FONETICA este o disciplină a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea și receptarea

sunetelor limbajului articulat. Ca parte componentă a limbii, fonetica este un ansamblu de sunete
specifice pronunțării în limba respectivă. Prin sunet înțelegem un produs al vocii omenești, capabil să
intre în anumite combinații cu alte sunete asemenea și să formeze învelișurile sonore ale cuvintelor.
Cuvintele, la rândul lor, se combină între ele, conform unor reguli stricte gramaticale. Prin urmare,
fonetica, lexicologia (studiul vocabularului) și gramatica sunt cele trei componente ale limbii, adică
sistemul prin care oamenii comunică.
Trebuie menționat încă de la început că disciplina fonetică este numai una, deci principiile și regulile
acestei discipline lingvistice pot fi folosite pentru a studia sunetele oricărei limbi vorbite. Cu toate
acestea vorbim de fonetica unei anumite limbi: fonetica limbii române, fonetica limbii engleze etc. (în
limba română există 7 vocale și 22 de consoane, iar în limba engleză există 12 vocale și 24 consoane).
Studiul foneticii ne arată, pe de o parte, că limbile vorbite nu folosesc toate sunetele produse de vocea
umană. Pe de altă parte, îmbinările sunetelor și gruparea lor în sunete-tip nu sunt identice în toate
limbile.
Limba este un instrument prin care membrii unei comunități lingvistice comunică între ei. Ea este
definită ca un ansamblu de mijloace fonetice, lexicale și gramaticale, organizate în sisteme. În orice
enunț, precum cel de mai jos, întâlnim toate cele trei mijloace enumerate anterior.
Dom’le, filmul, o coproducție americano‒sud-coreeană din anii ’90, a fost o capodoperă!
Dacă citim cu atenție și cu glas tare textul de mai sus, vom observa că enunțul prezintă unele aspecte
care țin de conținut, iar altele care țin de expresie. Cele care țin de conținut sunt: propoziția, funcțiile și
relațiile sintactice, clasele și categoriile morfologice, cuvintele, sensurile și semnificațiile. Cele care țin
de expresie se împart în funcție de cum sunt percepute:

- auditiv: sunete, accent, intonație

- vizual: litere, spații albe între cuvinte, semne ortografice, punctuație

FONETICĂ VERSUS FONOLOGIE

Fonetica studiază sunetele articulate ca fenomene fizice (entități acustice) și urmărește producerea,
transmiterea și receptarea lor. Fonologia este o subramură a foneticii, care studiază latura funcțională a
sunetelor și care are ca unitate fonică minimă fonemul.
În manualele școlare, noțiunea de sunet este folosită cu sensul de fonem, iar noțiunea de fonetică cu
sensul de fonologie.
Trebuie menționat că diversele limbi vorbite de comunitățile umane diferă din punct de vedere
fonologic, nu fonetic. Toate limbile folosesc aceleași sunete (identice acustic), dar din punct de vedere
fonologic acestea au fost grupate în foneme diferite. Spre exemplu, limba română are un număr diferit
de foneme față de limba engleză. Astfel, în timp ce în limba română există 7 vocale, dintre care 4 pot
fi și semivocale și 22 de consoane, în limba engleză există 12 vocale și 24 consoane.
Sunetul, într-o accepțiune largă, reprezintă o vibrație a particulelor unui mediu capabil să producă o
senzație auditivă. În sens restrâns, sunetul articulat sau vorbit reprezintă un element al vorbirii rezultat
din modificarea curentului de aer expirat.
SUNETUL, ENTITATE FIZICĂ
Cele două definiții de mai sus urmăresc să descrie sunetul ca o entitate fizică (sonoră), rezultat al
fiziologiei și caracterizat de acustică. De studierea sunetului din această perspectivă se ocupă fonetica.
Din punct de vedere acustic, sunetul este o undă sonoră și are un aspect regulat. El este reprezentat
printr-o linie sinusoidală cu oscilații uniforme.
CLASIFICAREA SUNETELOR
Din punct de vedere acustic, sunetele limbii române se împart în:

