1

CURS
LOGOPEDIE

TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ A VORBIRII

Tulb Definiţie Forme Etiologia

urare
a
Bâlbâ - o tulburare a ritmului şi
iala fluenţei vorbirii, în care
cursivitatea exprimării este
grav afectată prin apariţia
unor blocaje sau a unor
spasme puternice odată cu
încercările de rostire a
primelor silabe din
propoziţii, sintagme sau chiar
din cadrul unor cuvinte
Boşcaiu, E. (1970)
Logo - momentul conştientizării
nevro bâlbâielii şi trăirea ca atare
za în planul personalităţii (a
conştientizării respective)
transformă bâlbâiala în
logonevroză Verza, E.,
(1972). Bâlbâiala este un
fenomen mai mult de repetare
- clonică (repetarea
primelor silabe, cu pauze
mai mari sau mai mici
între primele silabe şi
restul cuvântului);
- tonică (încleştarea
maxilarelor, fără să fie în
stare să articuleze un
sunet);
- primară (simple
prelungiri ale unor sunete
– inconstient);
- secundară (elementele
nevrotice - constient).
- ereditate, simulată sau
disimulată (o anumită
instabilitate emotivă ce
predispune la dezorganizarea
unor activităţi psihice în
general);
- particularităţi anatomo-
fiziologice;
- imaturitate a căilor
piramidale;
- tulburările endocrine;
- tulburările de lateralizare şi
organizare temporo-spaţială;
- disfuncţia circuitelor de
control ale limbajului;
- tulburări asociate, cum ar fi
dislaliile sau întârzierile mari
în apariţia limbajului;
- o stare de hiperexcitabilitate;
- bâlbâiala ar fi un "simptom
nevrotic" cu valoare de apărare
împotriva anxietăţii;
- bâlbâiala este o tulburare
neurologică implicând rolul
regiunii corticale în controlul
vorbirii. Etiologia bâlbâielii să
fie cuprinsă în contextul bio-
psiho-social.
Etiologia este comună pentru
bâlbâială şi logonevroză:
apariţia uneia sau alteia
depinde de starea psiho-
fiziologică a individului, de
felul cum trăieşte, în plan
psihic, handicapul. În
logonevroză aceşti factori se
 2

a sunetelor, silabelor şi înscriu într-un vast complex

cuvintelor, iar logonevroza multi factorial de origine
presupune pe lângă acestea, somato-fiziologică, psiho
modificarea atitudinii faţă de logică, pedagogică şi socială.
vorbire şi de mediul
înconjurător în general,
prezenţa spasmelor, a
grimaselor, a încordării şi a
anxietăţii, determinate de
teama că va greşi în timpul
vorbirii.
Tahi - vorbirea accelerată, rapidă - dizarmonii între activitatea
lalia care apare, în special, la scoarţei cerebrale, care
copiii nervoşi, excitaţi, fiind organizează gândirea şi
însoţită de mişcări ale capacitatea organelor fonatorii
mâinilor, braţelor, întregului de a o transmite prin vorbire,
corp. Dacă tahilalia nu este fiind un conflict permanent
corectată la timp se poate între gândire şi vorbire.
transforma în bâlbâială.
Bradi - vorbirea foarte înceată, - apare la copiii extenuaţi din
lalia rară, tărăgănată, cu cauza unor boli, a tulburării
pronunţia sunetelelor glandelor cu secreţie internă
neclară, confuză, incomplet sau subnutriţi.
articulată. Vocalele sunt
pronunţate tărăgănat, şters,
consoanele sunt slab
articulate; bradilalia este
însoţită şi de bradipsihie,
procesele de gândire fiind şi
ele încetinite.
Afton - poate apare ca un simptom
gia al bâlbâielii, dar poate apare
şi în afara ei (în timpul
vorbirii sau a încercărilor de
a vorbi, în muşchiul limbii
apare un spasm de durată,
limba încordată sprijinindu-
se pe o parte sau alta a
cavităţii bucale sau în afara
gurii, vorbirea devenind
imposibilă).

Simptomatologie - caracteristici specifice în bâlbâilă

 3

Sunt două grupe de simptome în strânsă legătură una cu cealaltă:

biologice (fiziologice) şi sociale (psihologice).
De cele biologice (fiziologice) aparţin spasmele (convulsiile) în
vorbire, tulburări în sistemul nervos central, sănătatea fizică.
De cele psihice aparţin întreruperile, blocajele în vorbire şi alte
tulburări în vorbirea expresivă, fenomenul fixării asupra defectului,
logofobia, subterfugii diferite.
Principalul simptom extern al bâlbâielii este spasmul în procesul
actului vorbirii. Durata acestuia, în cazuri medii, oscilează între 0,2-12,6
secunde. În cazuri grave pot ajunge până la 80-90 secunde. Spasmele se
deosebesc după formă, localizare şi frecvenţă.
În cazul spasmelor tonice se observă un spasm prelungit (t-oporaş) iar
în cazul spasmelor clonice se observă repetarea uneia şi aceleiaşi mişcări
spasmodice (to-to-poraş). Asemenea spasme, de obicei, lezează întreg
aparatul respirator, articulator şi de vorbire. În funcţie de spasmele ce
acţionează asupra unora sau altora dintre organele vorbirii deosebim trei
forme de spasme: respiratorii, verbale şi articulatorii.
În bâlbâială sunt trei forme de tulburări ale respiraţiei: expiratorie,
inspiratorie şi mixte (atât pe inspiraţie cât şi pe expiraţie).
Spasmele în aparatul vorbirii se caracterizează prin: închidere
(coardele vocale se unesc prin spasm şi pentru scurt timp rămân unite) -
glasul, vocea se întrerupe pe neaşteptate sau se formează un spasm clonic
(A-a-a-a), întrerupere (glota rămâne deschisă şi se observă o totală tăcere) şi
vocale - specifică copiilor care prelungesc vocalele în cuvinte.
În aparatul articulator se deosebesc convulsiile (spasmele): labiale,
linguale şi palatale. Mai des şi în mod mai pronunţat apar la pronunţarea
consoanelor explozive (c, g, p, b, t, d); mai rar şi cu o intensitate redusă la
consoanele fricative. La consoanele sonore spasmele apar mai des decât la
consoanele surde în special în combinaţie cu vocalele şi, de asemenea, la
începutul cuvintelor, al frazei, sintagmei sau al paragrafului. Ca urmare, pe
lângă dificultăţile de natură fonetică a sunetelor, un mare rol îl au factorii
gramaticali: aşezarea cuvintelor în frază, structura textului etc. De aceea
trebuie să ţinem cont de conţinutul textului, de dificultăţile semantice ale
cuvintelor de pronunţat (se bâlbâie mai puţin la o povestire simplă despre
lucruri cunoscute decât la un raţionament complicat).
Caracterizarea manifestărilor exterioare a copiilor bâlbâiţi:
1) în vorbirea bâlbâiţilor atrage atenţia tulburarea armoniei acesteia,
a ritmului şi a melodicităţii. Vorbirea este sacadată, cu pauze nemotivate,
repetiţii, cu pronunţări grele a unor sunete sau un început greu de fraze;
 4

2) la mulţi bâlbâiţi se dezvăluie tertipuri verbale sub formă de sunete,

combinaţii de sunete sau cuvinte auxiliare (embolofrazie);
3) activitatea verbală la mulţi copii este redusă, comunicarea cu cei
din jur este limitată, aceasta dovedind tulburări ale funcţiei comunicării
vorbirii;
4) la copiii bâlbâiţi (în special de vârstă fragedă) se observă în vorbire
imperfecţiuni fiziologice de pronunţare a sunetelor, o utilizare incorectă a
cuvintelor, o alcătuire incorectă a frazelor;
5) în unele cazuri, defectele de vorbire la copiii bâlbâiţi se reflectă şi
în scris sub forma repetării literelor asemănătoare, a silabelor, de formulare
incorectă a propoziţiilor.
Înţelegerea propriului defect de vorbire, încercările fără succes de a
se dezbăra de acesta sau de a-l masca, adesea generează anumite
particularităţi psihologice: timiditate, şovăială, tendinţă de însingurare,
teama de vorbire, sentimentul de deprimare şi frământări constante datorate
propriei vorbiri. Uneori, dimpotrivă, apare tendinţa de agresivitate,
indisciplină şi brutalitate.
. Odată cu agravarea bâlbâielii, simptomele primare: repetiţiile şi
prelungirile de sunete, sunt înlocuite în mod treptat cu spasme tonice care se
generalizează asupra întregului aparat fonator. Cauza acestor modificări se
explică prin îndreptarea atenţiei copilului bâlbâit asupra propriei pronunţări.
Bâlbâitul, devine conştient de defect, încearcă să-şi înăbuşe neajunsul
evitând repetarea primelor cuvinte sau silabe din formular.În această
încercare el reuşeşte să-şi înăbuşe simptomele primare (repetiţiile,
prelungirile de sunete) recurgând la o stare de supraîncordare, ce se
manifestă prin apariţia unui blocaj tonic ce frânează de fapt emiterea
sunetelor. Încercările de a învinge obstacolele duc la extinderea spasmelor.
Într-o fază mai avansată apar numeroase ticuri, contorsiuni faciale sau
mişcări ritmice ale membrelor.
Frecvenţa spasmelor la bâlbâiţi depinde de condiţiile mediului
înconjurător în care vorbesc. De obicei, bâlbâiţilor le este mai uşor să
vorbească într-un mediu binecunoscut sau în singurătate, şi mult mai greu în
prezenţa unor persoane străine, în locuri publice.
În cortex au loc neîntrerupt două procese nervoase principale:
excitaţia şi inhibiţia. Interacţiunea lor corectă determină starea normală a
întregii activităţi nervoase superioare a omului. Când este tulburat echilibrul
acestor procese poate avea loc fenomenul numit de Pavlov: "răsturnare".
Datorită acesteia, un focar mare în cortex tulbură interacţiunea corectă a
cortexului cu subcortexul, în special, a acelei părţi de subcortex unde sunt
centrii ce reglează ritmul vorbirii. Urmarea acestor tulburări este
 5

dezorganizarea mişcărilor verbale coordonate (respiraţie, voce, articulare)

care se exprimă în spasme verbale.
Procedee incorecte de educaţie pot constitui traumatisme psihice
constante ce pot duce la tulburarea activităţii nervoase superioare şi, ca
urmare, la bâlbâială. Adesea, tulburarea activităţii nervoase superioare se
poate produce şi ca urmare a unui traumatism puternic psihic sau fizic. Este
răspândită în mod nejustificat părerea că şocurile nervoase provocate de
spaimă sunt singurele cauze ale bâlbâielii. În realitate, astfel de cauze sunt
multiple, bâlbâiala fiind o tulburare neomogenă.
Intensificarea bâlbâielii la copii se observă în perioada instruirii
şcolare, în special în primul an, şi apoi în perioada maturizării sexuale. În
agravarea bâlbâielii joacă un rol important, pe de o parte, particularităţile
psihofiziologice ale copilului: creşterea conştiinţei şi a autoaprecierii,
perioada maturizării sexuale. Pe de altă parte, bâlbâiala poate fi intensificată
sub influenţa mediului şcolar, prin sistemul de lecţii, evaluarea cunoştinţelor,
intensificarea activităţii copilului în perioada şcolară (inclusiv cea verbală),
particularităţile relaţiilor cu profesorii şi colegii etc.
Bâlbâiala se întâlneşte mai des la băieţi decât la fete, aproximativ de 3
ori. J.A. Ssicorski explică acest fapt prin dezvoltarea congenitală mai bună a
centrilor motori ai emisferei stângi la femei în comparaţie cu cea a
bărbaţilor.
Printre copiii ce trăiesc în mediul rural, bâlbâiala se întâlneşte mai rar
decât la copiii din mediul urban. Acest fapt se explică prin condiţiile de
viaţă: aer curat, un mediu ambient mai calm, un ritm de viaţă mai lent,
apropierea de natură.
De asemenea, clima poate influenţa agravarea bâlbâielii. Unii autori
(M. Zeeman) remarcă, că influenţele climatice asupra bâlbâielii, ca şi în alte
nevroze, sunt câteodată foarte puternice, de exemplu toamna şi primăvara.

