BORZA ALINA( născută VIRLAN ) Anul I 24.08.

2023

1.Fonetica in logopedie

Fonetica studiază sunetele vorbirii.

Înţelegerea naturii tulburărilor de limbaj presupune trecerea în revistă a câtorva
noţiuni ce ţin de fiziologia şi clasificarea sunetelor vorbirii. Sunetele vorbirii
(fonemele) au, în limbă, rolul funcţional de a diferenţia cuvintele unele de altele.
Sunetele vorbirii
În scrierile moderne, numite şi fonetice, fonemele sunt redate, de obicei, prin litere.
Alfabetul românesc are 27 de litere, dar sunetele vorbirii în limba română sunt
mult mai multe. Emiterea de sunete presupune articularea lor. Se cunosc trei
tipuri de articulări (E. Jurcău, N. Jurcău, 1989):
1) alveolară: articulare cu vârful limbii lipit de alveole şi de dinţii incisivi
superiori şi inferiori;
2) linguală: articulare executată cu participarea muşchiului lingual;
3) labială: articulare realizată cu participarea buzelor (o şi u sunt vocale
labiale, iar b, f, m, p şi v sunt consoane labiale).
În timpul articulării vocalelor, limba atinge marginile bolţii. În timpul
fonaţiunii, maxilarul inferior se îndepărtează sau se apropie de maxilarul superior, în
funcţie de tipul de sunete emise: deschise, semideschise (semiînchise) sau închise.
Un rol important în fonaţie îl au fosele nazale – culoare osoase pe unde trece
aerul respirat. Sunetele emise cu trecerea aerului prin fosele nazale sunt numite sunete
nazale. Fonaţiunea are loc în laringe, prin intrarea în vibraţie a aerului expirat. În
cavitatea bucală, coloana de aer cunoaşte o serie de modificări, care constituie
articularea. Organele articulatorii sunt: buzele, maxilarul superior şi inferior, palatul
dur (bolta), palatul moale (vălul palatin), limba şi uvula.
Punctul de articulare este regiunea din canalul vocal unde se produce o
restrângere sau o închidere (ocluziune). Sincronismul mişcărilor articulatorii permite
articularea corectă a sunetelor; orice perturbare a sincronismului produce tulburări în
pronunţarea sunetelor vorbite, ca urmare a lipsei de coordonare între organele de
articulatorii.
Vocalele sunt sunetele sonore deschise, produse fără suprafaţă de contact pe
linia mediană a palatului şi fără participarea activă a vârfului limbii, prin emisia
sunetului laringian îmbogăţit şi completat cu vibraţia proprie a faringelui şi
cavităţii bucale. Sunetul specific al fiecărei vocale începe să se diferenţieze încă
din laringe şi această diferenţiere este accentuată şi subliniată de poziţia specifică
pe care o iau, pentru fiecare vocală, celelalte organe fonatorii – vălul, limba, gura,
 buzele – construind, de fiecare dată, spaţii de rezonanţă diferite ca formă şi
dimensiuni, într-o sinergie şi coordonare specifică.
Vocalele sunt deschise, semideschise sau închise, după gradul de deschidere
sau de îngustare a canalului dintre muşchiul lingual şi palat. În timpul articulării
vocalelor anterioare sau prepalatale (e, i), vârful limbii e dus înainte, iar în
articularea vocalelor posterioare sau postpalatale (ă, o, u, î) rădăcina limbii e trasă
înapoi. Ocluziunea produsă de limbă poate fi numită în două moduri, în funcţie de
aspectul primordial pentru categorizare: organul activ (limba) ori organul pasiv,
adică cel atins de limbă (bolta, alveolele sau dinţii). În prima categorie, distingem
articulările apicale (ocluziunea produsă cu vârful limbii).
Articulările apicale sunt de două feluri:
a) când vârful limbii e îndreptat înspre partea anterioară a gurii: d, t, n;
b) când vârful limbii este aplicat într-un punct al bolţii palatului, dar vârful e
tras înapoi; în acest caz, articularea e numită cerebrală sau retroflexă: n.
Diferite sunete pot fi articulate şi cu participarea altor zone ale limbii. Atunci
când partea posterioară a limbii intră în contact cu palatul, vorbim despre articulaţii
dorsale sau radicale: k, g, n.
În a doua categorie, distingem articulaţiile dentale (limba atinge dinţii),
alveolare, palatale, velare, uvulare (în ultimele trei categorii, ocluziunea e efectuată
cu partea posterioară a limbii).
În limba română sunt şapte vocale: a, e, i, o, u, ă, î. Ele se clasifică în
funcţie de următoarele trei criterii:
1) după locul de articulare (sau după poziţia limbii); anterioare (sau
prepalatale), mediale şi posterioare (sau postpalatale);
2) după gradul de deschidere a maxilarelor (sau gurii): deschise, medii
(semideschise, semiînchise), închise;
3) după participarea buzelor la articulare: labiale (sau rotunjite) şi
