Sunteți pe pagina 1din 5

Descrierea

I. Definiţie. Descrierea este modul de expunere prin care se prezintă


trăsăturile particulare ale unui personaj, fenomen, obiect, colţ din natură etc.
II. Caracteristici :
a) comunică prin transfigurare artistică şi printr-un stil adecvat, observaţii,
reflecţii, trăiri etc;
b) au mare frecvenţă procedeele de expresivitate artistic: comparaţia,
metafora, hiperola, epitetul etc;
c) prezenţa imaginilor adresate simţurilor: auditive, vizuale, cromatice,
olfactive, tactile;
d) predomină adjectivul şi substantivul, cu accent pe verbele statice la
modul indicativ, timpul prezent sau imperfect;
e) prezentarea imaginilor poate fi:
 sistematică, adică din planul depărtat spre cel apropiat sau
invers; de la dreapta spre stânga sau invers; de sus în jos sau
invers;
 nesistematică, adică cel care descrie prezintă ceeea ce vede şi
aude pe măsură ce percepe realitatea descrisă.
f) prezenţa cadrului tenporal şi spaţial: ex: un décor interior, un peisaj, un
anotimp, un moment al zilei;
g) atmosfera generală poate fi de linişte, de freamăt, de veselie etc.
III. Felul descrierii:
A După raportul cu literatura:
 lirerară:
- reflectă sentimentele şi impresiile celui care o priveşte;
- limbajul este artistic, expresiv, sensibilizator;
- este caracteristică operelor literare lirice, dar şi epice;
- este preponderent subiectivă.
Este de două feluri:
Tabloul – înfăţişează o privelişte, un eveniment sau un fenomen al naturii .
Portretul – prezintă imaginea unui personaj literar.
 nonliterară
- oferă informaţii precise;
- se folosesc termeni tehnici şi ştiinţifici;
- nu se apelează la imagini artistice, figuri de stil;
- cuvintele sunt folosite cu sensul propriu;
- este preponderent obiectivă.
Două tipuri de descriere nonliterară:
1.definiţia –redarea caracteristicilor distinctive ale unor obiecte sau noţiuni.
Definiţia constă în reconstituirea teoretică a obiectului/noţiunii, prin
precizarea extensiunii (sferei de referinţă) şi intensiunii (conţinutului)
acesteia;
2. rezumatul – este o descriere a unei acţiuni, construită din secvenţe de acţiuni
ordonate temporal. Pot fi rezumate – deci descrise – acţiunea unei opere literare
epice sau dramatice, acţiunea unui film, precum şi o întâmplare cotidiană, o
discuţie etc.
B. După gradul de obiectivitate:
1
Descrierea obiectivă poate să fie identificată în textul ştiinţific, anunţul
publicitar, pliantul de hotel, pliantul geografic. Scopul unor astfel de descrieri
este să informeze şi să convingă de calitatea serviciilor, a unor produse.
Descrierea subiectivă apare în operele ficţionale, iar uneori şi atunci când
sunt realizate anunţuri publicitare care urmăresc prezentarea atractivă a unui
produs.
În textul literar, descrierea apare frecvent împreună cu naraţiunea. În
anumite texte, contrastele dintre naraţiune şi descriere se atenuează, ajungându-
se la construcţii mixte denumite descrieri narative.
C. După tipologia scriiturii
1. ca tip de discurs: constă în prezentarea trăsăturilor unui obiect. Obiectul
descrierii poate fi un lucru, o fiinţă, un fenomen, o acţiune, un tablou etc –real
sau fictiv.
2.ca mod de expunere într-o creaţie literară, în versuri sau în proză: constă în
prezentarea unei fiinţe, a unui lucru, a unui aspect din natură, a unei stări
sufleteşti etc. Descrierea urmăreşte surprinderea şi evidenţierea trăsăturilor
caracteristice ale unui obiect, astfel încât destinatarul să poată avea o
reprezentare a obiectului de referinţă cât mai apropiată de cea pe care
intenţionează să o transmită emiţătorului.
D. După modul de alcătuire a textului:
1. descriere în versuri;
2. descriere în proză.
E. După natura obiectului – în retorica tradiţională se disting pe care
P.Lafontanier le numeşte figuri poetice şi le subsumează categoriei mai largi a
„figurilor de gândire prin dezvoltare”:
1. topografia – descrierea unui loc oarecare din natură sau dintr-o aşezare
omenească;
2.cronografia – descrierea unei perioade de timp (epoci, evenimente istorice);
3. prosopografia – descrierea care prezintă figura, corpul, calităţile fizice, ţinuta,
mişcarea unei fiinţe animate, reale sau fictive;
4. etopea – descrierea moravurilor, a trăsăturilor de caracter, a virtuţilor, a
defectelor, a trăsăturilor morale ale unui personaj real sau fictiv;
5. portretul – prezentarea trăsăturilor fizice şi morale ale unui personaj;
6. paralela – două descrieri fie consecutive, fie simultane prin care se raportează
unul la altul două obiecte pentru a le sublinia asemănările şi/sau deosebirile;
7. tabloul – descrierea animată a unor pasiuni, acţiuni, evenimente, fenomene
fizice sau morale.
F. În funcţie de dinamismul prezentării:
1. descriere statică – descrierile de stări şi peisaje lipsite de dinamism, dominate
de predicate nominal, substantive şi adjective;
2. descrierea dinamică – descrierile de acţiuni, dominate de verbe de mişcare la
prezent sau la perfectul simplu, însoţite de adverbe.
 Descrierea prin acţiune:
- portretul unui personaj – realizat prin faptele sale (descrierea
faptelor);
- descrierea dinamică a unui obiect: descrierea unui obiect umanizat
(însufleţirea inanimatului prin metafore şi comparaţii); construcţia
unui obiect (descrierea animată/narativizată).