TERAPIE

Programul terapeutic pretinde de la pacient şi de la terapeut foarte

mult. Din punctul de vedere al timpului, programul apare mai costisitor
pentru că nu se urmăreşte o terapie intensivă şi de scurtă durată. Se pare că
această terapie ar fi cea mai potrivită bâlbâitului la care tulburările de
vorbire sunt însoţite de sentimente negative ce dezvoltă un comportament de
evitare.
.

Logoterapie
 6

Vorbirea prelungită

Vorbirea prelungită a fost recomandată de Bell, A.M. (1853) şi a

reintrat în terapie prin conceptual DAF (deleated auditory feed-back –
întârzierea feed-back-ului auditiv), tehnicile sale fiind valabile şi astăzi.
Iniţial s-a înţeles prin vorbirea prelungită: o încetinire a vitezei de vorbire şi
lungirea vocalelor, deci o schimbare care apare în condiţii DAF. În decursul
timpului, acţiunea a fost dezvoltată şi conţine o combinaţie a mai multor
aspecte, şi anume:
1) Introducerea şi folosirea vocii fără încordare în care un rol
important îl au contactele articulatorii moi cum sunt: buzele, limba şi
palatul.
2) Prelungirea tuturor sunetelor.
3) Continuitatea legăturii moi între cuvinte, pauzele sunt permise în
funcţie de exprimare şi respiraţie.
4) Intonaţia şi ritmul vorbirii sunt normale.
Terapeuţii consideră că prin adăugarea de exerciţii de respiraţie,
frazare şi prozodie, se obţine o vorbire normală. Bâlbâiţii pronunţă frecvent
consoanele prin contacte articulatorii greoaie. Aceste contacte sunt sursa
unei tensiuni articulatorii şi pot avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului
de aer în cavitatea bucală. De aceea, bâlbâitul trebuie să înveţe să pronunţe
cu mişcări articulatorii uşoare, moi, pentru a reduce tensiunea articulatorie.
Contactele articulatorii uşoare devin un instrument necesar în reducerea
tensiunii în momentul bâlbâielii.
Van Riper (1973) accentuează importanţa reducerii tensiunii vocale în
timpul contactelor articulatorii, în special în contextul modificării
comportamentului în bâlbâială.
În perioada exersării vorbirii prelungite trebuie să se urmărească:
 Învăţarea copilului cu noţiunea de sunet liber, vocale, accentuând
pe mişcările articulatorii libere şi netede, pe un flux de aer continuu.
Sunetele moi vor fi învăţate de la nivel de foneme şi vor fi încorporate în
activităţi ce urmează o ierarhie a lungimii şi complexităţii lingvistice.
 Folosirea feedback-ul auditiv întârziat (DAF) pentru a facilita
contactele articulatorii uşoare printr-un ritm încetinit de la un singur cuvânt
până la nivelul frazei.
 Prelungirea voluntară a primei silabe din cuvânt folosind o
articulare lentă, uşoară a consoanei şi pronunţarea prelungită a vocalei.
 7

 Folosirea unor exerciţii de contrast constituie o activitate ajutătoare

pentru a mări conştiinţa copilului asupra contactelor articulatorii dure.

Vorbirea întârziată

Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fracţiune de secundă prea târziu

şi acest lucru determină tulburarea vorbirii normale, tulburări care se
manifestă prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete, asemănătoare
bâlbâielii.
Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă:
 Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcţie de vârsta
copilului, de capacitatea lui de înţelegere;
 Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii.
Accentul e plasat pe tranziţiile articulatorii netede, uşoare, pe consoane şi pe
vocale prelungite, pe o intonaţie naturală a sunetelor şi pe modele de
accentuare corectă;
 Se poate asocia exprimarea verbală a copilului cu mişcări rapide
sau încete ale corpului sau prin diferite activităţi: cântat, desenat, scris etc.
De exemplu privind un album cu animale ce se mişcă rapid sau încet, copiii
pot imita mişcările corpurilor acestora, ceea ce este o experienţă amuzantă
pentru copii.
 Folosirea feedback-ului auditiv întârziat (DAF) poate fi folosit
pentru a facilita un ritm încetinit de vorbire. Copilul poate începe de la un
ritm foarte încetinit şi treptat, gradat, să se ajungă la un nivel rezonabil de
fluenţă.
 Gestica poate fi folosită pentru a facilita creşterea controlului
asupra ritmului vorbirii.

Vorbirea ritmică

Pentru stabilirea ritmului de vorbire s-au folosit metronomul şi

vibrotactile. Au existat două principale linii de acţiune şi anume: o
pronunţare ritmică a silabelor fără ajutor exterior şi o vorbire ritmică cu
ajutorul unui metronom. Brady, P. (1968, 1971) şi-a numit terapia
"Metronome Conditioned Speech Retraining".
Ritmul muzical, ca moment organizatoric, stă la baza metodei,
saturaţia emoţională a acestuia, legitatea sa, permit să se creeze o serie de
exerciţii, alese sistematizat şi fundamentate metodic. Conţinutul ideatic al
 8

muzicii, nuanţele ritmului şi alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi

utilizate pentru ordonarea ritmului în mişcări, ce sunt foarte necesare
bâlbâiţilor ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii, corelate adesea cu
caracterul dezordonat, neliniştit al mişcărilor.
Un avantaj important al acestei metode este tendinţa acesteia de a
înviora tonusul muscular suprasolicitat al bâlbâiţilor. Această tensiune
corespunde adesea cu retardarea vorbirii şi este o piedică importantă în
corectarea vorbirii. Retardarea motorie se răsfrânge asupra întregii
musculaturi cuprinzând şi aparatul verbal.
Pentru păstrarea unei armonii în activitate şi a principiului ierarhizării
exerciţiilor, se poate împărţi materialul practic după următoarea schemă:
1) Cânt;
2) Exerciţiu introductiv;
3) Exerciţii de reglare a tonusului muscular;
4) Exerciţii ce activează atenţia;
5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical;
6) Exerciţii de vorbire;
7) Joc;
8) Exerciţii finale.
Neîndoielnic, atenţia este necesară în toate exerciţiile, simţul ritmului
muzical este evident, întotdeauna mişcările trebuie să fie libere, iar vorbirea
este inclusă în toate exerciţiile. Introducerea cuvântului este exerciţiul ce
leagă vorbirea de unele elemente ale vorbirii muzicale. Aceste exerciţii
uşurează vorbirea, reduce fenomenele tonice şi clonice din timpul bâlbâielii
şi formează un teren favorabil pentru vorbirea fluentă.
1) Cântul - reglează respiraţia, dezvoltă capacitatea pulmonară şi
cutia toracică, ajută la favorizarea unei vorbiri armonioase, sonore. În
selecţia cântecelor pentru copii trebuie să se ţină seama de: conţinutul şi
textul cântecului, ritm, lungimea frazelor.
2) Exerciţiile introductive - constau în teme uşoare, elementare, de
marş în diferite direcţii. Aceste exerciţii învaţă copiii să se orienteze în
spaţiu, de a- şi forma deprinderi elementare de mers în cerc, de a forma
şiruri, coloane.
3) Exerciţiile de reglare a tonusului muscular - vizează reducerea
tensiunii excesive şi educarea capacităţii de a controla această tensiune.
Importante sunt exerciţiile de alternare a încordării şi slăbirii muşchilor.
Aceste exerciţii sunt însoţite de cuvinte în formă versificată, nu necesită un
acompaniament muzical, deoarece ritmul şi precizia mişcărilor se ating prin
însoţirea acestora cu ritmul versurilor.
 9

4) Exerciţii ce activează atenţia - se referă la stimularea specială a

atenţiei, dezvoltarea memoriei prin formarea de reacţii rapide şi precise la
excitanţi vizuali şi auditivi, dezvoltarea capacităţii de concentrare şi a
capacităţii volitive a copilului. Exerciţiile trebuie să ţină seama de vârsta
copilului şi de capacităţile sale.
5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical - este indicat ca
muzica să fie ascultată spre sfârşitul activităţii, când s-au executat exerciţiile
finale, deoarece copilul trebuie lăsat să se odihnească, să se relaxeze.
6) Exerciţiile de vorbire - includ exerciţii logopedice prin care se
formează şi se dezvoltă deprinderile de vorbire liberă, se educă ritmul şi
precizia pronunţării cuvintelor fără blocaje sau iteraţii de sunete şi silabe.
7) Jocurile - incluse în schema exerciţiilor de ritmică logopedică sunt
suficient de mobile pentru a satisface necesitatea naturală a copiilor de a
executa mişcări rapide, dar să nu-i obosească. Jocul se poate rezuma la
cuvinte sau propoziţii scurte şi, de asemeni, la recitarea unor versuri. Un joc
ce s-a desfăşurat corect are şi o influenţă pozitivă asupra calităţilor psiho-
fizice ale copilului. Pentru unii copii, jocul este mijlocul de a-i atrage în
colectiv, de a le învinge timiditatea.
8) Exerciţii finale - jocurile fiind mobile pot provoca accelerarea
bătăilor inimii, intensificarea respiraţiei şi este necesar să se liniştească
copiii şi să li se comute atenţia de la exerciţiile logopedice. Încărcătura fizică
şi psihică trebuie reduse la minimum şi este indicată ascultarea muzicii. În
stabilirea exerciţiilor trebuie să se ţină cont de vârsta şi posibilităţile verbale
ale copiilor.

Menţinerea efectelor terapiei

Se ştie că după terminarea terapiei pacienţii vorbesc fluent, dar trebuie

ca acest efect să se menţină pe o durată cât mai îndelungată. Scopurile
terapiei de a obţine o vorbire fluentă, o reducere a fricii, a angoasei, a
comportamentului de evitare trebuie realizate la finalul terapiei. Dar s-a
observat că după o perioadă de timp pacienţii pot reveni la bâlbâială. În
prezent, tema "recădere" nu mai este tabu, acest "Maintenance of Fluency"
a fost tratat de către Boberg, E. (1981) într-o conferinţă în Canada.
Kroll, R. (1981) afirmă că majoritatea recăderilor apar la 6 - 12 luni
după terminarea tratamentului. S-a constatat că recăderile s-au produs când
pacienţii au fost frustraţi sau enervaţi în cadrul unor conflicte interumane în
care ei s-au simţit sub presiune. Deci, succesul terapiei este evident când
pacientul câştigă o încredere fundamentată realist, când i se pune la
 10