nelabiale (nerotunjite).
La vocalele anterioare sau prepalatale, rezonatorul se formează între partea
anterioară a limbii şi partea anterioară a palatului; dosul limbii se ridică spre partea
mijlocie a palatului, însă există un spaţiu liber, mai mare, în partea anterioară a
cavităţii bucale, spaţiu unde se formează rezonatorul vocalelor anterioare e, i.
La vocalele mediale, dosul limbii se retrage puţin spre partea posterioară a
palatului, prelungind astfel rezonatorul în care va intra şi partea medială a limbii şi a
palatului. Astfel se formează vocalele ă, î.
 La vocalele posterioare, postpalatale sau velare dosul limbii se retrage şi mai
mult spre partea posterioară a palatului, prelungind semnificativ rezonatorul, care
cuprinde astfel şi partea posterioară a dosului limbii şi a palatului.
La vocalele posterioare o, u, care se formează în acest mod, rezonatorul se
lungeşte şi în partea din faţă a canalului vorbitor, prin tensionarea şi întinderea
buzelor. Astfel, timbrul acestor vocale e tubat, ca şi cum ar fi produse de un
instrument de suflat.
Consoana nu este un sunet independent, fiind articulată împreună cu o vocală.
Dacă, pentru vocale, cel mai important rol îl au cavităţile supraglotice, inclusiv
cavitatea bucală (rezonatoarele), pentru consoane, hotărâtoare sunt mişcările
muşchiului lingual. Dintre sunetele limbii române numai m şi n sunt nazale; toate
celelalte sunt orale (bucale), lipsite de timbru nazal. Sunetele nazale obţin acest
timbru datorită faptului că la rostirea lor vălul palatului coboară, lăsând cale liberă
coloanei sonore să treacă prin cavităţile nazale. La rostirea tuturor celorlalte
consoane orale, vălul palatului se ridică şi se lipeşte de peretele posterior al
faringelui, blocând drumul coloanei sonore spre cavităţile nazale.
Consoanele nesonante, cu excepţia consoanelor surde ţ şi h se prezintă ca
perechi, una surdă şi alta sonoră. Ele se formează în acelaşi loc şi în acelaşi mod,
numindu-se, din acest motiv, consoane omorganice.
Prezentăm în următorul tabel clasificarea consoanelor limbii române:
În fonetică K’, G’ corespund sunetelor ce se scriu chi, ghi; C, şi G, corespund
sunetelor tş şi dj, care, combinându-se cu vocalele e şi i, se scriu ce, ci, ge, gi.
Litera c din alfabet se notează cu k. De obicei, se spune că sunetele sunt sonore sau
nesonore (cu voce sau fără voce), deşi cel mai corect ar fi să se spună că există
sunete rostite cu voce tare şi sunete pronunţate cu voce şoptită. Nici denumirea de
surde nu e potrivită, pentru că surditatea se referă la recepţie (audiţie), nu la emisie
(pronunţare), după cum afirmă C. Păunescu. În tabel sunt prezentate sunetele
conform clasificării oferite în Gramatica limbii române.
E. Vasiliu descrie sunetele vorbite, ale căror expresii grafice sunt literele
cuprinse în cele două tabele, care sintetizează criteriile lor de clasificare, în modul
următor:
a – vocală deschisă, nelabială, neutră
ă – vocală medie, nelabială, centrală
b – consoană oclusivă, labială, orală, sonoră
c – consoană oclusivă, velară, orală, surdă
c, – consoană semioclusivă, anteropalatală, orală, surdă
d – consoană oclusivă, dentală, orală, surdă
e – vocală medie nelabială, anterioară
f – consoană fricativă, labiodentală, orală, surdă
 g – consoană oclusivă, velară, sonoră, orală
h – consoană fricativă, velară, surdă, orală
i – vocală închisă, nelabială, centrală
î – vocală închisă, nelabializată, centrală
j – consoană fricativă, anteropalatală, sonoră, orală
l – consoană lichidă, laterală, dentală, orală, sonoră
m – consoană oclusivă, labială, nazală, sonoră
n – consoană oclusivă, dentală, nazală, sonoră
o – vocală medie, labială, posterioară
p – consoană oclusivă, labială, orală, surdă
r – consoană lichidă, vibrantă, dentală, sonoră, orală
s – consoană fricativă, dentală, orală, surdă
ş – consoană fricativă, anteropalatală, surdă, orală
t – consoană oclusivă, dentală, surdă, orală
ţ – consoană semioclusivă, dentală surdă
u – vocală închisă, labială, posterioară
v – consoană fricativă, labiodentală, sonoră, orală
z – consoană fricativă, dentală, sonoră, orală
În limba română există şi semivocale. Semivocalele se pronunţă scurt şi un
pic mai moale; unele consoane, în vorbire, par ele însele înmuiate, însă, în
majoritatea cazurilor, acestea sunt tari, clare, rostite cu articulare deplină. De cele
mai multe ori, consoanele sunt înmuiate atunci când stau înaintea unei vocale.

