Tulburări de ritm și de fluență.

Elementul definitoriu al tulburărilor de ritm și fluență îl reprezintă perturbarea ritmului și fluenței, altfel spus
perturbarea distribuției temporale a elementelor produse verbal, afectând componenta de accent și intonație în
vorbire. Această componentă caracterizează tranșa sonoră compusă din unități segmentale – vocale și consoane, care
conferă limbajului uman fluiditate, cursivitate, naturalețe și calitate.
Ritmul se referă la combinarea sub forma unui pattern irepetabil al unităților accentuate, cu cele neaccentuate,
cu impact asupra semnificației globale a mesajului exprimat, concretizat prin blocaje, prelungiri ale sunetelor și
silabelor; pauze nepotrivite; repetări involuntare ale unor structuri fonemice, silabice sau chiar lexicale,
intensificarea accentuării; accentuare necorespunzătoare.
Fluența verbală presupune asocierea corectitudinii celor pronunțate, articulate cu o unitate anume în timp sau
reformulând, înseamnă numărul de cuvinte corecte emise într-o unitate de timp. Afectarea fluenței se produce prin
creșterea vitezei de pronunție a unităților lingvistice care marchează inteligibilitatea vorbirii; reducerea vitezei, ce
imprimă ritm sacadat, obositor de urmărit, pauze lungi între cuvinte; numărul mare de unități lingvistice
distorsionate (reducerea pauzelor dintre cuvinte – aglutinarea cuvintelor), omise, substituite.
Ce mai veche și recunoscută tulburare de ritm și fluență este bâlbâiala. Multitudinea definițiilor existente în
literatura de specialitate vorbește despre numărul mare de cercetări, interesul ridicat față de tulburarea în cauză.
Bâlbâiala este o perturbare a fluidității exprimării verbale caracterizată prin repetări sau prelungiri involuntare,
sonore sau silențioase, de-a lungul emisiei unităților vorbirii (sunete, silabe sau cuvinte). Perturbările, de obicei se
manifestă într-o manieră diversă și frecventă și nu sunt ușor de controlat, însoțite de mișcări la nivelul aparatului
bucal, și alte organe anatomice, însoțite de enunțuri verbale stereotipe (Anca 2005). Perturbarea fluxului vorbirii
prin pauze și blocaje multe și lungi este interpretată bâlbâiala de către Shapiro (2011)
Bâlbâiala reprezintă o tulburare gravă de limbaj, de natură central-funcţională, cu multiple efecte secundare
neurovegetative (transpiraţii, agitaţie, nervozitate, modificări de respiraţie) şi psihice (exacerbări de timiditate,
grimase şi ticuri, gesticulaţie, rigidităţi exagerate). Bâlbâiala este o tulburare de vorbire caracterizată prin întreruperi
nefireşti la începutul ori mijlocul cuvintelor sau prin repetarea supărătoare a unor silabe. (Filimon L., 1968).
Bâlbâiala este o dereglare a tempoului şi ritmului organizării şi structurării vorbirii, determinată de starea convulsivă
a muşchilor aparatului articulator. (L.S. Volkova,1989). Este cel mai vechi tip de tulburare de limbaj din istoria
medicinii (denumită şi disfenie, spasmofemie, laloneuroză), atestat şi la personalităţi marcante precum Hipocrate,
Aristotel, Esop, Galillei. Plutarh descrie amănunţit insistenţa şi răbdarea pe care a manifestat-o Demostene în lupta
cu bâlbâiala şi succesele obţinute de acesta, amintind că marele gânditor a ajuns şi unul dintre marii oratori ai epocii.
O descriere nu mai puţin impresionantă a fenomenului bâlbâielii a fost realizată, în 1369, de către Guy de Chauliac,
din opera căruia s-au păstrat doar fragmente sporadice, incluse în tratatele de medicină ale Evului Mediu.
Din sec. XVII, bâlbâiala a început să fie recunoscută drept rezultat al malformaţiilor anatomice ale organelor de
vorbire, renunţându-se la bizara etichetare “tulburare demonică”, chiar dacă, timp îndelungat, nu au fost prezentate
nici un fel de soluţii sau remedii de vindecare a ei.
În bâlbâială este dereglată fluenţa şi ritmul vorbirii şi blocată posibilitatea interlocutorului de a distinge clar
mesajul transmis. Este atestată mai frecvent la băieţi.
Se manifestă sub trei forme recunoscute şi analizate detaliat de ştiinţa medicală contemporană: forma clonică,
forma tonică şi forma mixtă.
