BÂLBÂIALA

Prof.Z Mihaela-Paula
C.S.E.I.”Sf.Vasile
Bâlbâiala face parte alături de logonevroză, tahilalie, bradilalie, aftongie, tulburări pe bază
de coree, tumultus sermonis din categoria tulburărilor de ritm şi fluenţă. Bâlbâiala, termen
provenit din limba latină, “balbutire” - a se bâlbâi, este considerată o tulburare a controlului
motor al vorbirii, în care înlănţuirea succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza
după modelul expresiv şi firesc.
Bâlbâiala se prezintă sub 3 forme: clonică, tonică şi mixtă (clona-tonică sau tona-clonică
în funcţie de predominarea repetiţiei – cloniei, iteraţiei sau predominarea spasmului muscular
- toniei). Reprezentarea silabelor se produce, în primul rând, pentru cele care necesită un efort
mai mare în emisie (pl, bl, cr, ca, şi) sau pentru sunetele care apar mai târziu în ontogeneză şi
sunt mai puţin consolidate (r, s, ş, z). Bâlbâiala se caracterizează prin repetarea şi prelungirea
involuntară a unor cuvinte, silabe sau sunete, prin pauze sau ezitări în mijlocul frazei sau
cuvintelor. Ea poate fi însoţită de clipit rapid, grimase, ticuri, transpiraţie, hipersalivaţie,
smucirea capului, înroşirea feţei, tremuratul buzelor sau a maxilarului. Ea apare în jurul
vârstei de 3-5 ani şi poate fi temporară (între 2 luni şi 5 ani) sau poate evolua până la vârsta
adultă. Bâlbâiala apare în mod obişnuit în perioada de dezvoltare a vorbirii, sub acţiunea unor
factori stresanţi, cum sunt: şocuri nervoase, traume psihice, sau după unele boli. În cazuri mai
rare, ea apare în perioada verbală, de obicei concomitent cu intrarea copilului în şcoală.
La vârsta de trei-patru ani, la majoritatea copiilor, bâlbâiala este de cele mai multe ori
trecătoare. La această vârsta copilul prezintă un ritm intens de dezvoltare a limbajului. 
Dacă în această perioadă familia sau colectivul în care trăieşte copilul prezintă reacţii negative
faţă de el, există riscul ca aceste tulburări să se agraveze.
Este foarte important ca această tulburare de vorbire să fie diagnosticată corect. 
Corectarea bâlbâielii trebuie sa fie începută de timpuriu (la vârsta preşcolară); complexitatea
corectării depinde de: gravitatea tulburării, timpul necesar recuperării şi particularităţile
personalităţiicopilului. 
De cele mai multe ori, se accentuează în perioada adolescenţei, completându-se cu o
logofobie gravă sau logonevroză. Dezvoltarea intelectuală a copilului bâlbâit se situează în
limitele normalului. Prin complicaţiile psihice secundare pe care le generează (timiditate,
teama de a pronunţa anumite sunete şi cuvinte, de a răspunde la lecţii, instabilitate emotivă,
izolare de colegi), bâlbâiala are repercusiuni negative asupra dezvoltării personalităţii.
    Studiile arată că aproximativ 1% din populaţia largă se bâlbâie. Procentul celor care
s-au bâlbâit, cel puţin o dată in viaţă, este de 5%.   

    În cazul copiilor mai mari şi al adulţilor, se bâlbâie mai mult bărbaţii decât femeile.
Raportul este de 4:1. În cazul copiilor mici, raportul este aproximativ 2:1, fapt care sugerează
că în cazul fetelor dificultăţile sunt depăşite mai uşor.

    Există numeroase personalități care se bâlbâie sau s-au bâlbâit în trecut, fapt care indică
multitudinea de profesii pe care le pot avea cei care se bâlbâie. Dintre acestea, se numară: 

      - şefi de guvern sau de stat: Winston Churchill, King George VI, împaratul Claudius;
     - actori: Marilyn Monroe, James Earl Jones, Rowan Atkinson, Bruce Willis, Julia Roberts,
Hugh Grant;

      - cantareţi: "Scatman", Gareth Gates, Carly Simon;

      - prezentatori: Martyn Lewis, Nicholas Parsons;

      - scriitori: Lewis Carroll, Margaret Drabble;

      - oameni de știință: Steven Hawking, Charles Darwin;

      - sportivi: Tiger Woods;

      - compozitori: Andrew Lloyd Webber.

Logonevroza ar putea fi definită pe scurt ca bâlbâiala pe fond nevrotic.