2.Succesiunea dezvoltarii limbajului la copil cu mențiunea etapei

senzitive

“O perioadă senzitivă reprezintă o perioadă de timp în care copilul arată un

interes special pentru a învăța un anumit lucru, pentru a experimenta un aspect
specific din mediul sau.” Maria Montessori

Preluând ideea biologului olandez Hugo de Vries, Maria Montessori a

descoperit perioadele senzitive în dezvoltarea umană. Este, probabil, una dintre
cele mai importante şi originale învăţăminte montessoriene. Unii le-au prezentat
ca ferestre de oportunitate, alţii le-au tradus ca faze sensibile. În aproape toate
cărţile despre Montessori se regăsesc prezentate şi perioadele senzitive.

Perioadele senzitive îi permit copilului să înveţe fără efort, absorbind

informaţia din jurul său. Ghidat de forţe interne, copilul îşi alege activităţi care îl
ajută în dobândirea anumitor abilităţi. 
 De exemplu, între un an şi patru ani, este perioada senzitivă pentru detalii şi
obiecte mici. Or, tocmai acum, adulţii ascund de copil obiectele acestea, de teama
înecării. Cât de frustrant trebuie să fie pentru el! În loc să îi ascundem obiectele, ar
fi suficient să îi stăm alături când le studiază, fără a i le lăsa permanent la
îndemână.
Varsta prescolara (2-4 ani)
 2 - 3 ani. Poate purta o conversatie simpla despre ceva ce se petrece in jur,
avand un vocabular de 200 pana la 300 de cuvinte. Pune frecvent intrebari
simple si foloseste propozitii formate din 3 - 6 cuvinte. ATENTIE: Discuta
cu medicul daca micutul in varsta de 2-3 ani iti repeta intrebarile in loc sa
raspunda la ele. Acest comportament poate fi un semn timpuriu al unei
intarzieri in dezvoltarea sociala sau a limbajului. Daca, insa, din cand in
cand, repeta intrebarea ca parte a raspunsului lui, nu trebuie sa iti faci griji.
 3 - 4 ani. Printre cuvintele preferate ale copilului la aceasta varsta, dupa cum
vei observa, se numara "de ce", "ce" si "cine". De cele mai multe ori poti
intelege foarte bine ceea ce spune si chiar iti poate povesti ce s-a intamplat
cat timp ai fost plecata din incapere. ATENTIE: Este posibil sa vorbeasca
balbait sau stalcit deoarece doreste sa comunice multe de-odata. Acest lucru
este perfect normal. Daca, totusi, continua sa vorbeasca in acest fel timp
indelungat (peste 6 luni) discuta cu medicul pediatru pentru a-ti recomanda
un logoped.