Bâlbâiala clonică este marcată de întreruperea cursivităţii vorbirii, prelungirea sau repetarea unor sunete şi
silabe.
În bâlbâiala tonică se atestă un anumit blocaj la nivelul primului cuvânt din propoziţie, exprimat printr-un
spasm articulatoriu de lungă durată.
Bâlbâiala mixtă include caracteristicile celorlalte două, specificul uneia fiind predominant; e considerată drept
cea mai gravă formă de bâlbâială.
De obicei, bâlbâiala este provocată de traume psihice (sperieturi, emoţii, şoc pe fondul unei constituţii fizice
debile sau al unei imaturităţi afective) sau de stările conflictuale de lungă durată, care creează o nelinişte
permanentă. Factorul ereditar poate juca şi el un rol în apariţia bâlbâielii, deşi acest lucru este greu de demonstrat;
drept fond favorabil pentru instalarea bâlbâielii servesc şi întârzierile în dezvoltarea psihofizică generală, tulburările
endocrine, traumatismele suferite în timpul naşterii, bolile infecto-contagioase. Factorii etiologici se impar în:
predispozanți – existența mediului activator; precipitanți – trăiri emoționale intense, schimbările bruște din mediul
copilului, bilingvismul; susținători ai simptomatologiei bâlbâielii – criticile, atitudinile negative din partea celor din
jur.
E. Verza (1972) susţine că, atunci când este conştientizată de persoană, bâlbâiala e percepută de acesta ca dramă
interioară şi poate avansa până la nivel de logonevroză; momentul conştientizării bâlbâielii şi trăirea ca atare în
planul personalităţii transformă bâlbâiala în logonevroză. Faptul afectează personalitatea subiectului şi prezintă o
simptomatologie complexă. Dificultăţile permanente de exprimare şi înţelegere a vorbirii duc la irascibilitate,
nervozitate, tulburări de somn, enurezis, tulburări de comportament. Teama de insucces, teama că nu pot vorbi
corect provoacă, în permanenţă, o stare stresantă ce conduce la oboseală intelectuală şi fizică, hipersensibilitate
afectivă şi refuzul de a vorbi. Din acest motiv, înţelegerea corectă a problemelor cauzate de sentimentul de infe-
rioritate şi de lipsa autoactualizării este foarte importantă, dar ea trebuie cumulată şi cu înţelegerea unor
particularităţi psihologice şi nervoase individuale, precum nehotărârea, hiperemotivitatea, reacţiile depresive acute,
impresionabilitatea sporită, tendinţa către izolare, introversiunea exagerată, stările obsesiv-fobice, teama de necu-
noscut, neputinţa de a stabili contacte psihosociale. T. Rudica (1990) susţine că, în această situaţie, se creează un
cerc vicios: perturbarea inserţiei persoanei în viaţa socială agravează disfuncţia mecanismelor neurologice în modul
în care compensarea acestei disfuncţii devine extrem de gravă. În logonevroză, neconcordanţa dintre nevoia de a
vorbi şi posibilitatea de a se exprima verbal este accentuată de emoţii şi scoate în evidenţă starea de anxietate şi
logofobie a bolnavilor.
Literatura francofonă şi anglofonă de specialitate nu utilizează noţiunea logonevroză, particularităţile
comportamentale fiind incluse în tabloul clinic specific bâlbâielii. În acest context, trebuie să menţionăm că
bâlbâiala este mai curând un fenomen determinat de repetarea sunetelor, silabelor şi cuvintelor, logonevroza
presupunând şi modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul înconjurător, prezenţa spasmelor, grimaselor,
încordării şi anxietăţii, determinate de teama de a greşi în timpul vorbirii (E. Verza, 1966). În 1998, E.Verza a
definit logonevroza drept tulburare paroxistă gravă de ritm şi fluenţă, care implică manifestări caracteristice
bâlbâielii, dar de mai mare intensitate şi cu efecte devastatoare în planul personalităţii.
Examinarea bâlbâielii se realizează în complex, implicând participarea obligatorie a logopedului, psihologului,
neuropatologului. Este greu a fixa o anume consecutivitate în diagnostic, căci, în principiu, examenul se realizează
într-un cadru individual: uneori, copilul este adus la medic de un matur; alteori, specialistul observă problemele de
vorbire ale copilului şi îşi concentrează atenţia asupra lui sau copilul cere el însuşi ajutor. Cert, însă, e faptul că s-au
întreprins deja paşi concreţi cu privire la diagnosticul acestei tulburări de vorbire.
