liviu Rebreanu
 Tipul țăranului
- Ion din romanul cu același nume de Liviu Rebreanu
- Mara din romanul cu același nume de Ioan Slavici
 Tipul femeii moderne
- Doamna T din „Patul lui Procust” de Camil Petrescu
-  Ela din „Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” de Camil Petrescu
- Otilia din „Enigma Otiliei” de G. Călinescu
 Tipologia Obsedatului
- Apostol Bologa din „Pădurea Spânzuraților” de Liviu Rebreanu
- Ion în „Ion” de L. Rebreanu
 Tipologia îndrăgostitului
-  „Sărmanul Dionis” de Mihai Eminescu
- Felix Sima din „Enigma Otiliei” de George Călinescu
 Tipologia intelectualului
- Victor Petrini din „Cel mai iubit dintre pământeni” de M. Preda
- Ștefan Gheorghidiu din „Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război” de Camil
Petrescu
 Tipologia creatorului
- Personajul Manole din „Meșterul Manole” de Lucian Blaga
 Tipul tânărului în devenire
- Felix din „Enigma Otiliei” de George Călinescu
- Gheorghiță din „Baltagul” de Mihail Sadoveanu
 Tipul copilului universal
- Nică din „Amintiri din copilărie” de Ion Creangă
- Lucian din „Hronicul și cântecul vârstelor” de Lucian Blaga
 Tipul domnitorului tiran
-Personajul Alexandru Lăpușneanu în lucrarea cu același nume de Costache Negruzzi

8
 Tipul gentlemanului
- Pascalopol din „Enigma Otiliei” de George Călinescu
 Tipul copilului răsfățat
- Goe din „D-l Goe” de I.L.Caragiale
- Ionel din „Vizită” de I.L.Caragiale
 Tipul omului ratat, nerealizat în viață, dominat de teamă
- Gavrilescu din „La țigănci” de Mircea Eliade.