La vârsta de 18 luni, specialiștii spun că cel mic ar trebui să aibă deja un vocabular
de 10-20 de cuvinte și să își recunoască numele, la vârsta de 2 ani ajungând să
verbalizeze în jur de 50-100 de cuvinte. La vârsta de 3 ani, copilul poate purta o
conversație simplă, folosind între 4 și 6 cuvinte într-o propoziție, având un
vocabular format din aproximativ 400- 800 de cuvinte.
- copilul nu vocalizează până la vârsta de 8 luni
-în jurul vârstei de 12 luni nu folosește gesturi (nu indică cu degetul, ,,pa-pa”)
-nu înțelege și nu execută instrucțiuni simple
-este indiferent atunci când încercați să vorbiți cu el
-în preajma vârstei de 18 luni, preferă să folosească gesturile în comunicare
Un specialist logoped ajuta copilul să își dezvolte vocabularul, stimulându-l într-un
mod corect și plăcut.
La vârsta de 3-4 săptămâni la copii se manifestă primele forme de comunicare
nonverbală (surâs, zâmbet, gesticulaţie etc.).
De la 3 luni, formele comunicării nonverbale se combină cu elemente de
comunicare verbală. Materia-primă a vorbirii o reprezintă gânguritul, care începe
la 3 luni, pentru ca după 4 luni să continue cu articularea vocalelor împreună cu
consoanele. O formă superioară a gânguritului este lalaţia (repetiţia de silabe) care
începe la 5 luni.
După luna a zecea, copilul se centrează pe cuvinte; chiar dacă acestea sunt
simple onomatopee (referindu-se la pisică, spune miau-miau, la câine – hau-hau),
acestea îndeplinind funcţia unor propoziţii, fapt ce confirmă că micuţul înţelege
mai mult decât poate exprima.
În prima jumătate a celui de-al doilea an de viaţă, copilul încheagă deja
cuvinte-fraze, rosteşte cuvinte cu o mare încărcătură informaţională, care exprimă
cu precădere atitudinile lui afective şi mentale. În a doua jumătate a primului an,
considerat drept stadiu al prefrazei: câteva cuvinte înşiruite unele după altele, mai
ales în funcţie de importanţa lor afectivă.
La vârsta de 2 ani începe stadiul preconceptelor care, conform lui Piaget, se
află la jumătatea drumului dintre general şi particular.
După 2 ani, începe stadiul frazei gramaticale, copilul reuşind să exprime, de
obicei, judecăţi, corelaţii între noţiuni.
La începutul celui de-al treilea an, începe stadiul structurii sintactice. Pe
parcursul aceluiaşi an se conturează stadiul diferenţierii formelor gramaticale,
îndeosebi a pronumelui personal de persoana întâi, fapt ce probează existenţa
conştiinţei de sine.
La vârsta de 3-4 ani, limbajul copilului păstrează un pronunţat caracter
situativ; comunicarea din timpul jocului este redusă, copilul nu înţelege prea bine
indicaţiile verbale care i se dau.
La vârsta de 4-5 ani, limbajul copilului se dezvoltă vertiginos, el
achiziţionând, în această perioadă aproximativ 50 de cuvinte pe lună. În jurul
vârstei de 5 ani se conturează o modalitate psihocomportamentală nouă, formarea
limbajului interior, care constituie o cotitură esenţială în dezvoltarea psihică a
copilului.
La 5-7 ani, limbajul copilului capătă o structură mult mai închegată decât în
etapele anterioare, fiind construit în baza regulilor gramaticale, apar rudimentele
gândirii logice, orientate spre sistematizarea şi observarea faptelor particulare.