- tonuri sau sunete muzicale, produse prin participarea corzilor vocale, numite vocalele a, e, i, ă,
â(î), o, u
- zgomote, produse fără participarea corzilor vocale, atunci când coloana de aer fonator
întâlnește un obstacol, numite consoane surde p, t, k’, c, f, s, ș, h, ț, č)
- tonuri însoțite de zgomote, tonurile fiind produse cu participarea corzilor vocale, iar
zgomotele ca urmare a frecării de mușchiul lingual și bolta palatină au fost numite semivocale
e, i, o, u; când zgomotele sunt nazale sau lichide avem de-a face cu consoanele sonante m, n, l,
r
- zgomote însoțite de tonuri, apar atunci când la zgomotul produs de obstacol se adaugă și
vibrația coardelor vocale și sunt numite consoane sonore b, d, g’, g, v, z, j, ğ
Din punct de vedere al producerii lor, în funcție de prezența sau absența unui obstacol în traiectul
vocal, sunetele se împart în vocale, cu subclasa semivocalelor, și consoane. Vocalele sunt sunetele care
ies libere prin canalul fonator, fără să întâlnească niciun obstacol. Consoanele sunt sunetele care
întâlnesc diferite obstacole în canalul fonator.
VOCALA
Vocala este un sunet al vorbirii, produs de coloana de aer vibrant prin trecerea liberă prin canalul
fonator, fără să întâlnească niciun obstacol.
Vocalele sunt unde sonore regulate, muzicale, care se formează în laringe și în rezonatorul cavității
bucale. Prin urmare, producerea lor se face cu solicitarea maximă a laringelui și cu un minim efort
articulator.
Diferitele vocale apar ca urmare a modificării formei rezonatorilor bucali și labiali, rezultată din
apropierea sau depărtarea mușchiului lingual de palatul tare sau moale ori din întinderea sau rotunjirea
buzelor. În emisiunea vocalelor palatul moale este ridicat și închide trecerea coloanei de aer fonator
spre fosele nazale.
Toate vocalele limbii române sunt orale (unele precum vocala î sunt nazalizate sub influența
consoanelor nazale), sonore și continue, tonuri muzicale care nu au nevoie de sunete de sprijin.
Vocalele formează nucleul silabei și pot primi accent.
CLASIFICAREA VOCALELOR
Vocalele limbii române se clasifică după 3 criterii: gradul de deschidere sau închidere a maxilarului
(apertură), apropierea sau depărtarea mușchiului lingual de palat, participarea sau neparticiparea
buzelor.
După gradul de deschidere
Gradul de deschidere (apertura) înseamnă distanța dintre maxilarul inferior și maxilarul superior, unde
se creează rezonatorul. După acest criteriu avem vocale deschise, vocale semideschise (medii sau
mijlocii), vocale închise.

1. deschise a
2. semideschise e, ă, o
3. închise i, â(î), u
În limba română, vocalele deschise au un reprezentant unic, vocala a. Atunci când este articulată
această vocală, limba și maxilarul inferior se află coborâte, iar buzele sunt depărtate. Vocala a se
pronunță cu cea mai mare deschidere a gurii.
Vocalele închise i, â(î), u sunt rostite cu limba și maxilarul inferior în poziția cea mai ridicată față de
bolta palatului.
Vocalele medii e, ă, o sunt rostite cu limba într-o poziție mai joasă față de palat decât la rostirea
vocalelor închise, dar mai ridicată decât la rostirea celei deschise.
După poziția mușchiului lingual
În funcție de locul de articulare a fiecărei vocale, limba se mișcă înainte sau înapoi și tinde să se
apropie de bolta palatului. După acest criteriu avem vocale anterioare, posterioare, mediale, neutre.