dispoziţie un repertoriu larg de tehnici pentru rezolvarea problemelor şi

obţine primele schimbări în starea sa.
Silverman, F. (1981) a încercat să sintetizeze condiţiile care ar putea
influenţa "recăderile" în bâlbâială:
Abaterea de la programul de tratament de menţinere a vorbirii
fluente;
O aparentă fluenţă verbală care se bazează pe un mod de vorbire
schimbat;
Creşte din nou teama faţă de bâlbâială;
Scade încrederea în capacitatea programului de terapie de a menţine
efectele pe o perioadă mai îndelungată de timp;
Sfârşitul terapiei este prea timpuriu sau prea brusc;
Introducerea unui program nepotrivit de observaţie postterapeutică;
Vorbirea fluentă nu mai are prioritate principală şi bâlbâiala nu mai
este simţită atât de hotărâtoare ca până atunci;
Comunicarea se realizează cu succes chiar dacă se bâlbâie;
Lipsa unei laude asupra vorbirii fluente din partea persoanelor cu
care comunică;
O unitate de măsură prea severă şi apariţia unei iritări în cazul unor
disfluenţe normale;
Dobândirea unor boli postterapeutice;
În timpul terapiei nu au fost recăderi ocazionale şi aflându-se în
această situaţie nu ştie cum s-o rezolve;
O exersare defectuoasă pentru înlăturarea recăderilor.
Shenker, R. şi Danault, S. (1988) arată că următoarele condiţii
facilitează pacienţilor menţinerea rezultatelor tratamentului:
1. Pacientul a învăţat în cadrul terapiei metoda de autocontrol şi este
în măsură să se autocontroleze, autoîncurajeze.
2. În primele luni după terminarea tratamentului trebuie menţinute
nişte contacte de supraveghere şi acestea pot stăvili posibilităţile reapariţiei
bâlbâielii.
În situaţiile de criză terapeutul trebuie să fixeze un alt tratament care
să prezinte posibilităţi de a-l ajuta în continuare. Convorbirea se centrează
asupra crizelor prezente şi terapeutul va încerca să estompeze dificultăţile
care apar. Sunt analizate sentimentele care pot acţiona pozitiv sau temerile
care pot influenţa evoluţia tratamentului. Se vor fixa şedinţe speciale în care
pacientul este sprijinit să treacă peste această criză. O consiliere
suplimentară a membrilor familiei este indicată pentru că în acest fel se pot
micşora fenomenele de angoasă, teamă, ce apar odată cu primele semne de
 11

remisiune. În caz de pericol de recădere, unii terapeuţi oferă aşa-numitele

"programe de împrospătare" în urma unor analize de comportament
(Wilson, G. 1978).
3. Participarea la grupe de întrajutorare care trebuie să fie potrivite
pentru transfer şi pentru menţinerea vorbirii fluente. Aceste grupe folosesc
nu numai pentru un control reciproc ci şi pentru posibilitatea dezvoltării
relaţiilor sociale.
În ultimii ani a fost luată în considerare prevenirea care are un rol
foarte important în evoluţia bâlbâielii. Metodele folosite ar trebui în aşa
măsură sensibilizate, modificate, încât să fie potrivite tehnicilor pe care
preconizăm să le folosim.
Un progres deosebit în ultimii ani l-au cunoscut metodele şi
programele de terapie orientate spre liniştirea, relaxarea pacienţilor.
Aplicarea programelor de terapie trebuie să nu fie rigidă astfel încât să
facilităm o manifestare mai largă a factorului individual. În strânsă
dependenţă cu problematica individuală trebuie să oferim un program de
terapie specifică fiecărui bâlbâit.
Consideraţii privind evoluţia bâlbâielii spre logonevroză
Bâlbâiala se manifestă de obicei între 3 şi 8 ani, cu caracteristicile
iniţiale: mici opriri şi pauze în exprimare şi caracteristica bâlbâielii primare
este absenţa din partea bâlbâitului a conştientizării disfluenţei verbale. Pe
parcursul înaintării în vârstă, în anturajul copilului apar evaluări ale
diferitelor situaţii, care determină anxietăţi privind modul său de a vorbi şi
conştientizarea de către copil a disfuncţionalităţilor verbale. Tocmai în acest
moment copilul devine logonevrotic. Această situaţie poate fi reprezentată
prin schema următoare:
 12

singure
disfluenţe DA
trec
raţionări
şi
copilul comportament
ocazionale
NU negativ

conştientizarea
defectului vorbirii

"Eu nu sunt
capabil să vorbesc"

Logonevrotic

În această situaţie, la perturbarea verbală se adaugă toate aspectele de

anxietate, tulburări de comportament, de respiraţie. Acestea sunt consecinţe
induse şi nu cauza problemei.
De acum înainte, situaţia logonevroticului poate fi reprezentată prin
schema:
preocuparea
pentru a vorbi
nelinişte
sau agitaţie
constientizarea
în timpul
bâlbâielii
vorbirii
erori şi opriri
în timpul
vorbirii
Deci, bâlbâiala a devenit un mecanism care se autoalimentează, un
"cerc vicios".
Trebuie precizat că aspectele care provoacă anxietatea apar la un
anumit procent de bâlbâiţi.
Deci, eroarea fiind unică, exterioară şi transformabilă, putem
interveni asupra erorii, deoarece această procedură va schimba, la
logonevrotic, cadrul situaţional, după acest model:
 13

mai puţine mai puţină mai putina

erori constientizare preocupare
a bâlbâielii

mai puţină
angoasă

tot mai putine

erori de vorbire
Simptomatologie în logonevroză

În apariţia logonevrozei apar ca trăsături caracteristice diferite

tulburări motorii ale vorbirii (spasme în vorbire, ticuri, mimica feţei, muşchii
gâtului) precum şi subterfugii spontane. În cadrul subterfugiilor (evitării)
intră mişcările ajutătoare la care recurg bâlbâiţii pentru a masca sau uşura
vorbirea dificilă. Nu rareori se observă o încordare psiho-motorie generală,
stângăcie în mişcări, nelinişte prelungită sau moleşeală.
pare acel cerc vicios din care bâlbâitul nu este capabil nici într-un fel
să iasă. Cu cât persoana îşi dispreţuieşte propria pronunţie defectuoasă cu
atât mai dificilă devine propria reglare a vorbirii. Această stare după mai
multe încercări nereuşite devine o condiţie patologică reflexă şi apare din ce
în ce mai des, chiar înainte de a începe o discuţie.
De la prima reacţie emoţională involuntară asupra defectului
logonevroticii îşi formează treptat propria relaţie cu ei înşişi, legată de
trăsăturile emoţionale şi care se oglindesc în propria luptă fără succes cu
bâlbâiala.
Înţelegerea fenomenului fixării poate fi determinată astfel: reflectarea
defectului de vorbire (spasmul vorbirii) în întreaga activitate psihică a
logonevroticului. Acesta este rezultatul primirii şi prelucrării informaţiei
despre dificultăţile, obstacolele vorbirii, acestea produc neplăceri,
nemulţumiri ce sunt transformate în procese psihice, stări care
interacţionează cu mediul înconjurător.
S-a constatat că :
1) Fixaţia este unul din factorii de bază ce complică structura
defectului şi eficacitatea încercărilor de îndepărtare a lui.
2) Există o legătură directă a fixaţiei cu vârsta copilului. Aceasta se
explică prin prezenţa factorilor neplăcuţi din mediul înconjurător,
complexitatea activităţilor psihice legate de formarea personalităţii copilului,
 14

apariţia dereglărilor în sistemul nervos şi endocrin, legate şi de perioada de

pubertate.
3) Se remarcă o legătură cu caracterul complicat al tulburărilor
motorii. Spasmul tonic poate fi privit uneori ca o încercare a
logonevroticului de a lupta cu propriul său defect. De obicei, caracterul
tulburării motorii este legat de relaţia emoţională a copilului cu defectul său.
4) Efectul muncii logopedului cu logonevroticul este dependent de
diferitele grade de fixaţie asupra defectului propriu. Cu cât este mai mare
fixaţia, cu atât rezultatul muncii logopedului se observă mai greu, şi invers.
Conştientizarea defectului de vorbire, încercările neizbutite de
îndepărtare sau mascare provoacă la logonevrotic diferite reacţii psihice:
vulnerabilitate, teamă, timiditate, sensibilitate, sugestionabilitate
etc.Încercările de mascare a greutăţilor de vorbire îl fac pe bâlbâit să recurgă
la diverse subterfugii care influenţează motricitatea generală (mişcări ale
mâinilor, picioarelor, corpului, capului) precum şi în motricitatea vorbirii
(muşcarea vârfului limbii, a buzei inferioare, umezirea buzelor) şi folosirea
unor sunete şi cuvinte ajutătoare: şi, nu, da, iată etc.
Informaţiile din literatură care indică schimbarea personalităţii sunt
adeseori controversate, astfel încât nu se poate preciza gradul de
specificitate. Pe temeiul celor menţionate considerăm că prin îndreptarea
atenţiei copiilor bâlbâiţi asupra mişcărilor verbale, aceştia nu fac decât să-şi
perturbe într-o măsură şi mai mare procesele de autoreglare.
Presiunile, măsurile educative greşite pe care le săvârşesc părinţii
determină agravarea dereglărilor din exprimarea copiilor. Efectele măsurilor
greşit adoptate de către părinţi în vederea corectării bâlbâielii, ca schimbarea
ritmului respirator, îndreptarea atenţiei asupra pronunţării, scindarea fluenţei
verbale prin pauze incorecte, conduc de cele mai multe ori la agravarea
tulburării. Toate observaţiile ne îndreptăţesc să credem că filtrul atenţiei
părinţilor pentru anumite disfluenţe se sensibilizează până la o stare de
adevărată nevroză ce explică multe dintre atitudinile şi măsurile prea
drastice.
Stările conflictuale determină modificări în comportamentul
logonevroticilor care devin anxioşi sau agresivi, izolaţi faţă de mediul
familial. Toate stările conflictuale determinate, pe de o parte, de
neînţelegerile dintre părinţi şi copii şi, pe de altă parte, de neînţelegerile
dintre părinţi, au un ecou profund asupra personalităţii copiilor (Tobolcea, I.,
1995);
Corelaţia dintre labilitatea emotivă şi bâlbâială nu este pe deplin
lămurită. Se discută mult faptul că experienţa emoţională depinde atât de
existenţa unor resurse constituţionale cât şi de influenţele primite prin
 15

educaţie. Rezultă că toate carenţele afective, generate de stările de tensiune

conflictuale şi de dizarmonie din viaţa familială determină în cea mai mare
măsură starea de labilitate a copiilor, atât de dependenţi de influenţele
părinţilor.De aceea considerăm că oricare ar fi fragilitatea organismului, în
funcţie de mediul de dezvoltare, capacitatea funcţională a bâlbâitului se
poate restabili până la limitele normale sau dimpotrivă, se poate agrava,
croniciza, determinând apariţia logonevrozei (Tobolcea, I., 2001).
De aceea se impune ca în prezentarea simptomatologiei logonevrozei,
pe lângă prezentarea particularităţilor fono-articulatorii, respiratorii etc.,
atenţia trebuie să fie îndreptată în mod accentuat asupra particularităţilor
comportamentale. Să se insiste asupra simptomelor nevrotice ca: stările de
excitabilitate, agresivitate sau izolare, enurezii, insomnii, plâns nemotivat
etc. Acestea sunt câteva caracteristici, deoarece simptomatologia
logonevroticului este variată, complexă şi, totuşi, diferită de la un subiect la
altul. De aceea, nu se poate schiţa un tabel cu o strictă simptomatologie, ci
se impune cercetarea fiecărui caz în parte

Observaţii terapeutice

De regulă scopul terapiei este de a asigura pacientului capacitatea de a

vorbi normal, atât cât poate să evolueze în timpul terapiei. Pentru a tinde
spre realizarea acestui scop este necesar:
- să-l informăm asupra proceselor pe care le va suporta pentru a
ajunge la scop;
- motivarea orelor obositoare ale exerciţiilor care-l vor ajuta să
ajungă la un model de vorbire normal;
- să pretindem schimbarea poziţiilor şi a sentimentelor faţă de
sine şi lumea înconjurătoare pentru a atinge scopurile terapiei propuse.