I. Anamneza. Adulţii sunt întotdeauna dispuşi şi disponibili să prezinte informaţii despre maladiile lor; micii
pacienţi – care nu cunosc suficiente amănunte privitor la bolile lor – trebuie să apeleze la ajutorul adulţilor (în
special la mame), pentru a-şi constitui un tablou clar al tulburărilor de limbaj. Ei trebuie să se informeze cu privire la
momentul apariţiei şi declanşării bolii, factorii ce au declanşat-o; modul în care s-a manifestat; cum a decurs sarcina
(în special, ce boli a suportat mama, dacă i s-au administrat preparate farmaceutice; ce influenţă au avut asupra ei
factorilor stresanţi /radioactivi, a consumat ori nu stupefiante); dacă în genealogie au existat rude purtătoare de
simptom; cum a decurs naşterea şi care a fost evoluţia somato-psiho-fizică în perioada postnatală.
Copii afectaţi trebuie să conştientizeze atitudinea faţă de ei a celorlalţi membri ai familiei şi a societăţii în
general, dar, totodată, să-şi creeze o atitudine personală faţă de propria problemă; să urmărească dacă tulburarea se
manifestă în orice stare sau depinde de un anume anturaj; să constate care e frecvenţa bâlbâielii: stabilă, permanentă,
flotantă sau oscilantă.
II. Examinarea propriu-zisă, exhaustivă a copilului cu bâlbâială. La examinarea psihologopedică a bâlbâielii,
logopedul trebuie să stabilească simptoamele auxiliare, care denotă prezenţa unei abateri de la normă. În primul rând
se determină simptoamele observabile (vizibile) şi neobservabile.
Din categoria primelor fac parte:
1) repetarea sunetelor sau silabelor de la începutul cuvântului sau cu altă locaţie în cuvânt;
 2) hiperchineziile (surplus de mişcări) capului, mâinilor, braţelor, picioarelor, muşchilor faciali ş. a.
3) disfuncţiile de respiraţie, ca urmare a spasmelor diafragmei şi muşchilor intercostali;
4) vorbirea în timpul inspiraţiei;
5) perturbări vocale prozodice, perturbări ale tonalităţii, ritmului (accelerat sau încetinit);
6) evitarea comunicării; absenţa interesului de a întreţine discuţii, răspunde la întrebări;
7) recurgerea la pauze mari înainte de a vorbi, sub pretext că se gândeşte;
8) înlocuirea cuvintelor dificile cu cele care nu generează dificultăţi (poticniri);
9) imperfecţiuni lexico-gramaticale: vocabular sărac, agramatisme, incompetenţă în descrierea unei imagini.
În categoria simptoamelor neobservabile, ascunse, camuflate pot fi incluse:
1) frustarea, neliniştea, iritarea, furia,
2) anxietatea dusă până la frică şi culpabilitate în raport cu ceea ce i se întâmplă
3) neîncrederea, deznădejdea;
4) inferiorizarea sinelui;
5) panica, tendința de autoizolare, comportament evitant,
6) tendința de evitare cuvintelor care i-ar putea angrena blocaje
Psihocomportamentul pacientului poate fi generalizat schematic; persoana suferindă de bâlbâială este o
personalitate, o individualitate, care nu neapărat înglobează toată simptomatica descrisă: spasme ale aparatului
fonoarticulator; aritmie; tulburări de articulare; uniformitatea vorbirii; embolofrazie (ocolirea modalităţilor directe
de exprimare); evitarea şi schimbarea cuvintelor declanşatoare cu altele; refuzul de a vorbi, vorbire telegrafică.
Reacțiile emoționale ale persoanelor care prezintă bâlbâială variază în timp și sunt dependente de contextul
comunicării, persoanele cu care interacționează și locul unde are loc interacțiunea. Makauskiene (2004) (apud
Hategan), delimitează simptomatologia bâlbâielii comparând-o cu un aisberg, ceea ce înseamnă că manifestările
deschise, observabile, cuantificabile sunt cele care ies primele în evidență, acestea fiind ceea ce se află deasupra
apei, deși acestea nu sunt neapărat caât de mari și semnificative ca acele manifestări ascunse care nu se văd, se află
sub apă.
Diagnosticul tipului de disfluenţă ajută la stabilirea motivelor din care repetările de sunete şi silabe sunt indici
lejeri, iar prelungirile şi blocările – indici gravi ai bâlbâielii, ultimii dovedind cronicizare sau trecere în logonevroză.