1. anterioare e,i
2. mediale ă, â(î)
3. posterioare u, o
4. neutră a
Când limba este împinsă înainte și se apropie de partea anterioară a palatului se produc vocalele
anterioare sau palatale e, i. În acest caz rezonatorul se află în partea posterioară a cavității bucale.
Când limba este împinsă înapoi, iar partea posterioară a limbii este ridicată spre palat sunt produse
vocalele posterioare sau velare o, u. În cazul acestor vocale rezonatorul se află în partea anterioară a
cavității bucale, în fața mușchiului lingual.
Când partea posterioară a limbii se apropie de partea posterioară a palatului tare se produc vocalele
mediale sau centrale ă, â (î).
Când limba este așezată pe maxilarul inferior, într-o poziție aproape de repaus, este produsă vocala
neutră a. Unii cercetători încadrează această vocală în categoria celor mediale, datorită mișcării foarte
scurte de retragere a limbii, dar fără a se ridica spre palat.
După participarea sau neparticiparea buzelor
În funcție de participarea buzelor la articulare, vocalele se împart în labiale și nelabiale.
Când mușchiul lingual este împins înapoi, rezonatorul se află în partea anterioară a cavității bucale,
după incisivi. Prin participarea buzelor se produc vocalele labiale sau rotunjite o, u.
Atunci când buzele nu participă la articularea vocalelor se produc vocalele nelabiale sau nerotunjite e,
i, a, ă, â(î).
1. labiale sau rotunjite o, u
2. nelabiale sau nerotunjite a, e, i, ă, â(î)

SEMIVOCALA
Semivocalele sunt vocale scurte care nu se pot rosti decât împreună cu altă vocală, cu care și formează
diftongi sau triftongi.
Dintre cele 7 vocale, a, ă, â (î) sunt întotdeauna în vorbire numai vocale. Restul de 4 sunete o̯ , i̯ , ḙ, ṷ se
pot realiza atât ca vocale, cât și ca semivocale. Atunci când sunt semivocale, sunetele respective au o
durată de rostire mai scurtă decât atunci când sunt vocale și sunt incapabile să formeze singure silabe.
Deci, semivocalele sunt întâlnite doar în grupurile de sunete numite diftongi și triftongi.
Pentru a surprinde diferența dintre vocale și semivocale se pot compara elementele constitutive ale
următoarelor perechi de cuvinte:
i-de-al vs. deal
În primul cuvânt e este vocală și formează silabă singur. În al doilea cuvânt ḙ este semivocală, nu
poate forma singur silabă, dar formează un diftong cu ajutorul vocalei a.
ha-i-nă vs hai-nă
În primul cuvânt cu înțelesul de „rea la suflet”, i este vocală, formează silabă singur. În al doilea
cuvânt cu înțelesul de „îmbrăcăminte”, i̯ este semivocală și nu poate forma singur silabă. Pentru ca
silaba să existe are nevoie de vocala a, împreună cu care formează un diftong.
Capacitatea vocalelor de a fi și semivocale în anumite contexte este surprinsă în exemplele următoare
(vocala din silabă este îngroșată, semivocala are semnul distinctiv dedesubt).
‒ e vocală: bețe, seră, sferă
‒ e semivocală: bḙat, sḙară, vrḙa
‒ i vocală: in, vin, plin
‒ i semivocală: i̯ ar, dai̯ , vai̯
‒ o vocală: dor, mor, spor
‒ o semivocală: do̯ are, mo̯ are, so̯ are
‒ u vocală: unu, sursă, cu
‒ u semivocală: noṷă, metroṷ, fiṷ