Componentele integrate sunt:

- componenta motorie - verbală;
- componenta comunicativă - interpersonală;
- componenta cognitivă - intrapersonală;
- componenta emoţională-fiziologică bazată pe experienţă.
 16

Lucrările lui Burns, D. şi Brady, P. (1980) încearcă să contureze aşa-

numitul "cerc al bâlbâielii" care poate fi înlocuit printr-un "cerc al fluenţei".
Munca terapeutică începe prin analiza unei schimbări a simptomelor,acest
fapt are o mare importanţă pentru pacienţi deoarece se clarifică deficienţele
de care suferă. Structurarea acestor probleme este importantă pentru pacienţi
şi terapeuţi pentru că dă o nouă imagine motivaţiei şi de aici se deduce
terapia pentru diferite stadii şi grade ale deficienţei.

Emoţională: Comportamentală:
încordare
1) tensiune; 1) lipsă de fluenţă în vorbire
intensificarea tendinţelor
2) teamă; (bâlbâială);
de bâlbâială
3) ruşine. 2) mişcări însoţitoare;
3) lipsă de adaptare socială.
Gândire negativă
ce conduce la Experienţă negativă
emoţii negative care influenţează
comportamentul
C o g n i t i v ă:
Idei, gânduri negative anticipante care însoţesc bâlbâitul şi îl fac să devină o
persoană retrasă

Circuitul bâlbâielii: bâlbâiala se află într-un cerc în care componentele

comportamentale, cognitive şi emoţionale sunt integrate într-un cerc închis.

E m o ţ i o n a l ă: C o m p o r t a m e n t a l ă:
1) relaxarea; 1) fluenţa vorbirii îmbunătăţită;
2)încrederea în propria persoană. 2) interacţiune socială îmbunătăţită.

C o g n i t i v ă:
Idei şi gânduri îmbunătăţite despre imaginea proprie

Circuitul fluenţei: scopul tratamentului este de a dezvolta în cadrul

acestui cerc o fluenţă îmbunătăţită, o atitudine pozitivă şi relaxare care să se
integreze într-un sistem încurajator.
 17

Această metodă conţine un paradox: pe de o parte exersăm cu

pacientul o tehnică de evitare a bâlbâielii, iar pe de altă parte tindem să
reducem prin acest lucru sentimentele negative legate de bâlbâială şi să
pretindem o atitudine acceptabilă faţă de fenomenul ca atare. Aceasta pare să
fie de mare importanţă pentru profilaxia revenirilor. După terminarea
terapiei, momentele de bâlbâială trebuie însoţite de o teamă minimă şi de un
sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea circuitului bâlbâielii.
Cele mai bune rezultate ale terapiei se bazează pe formarea capacităţilor de
control care să ducă la o teamă foarte redusă. Corespunzător situaţiilor
individuale trebuie să li se acorde preponderenţă laturii tehnice a vorbirii şi
problematicii emoţionale. Pentru a realiza un oarecare control şi o viziune
de ansamblu asupra evoluţiei vom aborda în discuţiile cu pacientul etapele
pe care le vom parcurge în terapie pentru a se ajunge la bune rezultate. Buna
structurare a etapelor terapiei şi progresul programului pot fi realizate prin
fixarea ritmului şi vitezei de lucru ce se potrivesc pacientului. Este necesar
ca în permanenţă să întărim încrederea pacientului în posibilităţile sale şi să-l
încurajăm în exersarea diferitelor exerciţii dificile. "Scopul terapiei este de a
conduce pacientul ca el să devină maestrul vorbirii sale şi nu sclav"
(Murray, 1980).

TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS - CITIT

Tulburarea Definiţie Forme Etiologia

Dislexia dificultate de a citi, a) Perturbări ale A) Factori ce aparţin
manifestată prin tulburări la elementelor primare (de subiectului:
nivelul percepţiei auditive, bază) ale grafismului - deficienţe de ordin
optice şi a celei kinestezice; -inabilitatea sau senzorial;
dificultăţile în însuşirea disabilitatea de a - gradul dezvoltării
citirii se referă atât la reproduce o figură intelectuale;
corectitudine cât şi în modul geometrică după model; - slaba dezvoltare
conştient, curent şi expresiv -dificultăţi de a trasa psihologică;
pe care trebuie să-l realizeze după comandă linii - starea generală a sănătăţii;
cititul. drepte, curbe, delimitări - reacţii nevrotice;

Disgrafia se referă la tulburările ce
intervin în actul grafic;
incapacitatea copilului (cu
limbaj, auz, dezvoltare
mintală normală) de a
învăţa corect şi de a utiliza
corect scrisul în condiţiile
de şcolarizare normală.
Alexia incapacitatea relativ totală a
învăţării actului lexic.
Agrafia incapacitatea relativ totală a
învăţării actului grafic, se
găseşte rar la copil, ea
implicând grave tulburări la
nivelul structurilor centrale.
18
de spaţiu;
-imposibiltatea sau
dificultatea de a respecta
direcţiile de orientare
spaţială: sus-jos, stânga-
dreapta;
-dificultatea de a lega
într-o structură unitară
fragmentele grafice care
compun o literă;
-dificultatea de comutare
a sonorului în schema
grafică: copilul poate
desena litera o dar nu-i
reţine denumirea;
-dificultăţi de legare într-
o unitate a două sau mai
multe litere care să
reprezinte o silabă sau un
cuvânt;
-dificultăţi de conectare a
sensului la semnele
grafice începând cu
silaba şi terminând cu
propoziţia.
b) Disgrafia-dislexia
specifică sau propriu-
zisa nu este capabil să
scrie literele după dictare
deşi aceste litere le poate
reproduce individual.
c) Disgrafia-dislexia de
evoluţie (structurală) –
confuzii,inversiuni,omisi
uni.
d) Disgrafia-dislexia
motrică - ilizibilitate şi
ritm extrem de lent în
scris-citit - scrierea
defectuoasă (deformarea
literelor), la tulburări
caligrafice.
e) Disgrafia-dislexia de
tip spaţial
- condiţii motivaţionale;
- instabilitate emoţională;
- deficienţe pe linia
activităţii şcolare;
- nedezvoltarea şi tulburările
vorbirii;
- leziuni ale creierului;
B) Factori ce aparţin mediului:
- slaba integrare în colectiv;
- nivelul socio-cultural
scăzut al familiei;
- dezinteresul familiei faţă de
pregătirea copilului;
- metode şi procedee
necorespunzătoare pentru
învăţarea scrisului.
Există alte trei categorii
de factori care sunt discutaţi în
literatura de specialitate ca
fiind posibili în producerea
disgrafiei-dislexiei:
- factori materni;
- factori socio-
economici;
- locul ocupat de
copil în raport cu
ceilalţi fraţi.
 19

E.Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei care să ia în

considerare mai multe criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic şi
psiho-pedagogic:
Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în
învăţarea şi formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea
de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce
apar ca urmare a existenţei unor factori psiho-pedagogici necorespunzători
sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a insuficienţelor în
dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale, de
la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii din cadrul
sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii,
a unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a
deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente
între grafemele şi literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi
substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte şi
chiar de sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în
spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor citite sau
scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi în final, neputinţa de a
dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.

DE CITIT

Dezvoltare şi simptomatologie în disgrafie - dislexie

O caracteristică generală a disgrafiei-dislexiei este manifestarea

fenomenelor negative a scris-cititului cu un caracter constant şi tendinţă de a
se agrava, prin consolidarea deprinderilor greşite şi prin trăirea dramatică pe
plan intern a eşecurilor.
În continuare vor fi prezentate câteva manifestări ale tulburărilor
disgrafice-dislexice:
a) Scrisul încet, lent, stacato
Se pare că cea mai mare categorie de disgrafici-dislexici este
constituită din cei ce scriu şi citesc extrem de încet în raport cu cei ce nu
prezintă astfel de deficienţe. Deşi pare surprinzător, dificultăţile cele mai
pregnante nu le au la dictare, ci la copierea unui text.
Sunt două faze care devin evidente:
 20

- În unele sitiaţii copilul scrie foarte mărunt, puchinos, înghesuie

grafemele dând impresia suprapunerii lor;
- În alte situaţii grafemele sunt inegale ca mărime şi depăşesc spaţiul
normal din pagină.
La cei mai mulţi există o uşoară stângăcie sau lateralitate încrucişată,
dar care nu pune probleme deosebite în învăţarea scrisului cu mâna dreaptă.
Din punct de vedere motric nu a fost posibilă punerea în evidenţă a unor
tulburări, iar cei la care se manifestau asemenea dificultăţi au fost încadraţi
în altă categorie.
Claparede propune termenul de bradilexie pentru citirea lentă şi
bradigrafie pentru viteza redusă în scriere, ca derivat al bradilaliei ce
desemnează vorbirea sacadată, lentă, rară.
b) Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi
în înţelegerea sensului convenţional al simbolurilor lexiei
În principal asemenea dificultăţi se datoresc tulburărilor de la nivelul
percepţiilor acustico-vizuale şi în general, de la nivelul proceselor cognitive
ce au implicaţii negative asupra efectuării operaţiilor de analiză şi sinteză,
precum şi a discriminării simbolurilor verbale. Între cele două componente,
vizuală şi acustică, trebuie să existe o unitate şi un echilibru pentru a putea
reproduce grafic complexul sonor. Aceste două condiţii facilitează
funcţionarea, în planul ideaţiei, a operaţiilor de analiză şi sinteză, ca şi a
celor de comparare şi discriminare a grafemelor în vederea redării lor
diferenţiate.
Toate aceste dificultăţi fac să apară, la această categorie de disgrafici-
dislexici, o serie de caracteristici:
 Omisiuni de grafeme şi cuvinte;
 Adăugiri de grafeme şi cuvinte ;
 Înlocuirea unor grafeme cu altele ;
 Contopirea unor cuvinte prin alungirea unor linii ce unesc cuvintele
respective ;
 Nerespectarea spaţiului paginii ce se poate manifesta prin redarea inegală
a unor grafeme, sărirea unor rânduri, suprapunerea altora, nepăstrarea
direcţiei de scris;
 Manifestarea scrisului în oglindă sau a unor fenomene asemănătoare prin
rotirea (trecerea) unui grafem în locul altuia.
În cadrul citirii pot fi surprinse următoarele caracteristici:
- greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea
ce-l determină pe dislexic să încerce ghicirea lor;
 21

- greutăţi în diferenţierea cuvintelor şi literelor asemănătoare din punct

de vedere auditiv;
- greutăţi în înţelegerea celor citite;
- omiterea unor foneme sau cuvinte;
- emiterea unor vocale ce dau impresia existenţei unor cuvinte parazitare
în vorbire.

