Tipuri de comunicare si institutii prezentate in literatura universala - "Uimire si cutremur",

Amelie Nothomb

Iata tema: analizaţi comunicarea într-o instituţie prezentată în literatura universală.

Cartea Ameliei Nothomb, “Uimire şi cutremur”, reuşeşte –în mai puţin de 200 de pagini- să
demoleze toate miturile legate de eficienţa întreprinderilor japoneze. Un lucru uimitor, câtă vreme
imaginile buletinelor de ştiri ne arată o Japonie desprinsă parcă din filmele sience-fiction, cu
rezultate tehnologice demne de invidiat. Să poarte europenii ochelarii roz atunci când asociază
Japonia cu eficienţa şi eficacitatea? Aşa încearcă să ne convingă Amelie Nothomb, iar o carte
scrisă de fiica unui ambasador belgian, descendentă a unei ilustre familii bruxeleze, licenţiată în
filologie, devine o armă de mare calibru. Cum o dovedeşte, de altfel, şi Marele premiu pentru
roman decernat de Academia Franceză.

“Romanul e, de fapt, (Amélie Nothomb însăşi a făcut această precizare) o mărturie

autobiografică. „Nu avem nici un motiv să-i punem la îndoială autenticitatea – precizează în
prefaţă Alexandru Călinescu. Autoarea scoate în evidenţă fractura culturală, imposibilitatea
comunicării: "celălalt" (în speţă, Occidentul) este marginalizat şi, în final, exclus. Amélie "iese
din rând" şi e sancţionată necruţător. Maşinăria companiei Yumimoto funcţionează într-adevăr
impecabil, numai că funcţionează uneori în gol şi, pe de altă parte, îl striveşte pe oricine încearcă
să se abată de la mişcările reglate cu precizie de ceasornic.” Aşa cum aflăm încă de la început,
tânăra scriitoare s-a născut la Kobé, şi-a trăit primii ani de viaţă în Ţara Soarelui Răsare, a
călătorit apoi prin lume, iar la începutul anilor '90 s-a întors în Japonia hotărâtă să se instaleze un
timp într-o cultură şi într-un spaţiu care o fascinau şi pe care credea că le cunoaşte foarte bine.

Metoda de studiu

Metoda folosită pentru studierea comunicării organizaţionale este calitativă – studiul

documentele, în speţă volumul, care furnizează informaţii despre comportamentul, structura
formală, starea economică, actele de comunicare şi imaginea organizaţională. Fiind un singur
document, nu se poate vorbi despre obiectivitate ci numai despre imaginea transmisă lumii
occidentale despre organizarea şi comunicarea din cadrul unei întreprinderi japoneze. Este posibil
ca, din motive stilistice ori comerciale, autoarea să exagereze unele caracteristici negative ale
organizaţiei nipone.

Structura companiei Yumimoto

Compania Yumimoto era, aşa cum o descrie Nothomb, “una dintre cele mai mari companii din
univers “, cu un sector Import - Export “care vindea şi cumpăra tot ce exista de-a lungul şi de-a
latul întregii planete (...) de la şvaiţerul finlandez până la soda singaporeză, de la fibra optică
canadiană până la pneurile franţuzeşti şi iuta togoleză”. După această descriere, aplicând
metodele comunicării organizaţionale, putem imagina o corporaţie utilitar – normativă de mari
dimensiuni, cu un tip de structură managerială descentralizată în funcţie de linia de produs,
asupra căreia se exercită presiuni importante pentru diversitate. Dintre presiunile pentru
uniformitate exercitate de managementul companiei, nu se sesizează decât impunerea
procedurilor standardizate pentru realizarea activităţilor şi exercitarea unui control direct, extrem
de brutal uneori, asupra angajaţilor. Mărimea organizaţiei ne sugerează un număr ridicat de
niveluri, autoarea fixându-se la patru: “Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era
şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa
nimănui”. Ca angajat, lucrurile sunt percepute astfel: “Eram la ordinele domnişoarei Mori,care
era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări
peste treptele ierarhice. Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.” Până la
sfârşitul cărţii aflăm că întreaga structură era puternic ierarhizată, planul formal fiind bine
evidenţiat.

