Narativul

Textul narativ este textul în care sunt prezentate evenimente, fapte, întamplări, aflate
într-o succesiune de momente. Un text este considerat narativ atunci când: evenimentele
prezentate implică acţiunea unor personaje, evenimentele au o legătură între ele, urmând
o succesiune cronologică.
Textul narativ respectă o anumită schemă narativă, incluzând etapele acțiunii sau
momentele subiectului:
- situația inițială (expozițiunea) – prezintă locul, timpul și personajul/ personajele;
- modificarea (intriga) – cuprinde elementul perturbator, care aduce o schimbare în
situația inițială;
- dinamica acțiunii (desfășurarea acțiunii) – cuprinde evenimentele în derularea lor;
- depășirea situației dificile (punctul culminant) – cuprinde momentul de maximă
tensiune a acțiunii;
- situația finală (deznodământul) – restabilește echilibrul inițial și aduce rezolvarea
conflictului.
Cadrul spațio-temporal poate fi prezentat în mod explicit la începutul narațiunii și
completat pe parcursul acesteia, prin așa-numitele pauze descriptive.
Textul narativ are specifice anumite timpuri ale narațiunii:
-perfectul compus – redă o acțiune trecută și încheiată, sugerând detașarea povestitorului
de evenimentele relatate;
-perfectul simplu – timp al unei acțiuni trecute și încheiate de curând, dă narațiunii
impresia de prospețime și dinamism;
-prezentul indicativului (numit și prezentul narativ) – conferă relatării un ritm susținut,
creând impresia de spontaneitate a istorisirii, ca și cum întâmplarea s-ar derula sub ochii
cititorului;
-imperfectul – exprimând o acțiune începută în trecut, dar neterminată, este utilizat cu
deosebire la începutul narațiunii, atunci când se conturează cadrul și atmosfera în care se
va desfășura acțiunea; are rol evocator, aducând în prezentul istorisirii trăiri, imagini și
fapte din trecut.
Discursul narativ este organizat în secvențe, prin succesiune şi temporalitate şi prezintă
acţiuni şi evenimente corelate prin relaţii temporale, cauzale, finale.
Schema comunicării narative este preluată de la schema originală a comunicării, realizată
de R. Jakobson, căreia i s-au adus o serie de completări, cu scopul de a explica cât mai
clar și fidel mecanismul care se declanșează în actul comunicării narative.
Astfel, la nivelul textului narativ, sensul comunicării este doar dinspre autor(Emițător)
spre cititor(Receptor).
Narațiunea sau povestirea este un mod de expunere care presupune istorisirea în
succesiune a cel puțin două situații epice aflate în relație cauzală, care au la bază
întâmplări reale sau imaginare plasate într-un cadru spațio-temporal și derulate, de regulă,
în ordine cronologică.
Narație - Formă de discurs raportat (oral sau scris) care integrează relatarea unei
succesiuni de evenimente, reale ori fictive, de interes uman în unitatea aceleiași acțiuni.
Trei condiții - cuprinse în definiție - sunt obligatorii pentru realizarea narației:
a) trebuie să existe o secvență a evenimentelor povestite, ceea ce introduce ideea
unei subordonări temporale; fără succesiune nu există narație, ci relatare
momentană sau eternă, tablou, scenă, descriere;
b) pentru ca un text să fie narativ, acesta trebuie să cuprindă transpunerea
verbalizată a unei acțiuni unitare; fără unitate, nu avem a face cu narație, ci cu
simplă cronologie, cu enunțarea unor fapte necoordonate între ele;
c) evenimentele relatate trebuie să se desfășoare într-un cadru spațio-temporal
precizat, iar structurarea spațială și temporală sunt determinări specifice
universului uman. Din definiție rezultă deci cele trei componente ale situației
narative: timpul, persoana și modalitatea.
Mod / Modalitate narativă - factor constitutiv al structurii narative, mai puțin legat de
categoria gramaticală propriu-zisă, care are în vedere realizarea unei anumite perspective
asupra istoriei povestite; modalitate în care sunt redate evenimentele în narație.
Modalitatea narativă privește: procedeele de realizare a incipitului narativ; prezența/
absența mărcilor formale ale naratorului în narație; distanțarea acestuia de evenimentele
povestite, până la substituirea naratorului de către personaj în anumite părți ale enunțului.
Modalitatea narativă înglobează totodată suma problemelor relative la organizarea
informației narative, în raport cu timpul și vocea; diferența fundamentală dintre narație /
relatare și reprezentare ține, de asemenea, de modalitate: prima se definește prin
modalitatea relatării, cealaltă dramatic, întrucât corespunde părților dialogate ale
discursului. Pornind de la această opoziție, într-o accepție mai largă de modalitatea