c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice

Această categorie de dificultăţi poate fi luată în consideraţie în calitate
de erori tipice disgrafice şi dislexice numai după trecerea unui timp necesar
instruirii în scopul învăţării şi formării deprinderlor ortografice şi caligrafice.
De asemenea, pentru a le considera specifice, ele trebuie să se producă
cu o anumită constanţă şi frecvenţă în compuneri şi dictări, iar în unele
cazuri şi în copierea unui text. În unele cazuri se scrie cu literă mare şi la
mijlocul cuvântului iar în altele se începe propoziţia sau fraza cu literă mică.
Tot în textele scrise pot să apară şi unele semne de punctuaţie
necunoscute nu numai pentru cititorul normal, dar nici disortograficul nu le
mai cunoaşte după un timp relativ scurt şi nu poate oferi explicaţii asupra
lor.
Agramatismele cele mai evidente sunt:
 Despărţirea incorectă a unor cuvinte la capăt de rând;
 Despărţirea unor cuvinte care în mod normal se scriu împreună;
 Unirea unor cuvinte care se scriu despărţit;
 Scrierea substantivelor proprii cu literă mică.
Din punct de vedere caligrafic scrisul disgraficului este inegal,
dezordonat, împrăştiat, cu grafeme ce variază ca proporţie, rânduri ce se
suprapun sau lasă un spaţiu prea mare între rânduri. Uneori grafemele se
prelungesc exagerat producându-se o unificare între cuvinte, creând aşa-
numitul fenomen de contaminare.
d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte
În copierea unui text fenomenul este mai rar întâlnit şi are un caracter
labil, dar este foarte evident în dictări şi compuneri.
Omiterea nu se produce similar în toate cazurile, ea depinzând de o
serie de factori printre care cei mai importanţi privesc:
 Locul ocupat de o anumită literă sau grafem în raport cu altele;
 Lungimea şi dificultatea cuvântului scris;
 Dificultatea realizării grafice a grafemului.
Ca fenomen caracteristic pentru disgrafici-dislexici se observă
omisiunile de grafeme ce vizează sistemul vocalic, ceea ce conduce la ideea
 22

diminuării importanţei vocalelor în recunoaşterea cuvântului. Vocalele cel

mai frecvent omise sunt: i, e, a, u. În ceea ce priveşte sistemul consonantic,
cele mai frecvente omisiuni se produc în cazul lui n, l, r, t.
Un fenomen de asemenea specific pentru aceşti elevi este acela al
omiterii de silabe la începutul sau la sfârşitul cuvântului şi în interiorul lui,
ceea ce determină ciuntirea sau trunchierea cuvântului. Alte caracteristici
privesc omisiunile de cuvinte, în special a celor de legătură, care denotă o
slabă centrare psihică pe operaţia efectuată, dar devin pronunţate adăugirile
de grafeme.

e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinte

Adăugarea grafemelor are loc în special la sfârşitul cuvântului sau
fenomenul se manifestă sub forma repetării cuvintelor de legătură, însă în
ambele situaţii cauza nu este reprezentată de neatenţia subiectului, ci de
slaba posibilitate de concentrare a atenţiei şi a exacerbării excitaţiei
nervoase.
De asemenea, fenomenul de adăugire de grafeme şi cuvinte se
realizează pe fondul unei uşoare dereglări a percepţiei, atenţiei, şi a
subordonării actului motric în plan mental. La baza explicaţiei fenomenului
stă de fapt inerţia proceselor nervoase şi a funcţiilor psihice care determină o
inoperare la nivelul structurilor logice.
Atât pentru grafie cât şi pentru lexie, există o anumită preferinţă în
adăugarea grafemelor când acestea se produc pe fondul tulburărilor de ritm
şi fluenţă. Aşa cum bâlbâiala şi logonevroza determină în vorbire repetarea
frecventă a unei anumite categorii de sunete, în acelaşi mod are loc
transpunerea acestora în scriere sub forma adăugirilor.

f) Substituirile şi confuziile de litere, grafeme

Grupa substituirilor poate fi considerată una din caracteristicile
reprezentative pentru tulburările limbajului scris, spre deosebire de omisiuni
şi adăugiri aici conturându-se anumite reguli după care se defăşoară
substituirile şi confuziile.
În primul rând substituirile se datoresc confuziilor dintre grupurile de
litere şi grafeme asemănătoare din punct de vedere optic: d-p-b; u-n; a-ă; s-
ş; t-ţ şi invers.
După principiul asemănării, fie din punct de vedere fonematic, fie
kinestezic, fie optic, se produc substituiri şi confuzii şi pentru grupurile f-v,
b-p, c-g, d-t, a căror foneme se găsesc două câte două în opoziţie principală
surd-sonor.
 23

Din perspectivă psihologică confuzia şi substituirea cuvintelor este

determinată de faptul că deficientul cu tulburări ale limbajului scris-citit nu
conştientizează în toate situaţiile cuvântul scris (în special în dictări) şi nu
surprinde sensul acestuia, trecând peste el printr-o percepere globală bazată
pe intuiţie. Aceasta şi pentru faptul că deficientul nu ia în consideraţie
contextul, iar în plan mental nu se realizează în mod riguros operaţiile de
analiză şi sinteză.

g) Contopiri şi comprimări de cuvinte

Aceste fenomene se produc în scris prin alungirea liniei de la ultimul
grafem care se uneşte cu primul grafem al cuvântului următor. Când
cuvintele contopite sunt lungi, cititorul se descurcă mai uşor dată fiind
accesibilitatea intuitivă, dar dificultăţile apar în cazul contopirii cuvintelor
scurte cum ar fi cele de legătură.
În unele cazuri comprimarea se realizează prin scrierea unei părţi de
cuvânt (mai des la sfârşitul acestuia) iar în altele prin suprimarea unor litere
sau grafeme ce pot fi plasate în orice poziţie a cuvântului.
Există şi o a treia posibilitate, când comprimarea se realizează prin
păstrarea anumitor grafeme din cuvântul iniţial şi adăugarea altora, ducând
la constituirea unui cuvânt nou. Acest cuvânt nou îşi poate păstra sensul, dar
există şi posibilitatea modificării acestuia şi chiar a formei sale acustice.

h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea

rândurilor
În disgrafie-dislexie urmărirea liniei drepte de scriere-citire devine
foarte dificilă. Interesant este faptul că în scris, chiar şi atunci când spaţiul
paginii este liniat, păstrarea direcţiei se face cu oscilaţii de la un rând la altul.
În analiza tulburărilor de scris Ajuriaguerra ia în consideraţie trei
categorii de itemi:
 Organizarea deficitară a paginii;
 Neîndemânarea;
 Greşelile de formă şi proporţie.
În consecinţă, textul nu capătă unitate fiind dezordonat, iar spaţiul
dintre rânduri nu este regulat, ceea ce determină o nerespectare a orizontalei
rândului.
Neîndemânarea accentuează deformările şi nu se respectă
caracteristicile caligrafice, deoarece adeseori literele sunt retuşate, iar liniile
ce le unesc au întreruperi şi îngroşări.
 24

În ceea ce priveşte greşelile de formă şi proporţie, ele determină lipsa

de claritate a textului şi confuzia dintre grafeme prin nerespectarea
dimensiunii literelor şi a proporţiilor bastonaşelor. Manifestarea în scris a
nerespectării spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor denotă
tulburări spaţio-temporale relativ accentuate, în aceste condiţii scrisul
devenind dezagreabil şi ilizibil.
Adesea, un disgrafic-dislexic pus în situaţia de a-şi citi propriul scris
nu se descurcă, iar în cazul în care i se prezintă textul respectiv, peste o
anumită perioadă de timp, nu şi-l recunoaşte.

i) Scrisul servil şi scrisul în oglindă

Scrisul servil se manifestă prin înclinarea exagerată spre dreapta sau
spre stânga, ceea ce duce la deformarea grafemelor şi la slaba diferenţiere, în
special a celor asemănătoare din punct de vedere optic.În asemenea situaţii,
grafemele sunt executate alungit şi nu au înălţimea necesară pentru a putea fi
percepute uşor.
Scrisul ca în oglindă se relizează printr-o rotire a grafemelor şi
literelor în aşa fel se ajunge la o reflectare inversă a imaginii respective pe
creier.O astfel de tulburare este explicată prin tulburările oculo-motorii şi
temporo-spaţiale şi a afecţiunilor encefalului determinate de meningite, sau a
dereglărilor emisferei drepte din regiunea parietală dreaptă a creierului
cauzate de diferite disfuncţiuni neurofiziologice.
Manifestările evidenţiate sunt cele mai caracteristice chiar dacă ele
nu epuizează întrega arie a tulburărilor disgrafice-dislexice, existând şi alte
fenomene cum sunt cele de deformare a literelor în citit sau a omisiunilor de
propoziţii şi sintagme în scris, dar acestea se deduc din cele nouă
caracteristici principale la care ne-am referit anterior.

A. Metode şi procedee cu caracter general

Această categorie vizează indirect corectarea dislexo-disgrafiei, dar

ele sunt deosebit de importante deoarece, pe de o parte, pregătesc
subiectul, din punct de vedere psiho-fizic, pentru aplicarea metodologiei
specific logopedice, iar pe de altă parte, fortifică organismul (fizic şi psihic)
şi facilitează efectele acţiunii metodelor din categoria celor specifice.

1.Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii

 25

Aceste exerciţii au o importanţă deosebită pentru formarea

mişcărilor fine ale degetelor şi mâinilor, ceea ce contribuie la o mai bună
ţinere a instrumentului de scris, evitarea oboselii şi alunecarea facilă pe
foaia de scris, iar ca efect, creşterea vitezei acţiunii şi adoptarea unei
scrieri corecte. Toate exerciţiile trebuie să contribuie la sincronizarea
grupelor de muşchi antrenaţi în actul scrierii, ceea ce duce la realizarea
mişcărilor economicoase. Aceste exerciţii trebuie să se desfăşoare sub
formă ritmică. De asemenea, exerciţiile fizice generale sunt importante
pentru fortificarea generală a organismului, dar şi pentru realizarea
organizării spaţio-temporale şi pentru dezvoltarea mişcărilor fine şi
sincronizate.

2. Educarea şi dezvoltarea auzului fonematic

Priveşte capacitatea de a identifica şi diferenţia sunetele limbii,de a

distinge între sunet şi literă, între sunet şi reprezentarea sa grafică.
Existenţa tulburărilor auzului fonematic sau slaba dezvoltare a acestuia
determină dificultăţi nu numai la nivelul emisiei, dar şi la cel al
discriminării literelor şi reprezentării lor în planul grafic. Folosirea
cuvintelor sinonime şi paronime este deosebit de eficace la toate vârstele.

3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi structurare

spaţială

În formarea deprinderilor de scris-citit funcţionarea corectă a

activităţii de orientare şi structurare spaţială devine condiţie sine qua non,
pentru că trasarea semnelor grafice şi urmărirea succesiunii desfăşurării
literelor în cuvinte, a cuvintelor în fraze, a succesiunii rândurilor şi
păstrarea spaţiilor dintre ele se constituie în faze ale procesului de achiziţie
lexico-grafică.
Sunt indicate exerciţii care să ducă la conştientizarea raporturilor
stânga-dreapta, înainte-înapoi, deasupra-dedesubt, sus-jos.

4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea

personalităţii

Dislexo-disgrafia determină o stare de nelinişte şi teamă de insucces

– ceea ce îl face pe subiect să trăiască momente stressante. Repetarea
 26

insuccesului şcolar accentuiază starea de oboseală intelectuală şi fizică. Cu

timpul, se instalează o hipersensibilitate afectivă şi o stare de repulsie faţă
de procesul instructiv, în general, şi faţă de activitatea de scris-citit, în
special.
Pentru înlăturarea unor astfel de comportamente, cel mai eficace
procedeu este acela al psihoterapiei. Ea se foloseşte cu scopul de a înlătura
stările psihice conflictuale, determinate de deficienţa de scris-citit. În
primul rând trebuie urmărit să se înlăture teama patologică că va comite
greşeli şi să se înlăture sentimentul de inferioritate instalat.
Un loc aparte îl ocupă jocul – R.Schilling apelează la “jocul
curativ logopedic”. În scopuri similare se pot folosi desenul şi
dramatizarea.