Tulburări de vorbire pe bază de coree (tic, boli ale creierului mic) sunt determinate de
ticuri nervoase sau coreice ale muşchilor aparatului fonoarticulator, fizionomiei ce se
manifestă concomitent cu producerea vorbirii.
Tahilalia (din limba greacă “tachys” - repede şi “lalein” - a vorbi) este o tulburare a
ritmului de realizare a programelor articulatorii, caracterizată printr-o vorbire prea accelerată.
Viteza accelerată a vorbirii tahilalice poate fi atât de natură organică, cât şi funcţională.
Exceptând formele grave, precum este battarismul, nu apar tulburări lexico-gramaticale
evidente; în cazurile de battarism, vorbirea este nu numai exagerat de rapidă, dar şi deformată,
negramaticală şi incorectă. Copilul tahilalic este, în general, nervos. El prezintă agitaţie
motorie şi instabilitate pronunţată a atenţiei.
Bradilalia (din limba greacă “bradys” - încet şi “psyche” - suflet) este opus tahilaliei; se
manifestă prin vorbire rară, încetinită cu exagerări maxime ale acestor caracteristici în
handicapurile accentuate de intelect. Se observă în diferite forme de tulburări mintale sau
nervoase (stări depresive, anxioase, inhibiţie, stări emoţionale, epilepsie, tumori cerebrale).
 Manifestările bâlbâielii:
 Repetarea involuntară a unor sunete, silabe sau cuvinte;
 Prelungirea unor sunete;
 Tensiune şi încordare la nivelul gurii, ochilor, corpului;

 Efort de emisie a cuvintelor;

 Număr mare de pauze, opriri, blocări în vorbire;
 Dificultăţi în menţinerea continuităţii suflului respirator şi a vocii pe parcursul
comunicării: respiraţie neregulată, vorbire în rafale, izbucniri;
 Substituiri de cuvinte, prin evitarea cuvintelor mai greu de pronunţat;
 Prezenţa sunetelor parazite;
 Ridicarea tonului la unele cuvinte;
 Tremur al buzelor sau al altor părţi ale corpului;
 Evitarea situaţiilor de comunicare.

Cauzele apariţiei bâlbâielii

În apariţia bâlbâielii, un rol important îl au factorii de mediu şi emoţionali. Copilul se
bâlbâie atunci când este supus unui stres emoţional sau atunci când se grabeşte să comunice.
S-a constatat că bâlbâiala nu este permanentă şi că dispare atunci când copilul se simte în
siguranţă. Copilul nu se mai bâlbâie atunci când se afla într-un mediu liniştit, în compania
unei persoane blânde, atunci când şopteşte, cânta, vorbeşte cu animalele, vorbeşte singur sau
la unison cu un grup de persoane. Bâlbâiala reapare atunci când copilul trebuie să vorbească
cu o persoană străină, în prezenţa căreia nu se simte confortabil sau cu o persoană autoritară
de care se teme.
Deasemenea, bâlbâiala se întâlneşte frecvent la copiii timizi, ruşinoşi şi temători, fiind
asociată cu sentimente de inferioritate, culpabilizare şi stimă de sine scăzută.
Adesea există un istoric familial, bâlbaiala fiind generată sau agravată de situaţiile
conflictuale din sânul familiei sau de emoţiile pe care copilul le traieşte atunci când se simte
presat de pretenţiile excesive ale părinţilor. Copilul care se bâlbâie traieşte frecvent cu frica de
a-şi exprima cererile şi dorinţele, deoarece unul sau ambii părinţi au fost foarte autoritari şi
dominatori. El a fost împiedicat să se exprime liber sau a crescut într-un mediu în care i s-a
spus că nu are voie să vorbească neîntrebat. Copilul se teme că o să suporte diverse consecinţe
neplăcute dacă îndrăzneşte să spună ceea ce vrea. Prin urmare, el aşteaptă un moment înainte
de a vorbi şi face pauze între cuvinte pentru a se asigura că nu încalcă vreo regula sau nu
supără pe cineva care ar putea să-l pedepsească.
 Bâlbâiala apare şi la copilul care a fost sever criticat şi ridiculizat atunci când a
început să vorbească, aşa încât a ajuns să creadă că nu este suficient de bun pentru a se ridica
la nivelul aşteptărilor părinţilor săi. El se întreabă dacă părinţii îl vor accepta aşa cum este şi
se teme că va fi respins sau umilit dacă spune ceea ce gândeşte sau simte.
Bâlbâiala se întâlneşte şi la copilul care a trăit un şoc emoţional atunci când a fost
sever pedepsit pentru că a îndrăznit să spună ceva sau nu a vrut să vorbească în faţa unor
străini de care se jena. Dacă copilului i-a fost foarte frică şi nu a putut să ţipe, el a „îngheţat de
spaimă” şi nu se mai poate exterioriza verbal cu uşurinţă.
La unii copii, bâlbâiala se datorează unei minţi nerăbdătoare,  entuziasmului
excesiv şi încercării de a vorbi prea repede. O alta cauză a bâlbâielii poate fi
ezitarea, indecizia şi neîncrederea în corectitudinea propriilor idei.
     Ereditatea nu poate fi invocată, decât în anumite cazuri în care, într-adevar, bâlbâiala
apare la generaţii succesive. Unele studii susţin că ar exista diferenţe în ceea ce priveşte
activitatea cerebrală la persoanele care se bâlbâie, o anumită fragilitate a sistemului nervos ce
predispune la dezvoltarea bâlbâielii.