CONSOANA
Consoanele sunt sunete care se rostesc cu efort articulatoriu (aerul întâlnește obstacole la ieșirea din
aparatul fonator) și nu pot forma singure silabe.
În limba română există 22 de consoane b, c, č, k’, d, f, g, ğ, g’, h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z
Consoanele c, č, k’ și g, ğ, g’ necesită câteva explicații suplimentare.
consoana c este pronunțată ca în cuvintele car, ctitor
consoana č este pronunțată ca în cuvintele ceapă, ciorbă
consoana k’ este pronunțată ca în cuvintele cheamă, chiar
consoana g este pronunțată ca în cuvintele gaz, gard
consoana ğ este pronunțată ca în cuvintele geam, giuvaer
consoana g’ este pronunțată ca în cuvintele gheață, ghiară
Din exemplele anterioare se observă că în scris o parte dintre consoanele enumerate nu sunt
reprezentate printr-un singur semn diferit, ci printr-un grup de semne. Din acest motiv unele dintre
cuvinte prezintă un număr diferit de sunete față de litere. Astfel, cuvântul car este format din 3 sunete
și 3 litere, ceapă este format din 4 sunete, dar 5 litere, iar gheață este format din 4 sunete, dar 6 litere.
Pentru o serie de alte abateri în limba română de la regula generală „un sunet reprezintă o singură
literă”, vezi corespondența dintre sunete și litere.
Deși studiul școlar al foneticii nu e interesat de detalii în ceea ce privește subclasificarea consoanelor,
merită să menționăm cel puțin criteriile după care se clasifică.
CLASIFICAREA CONSOANELOR
Consoanele limbii române se clasifică după 3 criterii: locul de articulare, modul de articulare și
participarea coardelor vocale.
• după zgomotul pe care-l produc avem consoane sonante și nesonante
• după intensitatea sunetului avem consoane surde și sonore
• după modul de articulare consoanele se împart în oclusive, nazale, semioclusive, constrictive,
lichide
• după locul de articulare consoanele sunt bilabiale, labiodentale, dentale, prepalatale, palatale,
postpalatale, laringale
După locul de articulare
În funcție de locul de pe traiectul vocal unde se formează obstacolul, consoanele sunt de șapte feluri:
bilabiale, labiodentale, dentale, prepalatale, palatale, velare, laringală. Denumirea grupelor s-a făcut
după numele organelor care intervin în producerea consoanelor și după locul unde se produc.
bilabiale articulare la nivelul buzelor b, p, m
labiodentale articulare la nivelul buzei inferioareși a dinților superiori v, f
dentale articulare la nivelul dinților d, t, z, s, ț, n, l,
r
prepalatale articulare palatului anterior ž, š, ğ, č
palatale articulare la nivelul palatului mediu g’, k’
velare articulare la nivelul palatului moale g, k
laringale articulare la nivelul laringelui h
Consoanele bilabiale (p, b, m) se articulează prin crearea obstacolului la nivelul ambelor buze.
Consoanele labiodentale (f, v) se articulează prin crearea obstacolului la nivelul buzei inferioare și a
incisivilor superiori.
Consoanele dentale sau alveolare (d, t, z, s, ț, n, l, r) sunt produse prin apropierea apicului (vârfului)
limbii de incisivii superiori și de alveolele acestora.
Consoanele prepalatale (ž, š, ğ, č) sunt produse prin trecerea curentului de aer fonator prin obstacolul
creat de partea anterioară a limbii și partea anterioară a cerului gurii (palatul anterior).
Consoanele palatale (g’, k’) sunt produse prin apropierea părții centrale a limbii de palatul tare, în zona
medie a cerului gurii (palatul mediu).
Consoanele velare sau postpalatale (g, k) sunt produse prin trecerea curentului de aer fonator prin
obstacolul creat de partea posterioară a limbii, aflată în în apropierea palatului moale (vălul palatului).
Consoanele laringale sau faringale au un reprezentant unic în limba română (h) și sunt produse prin
îngustarea canalului fonator la nivelul faringelui sau al laringelui (al glotei).
După modul de articulare
În funcție de natura obstacolului (modul de articulare), adică a felului în care intervin organele
articulatorii, consoanele se împart în: oclusive (explozive), constrictive (fricative), semioclusive
(africate).
Occlusive (explozive) închidere totală urmată de deschiderea bruscă a traiectului vocal b, p, d, t, g’,
k’, g, k
