MECANISMUL DE ARTICULARE

Mecanismul de articulare a sunetelor are loc în cavitatea bucală prin participarea în proporții
diferite a structurilor faringo-orale: buze, limbă, dinţi, palatul moale, vălul palatului, mandibula,
obrajii, muşchii faciali. Sunetele se articulează prin modelarea coloanei de aer expirator de către
organele mobile (buzele, maxilarul inferior, muschiul lingual si uvula) spre anumite puncte din
cavitatea bucală, numite puncte sau locuri de articulare.
 FONEMELE LIMBII ROMÂNE
Fonemul reprezintă cea mai mică unitate sonoră a limbii, cu rolul de a diferenția cuvintele între ele,

precum și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt.

În funcție de caracteristicile acustice și fiziologice ale sunetelor articulate, în limba română se pot

distinge: vocale, consoane, semivocale (semiconsoane).

Producerea sunetelor vorbirii se face din combinarea celor două surse:

1) glota - sursă vocală periodică sau componentele tractului vocal – sursă aperiodică, și

2) rezonatorii sau cavitățile supraglotice. Aceste generatoare diferite au dat naștere în limba română

la 29 de foneme, dintre care 7 sunt vocale și 22 sunt consoane.

Spre deosebire de consoane, vocalele sunt sunete caracterizate printr-o cantitate

mai mare de energie dar cu o cantitate informațională mai redusă, în timp ce

consoanele au o cantitate informațională mai mare dar cantitate mai mică de

energie.

Criteriile de clasificare din punct de vedere articulatoriu sunt diferite de la

consoane la vocale, astfel că pentru vocale se au în vedere apertura, localizarea și

labializarea/participarea buzelor, iar pentru consoane se iau în calcul: modul de

articulare - determinat de natura obstacolului întâmpinat de curentul fonator,

locul de articulare – punctul în care intervine obstacolul, și sonoritatea –

determinată de prezența sau absența vibrațiilor laringelui.

VOCALELE
Vocalele sunt sunete a cãror emitere presupune vibraţii periodice ale
coardelor vocale, fără a întâmpina vreun obstacol în calea curentului
fonator; sunt unități segmentale cu rol de centru silabic și pot primi
accent. Vocalele limbii române în număr de șapte sunt următoarele:
a, e, i, o, u, ă, î.
 CLASIFICAREA VOCALELOR
a) Clasificarea vocalelor după modul de articulare:

- după apertură:

1) vocale deschise (a) – cu un spațiu mare de rezonanță creat prin îndepărtarea limbii de palat și un unghi mare de deschidere a maxilarelor,

2) vocale semideschise/medii (e, ă, o) – cu un spațiu mai mic de rezonană datorat micșorării unchiului de deschidere prin ridicarea mandibulei,

3) vocale închise (i, î,u) – cu un spațiu redus de rezonanță creat de micșorarea unghiului de deschidere a maxilarelor și de apropierea limbii de
palat.

- după localizare sau zona de articulare, vocalele se împart în:

1) anterioare sau prepalatale (e,i ),

2) centrale sau mediale (ă, â),

3) posterioare (o,u), 4) neutre (a).

- după labializare:

1) vocale labializate/rotunjite (o,u),

2) vocale nelabializate: (a, e, i, ă, î).

 SEMIVOCALE
Clasificarea semivocalelor

Semivocalele (e,i,o,u) – reprezintă o clasă de sunete care sub aspect articulatoriu sunt similare cu vocalele dar fiind
caracterizate de o intensitate și durată mai reduse decât vocalele, iar din punct de vedere funcțional se aseamănă cu
consoanele pentru că nu pot constitui nuclee silabice și nu pot primi accent. În funcție de poziția semivocalei față de vocală
se pot descrie grupări de două sau trei sunete care aparțin aceleiași silabe și care se pronunță cu o singură tensiune
musculară. Aceste grupări se găsesc sub următoarele denumiri:

- diftongi, grupare de două sunete ( diftongi ascendenți - când semivocala este poziționată înaintea vocalei (ai – mai;

au – dau) și descendenți - când semivocala este poziționată după vocală (ea – stea; eo - vreo)

- triftongi – grupare de trei sunete (constituiți dintr-o vocală și două semivocale, după structura
semivocală-vocală-semivocală sau semivocală-semivoală-vocală) ex. semiv. ioa - a-ri-pioa-ră

Caz excepțional: hiaturi - alăturarea a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, fie că aparțin aceluiași cuvânt, fie
ca fac parte din cuvinte diferite (ca – i – să (hiat din vocale diferite); i – de – e (hiat din vocale identice).
În limba română există patru vocale care în cadrul diftongilor și triftongilor devin semivocale:

i - exemple: iarnă, fier, ciorbă

u - exemple: ziua, două
e - exemple: deal, George
o - exemple: oase, soare
 CONSOANELE
Consoanele sunt sunetele a căror emitere presupune prezența unui obstacol în
calea curentului fonator, rostirea lor fiind caracterizată de zgomote specifice
(prezența antirezonanței); sunt unități segmentale asilabice care nu pot primi
accent. Practic, toate consoanele implică o constricție în tractul vocal, fiind
organizate în diferite moduri de articulare care descriu modul în care apare
constricția. În fiecare mod de articulare, sunetele se disting atât prin locul
articulației, cât și prin existența sau absența vibrației coardelor vocale.

În limba română sunt 22 de consoane.

a) Clasificarea consoanelor după modul de articulare:

- ocluzive sau explozive (p,b,t,d,k,g),

- fricative (f, v, s, z, ș, j, h) se pot împărții la rândul lor în: constrictive, conntinue,

spirante. Emiterea consoanelor fricative presupune producerea unei constricții
într-un anumit punct al canalului fonator.

- fricate sau semiocluzive (c, g, ț) – rostirea acestor consoane presupune

combinarea a două mișcări articulatorii.

- sonante vibrante și laterale (lichide - r, l, și nazante -m,n) – rostirea lor se

caracterizează printr-un zgomot mai mic și prin prezența unor tonuri muzicale
specific vocalelor; sunt sonore datorită vibrației laringiene.
b) Clasificarea consoanelor după locul de articulare:

- bilabiale (p, b, m) – obstacolul se întâlnește la nivelul buzelor

- labio-dentale (f,v)

- dentale: (t,d, s, z, ț, n, l, r)

- palatale: (k, g) – creearea obstacolului la nivelul palatului (dur sau moale)

- velare/guturale: (k, g) – obstacolul se întâlnește la nivelul palatului moale

- laringale (h) – constricția se produce la nivelul glotei.

c) Clasificarea consoanelor după sonoritate sau vibrația coardelor vocale:

- perechi de consoane surde-sonore (p-b, t-d, c-g, f-v, s-z, ș-j)

- consoane surde neperechi (h, ț)

- consoane sonore neperechi (m, n, l, r)

SILABA
Silaba reprezintă secvența fonică minimală construită din posibilitățile de combinare
a vocalelor și consoanelor dintr-o limbă, și se caracterizează printr-un singur
accent situat întotdeauna în același loc. Fiind o combinație de sunete, silaba se
caracterizează ca și fonemul prin intensitate, ton și durată, și se poate recunoaște
sub cele două forme ale sale: deschisă (când se termină cu vocală) sau închisă (când
se termină cu consoană). În funcție de numărul de silabe care copun un cuvânt, se
poate vorbi despre: cuvinte monosilabice, bisilabice, trisilabice, polisilabice (mai
mult de trei silabe).