Factori care deseori pot reduce bâlbâială:

-  vorbirea într-un mod alterat; aceasta implică şi folosirea unui accent sau a unei voci diferite,
vorbirea mai lentă, vorbirea în şoaptă, vorbirea monotonă; unele persoane susţin chiar că în
timp ce interpretează un rol pe scenă, nu se mai bâlbâie;
- vorbirea în acelaşi timp cu o altă persoană sau cu alte persoane;

- citirea - în cazul unor persoane (poate pentru că în această situaţie, cuvintele sunt la
îndemână, ele nemaitrebuind căutate în minte);

- citirea aceluiaşi pasaj de mai multe ori (este uneori denumită "efectul de adaptare");

- vorbitul cu copii mici sau cu animale;

- cântatul (se întâlnesc foarte putini adulţi care să se bâlbâie în timp ce cântă; cântatul
presupune vibrarea continuă a corzilor vocale, respiraţie controlată, precum şi implicarea unei
părţi diferite a creierului);

- vorbitul când sunteţi singuri sau când vă simţiţi relaxaţi;

- apelul la factori care distrag atenţia de la discurs, cum ar fi lovitul cu pixul pe masă în timp
ce vorbesc; acest gest îi face să nu se gândească la discursul lor, fapt care pare că ar reduce pe
moment bâlbâiala.
    Terapia logopedică bâlbâielii 

     Când vorbim despre terapia bâlbâielii, trebuie neapărat să avem în vedere faptul că
bâlbâiala este deosebit de rezistentă la corectare. Intervenţia logopedică acţionează asupra
manifestărilor, dar nu întotdeauna şi asupra cauzei, care, aşa cum menţionam, este deseori
de ordin emoţional. Astfel, pentru ca terapia logopedică să fie eficientă, se recomandă a fi
însoţită, cel mai adesea, de psihoterapie. Aceasta se va centra pe scăderea anxietăţii legate
de momentul vorbirii, ameliorarea ritmului vorbirii prin creşterea stimei de sine; diminuarea
comportamentelor de evitare, creşterea gradului de interacţiune socială, relaxarea generală a
organismului, readucerea vorbirii către un control inconştient şi involuntar. La nivel
logopedic, se au în vedere restabilirea ritmului respirator şi a fluenţei verbale.

Principalele metode logopedice folosite sunt:

 vorbirea prelungită, cântată sau monotonă;

 folosirea unei vorbiri melodice sau cântate, prin prelungirea sunetelor;
 selectarea cuvintelor, consoanelor critice şi adoptarea unei corectări ca în cazul
tulburărilor de pronunţie, introducându-se în paralel vorbirea ritmică, odată cu
învăţarea aşezării limbii într-o anumită poziţie caracteristică emiterii corecte a
sunetului respectiv;
 restabilirea fluenţei verbale: silabisirea, prelungirea sunetelor, continuitatea tonului
vocal, coarticularea sunetelor, întreruperea şi reluarea vorbirii (procedeul STOP-GO),
procedeul asocierii pronunţiei cu scrisul, citirea sonoră;
 exersarea vorbirii de la simplu la complex: întâi a cuvintelor critice, apoi a
propoziţiilor simple, dar critice; recitarea unui text cunoscut; povestirea; folosirea
conversaţiei;
  un rol esential îl au exerciţiile de respiraţie, exersarea vorbirii de la simplu la
complex, vorbirea concomitentă cu logopedul, vorbirea reflectată, vorbirea
independentă; se folosesc: introducerea ritmului in vorbire (prin metronom),
introducerea gestului adecvat (ca mijloc ce susţine declanşarea vorbirii), introducerea
cântatului (alungirea sunetelor, cuvintelor la care are dificultăţi persoana implicată în
terapie); 
 unii logopezi optează şi pentru procedeul masticaţiei (persoana trebuie să-şi închipuie
că în loc să vorbească, mestecă) şi procedeul practicii negative (i se solicită persoanei
care se bâlbâie să încerce să se bâlbâie şi mai tare, cu scopul de a dezvolta o reacţie
 negativă cu privire la fenomenul bâlbâielii; acest procedeu se recomandă a fi aplicat cu
restricţie, deoarece implică posibilitatea de a nu obţine efectul dorit);
 exerciţii pentru antrenarea discernămantului auditiv: exersarea intonaţiei; exerciţii de
accentuare; exerciţii de modulare a intensităţii; exerciţii de variaţie a tempoului.
 „bătăi” ale ritmului (mişcarea concomitentă a braţului logopedului cu a copilului);

