CLA SICISM1

Accepţiile termenului:
• artist reprezentativ pentru cultura Antichităţii greco-romane (Homer,Anacreon, Ovidiu,
Horaţiu);
• creator al unei opere care s-a impus în conştiinţa unui popor sau a umanităţii (Shakespeare,
Petrarca, Dante; Eminescu, Creangă, Rebreanu);
• temperament artistic echilibrat, solar, apolinic (V. Alecsandri);
• reprezentant al mişcării culturale clasicism (autor francez din sec. al XVII-lea: Corneille,
Racine, La Fontaine).
Profil cultural şi principii estetice
Mişcarea apare în secolul al XVII-lea, dar nu întreaga perioadă este clasică, primele
decenii stau sub semnul barocului2. Apariţia sa este favorizată de climatul politic (absolutismul
monarhic al lui Ludovic al XIV-lea, necesar într-o Franţă dominată de anarhia datorată
războaielor religioase şi lungii regenţe a lui Mazarin).
Curentul rămâne tributar „Poeticii” lui Aristotel, însă principiile neoclasicismului primesc
o nouă întrupare prin „Arta poetică” a lui Boileau, care evidenţiază cultul normei şi nevoia de
echilibru, de ordine, resimţite întâi de iluminişti.
„Decalogul” clasic:
• primatul bunului-simţ, concretizat în evitarea termenilor consideraţi apoetici (vulgari, comuni,
adică nobleţea vocabularului, concretizată în simplitate). În consecinţă, modelul uman este omul
sănătos, echilibrat, raţional, onorabil, sociabil, care îşi acceptă locul în Univers; opus
hipersensibilităţii romantice.
• impunerea unor categorii estetice din sfera pozitivă (frumosul, sublimul, tragicul) şi acceptarea
comicului, pentru înfierarea defectelor sociale şi general-umane (prin urmare, este considerat
inferior);
• gândirea/ raţiunea devine condiţie sine-qua-non a Creatorului;
• claritatea exprimării este consecinţa fireasca a unei gândiri eliberate de dogme religioase;
• scriitura presupune rafinare a expresiei;
• creaţia stă sub semnul simetriei, la nivel compoziţional, şi al armoniei, la nivelul expresiei;
• canonul clasic impune norme de urmat: regula celor trei unităţi (de loc, de timp şi acţiune3),
regula verosimilului4, regula separaţiei şi a ierarhizării genurilor (epic, dramatic, liric) şi speciilor
(tragedia, epopeea, oda, imnul – considerate superioare; epigrama, epistola, fabula, dialoguri
didactice şi moralizatoare; comedia, satira – percepute inferioare);
• consecvenţa caracterului clasic, lipsit de dimensiune socială5, pentru că interesul scriitorul
merge spre natura umană. Caracterul clasic este redus la o dominantă de caracter, confirmată de
acţiunea ulterioară (personaj static, previzibil). Insuficienta individualizare se explică prin faptul

1
Temenul are dublă etimologie: lat. classicus = scriitor de rangul întâi şi de viţă nobilă;lat. classa = autor canonic
2
Barocul = mişcare culturala caracterizată prin stil fastidios, excesiv ornamentată,căutând spectaculosul, opulenţa.
3
Regula de loc, de timp şi de acţiune se referş la domeniul dramatic, idealizat prin cele două specii acceptate:
comedia şi tragedia. Are în vedere limite spaţio-temporale şi de acţiune („Un loc, o zi anume şi-un singur fapt
deplin” Boileau – „Arta poetică”)
4
Verosimilul clasic înseamnă preocuparea pentru idealitate, conştiinţa ficţiunii în marginile realului şi posibilului.
Universul ficţional rămâne alternativă la real, dar îi este superior, prin asta se distinge de verosimilul realist.
5
Dimensiunea socială va fi câştigată de personaj abia în perioada Realismului. În clasicism, tipul avarului se explică
structural; în realism, mediul decide prin influenţa nemijlocită pe care o exercită.
că reprezintă o tipologie umană, adică o un ideal moral definit prin exemple (Înţeleptul, Eroul) şi
contraexemple (Avarul, Fanfaronul, Încornoratul);
• imaginaţia se supune „jugului raţiunii”6 (Boileau);
• canonul Antichităţii se impune şi la nivelul surselor de inspiraţie: istoria antică, mitologia
greco-latină, cosmos coerent, imuabil, geocentric, inteligibil.

6
Prin urmare, şi clasicii resimt caracterul constrângător al gândirii, nu doar romanticii, pentru care imaginaţia va
deveni punct programatic.