2
 Descrierea acţiunii:
- Descrierea unei acţiuni –secvenţe de acţiuni ordonate temporal, o
acţiune globală fiind divizată într-o suită de microacţiuni;
- Descrierea unei situaţii, tabloul – acţiunile prezentate sunt în raport
de simultaneitate.
IV. Operaţiuni descriptive ( după Jean Michel Adam şi François Revaz)
1. ancorarea – numirea obiectului descrierii (întregul);
2. aspectualizarea – fragmentarea întregului în părţi; evidenţierea
calităţilor/proprietăţilor întregului sau a părţilor cuprinse;
3. relaţionarea – situarea temporală, situarea spaţială, asimilarea
comparativă sau metaforică ce permite descrierea întregului şi a părţilor
sale punându-le în relaţie analogică cu alte obiecte;
4. reformularea – redenumirea întregului şi a părţilor sale de-a lungul sau la
sfârţitul descrierii.
V. Funcţiile descrierii
a) funcţiile descrierii aşa cum sunt ele teoretizate de către Jean Michel Adam
şi André Petitjean în Le texte descriptif - 1994 şi de G Genette în Figuri sunt:
 funcţia matezică – răspunzătoare cu introducerea unor cunoştinţe de
ordin ştiinţific;
 funcţia mimezică – ce se realizează prin sintagmele desemnării
crono-toposului;
 funcţia semiozică – răspunzătoare de dublarea sensurilor de
suprafaţă cu sensuri simbolice, de adâncime, accesibile doar unui
cititor avizat şi emancipat.
b) Din punct de vedere semantic, descrierea are următoarele funcţii:
 funcţia reprezentativă sau diegetică este aceea de a construi lumea
textului, de a-i stabili coordonatele. În cazul în care într-o desriere
predomină această funcţie, sunt antrenate cel puţin trei operaţiuni
descriptive: ancorarea, spectualizarea şi relaţionarea. Pentru ca lumea
escrisă să fie credibilă, ea trebuie reprezentată într-un raport clar cu
spaţiul şi cu timpul, fie ele veridice sau nu. Reprezentările lumii trebuie
să fie concrete, alcătuite din componente cu sau fără preponderenşă
funcţională;
 funcţia expresivă presupune semnalarea unui punct de vedere al
descriptorului (cel care realizează descrierea). Subiectivitatea descrierii
este generată de introducerea în text a consideraţiilor, a reacţiilor
emoţionale, a opiniilor autorului faţă de obiectul descris;
 funcţia narativă este prezentă uneori în descrierile subsumate
naraţiunii, prin care se anunţă progresia unei intrigi.
Bibliografie:
1. Jean-michel Adam, André Petitjean, Les textes descriptif, poétique ei
linguistique textuelle, Paris, Nathan, 1989
2. François Laplantine, Descrierea etnografică, Iaşi, Polirom, 2000
3. Alina Pamfil, Argumentaţia, Contur teoretic şi scenarii didactice, 2 (15), 2007
4. P.Fontanier, Figurile limbajului, Buc., Ed Univers, 1977