narativă țin și modalitățile pur-reproductive ale vorbirii și, implicit, formele
compoziționale impuse de acestea în text, în măsura în care acestea marchează o anumită
manieră de redare a acțiunii> directă- prin dialog, monolog/ monolog interior, indirectă-
prin stilul indirect al naratorului sau mixtă- prin ambiguizarea / opacizarea vocii narative.
Ambiguizarea narației prin amestecul de stiluri are drept scop voalarea autorului real al
unui (fragment de) enunț narativ și, totodată, ștergerea limitei clare dintre planurile
narative tradiționale.
Vocea / Instanța narativă - component al situației narative suprapus, în parte, peste acela
de persoană. În studierea structurii narației , vocea narativă acoperă un câmp mai larg
decât cel determinat de extensia persoanei (gramaticale): identifică autorul, naratorul și
distincția / suprapunerea acestora în povestire; relevă relatarea prin intermediul unui
personaj; privește comentariul unui personaj/narator situat în afara evenimentelor
relatate; stabilește raportul dintre personaj și narator; marchează formal în text prezența
receptorului.
Focalizare – În naratologie, modalitatea de construire a textului literar prin care autorul
realizează și propune o anumită perspectivă / punct de vedere asupra povestirii. Introdusă
în studiul narației de G. Genette, focalizarea este o restricție de „camp vizual”, o selecție
a informației narative în raport cu ceea ce naratologia tradițională numește omnisciența
( informația completă) a autorului, după care omniscient devine lectorul (Genette). Într-o
paralelă cu terminologia clasică ( J. Pouillon, Tz. Todorov, R. Barthes), trei tipuri narative
de bază corespund la trei tipuri de focalizare:
a) narația cu autor omniscient – focalizare zero (narație non-focalizată);
b) narația cu „punct de vedere”, care prezintă o omnisciență selectivă – focalizare
internă;
 c) narația obiectivă – focalizare externă.
Formula de focalizare nu cuprinde o operă în întregul său, ci este determinată doar
pentru fragmente ale unui text; ea poate domina totuși ca modalitate generală într-o
narație.
Instanțele narative sunt reprezentate de către autor, cititor, narator și personaj.
 Autorul este creatorul propriu-zis al operei literare, putând fi perceput, din
perspectivele naratologiei1, ca instanţă concretă, care corespunde fiinţei biologice,
persoanei biografice, dar, şi ca instanţă abstractă, fiind cel a cărui existenţă o
simţim în spatele operei, numit de către Tillotson “un al doilea eu”.
 Cititorul este destinatarul, cel căruia i se adresează mesajul, este receptorul
informaţiilor transmise prin intermediul textului.
 Naratorul este autorul textual, entitate fictivă care relatează textul(C. Reis-A.M.
Lopes). Din punctul de vedere al raporturilor cu autorul si cu narația, G. Genette
distinge mai multe tipuri de narator:
a) Narator autodiegetic- naratorul care relatează propria sa experiență ca personaj
central al istoriei povestite. Trăsături semantice și gramaticale ale textului: uzul
persoanei I, focalizarea internă sau cea omniscientă, frecvența monologului
interior, organizarea subiectiva a secvenței temporale(lineară ori alterată).
Romanul „Robinson Crusoe” de D. Defoe are un narator autodiegetic.
b) Narator heterodiegetic- naratorul relatând o istorie despre alte personaje,
prezentând un univers străin de el însuși. În mod tradițional, este cel mai folosit
tip de narator, ilustrat în literatura universală de operele unor autori ca H. de
Balzac, L. Tolstoi, Ch. Dickens, iar în literatura română de proza lui I. Slavici sau
L. Rebreanu. Textele cu autor heterodiegetic se caracterizează prin uzul persoanei
a III-a, prin secvența temporală lineară nealterată de intervenții subiective, ca și
prin relatarea in stil indirect.
c) Narator homodiegetic- naratorul care relatează o istorie provenită din propria sa
experiență; poate fi unul dintre personajele povestirii, niciodată cel principal. Se
deosebește de naratorul heterodiegetic prin faptul că relatarea sa dovedește
accesul direct la istoria povestită, și de naratorul autodiegetic prin faptul că nu
este un personaj principal al propriei narații, iar aceasta nu se referă la el însuși.
Mărcile naratorului homodiegetic în text sunt: persoana a III-a, alterări temporale,
de obicei focalizare externă. Exemple de naratori homodiegetici sunt povestitorul
din „Demonii” lui F.M.Dostoievski și doctorul Watson, personajul-asistent care
relatează aventurile detectivului Sherlock Holmes în romanele lui Conan Doyle.
 Personajul (homo fictus) reprezintă o individualitate concepută după modelul
realităţii sau ca rod al imaginaţiei, fiind elementul esenţial al operei literare.