B. Metode şi procedee cu caracter specific logopedic

Este necesar să amintim o serie de cerinţe în terapia specific

logopedică a dislexo-disgrafiei:
1.Când tulburările lexico-grafice sunt manifestări ale reflectării
vorbirii deficitare, activitatea de corectare trebuie să înceapă cu
înlăturarea dislaliei, rinolaliei, bâlbâielii, după metodologia cunoscută..
2.Începerea activităţii terapeutice cât mai de timpuriu şi odată cu
manifestarea primelor elemente cu caracter dislexo-disgrafic.
3.Formarea şi dezvoltarea deprinderilor de analiză-sinteză, atât în
plan lingvistic, cât şi în cel logic.
Trebuie să se aibă în vedere o serie de principii generale care
să direcţioneze activitatea de terapie:
- corectarea cât mai de timpuriu a dislexo-disgrafiei;
- exerciţiile efectuate să fie în raport cu gravitatea tulburărilor
dislexo-disgrafice;
- colaborarea şi participarea activă a logopatului la activitatea
logopedică;
- colaborarea cu părinţii logopatului;
- colaborarea cu învăţătorii, educatorii în vederea manifestării
tactului şi îngăduinţei
necesare faţă de elevul logopat;
- exerciţiile efectuate să se bazeze pe materialul pe care îl foloseşte
elevul în şcoală.

Metodele şi procedeele specifice:

 27

1.Obişnuirea logopatului să-şi concentreze activitatea

psihică, şi în primul rând gândirea şi atenţia, asupra procesului de analiză-
sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei.
Subiectul va fi învăţat să descompună elementele grafice şi lexice
din care este format cuvântul, apoi propoziţia şi unificarea lor pentru a le
putea reda în mod unitar şi cursiv în scris-citit.

2. Formarea capacităţii de conştientizare a erorilor tipice

dislexice-disgrafice.
Prin această metodă subiectul învaţă să-şi controleze în plan
mental şi acţional, întreaga activitate necesară comportamentului lexico-
grafic.Atenţionarea asupra greşelilor trebuie să fie însoţită de indicarea
corectă a modului de scis-citit.
În cazul omiterii sau substituirii unor litere se apelează la fixarea
şi recunoaşterea sunetului cu care începe cuvântul.Aceasta contribuie la
formarea asociaţiilor dintre foneme şi grafeme, cât şi la diferenţierea
acestora.

3.Dezvoltarea capacităţii de sesizare a relaţiei dintre fonem-

grafem, literă-grafem şi fonem-literă.
Procedee:
- într-un text se subliniază litera sau literele afectate;
- subiectul citeşte singur textul, sub supravegherea logopedului, şi
subliniază literele sau
cuvintele la care întâmpină dificultăţi şi apoi le transpune în scris;
- după principiul de la simplu la complex, se citesc litere, grupuri de
litere sau cuvinte,
de pe scheme-planşe, apoi se vor scrie;
- la imaginile mai greu de evocat se poate scrie începutul denumirii ca
apoi să fie completat
de copil.

4.Dezvoltarea capacităţii de dicriminare auditivă, vizuală şi

kinestezic-motrică
Se recomandă folosirea unor procedee care să stimuleze şi să
faciliteze analiza şi sinteza fonetică a structurii cuvintelor şi propoziţiilor.
Rezultatele sunt mai bune dacă se porneşte de la cuvinte mono şi bisilabice,
 28

ca în final să se ajungă la cele polisilabice. Se poate folosi scrierea

colorată cu una sau mai multe culori.
Pentru dezvoltarea capacităţii de discriminare se pot folosi
comparaţiile pentru distingerea asemănărilor şi deosebirilor între diferite
grafeme şi litere. p-b-d , m-n, s-ş. (componenta vizuală) z-j, s-ş, f-v
(componenta auditivă).

5 .Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris

a) Citirea imaginilor izolate şi în suită – stimulează şi contribuie

la dezvoltarea vorbirii copilului, dezvoltă interesul pentru citit şi poate fi
apreciată ca o etapă ce conţine elemente de organizare a activităţii mintale.
b) Citit-scrisul selectiv – constă în indicarea cuvintelor şi
propoziţiilor apreciate ca fiind critice sau care au un anumit grad de
dificultate ce poate determina erori tipice şi pe care subiectul trebuie să le
citească şi să le scrie. Citit-scrisul. selectiv trezeşte interesul şi motivaţia
pentru desăvârşirea acţiunii.
c) Citirea simultană şi scrisul sub control – subiectul citeşte odată
cu terapeutul şi scrie sub supravegherea acestuia. Fiecare greşeală este
corectată imediat, ceea ce întăreşte încrederea în posibilităţile sale de
scriere-citire.
d) Citirea şi scrierea în pereche – doi subiecţi citesc şi scriu în
acelaşi timp şi se corectează reciproc prin schimbarea alternativă a
rolurilor. Metoda este eficientă prin menţinerea stării de vigilenţă,
formarea-dezvoltarea motivaţiei competiţionale şi a satisfacţiei pentru
succesul împlinit.
e) Citirea şi scrierea în ştafetă – un copil din grup citeşte sau scrie
pe tablă una sau mai multe propoziţii, apoi indică un alt coleg care să
continuie acţiunea. Stimulează atenţia pentru a corecta greşelile şi să poată
continua acţiunea.
f) Citirea şi scrierea în ştafeta greşelilor – subiectul citeşte sau
scrie până în momentul comiterii unei greşeli, apoi continuă un alt coleg în
mod asemănător. Se poate alcătui un clasament pentru a stimula interesul
de a obţine un rezultat bun.
g) Citirea şi scrierea cu caracter ortoepic – fiecare silabă care se
citeşte sau scrie cu dificultăţi este repetată de două ori, spre deosebire de
celelalte ce se scriu şi se citesc normal.
h) Citirea şi scrierea pe roluri –fiecare subiect îndeplineşte un rol
în cadrul unei povestiri şi va citi sau scrie numai acea parte care se referă
la rolul cu care a fost investit. El învaţă să fie atent, se obişnuieşte cu starea
 29

de aşteptare, ceea ce duce treptat la dezvoltarea echilibrului dintre excitaţie

şi inhibiţie.
i)Citirea şi scrierea pe sintagme – subiectul trebuie învăţat să
sesizeze sensul celor citite şi scrise şi să cuprindă în câmpul său perceptiv
unităţile sintactice purtătoare de semnificaţii.
j) Exerciţii de copiere, dictare şi compunere. Cele mai multe greşeli
se fac la compunere. Copierea contribuie la realizarea deprinderilor
motorii şi la obişnuirea subiectului cu forma grafemelor şi cu diferenţele
dintre ele. Dictarea este mai dificilă pentru dislexo-disgrafici şi de aceea
trebuie alese texte scurte şi organizate în funcţie de posibilităţile
subiectului.

6.Corectarea tulburărilor de vorbire se face înaintea sau

concomitent cu terapia dislexo-disgrafiei.
Majoritatea tulburărilor de vorbire se transpun în limbajul scris-citit.
Şi în acest caz se respectă principiul de la simplu la complex.

7.Terapia dislexo-disgrafiei. trebuie să vizeze dezvoltarea

limbajului şi stimularea activităţii psihice.
Explicarea cuvintelor, a semnificaţiei lor şi a sensului propoziţiei
cu care se exersează, ca şi solicitarea subiectului să formuleze povestiri,
compuneri, autodictări, facilitează stimularea activităţii psihice pentru
transpunerea ideilor în planul comportamental verbal.

8.Corectarea confuziilor de grafeme şi de litere, condiţie de

bază în terapia tulburărilor grafo-lexice.
Se folosesc exerciţii care să urmărească formarea capacităţii de
discriminare mai întâi a grafemelor şi literelor separate, apoi în combinaţii
de cuvinte mosilabice, bi- şi trisilabice. Este necesar să se folosească şi
grupurile diftongilor, triftongilor pentru că aici au loc cele mai multe
confuzii. Poziţia ocupată în cuvinte de literele afectate trebuie să varieze la
începutul, mijlocul şi finalul cuvântului.
 30

T U L B U R Ă R I P O L I M O R FE ALE L I M B
A J U L U I

Tulb Definiţie Forme Etiologia

urare
a
Alali -tulburarea cea mai 1) alalia motorie: -generale (alcoolismul
a profundă de elaborare, 2) alalia senzorială: părinţilor, sifilis,
de organizare şi de 3) alalia senzo- tuberculoza,
dezvoltare a limbajului motorie sau mixtă. rahitism, traume la
intâlnită la copiii care nu naştere,
au vorbit niciodată şi ereditare (25% - 50%)
care nu se explică prin -psihice (lipsa imboldului
deficitul de auz sau prin în vorbire, teama
intârzierea mintală. patologică,
tonus psihic scăzut)
-motorii (întârziere
motorie, defecte
generale de motricitate)
Afazi - pierderea, diminuarea -forme pure de afazie - diferite tulburări
a sau denaturarea sunt foarte rare. organice, în perioada
facultăţii de a exprima 1) Afazia motorie vorbirii deja formate, ale
gândurile prin cuvinte, vorbirea impresivă sistemelor verbale ale
fără să existe o paralizie este păstrată, dar creierului. Ea apare mai
a organelor vorbirii vorbirea expresivă ales la adulţi şi bătrâni
(muşchii limbii, buzelor, articulată este fiind provocată de leziuni
obrajilor etc.). Afazia imposibilă sau foarte vasculare, arterioscleroza
apare în diferite forme şi limitată. vaselor sanguine,
grade putând afecta total 2) Afazia senzorială hemoragii cerebrale,
înţelegerea vorbirii, Vorbirea lor traumatisme craniene
reproducerea ei sau expresivă este foarte închise sau deschise.
determinând dificultăţi limitată, deformată,
în articulaţie, în dar nu sunt conştienţi
evocarea cuvintelor şi de acest lucru şi n-o
 31

expresiilor. controlează. Vorbirea

interioară este relativ
păstrată, se păstrează
mai bine vorbirea
prin mimică şi
gesturi.

1) Alalia motorie
Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 3-4 cuvinte. Vorbirea
repetată este imposibilă, dar în unele cazuri alalicul motor poate pronunţa
sunete sau silabe izolate, pe care nu le poate integra în cuvinte. Vorbirea se
realizează cu mare dificultate datorită tulburărilor motorii articulatorii.
Mişcările fonoarticulatorii sunt difuze, nesigure, dezordonate.

Evoluţia limbajului la alalicul motor

La alalicii motori evoluţia este lentă, cu greutăţi deosebite în
articularea sunetelor. La început încearcă să comunice şi să se facă înţeleşi
prin mimică şi gesturi sau frânturi de cuvinte, apoi sub influenţa terapiei
logopedice încep să articuleze corect sunetele, să pronunţe cuvinte, să
formuleze propoziţii alcătuite din 2-3 cuvinte. Pe parcurs vorbirea devine tot
mai corectă, chiar şi sub aspect gramatical. Persistă mult timp
agramatismele, dislexia-disgrafia (în majoritate este consecutivă şi este
corectată mai dificil), dar prin metode speciale poate fi înlaturată în
totalitate.

2) Alalia senzorială
Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 2-3 cuvinte.Vorbirea
repetată poate fi: imposibilă, aproximativă sau ecolalică. Vocea alalicului
senzorial este sonoră.. Poate pronunţa unele sunete sau cuvinte mai mult sau
mai puţin corect,dar nu inţelege vorbirea prin cuvinte, cu toate ca la foarte
mulţi acuitatea auditivă este bună.
Evoluţia limbajului la alalicul senzorial

Deoarece alalicul senzorial prezintă o intârziere uşoară datorată

nedezvoltarii limbajului şi uneori şi un deficit auditiv, evoluţia limbajului
este mai anevoioasă. Ca şi la celelalte tulburări de limbaj ea este dependentă
şi de gradul deficitului neurologic, de vârsta la care se începe terapia
logopedică, de interesul pentru corectare, de gradul de întârziere, de
colaborarea cu ceilalţi factori implicaţi în educaţia copilului.
 32

Pe parcursul terapiei logopedice dispar dificultaţile în inţelegerea

simbolismului verbal, cuvintelor, propoziţiilor şi terminând cu organizarea
sintactică, cu eliminarea agramatismelor, cu exprimarea corectă, coerentă,
logică.