Diagnosticul general al bâlbâielii se etalează uşor, dar, uneori, în timpul diagnosticului, mai ales atunci când se
aplică probe verbale (de exemplu, în discuţie), se pot declanşa poticniri frecvente, care implică simptoame
neurovegetative. În asemenea cazuri, se recomandă anularea testelor verbale şi înlocuirea lor cu probe neverbale sau
semiverbale, de exemplu, reproducerea unei povestiri prin plasarea consecutivă a imaginilor sau aplicarea unuia
dintre testele “Trei copaci”, “Bender”, “Kohs”, “Labirint”, “Cattell”, “Rene Jile”, “Scala anxietăţii accentuate”
etc. De obicei, subiectele neverbale stimulează şi relaxează persoana, ajutându-i să se implice mai uşor în comunicarea
orală.
Diagnosticul diferenţial al bâlbâielii solicită, însă, competenţă şi profesionalism din partea logopedului,
cunoaşterea specificului unor tulburări asemănătoare, precum tahilalia, bradilalia, aftongia, batarismul.
Aftongia (aftongos-sunet) presupune spasmul puternic al limbii, a cărei etiologie nu a fost încă specificată. Unii
autori o califică drept simptom al bâlbâielii, alţii susţin că aceasta s-ar manifesta şi în afara ei, fără a se răsfrânge
asupra psihicului şi fără a provoca fobia vorbirii. Apar blocaje puternice în articulare, de lugă durată.
Batarismul sau cuatteringul implică vorbire accelerată ca ritm, explicabilă prin particularităţile neuro-
endocrine individuale, cunoscută în logopedie şi ca “tumultus sermonis”. Se manifestă prin vorbire ininteligibilă,
printr-un ritm zgomotos de exprimare care, deseori, cauzează clonii (numeroase repetiţii de silabe şi cuvinte) însoţite
de omisiuni şi deformări. Beker (1975) informa că batariştii posedă o mobilitate psihomotorie excesivă, fiind
sociabili şi necomplexaţi de defectul lor. Vorbirea lor este accelerată, fără întrerupere, uneori, până la completa
epuizare a expiraţiei, salivaţia puternică, grimase faciale, mişcări din cap şi mâini. Ei nu respectă regulile sintactice
ale vorbirii, atenţia lor fiind slabă: nu termină o idee şi sar la alta, sunt distraţi.
Tahilalia (tachys - rapid, lalein - a vorbi) reprezintă accelerarea ritmului vorbirii, manifestată în situaţiile de
agitaţie (exemplu, în boala Parkinson) şi se asociază cu iteraţia, dar nu presupune modificări fonetice ale sunetelor
sau alterări sintactice. Adesea, tahilalicii fac embolofazii, fără să fie conştienţi de dezorganizările comise. Pe lângă
rapiditatea ritmului, în tahilalie se atestă şi o monotonie a vocii, chiar o producere defectuoasă a ei, cu un timbru
dezagreabil.
Bradilalia (bradi - lent) se atestă frecvent la persoanele cu deficit de intelect. Bradilalii vorbesc moleşit,
tărăgănat, nu articulează sunetele şi nu pronunţă până la capăt cuvintele, prezentând o vorbire inestetică. Vorbirea e
însoţită de bradipsihie – o desfăşurare lentă a proceselor psihice şi ale acţiunilor motorii.
Balbismul este un tip de bâlbâială ce se declanşează pe fondalul unor expectanţe înalte, a neliniştii şi care, la
rândul lor, perturbează ritmul respiraţiei şi declanşează incapacitatea de a pronunţa unele cuvinte. Termenul balbism
a fost utilizat prima oară de Susanne Borel-Maisonny. Tulburările coreice implică un fel de tresăriri – în formă de tic
sau coree a muşchilor mimico-articulatori – care, uneori, coincid cu actul vorbirii, tulburând-o ca în bâlbâială.
Vorbirea devine sacadată, cu un puternic accent pe vocale.
Bolboroseala presupune vorbire dezarticulată, indistinctă. De obicei, se atestă la persoanele cu deficit mintal.
Caracteristice acesteia îi sunt disfluenţele, dislaliile ocazionale şi, mai ales, erorile gramaticale, sintactice şi
semantice.