Comunicare formală şi comunicare informală

Cazul Ameliei Nothomb, prezentat dramatic din motive literare, s-ar prezenta în felul următor:
fiind angajată pe un post de secretară, constată -în scurt timp- că, de fapt, nu i se cere să facă mai
nimic. I se dau sarcini tot mai absurde şi mai penibile, cum ar fi fotocopierea absolut inutilă a
unui teanc de hârtii, operaţie repetată în mai multe rânduri la ordinul lui Saito, sub pretext că n-ar
fi aliniat "la milimetru" paginile în copiator. Se acoperă de ridicol când încearcă să ducă la capăt
alte dispoziţii ale şefilor, care nu-i sunt explicate, unele depăşindu-i competenţele. Amélie începe
să se simtă tot mai umilită, şi este adusă în postura de a admite că nu poate face faţă îndatoririlor
profesionale şi că, în definitiv, e de-a dreptul retardată intelectual. În cele din urmă, Amélie
ajunge femeie de serviciu, la toaletele de la etajul patruzeci şi patru. Va pleca din companie
supunându-se ritualurilor locului, adică umilindu-se o dată în plus, mulţumind pentru înţelegere şi
recunoscând că a devenit conştientă de gravele ei deficienţe intelectuale

Este posibil ca un angajat să aibă o asemenea „carieră”?! Se petrec astfel de lucruri în Japonia?!
Romanul răspunde pozitiv şi, de-a lungul lecturii găsim unele explicaţii. Recrutarea a fost
defectuoasă o dovadă fiind că, după prima zi de lucru, opinia angajatei este următoarea: „nici una
dintre competenţele pentru care fusesem angajată nu-mi servea la nimic (...) nu înţelegeam
deocamdată care era rolul meu în această întreprindere, dar îmi era indiferent.” Până la sfârşitul
volumului nu aflăm care sunt aceste competenţe, angajata primind noi şi noi sarcini, pentru care
apare evident că nu fusese pregătită.

Dintre tipurile de comunicare, în compania descrisă, funcţionează numai comunicarea formală,

de sus în jos: „ca subaltern era de neconceput să sari fie şi o singură treaptă ierarhică, darămite pe
toate! Nu aveam dreptul să mă adresez decât superiorului meu direct, care se nimerea să fie
domnişoara Mori.” Şeful acesteia, Saito „nu tolera întrebările”. Problemele de comunicare sunt
agravate de iniţiativele Ameliei astfel încât ordinele şefilor devin injurii: „Şi ţi se pare onorabil să
afirmi fără nici o ruşine că eşti ultima imbecilă? / - Nu cred ca-s chiar aşa de proastă./ - Ar fi bine
de ştiut; ori eşti trădătoare, ori eşti retardată: altă posibilitate nu există.”
În plan informal, singura discuţie purtată la copiator cu domnul Tenshi, directorul sectorului
lactate, omologul domnului Saito, care era directorul sectorului de contabilitate, are consecinţe
dramatice pentru noua angajată. Fiind rugată să întocmească un raport care -spune autoarea- „nu
numai că-mi acorda o şansă ci, mai mult, nu-mi dădea nici o instrucţiune, adică îmi lăsa mână
liberă, ceea ce, în Japonia, e un lucru excepţional.”, atrage, din nou, furia şefilor. „Atât eu, cât şi
domnul Tenshi am avut parte de nişte urlete smintite(...)am fost făcuţi în tot felul: eram nişte
trădători, nişte năpârci, nişte prefăcuţi şi- culmea injuriei-nişte individualişti.” Consecinţa –
angajata este mutată la sectorul contabilitate. După o nouă greşeală, ajunge să igienizeze
toaletele.

Concluzii:
„Uimire şi cutremur” are o structură complexă, diferenţele culturale sunt destul de bine reliefate.
În unele pasaje am recunoscut teoriile lui Hofstede privind dimensiunile care formează cultura
naţională – distanţa faţă de autoritate, individualismul vs colectivism, masculinitatea vs.
feminitate – diferenţiind atitudinea angajatului occidental de a celui asiatic în abordarea
problemelor, însă - neputând face distincţia între real şi ficţiune, între realitate şi construcţie
literară – m-am oprit la elementele de comunicare, care sunt evidente.

Întregul volum este un exemplu negativ privind comunicarea într-o organizaţie. Amelie Nothomb
nu a reuşit sa comunice cu şefii. Aceştia sunt prezentaţi a avea competenţe profesionale dar nu şi
competenţe organizatorice sau competenţe social-umane. Motivarea personalului, care ar trebui
să fie una dintre preocupările conducerii unei organizaţii, în vederea obţinerii eficienţei în
activitate, nu rezultă a exista, în urma lecturii. Sarcinile angajatei nu au fost distribuite in
conformitate cu capacităţile si competenţele acesteia (care, de altfel, nici nu au fost determinate).
Nu a reuşit să se integreze în organizaţie, nereuşind să găsească „scopul comun” cu ceilalţi
membri. Singurul motiv care a făcut-o să-şi încheie contractul a fost încercarea de asimilare a
tradiţiei japoneze conform căreia „demisionarii îsi pierd obrazul”. Înaintând în această situaţie
inacceptabilă pentru un occidental, probabil că a reuşit să-şi definească propriile scopuri,
respectiv sondarea sinelui confruntat cu atâtea umilinţe, în vederea scrierii acestui roman.