1
Naratologia este disciplina care se ocupă cu studierea mecanismelor și a structurilor narației;
analiză modernă a narație.
 Pentru a evidenția câteva caracteristici ale textului narativ, am ales să supun analizei
Capitolul 12 din opera „Mândrie și prejudecată”, aparținând lui Jane Austen.
Subiectul şi intriga romanului sunt inspirate din dinamica socială specifică vremii, el
constituind o veritabilă frescă a începutului de secol XIX – contextele sociale prezentate
în carte, ambientul în care se desfăşoară secvenţele şi scenele relevante (balurile,
reuniunile mondene, viaţa de familie), precum şi doctrinele şi ideologiile specifice
secolului. Datorită stilului abordat, se consideră că Jane Austen a realizat trecerea către
romanul realist tipic secolului XIX şi este apreciată ca fiind unul dintre cei mai mari
scriitori britanici.
Temele principale abordate sunt: problematica mariajului, vizând în special principiile
greşite după care sunt întemeiate căsătoriile, principii aproape exclusiv materialiste,
atitudinea şi viziunea părinţilor despre ceea ce înseamnă (pentru ei) a “asigura un viitor
stabil” propriilor copii, statutul şi percepţia socială asupra femeilor și discrepanţa dintre
clasele sociale şi criteriile superficiale după care sunt etichetaţi reprezentanţii diferitelor
segmente sociale.
În fragmentul ales, perspectiva narativă este cea a naratorului omniscient, omnipotent,
heterodiegetic, având focalizare zero și o viziune din spate a evenimentelor. Narațiunea
este obiectivă, fiind realizată la persoana a III-a. Mărcile obiectivității sunt constituie de
formele verbale si pronominale de persoana a III-a singular și plural, precum: „scrise”,
„nu aruncă” „spuse”, „socotise”, „insistau”, „să dea”, „au găsit”, „să admire”, „aveau”
„o”, „îi”, „i”, „le”, „lor”.
Având în vedere curentul în care se încadrează opera, realismul, Jane Austen adoptă
scrierea obiectivă, detașându-se de întregul univers ficțional al acesteia. Astfel, opinia
cititorului nu este influențată de părerea autorului, lăsându-l să-și creeze singur opinii
legate de vremurile în care se află protagoniștii romanului. Astfel, „Mândrie și
prejudecată” devine o operă cu valoare programatică, reliefând trăsăturile fundamentale
ale textului narativ, punând în evidență, totodată, și caracteristicile realismului, curent
renumit pentru abordarea sa obiectivă.
În concluzie, am descopeit că marile texte narative exercită o fascinație care nu se
perimează, o fascinație ce ține, în egală măsură, de monumentalitatea și desăvârșitul
echilibru la nivel formal și de formularea unor adevăruri despre lume și existență.
 Bibliografie primară

Austen, Jane, Mândrie și prejudecată, București, Adevărul holding, 2009, Capitolul

12, pp. 69-71.

Bibliografie secundară

Bidu – Vrânceanu, Angela, Călărașu, Cristina, Ionescu – Ruxăndoiu, Liliana, Mancaș,

Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, DSL, București, Nemira, 2005: narator, narație, mod
(narativ), voce (narativă), focalizare.
Structura textului narativ despre Sinteze literare, Autorii.com,
http://www.autorii.com/scriitori/sinteze-literare/structura-textului-narativ.php, accesat la
16 aprilie, ora 17:23.
Textul narativ, . https://www.ebacalaureat.ro/c/textul-narativ/1564, accesat la 21 aprilie,
ora 11:12.
Mândrie și prejudecată – Jane Austen , Blog de cultură literară
Despre romane celebre. Ecranizări de succes, 2011,
https://ecranizariduparomanecelebre.wordpress.com/2011/02/27/mandrie-si-prejudecata-
jane-austen/, accesat la 21 aprilie, ora 12:41.
Doboș, Mihaela, Limba și literatura română : Evaluarea Națională 2019 : clasa a VIII-a,
Pitești, paralele 45, 2018, p.177.