TIPURI DE EXERCIȚII

1. Exerciții de respirație nonverbală

– Mama rata isi invata bobocii sa zboare: isi desface aripile si le misca in sus si in jos in timp
ce trage cu putere aerul pe nas si-l lasa sa iasa pe gura.
– Fa si tu ca si ea!

– O ratusca isi baga capul sub apa pentru a vedea cat poate sta asa fara sa respire.
– Trage si tu aerul cu putere pe nas sa vedem cat poti sa stai fara sa respiri!

– Se poate realiza exercitiul sub forma de concurs intre copil si logoped/parinte urmand sa
castige cel care poate retine mai mult timp aerul.
– Copilul va fi lasat sa castige concursul

 Mesaj transmis copilului:

Pentru a putea vorbi mai usor este bine sa fii linistit/relaxat.
Aplicatie:
– Cand se trezeste, pisica se intinde si casca, dupa care ea va putea sa zica cel mai frumos
Miau!
– Cum faci cand te trezesti? Arata-mi!
Se va da exemplu copilului, iar acesta va realiza exercitiul: iti intinzi manutele, piciorusele,
casti (tragi aer cu putere) ii zambesti mamei si-i spui: Buna dimineata, mama!

2. Exerciții de respirație verbală

Concurs între paianjeni

Pe frunzele acestei flori, 3 paianjeni vor să vadă care dintre ei va ajunge mai repede pe
pământ sărind de pe o frunză pe altași spunând ceea ce scrie pe fiecare frunză.
Alege-ți un paianjen! Pentru a trece de pe o frunză pe alta va trebui să tragi cu putere aerul în
piept și să repeți după mine sunetele: AAA!, EEE!, III!, OOO!, UUU!, ĂĂĂ!, ÎÎÎ!, IEEE!

Vulpea la fermă
Vulpea intră într-o fermă cu gândul să mănânce niște ouă. Îi este tare foame.
 Cocoșul vede vulpea și dă alarma: Cucuriguuu!
Fă și tu ca el!
 Câinele fuge după vulpe. Copilulva lovi alternativ masa cu palmele în timp ce va
pronunța pe o singură expirație onomatopeea Ham-Ham!
 Câinele fuge după vulpe și o calcă pe coadă, ea trage cu putere aerul pe nas și strigă
tare: Aaaa-uu!

3. Exerciții de pronunție
 Șoricelul ne povestește cum a păcălit pisica. El vorbește în șoaptă pentru a nu trezi
pisica. Copilul va repeta poezia în șoaptă dupa logoped.
 I se va citi poezia copilului și i se va cere să intre în pielea personajelor:
- Cum face pisica?
- Cum merge un șoricel ca să nu-l audă pisica?
- Cum face șoricelul?

4. Activități de consiliere pentru creșterea stimei de sine și a gradului de interacțiune

socială
Joc de rol: Mac-Mac este mare acum , el știe ce bine e să vorbești frumos și să poți spune
când ți-e foame sau ce îți place . Mac-Mac se întâlnește cu Tuc, un boboc mic de rață.
Întrebări:
- Cum se simte un boboc mic de rață care nu știe să vorbească?
- Cum s-a simțit Mac-Mac când a vorbit?
- Ce i-ar spune Mac-Mac unui boboc mic de rață?
- Ce sfat i-ar da?
- Tu ce ți-ai dori să primești?
 - Ce ar trebui să faci pentru a primi cadourile dorite?

Bibliografie:

Anca, M. (2007). Logopedie. ClujNapoca: Editura Presa Universitară Clujeană.

Boşcaiu, E. (1983). Bâlbâiala. Prevenire şi tratament. București: Editura Didactică şi
Pedagogică.
Boşcaiu, E. (1973). Prevenirea şi corectarea tulburărilor de vorbire în grădiniţele de copii.
București: Editura Didactică şi Pedagogică.