Descrierea

3
Grilă de analiză : clasele de liceu
Descrierea non-literară Descrierea lirerară
Locul secvenţei descriptive în text şi modul de prezenţă
Care este raportul dintre text şi descriere? Unde se aşează ea în ansamblul
textului?
Instanţa scripturală Autorul Decriptorul – în textul cu
Cine percepe? dominantă descriptivă.
Naratorul, personajul sau
Cum se oglindeşte-n text? eul liric (în textelke în
care descrierea apare
secvenţial)
Perspectiva descriptivă Din afara lumii Din afara lumii
Cum percepe? reprezentate, obiectiv reprezentate, obiectiv,
sau dinăuntrul lumii
Cum se oglindeşte-n text? reprezentate, subiectiv;
modificări de perspectivă.
Formularea În titlu la

TEMA
temei/Numirea În titlu şi/sau la începutul începutul
obiectului secvenţei secvenţei, în
Ce percepe? Ce tip de final, pe parcurs
obiect este descris, static
sau dinamic?
Aspectualizarea şi

EXPANSIUNEA
relaţionarea Doar cele
Care sunt aspectle Toate aspectele considerate
descrise (părţi, reprezentative semnificative
proprietăţi, momente,
caracteristici)? Care
sunt aspectele omise? Relaţionare contextuală Relaţionare
Cum şi cu ce este contextuală, dar
obiectul pus în relaţie? şi raporturi
Ce tip de planuri sunt comparative şi
folosite? metaforice
Cum sunt reprezentate
aspectele/momentele şi
relaţiile din punct de
vedere lexical, sintactic şi
stilistic?
Funcţiile descrierii
Care este rolul descrierii
în text?
Efectul asupra
cititorului
Ccum mă raportez la
această descriere?

DESCRIERE: engl.DESCRIPTION

4
Secvenţă textuală de întindere mai mică sau mai mare, cuprinsă în şi subordonată textului narativ
Considerată de P.Fontanier drept figură poetică din categoria „figurilor de gândire prin dezvoltare”,
descrierea era clasificată astfel:
1. topografia – descrierea unui spaţiu;
2. cronografia – descrierea unui interval temporal sau a unui eveniment;
3. prosopografia – descrierea însuşirilor fizice ale unei persoane;
4. etopeea – descrierea unor vicii, virtuţi, moravuri, caractere;
5. portretul – îmbinare a prosopografiei cu etopeea;
6. paralela – conjugare a două descrieri aflate în raport de analogie sau de opoziţie;
7. tabloul – descriere amănunţită a unui fenomen sau a unui eveniment.
Astăzi este considerată operaţională şi menţinută doar distincţia dintre portret [prosopopee + etopee +
paralelă + caracter – trop prin care inanimatelor, obiecte, abstracţiuni, elemente naturale sau
supranaturale, li se atribuie însuşiri ale animatelor] şi peisaj [topografie + tablou + hipotipoză – figură
de stil ce presupune descrierea trăsăturilor abstracte ale unui obiect, tablou de natură ori personaj prin
recursul la elemente concrete].
Portretul literar (fr. Portrait –descrierea unei persoane) este un procedeu literar și un tip de discurs
descriptiv care constă în prezentarea unui personaj literar prin reliefarea elementelor definitorii
(trăsături fizice, morale, psihice, model comportamental, raport cu realitatea / cu alte personaje ,
viziunea auctorială sau cea a unui personaj / a unei comunități asupra lui);
Portretul poate fi în proză / în versuri; la realizarea lui se poate apela la oricare mod de expunere
(narațiune, dialog, monolog).

 Funcția de informare (referențială) – se realizeazaă prin enumerarea caracteristicilor


care permit identificarea, individualizarea sș i diferențierea unui personaj

Funcția anticipativă – portretul e construit ca un cumul de premise care justificaă evoluția


eroului;

Funcția simbolică – este activataă mai ales de portretele unor personaje ce sunt purtaă toare ale
unor valori etice, estetice, ontologice, gnoseologice; pot apaă rea îîn povestiri mitice, îîn narațiunile
alegorice, îîn parabole;

Funcția asertivă – este aleatorie; e semnalizataă la nivel textual prin indici ai implicaă rii afective
îîn discursul portretistic care figureazaă un model uman , un ideal, ori un antimodel;

Funcția de structurare a imaginarului artistic – portretul poate deveni un motiv ordonator


al viziunii, ca îîn Domnișoara Christina de M. Eliade ori îîn Sărmanul Dionis al lui Eminescu;

Funcția de parodiere – a unor clisș ee portretistice