Occlusive nazale trecerea liberă a coloanei de aer fonator prin fosele nazale m, n
Constrictive fricative îngustarea traiectului vocal este pronunțată, iar aerul se freacă de pereții fantei
v, f, z, s, ž, š, h
Constrictive vibrante îngustarea traiectului vocal este pronunțată, vârfului limbii vibrează și se
apropie de alveolele superioare r
Constrictive laterale aerul se scurge pe lângă marginile limbii l
Semioclusiv deschiderea treptată a traiectului vocal ț, č, ğ
Consoanele oclusive sau explosive (b, p, d, t, g’, k’, g, k, m, n) sunt articulate prin ocluzia (închiderea
totală) a canalului fonator și deschiderea sa bruscă, urmată de o explozie sau implozie, ca urmare a
presiunii fluxului de aer acumulat în spatele obstacolului. În pronunțarea consoanelor p, b, m,
ocluziunea are loc la nivelul buzelor, pentru n, t, d, ocluziunea are loc la nivelul alveolelor, pentru c, g,
ocluziunea este la nivel velar, iar pentru k’, g’, ocluziunea are loc la nivel palatal.
În cazul consoanele oclusive nazale (m, n), ocluzia apare la nivelul buzelor, dar vălul palatului fiind
coborât, aerul se scurge prin fosele nazale. Explozia rezultată din înlăturarea ocluziei înseamnă
sfârșitul articulării celor două sunete.
Consoanele constrictive sau fricative (v, f, z, s, ž, š, h, r, l) sunt articulate prin îngustarea pronunțată a
canalului fonator, iar aerul se freacă zgomotos de pereții acestuia. În pronunțarea f, v, constricția are
loc la nivelul buzei inferioare apropiată de incisivii superiori, pentru s, z, constricția se face la nivelul
alveolelor incisivilor superiori, prin ridicare vârfului limbii, pentru ž, š, constricția se realizează prin
ridicarea marginilor și vârfului limbii spre palatul moale. În cazul consoanei h, construcția se
realizează cu ajutorul rădăcinii limbii care se ridică spre laringe.
Pentru consoanele laterale (l) constricția se realizează cu ajutorul vârfului limbii, care se lipește de
incisivii superiori sau de alveolele lor, iar aerul fonator se scurge prin părțile laterale ale limbii. Pentru
cele vibrante (r) aerul fonator se scurge prin întreruperea contactului limbii cu incisivii sau alveolele.
Datorită aerului fonator care se scurge, cele două consoane mai sunt numite și lichide.
Consoanele semioclusive sau africate (ț, č, ğ) sunt rezultatul combinației celor două feluri de articulări
descrise anterior. Articularea începe cu o ocluzie, dar care nu este urmată de explozie sau implozie, ci
de o constricție. Între ocluzie și constricție predomină a două, iar trecerea de la ocluzie la construcție
este foarte scurtă, durata de articulare a unei africate fiind egală cu a unei consoane normale. Spre
exemplu, articularea consoanei ț începe cu o ocluzie, necesară pentru articularea lui t și se continuă cu
constricția necesară lui s. De aici și notația acestei consoane prin ts în unele limbi.
După participarea coardelor vocale
În funcție de prezența vibrațiilor faringiene (participarea sau neparticiparea coardelor vocale) în
producerea consoanelor, acestea se împart în sonante și nesonante. Acestea din urmă, la rândul lor, se
împart în sonore și surde.
sonante l, m, n, r
nesonante sonore b, v, d, z, g’, g, ž, ğ
nesonant surde p, f, t, s, k’, k, š, č, ț, h
Consoanele sonante (l, m, n, r) sunt rostite cu participarea coardelor vocale. Acestea au un grad minim
de alterare a undei sonore muzicale. Altfel spus, sonantele prezintă atât rezonanță bucală, specifică
vocalelor, cât și zgomotul expirației, specific consoanelor. În fapt, ele sunt sunete intermediare între
consoane și vocale.
Consoanele nesonante sonore (b, v, d, z, g’, g, ž, ğ) sunt rostite cu participarea coardelor vocale.
Acestea prezintă o alterare maximă a undei sonore muzicale inițiale, până la transformarea lor în
zgomote.

Consoanele nesonante surde (p, f, t, s, k’, k, š, č, ț, h) sunt rostite fără participarea coardelor vocale.
Acestea prezintă o alterare a undei sonore muzicale inițiale, până la perceperea lor ca zgomote.
Consoanele sonore și cele surde, privite prin opoziția participare/neparticipare a corzilor vocale,
formează următoarele perechi: p-b, t-d, k’-g’, k-g, f-v, s-z, š-ž, ğ-č. ț și h nu au pereche sonoră.