În concluziile logopedice trebuie să se ţină cont de:

- forma bâlbâielii (tonică, clonică, mixtă);
- tipul convulsiilor (în dependenţă de locul apariţiei (respiratorii, a coardelor vocale sau articulatorie, sau
combinată);
- gradul bâlbâielii: uşoară, medie, gravă
- tempoul vorbirii (tahilalie - bradilalie)
Se va insista asupra unor aspecte precum:
- ritmul vorbirii: tahilalic, bradilalic, bâlbâială, iteraţii;
- fluxul de cuvinte pe minut;
- durata medie a frazelor;
- viteza de lectură;
- tipul tulburării de fluenţă;
- frecvenţa a cel puţin 2 tipuri de tulburări de fluenţă şi durata lor măsurată în secunde;
- consemnarea variabilităţii bâlbâielii pe parcursul cel puţin o săptămână, astfel încât să se poată individualiza
situaţiile care determină respectiva variabilitate;
- identificarea strategiilor folosite de logopat pentru a-i masca tulburarea;
- impactul bâlbâielii asupra vieţii sociale;
- consistenţa bâlbâielii, stadiul şi gravitatea acesteia.
Simptoame însoţitoare: tulburări de pronunţie; vocabular sărac; agramatisme; frică de a vorbi; sinchinezii;
nelinişte; angoasă; anxietate; fixaţia atenţiei asupra defectului; simptoame neurovegetative; emoţionalitate înaltă;
tendinţă de camuflare a trăirilor.
Prognoza. Cea mai favorabilă vârstă pentru recuperare este vârsta cuprinsă între 2-4 ani; mai puţin favorabilă –
cea de 10-16 ani, considerată vârsta schimbărilor majore în organism şi în personalitate şi evidenţiată prin
sensibilitate înaltă, pudoare, tendinţă către independenţă.
Schema examenului psihologopedic a persoanei cu bâlbâială (Cirkina G.V., 2005) include compartimentele:
I. Date de anamneză şi paşaport -
Numele, anul /data naşterii –
Şcoala, clasa -
Domiciliul, telefonul -
Reuşita şcolară la momentul examinării -
Nivelul dezvoltării auzului -
Nivelul dezvoltării văzului -
Concluzia psihoneurologului (tipul bâlbâielii: nevrotică, nevropatiformă) -
Adresări şi eficienţa intervenţiei logopedice anterioare -
 Evoluţia limbajului: primele cuvinte, propoziţia (vârsta); condiţiile dezvoltării limbajului (acasă, grădiniţă cu
regim prelungit sau scurt, casa de copii); presiuni asupra copilului din partea părinţilor în vederea constituirii
limbajului; evoluţia limbajului după apariţia primelor propoziţii (încet, adecvat, accelerat); câte limbi vorbeşte
copilul
II. Caracteristica generală a limbajului -
Nivelul constituirii aspectului sonor şi lexico-gramatical al limbajului -
Greşeli de scriere-citire specifice bâlbâiţilor: perseveraţii, anticipări, contaminări, iteraţii, nefinisarea în scriere
şi citire a cuvintelor, omisiuni de litere, silabe, cuvinte -

III. Particularităţile comunicării orale -

Specificul activităţii verbale: începutul comunicării, volumul şi gradul de libertate şi folosirea mijloacelor de
comunicare în concordanţă cu tema şi situaţia comunicaţională, variabilitatea manifestării bâlbâielii în timpul
comunicării (dialog /monolog cu conţinut situativ şi nesituativ; comunicare anticipat pregătită /nepregătită; cu voce
tare /şoptită /exclamată) -
Anturajul comunicării: factori externi devianţi, asumarea responsabilităţii -
Specificul conduitei verbale: activismul verbal, rapiditatea transferului de la un subiect al comunicării la altul,
impulsivitate sau ezitare în exprimare, structurarea generală a vorbirii, tempoul.

IV. Indicii bâlbâielii

Frecvenţa şi intensitatea iteraţiilor; durata convulsiilor (scurte, lungi); pauze spontane (frecvenţa pauzelor şi
locul lor în enunţ); sunetele dificile; schimb de cuvinte, propoziţie în enunţ; embolofrazie; mişcări însoţitoare
voluntare /involuntare;
Particularităţile de personalitate: activismul personal; independenţa; organizarea, sociabilitatea; extenuarea;
instabilitatea; atitudinea faţă de imperfecţiunea în vorbire; adaptarea la condiţiile comunicării -
Sfera emoţională: impulsivitate, echilibrare, inhibare -
Activitatea de învăţare: dexterităţi; competenţe, abilităţi în activitatea de învăţare -
Caracteristica psihologo-pedagogică copilului: specificul atenţiei, memoriei, gândirii, motivaţiei, voinţei -

Data completării Semnătura