3.Aparatul articulator

In momentul in care copilul are o intarziere in dezvoltarea aparatului fono-

articulator, inseamna ca nu va putea sa pronunte corect cuvintele si trebuie putin
ajutat.
Tratamentul copilului la logoped este de durata, aproximativ 6 luni, in
funcție de gravitatea sunetelor afectate.
 Primele sedinte sunt de cunoastere.
Cunoasterea de catre terapeut pe copil.
Acceptarea de catre copil a terapeutului.
Acceptarea jocului pe care terapeutul il initiaza.
Ulterior apar exercitiile de respiratie.
Exercitiile de miogimnastica
Exercitiul specific pentru fiecare sunet in parte.
Terapia se recomanda sa se faca de cel putin 2-3 ori pe saptamana. Pentru a
obtine rezultate mult mai rapide se recomanda sa se faca si exercitii acasa.

Aparatul verbal, convenţional se împarte în două zone:

 centrală (reglatoare);
 periferică (executivă).
Zona centrală este plasată pe creier şi constă din scoarţă; noduli subcorticali;
căi de transmitere; trunchi cerebral; celebel; nervi care pleacă spre periferie.
Scoarţa cerebrală are rolul principal în formarea vorbirii şi are conexiuni cu toate
sectoarele:
 cu lobul frontal, care asigură partea motorie a vorbirii (zona Broca) şi
programează expresiile, pronunţia, emiterea;
 cu lobul temporal – asigură percepţia verbală (zona Wernicke);
 cu lobul parietal – asigură analiza kinestezică a senzaţiilor, asigurând totodată
memoria verbală;
 cu lobul occipital – care asigură analiza şi percepţia vizuală;
 cu nodulii subcorticali – localizaţi în substanţa albă, care constituie sistemul
striopalidar, responsabil de tempou, ritm, melodicitate şi intonaţie.
Căile de transmitere unesc scoarţa cu structurile subiacente, fiind divizate în căi
aferente şi eferente. În cazul celor eferente, centrul Broca este cel care transmite
impulsurile nervoase spre organele articulatorii şi asigură praxia orală, cele
aferente, încep la periferie, în proprioreceptori/analizatori, excitaţia se transmite de
la periferie la centru. Ele semnalează cu privire la caracterul mişcărilor, asigură
memorarea acestora, supraveghează pronunţia exactă. Căile aferente se termină în
partea inferioară postcentrală a parietalului, unde sunt analizate senzaţiile
receptate.
Trunchiul cerebral conţine nucleele nervilor trigemen, care inervează muşchii
maxilarului inferior; facial – care inervează musculatura facială şi muşchiul rotund
al gurii; vag – care inervează muşchiul lingual (rădăcina), coardele vocale,
faringele, muşchii respiratori; sublingual – care inervează limba, în partea ei medie
şi anterioară şi asigură mişcarea limbii.
 Cerebelul este responsabil de intonaţia vorbirii, de pauzele din vorbire, de
accent. Nervii transmit impulsurile nervoase de la centru spre periferie, punând în
mişcare organele articulatorii şi constituind calea directă motorie, reprezentată de
sistemul piramidal şi extrapiramidal.
Sistemul piramidal asigură transmiterea impulsului motor, cel extrapiramidal –
fondalul mişcărilor (încordarea, tensionarea musculară, amplitudinea mişcărilor,
diferenţierea şi coordonarea acestora). În paralel, funcţionează şi mecanismul de
legătură inversă (feeback), efectuată prin intermediul senzaţiilor kinestezice
(tactile) şi auditive.
Sistemul de feedback asigură reglarea automată a mişcărilor organelor
articulatorii, în conformitate cu programul acceptat.
Controlul kinestezic determină şi reglează poziţia organelor articulatorii,
anterior pronunţării sunetului. Controlul auditiv acţionează numai în momentul
pronunţiei sunetului, neputând preveni tulburările de pronunţie, ci doar corija
insuficienţele deja existente.
Astfel, pe baza de feedback, este posibilă dirijarea mişcărilor articulatorii şi se
formează un anumit stereotip dinamic al vorbirii.
Zona periferică se împarte în trei sectoare:
a) respirator – plămâni, bronhii, traheea, muşchii respiratori (diafragme);
b)articulator – organe active (mobile) şi pasive (fixe sau imobile):
- mobile: mandibula, buzele, limba, palatul moale;
- fixe: maxilarul superior, dinţii, palatul dur;
c) fonator – laringele, faringele, coardele vocale.
Plămânii se află în cavitatea toracică, reprezentând un ţesut spongios, de la
care pornesc bronhiile, care continuă cu traheea – un canal rigid, corp membranos
cu fibre musculare – la capătul căreia este situat laringele.
În laringe se produce sunetul laringian. Cavitatea laringiană este alcătuită din
coardele vocale superioare, numite şi false, şi coardele vocale inferioare sau
adevărate. Coardele vocale sunt formate dintr-o cută a mucoasei, o lamă elastică şi
un fascicol de muşchi. Coardele vocale inferioare sunt puse în vibraţie de
influxurile cerebrale transmise prin nervul recurent, care este nervul motor al
laringelui. Laringele este închis în partea superioară de epiglotă; el poate emite
sunete, dar pentru vorbire e necesară şi participarea creierului uman.
Impulsurile pornite din creier sunt transmise de nervul recurent către coardele
vocale, care se îndepărtează una de alta. În acest fel, glota, cuprinsă între cele două
coarde vocale, se întredeschide. Apoi, prin reacţia muşchilor tiroaritenoizi,
coardele se apropie şi închid glota, deschisă ulterior de un nou influx.
Faringele este un canal membranos şi muscular, de forma unei pâlnii, orientate
cu vârful în jos. El porneşte de la cavitatea bucală şi se încheie la esofag,
constituind locul de încrucişare a căilor respiratorii cu calea digestivă.
 Cavitatea bucală se compune din bolta palatului (partea osoasă a bolţii) şi
partea posterioară, moale, numită şi palatul moale şi se prelungeşte cu uvula
(omuşorul).
În stare de repaus, vălul palatului este lăsat pe muşchiul lingual, iar aerul
circulă pe nas. Închiderea căilor nazale se face prin ridicare vălului, cu o mişcare
de dare înapoi: pereţii faringelui se apropie, pe rând, de văl.
Bolta şi vălul palatului au un rol important în timpul fonaţiunii: articularea unei
categorii de consoane (oclusivele) se face pe boltă, pe văl sau prin mişcările
palatului (cum ar fi r uvular).
Bolta este împărţită în regiunea anterioară (şi alveolară) mediană (palatală) şi
posterioară (velară).
Limba atinge marginile bolţii în timpul articulării vocalelor.
Buzele sunt compuse dintr-un strat interior (mucoasa), un strat muscular (numit
orbicular al buzelor), ţesut gras şi piele. Integritatea lor anatomică şi funcţională
este deosebit de importantă în actul fonator.
Arcadele dentare despart vestibulul bucal de cavitatea bucală propriu-zisă.
Primul este delimitat anterior de mucoasa regiunii labiale şi posterior de mucoasa
gingivală şi coarnele dentare.
Limba este formată din muşchi cu funcţii complexe ce permit o mare
diversitate de mişcări în toate sensurile; ea are o importanţă majoră în masticaţie,
deglutiţie şi, în special, articulare fonetică.
Expiraţia conduce coloana de aer (care porneşte din plămâni) spre laringe, prin
trahee, unde, cu ajutorul mişcărilor de închidere şi deschidere a coardelor vocale
(îndepărtare şi apropiere) aerul vibrează, generând sunetul. Curentul sonor, trecând
doar prin cavitatea bucală sau cea cavitatea nazală, ori prin amândouă deodată,
capătă un timbru nazal sau nenazal.
Spaţiul cuprins între coardele vocale şi buze este numit canal vorbitor. Datorită
mişcărilor şi poziţiilor diferite pe care le iau organele mobile în timpul fonaţiunii,
canalul vorbitor îşi schimbă forma şi dimensiunile, creând cutii de rezonanţă
variate, tipare în care se modelează sunetele vorbirii.
Curentul sonor, care în timpul expiraţiei trece prin aceste tipare capătă, în
funcţie de forma fiecăreia, altă rezonanţă şi alt timbru şi generează sunetele vorbirii
– vocale şi consoane.