Monologul

Monologul este o replică de dimensiuni mari sau chiar ample (când se

numeşte tiradă) emisă de un locutor (simplu vorbitor sau personaj), care nu are,
în mod obligatoriu, un destinatar prezent, ori precizat. Acesta se caracterizează –
în opoziţie cu dialogul – prin câteva trăsături specifice:
- accentul este pus pe locutor (cel care vorbeşte);
- într-un monolog există puţine referiri la situaţia de comunicare;
- are un cadru unic de referinţă;
- din monolog lipsesc elementele metalingvistice (care transmit informaţii
despre limbajul însuşi);
- se caracterizează prin prezenţa exclamaţiilor.
Categoria monologică cea mai frecventă apare în genul dramatic, unde se
defineşte drept o structură compoziţională echivalentă cu o amplă intervenţie în
stil direct, formulată de un personaj-locutor în prezenţa ori în absenţa altui
personaj (eventual colectiv), de care poate face abstracţie, sau cu care stabileşte
o relaţie de comunicare (adresare) unilaterală şi univocă. Rolurile de emiţător
şi de destinatar al mesajului-enunţ nu pot fi intervertite.
Monologul dramatic are două forme de realizare:
a) solilocviul – monologul formulat în prezenţa / absenţa altui personaj, de
care se face abstracţie; enunţul este centrat exclusiv asupra vorbitorului,
cuprinzând transpunerea verbalizată a propriilor relfecţii, opinii ori
intenţii; el corespunde, în oarecare măsură, monologului interior din textul
narativ;
b) monologul propriu-zis (scenic) este destinat unui personaj sau unui grup
de personaje, cu intenţia clară de a fi receptat; el se poate realiza ca
discurs, declaraţie, confesiune, sau narare orală a unei întâmplări; din
punct de vedere formal, prezintă toate caracteristicile structurii
adversative. Indicii gramaticali ai acestei forme de monolog dramatic sunt
comuni cu ai oricărui enunţ în stil direct cu destinatar determinat (cu
excepţia introducerii sale printr-un verb „dicendi” – a spune, a zice, a rosti,
a vorbi etc).