3) Alalia senzo – motrică sau mixtă

Copilului cu alalie mixtă îi lipseşte atât vorbirea impresivă cât şi

expresivă. Ea se datorează unei vaste afecţiuni a creierului care s-a extins
asupra zonelor verbale senzoriale şi motorii. Alalia mixta se intâlneşte mai
rar şi de obicei una din formele vorbirii este mai accentuat tulburată.

Diagnostic diferenţial

Confuzia cu alte sindroame,ca : afazia, dizartria,mutismul electiv,

autismul, retardul de limbaj este posibilă datorită absenţei limbajului.

AFAZIE ALALIE

- Tulburare dobândită - Tulburare congenitală

- Dezintegrare a limbajului - Vorbirea este absentă

DIZARTRIE ALALIE
- Apare la cazurile cu infirmitate- Nu există infirmităţi motorii
motorie cerebrală. cerebrale.
- Este afectată latura intermediară - Este afectat centrul cortical al
dintre organele periferice şi centrul elaborării limbajului.
cortical al elaborării limbajului. - Nu ştie să vorbească.
- Nu poate să vorbească.
ALALIE
MUTISM ELECTIV - Congenitală.
- Dobândit. - Caracter permanent/dacă nu se
- Temporar, reversibil – în condiţii desfăşoară terapie logopedică.
de mediu favorabile - Nu refuză contactul cu mediul.
- Refuză contactul cu mediul.
ALALIE
AUTISM - Comportament adecvat situaţiilor.
- Comportament inadecvat. - Raporturi afective uneori
 33

- Raporturi afective absente. exagerate.

- Automatisme prezente. -Automatisme absente.

RETARDUL DE
LIMBAJ
-În etiologie sunt incriminaţi factorii
educativi şi de mediu.
-În condiţii favorabile se obţine un
ritm accelerat de învăţare a
limbajului.
SURDO-MUTITATE
-Nu aud niciodată.
-Vorbirea repetată nu e posibilă fără învăţarea limbajului.
demutizare.
-Nu există ecolalie.
-Voce voalată, surdă.
DEBILITATE
MINTALĂ
-Inerţie : greutăţi la schimbarea
criteriului de activitate.
-Numărul foarte mare de repetiţii.
ALALIE
-În etiologie nu sunt incriminaţi
factorii educativi şi de mediu.
-Tulburare durabilă, rezistenţă la
învăţare.
ALALIE SENZORIALĂ
-Oscilaţii în folosirea auzului.
-Vorbirea repetată e posibilă fără
-Ecolalia indică disocierea dintre
percepere şi înţelegere.
-Voce sonoră.
ALALIE MOTORIE
- Nu există asemenea simptome.

Concluzii

Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7

ani, după această vârstă reuşita fiind mai dificilă. Sub influenţa terapiei
logopedice recuperarea va fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a
limbajului, atât sub aspect articulator cât şi intelectiv al limbajului,
indiferent dacă este motorie sau senzorială.
Sub aspectul structurii fonoarticulatorii, dupa o muncă anevoioasă
de impostare a sunetelor (în special la alalicii motori), perseverează greutăţi
în articularea şi asamblarea sunetelor în cuvinte, în perceperea şi redarea
structurilor fonetice corecte a cuvintelor, auzul fonematic, atenţia şi
memoria auditivă fiind profund afectate.
După ce posibilităţile articulatorii au fost ameliorate, deosebit de
dificilă este încadrarea cuvintelor în circuitul limbajului, formularea
 34

propoziţiilor, menţinându-se omisiunile de cuvinte, greşeli în folosirea

timpului, genului, cazului.
Vorbirea independentă se menţine mult timp puţin inteligibilă,
agramată şi aprozodică. Sub influenţa terapiei logopedice toate acestea se
reduc treptat (dupa ani de terapie) ajungându-se în cele mai multe cazuri la
recuperarea totală a limbajului.

DE CITIT
Indicaţii metodice pentru restabilirea vorbirii la afazici

Activitatea de restabilire a vorbirii la afazici se începe numai după ce

fenomenele acute ale bolii au încetat . Unele cauze sunt pur mecanice şi
trebuie să se aştepte vindecarea completă a rănii, dispariţia durerilor de cap
şi a spasmelor. S-a constat că rezultatele terapiei sunt mai rapide şi mai
reuşite dacă se începe restabilirea vorbirii imediat ce este posibil.
Primele exerciţii sunt scurte (câteva minute) pentru a evita
oboseala şi eventualele complicaţii cerebrale. Este indicat ca primele
exerciţii să se desfăşoare sub supravegherea medicului. Durata exerciţiilor
va fi stabilită în fiecare moment în funcţie de rezistenţa la efort a fiecărui
afazic. Se poate ajunge până la 30-40 minute, iar pentru activităţile în grup
până la 40-60 minute.
Deoarece nu se întâlnesc forme pure de afazie se folosesc metode
combinate. La început afazia se manifestă sub forma unei tulburări totale a
vorbirii, pierzându-se atât vorbirea impresivă cât şi expresivă, dar pe
parcursul evoluţiei bolii inhibiţia difuză a focarului se concentrează şi apare
o afazie relativă pură. Metodica restabilirii vorbirii trebuie să cuprindă un
complex de procedee care să acţioneze asupra diferitelor laturi, ţinând
seama în primul rând de forma fundamentală a afecţiunii verbale.
Însă, indiferent de forma afaziei, dezvoltarea auzului fonematic,
analiza fonetică a cuvântului, munca cu vocabularul şi cu structura
gramaticală sunt obligatorii, precum şi folosirea tuturor analizatorilor pentru
compensarea celorlalte deficienţe. Pentru dezinhibarea tulburărilor
sistemelor de vorbire trebuie să se obţină, prin diferite mijloace, o vorbire
activă folosindu-se intens materialul verbal activ şi psihoterapia. Tehnicile
şi metodele psihoterapeutice trebuie să urmărească educarea unei atitudinii
calme, pozitive faţă de vorbire, încrederea în înlăturarea tulburării, formarea
încrederii în sine şi în posibilitatea corectării, acordându-se ajutor cu mult
tact.
 35

Metodele şi procedeele trebuie să fie flexibile şi variate şi este

indicată abordarea individuală ţinându-se cont de posibilităţile fiecărui
subiect. În unele cazuri vorbirea se restabileşte uşor, folosind exerciţii de
conversaţie, citire, dar la majoritatea afazicilor sunt necesare exerciţii
detaliate de pronunţie , de înţelegere, pornind de la sunete şi silabe.
Deoarece la fiecare afazie apar tulburări specifice ale diferitelor
laturi, în diferite combinaţii, la fiecare caz şi etapă, metodele trebuie
selectate, modificate, adaptate la necesităţile de moment, la evoluţia
restabilirii, la personalitatea şi comportarea generală a afazicului, Se va
acţiona asupra defectului principal al vorbirii corectând articularea,
restabilirea psihicului, dispoziţia afectiv-voliţională etc. Unii autori
recomandă ca activităţile cu afazicii să înceapă cu psihoterapia, cu citirea, a
cărei succese creează terenul pentru o reglare mai rapidă şi mai reuşită a
articulaţiei.În acest scop se recomandă ca activităţile să se desfăşoare sub
formă de conversaţie : întrebări, răspunsuri la întrebări, povestiri ale unor
întâmplări din viaţă etc. Este important ca materialul verbal să fie interesant,
accesibil, adaptat posibilităţilor. În paralel se corectează şi sunetele prin
efectuarea unor exerciţii speciale pentru formarea mişcărilor de articulaţie.
În cazurile de apraxie a organelor de articulaţie aceste mişcări se realizează
foarte greu sau nu se pot efectua, deşi în condiţii normale se desfăţoară
corect.
La afazicii motori trebuie conştientizate toate mişcările
articulatorii. Pentru aceasta i se cere să observe în faţa oglinzii forma şi
consecvenţa fiecărei mişcări, solicitându-i să realizeze aceste mişcări,
concomitent, reflectat, apoi independent. De obicei se porneşte de la
mişcările păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor, începând cu
vocalele. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează. Se face
legătura între fonem şi grafem.. Urmează asociaţia conştientă a vocalelor
(au, ua) folosind demonstraţia. În mod asemănător se formează şi
consoanele, începând cu cele care necesită mişcări mai simple (p,b,m,n,f,v).
Se poate apela la ajutor mecanic, să simtă vibrarea laringelui în momentul
pronunţării sunetului deoarece nu poate pronunţa sunetul după auz,
structurile vechi fiindu-i distruse.
În etapa însuşirii cuvintelor se insistă pe analiza lor, pentru
înţelegerea rolului semantic al fonemelor, mai alea a celor opozante.
Afazicul motor întâmpină greutăţi deosebite în trecerea da la un sunet la
altul din cauza inerţiei patologice a proceselor de articulaţie şi a
dezintegrării vorbirii interioare, perseverând primul sunet sau silabă. Pentru
uşurare se împrumută silabelor un înţeles, se face analiza fonetică şi
semantică a cuvintelor, se analizează succesiunea literelor şi sunetelor.
 36

După obţinerea posibilităţilor de pronunţare a cuvintelor, se trece

la formarea deprinderilor de alcătuire a propoziţiilor, cu folosirea
predicatelor, eliminându-se stilul telegrafic. În acest scop se vor purta
discuţii pe bază de imagini, tablouri, acţiuni. La început propoziţiile vor fi
simple, apoi se va introduce atributul, complementul direct, complementul
circumstanţial.
Pentru înlăturarea stilului telegrafic se vor alcătui propoziţii după
cuvinte de sprijin, se înlătură agramatismele. În unele condiţii se poate
începe şi scrierea, începând prin copierea cuvintelor, apoi cu dictarea
cuvintelor învăţate şi citirea acestora.
La afazicul senzorial, accentul se va pune pe latura semantică a
vorbirii, pe fixarea unui înţeles pentru fiecare cuvânt. În prima etapă este
indicat să se dezvolte auzul fonematic, folosindu-se analiza kinestezică,
tactilă, optică. Pentru fixarea particularităţilor pronunţiei subiectul trebuie să
pipăie laringele, cutia toracică, să simtă jetul de aer pe mână, să urmărească
în faţa oglizii articulaţia sunetului respectiv, să simtă încordarea organelor
de vorbire prin atingerea cu mâna în regiunea rădăcinii limbii.
Paralel cu analiza fonetică îşi vor însuşi şi o serie de cuvinte. La
început i se va cere să indice obiectele, imaginile pe care le denumeşte, iar
pe parcursul progreselor activităţile devin tot mai complexe. Se efectuează
exerciţii de diferenţiere a unor cuvinte concrete după imagini, i se solicită să
caute sensul diferit folosind paronime, să alcătuiască serii de cuvinte cu
evidenţierea rădăcinii cuvântului. În cazul în care înţelege cuvintele separat
dar nu înţelege propoziţia, se insistă asupra desprinderii sensului logic, a
însuşirii conştiente a sensurilor, categoriilor gramaticale. Însuşirea
cuvintelor noi se realizează în cadrul unui context în care celelalte cuvinte
sunt cunoscute. Urmează o etapă laborioasă pentru dezvoltarea vorbirii
generale, folosindu-se foarte mult povestirile, compunerile, vorbirea
dialogată etc. De asemenea, se vor desfăşura exerciţii de scriere după
dictare, copiere, precum şi citirea cu voce tare şi în gând.
În general, afazia senzorială se corectează mai rapid decât cea
motorie şi poate dispare fără a desfăşura o muncă specială.

T U L B U R Ă RI DE DE Z V O L T A RE A LI M B
A J U L UI

Tulburare Definiţie Forme Etiologia

 37

a
Retardul -întârziere în apariţia şi a) Forma pură lipsită - Factorii neurogeni care
de limbaj dezvoltarea limbajului de simptomatologie au acţionat în perioada
copilul care până la somato-neuropsihică peri- şi postnatală
vârsta de 3 ani şi care regresează determinând micro sau
foloseşte un număr spontan. macroleziuni sechelare
redus de cuvinte, pe b) Forma cerebrale prin tulburări
care le pronunţă alterat constituţională hipoxice sau hemoragii
şi care nu poate forma afectează toate difuze
propoziţii simple, deşi laturile vorbirii. Factorii somatogeni care
are auzul normal şi c) Forma sechelară determină o întârziere
organele fono- sau micro sechelară globală a dezvoltării
articulatorii bine este însoţită de o somato-neuropsihice: boli
dezvoltate. simptomatologie cronice cu evoluţie
neurologică difuză. îndelungată; boli
d) Forma somatică infecţioase care se succed
însoţeşte distrofia, la scurt timp.
rahitismul, Factori psihogeni :
debilitatea fizică. factori dismaturativi
e) Forma psihogenă manifestaţi prin mediu
cu simptomatologie nestimulativ de vorbire
dismaturativ afectivă (abandon, părinţi cu
şi intelectuală. tulburări de vorbire);
factori nevrozanţi
manifestaţi prin:
suprasolicitare verbală,
exigenţe exagerate,
atitudini brutale care
diminuează dorinţa de
comunicare a copilului;
şocuri emotive foarte
puternice.
Factori constituţionali
care se referă la
“inabilitate verbală”ce
poate fi ereditară pe linie
paternă şi care este mai
frecventă la băieţi.
Mutismul - o reacţie nevrotică 1. Mutismul de
electiv pasivă, de apărare, care situaţie – copilul
 38

se manifestă printr-o refuză să vorbească

blocare a vorbirii în în anumite situaţii.
condiţii de stress 2. Mutismul de
afectiv. Deci, este persoane – copilul
considerat ca o refuză să vorbească
tulburare “psihogenă” cu anumite persoane,
de vorbire. deşi vorbeşte cu
părinţii şi cu
prietenii.

Diagnosticul diferenţial Intarzierea in dezvoltarea limbajului:

Hipoacuzia - copilul cu retard înţelege vorbirea;

- copilul cu retard execută ordine simple;
- copilul cu retard recuperează limbajul în ritm rapid.
Audiomutitatea - copilul cu retard recuperează limbajul sub toate
aspectele în ritm rapid.
Mutism psihogen - copilul cu mutism vorbeşte în anumite condiţii; deşi
în absenţa exersării
vorbirii;
-copilul cu mutism poate manifesta şi întârziere de
limbaj.
Autismul - copilul cu retard de limbaj are comportament adecvat
situaţiilor, manifestă
ataşament afectiv şi nu prezintă automatisme sau
preferinţe obsesive
pentru obiecte

Diagnostic diferenţial MUTISM ELECTIV

Diagnosticul diferenţial se stabileşte faţă de :

1 - surditate, în care absenţa limbajului este determinată de deficienţele de
auz;
2 - alalie, în care tulburarea este congenitală, are caracter permanent, iar
comportamentul verbal nu se modifică în raport cu ambianţa;
3 - autismul, în care comportamentul este inadecvat şi lipsesc raporturile

DE CITIT
 39

a) Obiectivele activităţii terapeutice : RETARD DE LIMBAJ

1. Îmbogăţirea vocabularului.
2. Activizarea vocabularului pasiv.
3. Corectitudinea şi complexitatea exprimării prin alungirea frazei.
4. Expresivitatea vorbirii.
5. Dezvoltarea capacităţii de a verbaliza întâmplările trăite şi cunoştinţele
însuşite.

b) Aspectele activităţii terapeutice :

1. Psihoterapia precede celorlalte procedee şi se exercită pe toată durata

terapiei. Ea urmăreşte:
- stabilizarea echilibrului neuropsihic şi afectiv al copilului;
- eliminarea sau diminuarea conflictelor existente în relaţiile sociale ale
copilului;
- înlăturarea fenomenului de fixare a atenţiei copilului asupra propriei
vorbiri;
- îmbogăţirea relaţiilor afective ale copilului;
- dezvoltarea motivaţiei pentru comunicare verbală prin antrenarea
copilului în activităţi adaptate vârstei;
- folosirea muzicii în exerciţiile fonetice.

2. Modelul stimulării lingvistice are în vedere:

4 - permanenta comunicare verbală a părinţilor cu copilul;
5 - claritatea şi corectitudinea exprimării;
6 - tonalitatea moderată a vorbirii;
7 - încărcătura afectivă a vorbirii;
8 - adaptarea materialului verbal folosit la nivelul înţelegerii copiilor;
9 - vor fi înlăturate din anturajul copiilor: persoanele cu tulburări de limbaj,
persoanele obosite, irascibile, nervoase;
10 - se vor evita: suprasolicitarea relaţională a copilului, despărţirea de părinţi
în primii 3 ani.
Marea diversitate a manifestărilor retardului de limbaj nu permite
elaborarea unei programe unitare, riguroase, dar se pot anticipa etapele mari
în evoluţia limbajului.
Logopedul va selecţiona exerciţiile care corespund
particularităţilor copilului care se află în tratament:
 40

11 - reglarea respiraţiei;
12 - gimnastica aparatului fono-articulator;
13 - imitarea de sunete sub forma de onomatopee (bâzâitul albinei, zgomotul
trenului etc.);
14 - exerciţii de dezvoltare a auzului fonematic;
15 - repetarea unor serii de silabe;
16 - exersarea pronunţării cuvintelor mono-bi şi polisilabice;
17 - denumirea unor obiecte sau imagini;
18 - repetarea unor propoziţii scurte într-o intonaţie expresivă;
19 - formarea de mici propoziţii pe baza unor imagini concrete;
20 - răspunsuri la întrebări;
- povestire liberă.
La şcolarii cu retard de limbaj activitatea terapeutică cuprinde :
21 - exerciţii de analiză şi sinteză fonetică de stabilire a locului sunetului în
cuvânt şi al cuvântului în propoziţie;
22 - îmbogăţirea, precizarea şi activizarea vocabularului;
23 - formarea deprinderii de a folosi în vorbire cuvintele cu caracter abstract
sau generalizator;
24 - folosirea cuvintelor care exprimă însuşiri sau raporturidintre obiecte şi
fenomene: mărime, formă, culoare,poziţii în spaţiu, poziţie în timp, raporturi
cantitative;
25 - dezvoltarea capacităţii de a povesti în succesiune logică ceea ce a auzit şi a
văzut;
26 - compunerea şi expunerea de povestiri orale scurte după un şir de ilustrate
sau tablouri;
27 - reproducerea de povestiri cunoscute pe fragmente sau în întregime cu
ajutorul întrebărilor;
28 - perceperea sonorităţii, ritmicităţii vorbirii prin exersarea unor propoziţii cu
intonaţii, intensităţi, ritmuri diferite.
În concluzie, durata şi reuşita terapiei depinde în mare măsură de
gradul de implicare a tuturor celor care se ocupă de educaţia copilului, prin
stimularea continuă a limbajului, prin crearea unui climat afectiv, prin
încurajare, stimulare voliţională.
DE CITIT
Terapie

1.Obiective terapeurice
29 - Asanarea conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă.
 41

30 - Crearea unui climat relaxant.

31 - Crearea condiţiilor stimulative pentru vorbire.
32 - Formarea încrederii în forţele proprii.
33 - Întărirea rezistenţei fizice şi psihice.

2.Principii generale de organizare terapeutică

34 - Îndepărtarea copilului de mediul traumatizant (şcoală, grădiniţă).
35 - Contact psihic pozitiv cu copilul.
36 - Captarea încrederii depline a membrilor familiei şi explicarea esenţei
mutismului electiv şi a condiţiilor de agravare şi ameliorare.
37 - Desfăşurarea activităţii în condiţii relaxante.
38 - Evitarea discuţiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului, în
prezenţa acestuia.
39 - Evitarea oricăror comparaţii referitoare la performanţele verbale ale
altor copii.
40 - Schimbarea centrului atenţiei de la vorbire spre alte activităţi.
41 - Crearea unui cadru stimulativ pentru evoluţia psihică a copilului
(desen, construcţii, jocuri).
42 - Adaptarea copilului la toate mediile de vorbire.
43 - Individualizarea măsurilor terapeutice la posibilităţile copilului şi la
ritmul evoluţiei sale.

3.Aspectele activităţii terapeutice

44 a) Activitatea în cabinetul logopedic

La începutul terapiei se vor desfăşura activităţi neverbale : desen,
construcţii, sortări etc. Se vor alege activităţile pentru care copilul are
interese şi înclinaţii. Se creează condiţii de succes pentru restabilirea
încrederii în forţele proprii. Logopedul manifestă apropiere şi înţelegere faţă
de copil, ignorând problemele de vorbire şi evidenţiază rezultatele reuşite
ale diferitelor acţiuni.
Momentul psihologic pentru ieşirea din mutism se poate realiza în
cadrul jocului : “telefonul fără fir”, într-o activitate de numărat dacă copilul
numără mai bine decât ceilalţi copii, i se adresează o întrebare şoptită la
ureche şi copilul poate răspunde fără să-şi dea seama că vorbeşte. În cazul
manifestării verbale a copilului este indicat să nu fie remarcată în nici un fel,
continuându-se în mod obişnuit activitatea.
Pe parcursul terapiei se vor crea noi situaţii stimulative pentru
copil, antrenându-l treptat spre activităţi de vorbire. Reuşita copilului
 42

trebuie dirijată cu mult tact şi prudenţă pentru a evita recidivele care pot
agrava mutismul.

45 b) Readaptarea copilului la grupul de copii

Este indicat ca la începutul activităţii logopedice, copilul cu
mutism electiv să fie introdus într-un grup format din copii cu dificultăţi mai
grave şi evidente de vorbire. Grupul oferă cadrul desfăşurării unor activităţi
nonverbale, dar în care copilul se poate manifesta spontan prin limbaj.
După obţinerea acceptului copilului de a participa la terapie, i se
poate încredinţa conducerea unor jocuri sau comanda unor exerciţii de
gimnastică. În cadrul grupului se pot recita poezii, se pot face dramatizări în
care copilul cu mutism electiv să interpreteze roluri potrivite cu posibilităţile
sale verbale.

46 c) Antrenarea familiei în terapie

47 Familia este un element esenţial şi dificil al rezolvării problemei
mutismului. Logopedul va explica în ce constă esenţa tulburării şi a
manifestărilor sale ca şi a condiţiilor de eliminare sau de agravare
Familia va fi antrenată pentru :
48 - Călirea organismului copilului prin activităţi în aer liber.
49 - Restabilirea echilibrului şi încrederii copilului prin evitarea oricăror
observaţii descurajatoare.
50 - Evitarea oricăror discuţii legate de vorbirea copilului.
51 - Încurajarea preocupărilor excesive legate de starea copilului.
52 - Crearea unui climat de linişte şi armonie.

În concluzie, pe tot parcursul terapiei se va urmări eliminarea

factorilor care au determinat mutismul şi faţă de care s-a fixat reacţia
nevrotică prin acordarea unui ajutor psiho-pedagogic susţinut pentru a
înlătura un eventual handicap intelectual şi insucces şcolar. De asemenea, se
va urmări şi echilibrarea neuro-fiziologică printr-un trament medicamentos
adecvat.